page
stringlengths 33
136k
|
|---|
În anul 2012, Fostul primar al Sectorului 4, Cristian Popescu Piedone, a declarat că intrarea va fi prin piață și că va avea scară rulantă. A fost construită pe vremea lui Ceaușescu, în anul 1986 și este a doua intrare a stației de metrou. După câteva luni de la descoperirea intrării în stația de metrou, a fost inaugurată tuturor oamenilor din piață. Stații ale liniei 2 de metrou din București |
În urma unor dezbateri publice, la care au participat locuitori ai Capitalei și Agenția pentru Strategii Guvernamentale, noua denumire a stației este Dimitrie Leonida. Stații ale liniei 2 de metrou din București |
Berceni (denumită între 1986 și 2009 Depoul IMGB sau IMGB 2) este o stație de metrou din București, fiind și singura stație supraterană din rețea. Stația include și depoul de garare al garniturilor. Ea servește și ca stație terminus pentru Magistrala 2. Depoul IMGB (azi Berceni) a fost construit lângă zona industrială IMGB și uzinele IMGB. În urma unor dezbateri publice, la care au participat locuitori ai Capitalei și Agenția de Strategii Guvernamentale, noua denumire a stației este Berceni. Stația Berceni este singura stație a metroului bucureștean care se află la suprafață. Stații ale liniei 2 de metrou din București |
Magistrala 6 este o magistrală care va lega Gara de Nord de Aeroportul Henri Coandă. Construcția magistralei va începe din anul 2019. Acest proiect va costa un miliard de euro. Magistrala 6 va avea 12 stații, începând de la stația 1 Mai. Stații ale liniei 4 de metrou din București |
Boabe de rouă pe frunza de lotus în bătaia lunii, regia Gelu ColceagShow-uri TELE 7 abc, realizator emisiunea de divertisment „Ora unu a venit”Kanal D - "Cafeaua de dimineață" 2011. Ziarul Libertatea, ediție online din 19 iunie 2010: Andrei Duban își sărbătorește astăzi ziua de naștere. La mulți ani! |
Întrucât de-a lungul timpului clădirea a fost afectată de multe evenimente, ca de exemplu bombardamentul aliaților din 1944, cutremurele din 1940,1977,1986 și 1990, în anul 1995 s-a început o amplă consolidare a structurii sale, după proiectul specialistului in structuri, prof. ing. Alexandru Cișmigiu, realizată de firma de proiectare "Proiect București" și care a durat 10 ani. Palatul telefoanelor a fost construit pe locul fostelor case ale boierului Oteteleșanu, care găzduiseră faimoasa cafenea literară și loc de întâlnire al protipendadei bucureștene, "Terasa Oteteleșanu". La 24 septembrie 2014, germanii de la Telekom au scos la licitație Palatul Telefoanelor și alte două proprietăți pentru 21,6 milioane euro. |
Dublaj de voce la filmul 101 Dalmațieni (1961), în rolul lui Roger Radcliffe, în original vocea aparținându-i lui Ben Wright Pe lângă activitatea artistică, Tomi Cristin a fost și asistent universitar la catedra de actorie a UNATC, condusă de profesorul Grigore Gonța, și profesor asociat la catedra de mișcare scenică a Universității Hyperion precum și la Academia Luceafărul. |
Palatul de Justiție a fost construit între anii 1890-1895 după planurile arhitecților Albert Ballu (același arhitect care a conceput Palatul de Justiție din Charleroi, Belgia) și Ion Mincu, care a condus și lucrările de construcție și a desenat și schițele decorațiunilor interioare, respectiv plafoane, pardoseli, balustrade, scări, mobilier. Piatra de temelie a clădirii a fost pusă de regele Carol I al României personal, pe 7 octombrie 1890. Martorii evenimentului relatează că ceremonia s-a desfășurat după tipicul vremii: Regele a semnat actul de fundație pe pergament, l-a pecetluit cu pecetea regală, după care regele, care purta un șorț alb, cu ciucuri de aur, a depus pergamentul în fundație și a pus prima cărămidă. Clădirea a fost ridicată pe locul unde, pe vremea Regulamentului Organic, funcționa Curtea judecătorească, înălțată pe moșiile boierilor Crețulești și Golești, pe malul drept al Dâmboviței, mai precis pe terenul situat în grădina “Palatului cel mic” al Brâncoveanului. Execuția lucrărilor a fost asigurată de firma inginerului Nicolae Cuțarida. În interiorul palatului există o Sală a pașilor pierduți, întocmai ca în Palatul Universității din Iași. Impunătoarea „Sală a pașilor pierduți" numită și „Sala orologiului", ocupă un sfert din cei aproape 13.000 de metri pătrați, cât reprezintă suprafața clădirii la sol. Denumirea de „Sala orologiului” provine de faptul că în acest spațiu era montat un orologiu menit să măsoare „cursul proceselor”. Exteriorul clădirii are influențe urbane, iar corpul central este construit într-un stil al Renașterii franceze. Partea centrală a fațadei este puțin decroșată și marcată de șase pilaștri puternici. Sub bolțile construcției, deasupra intrării principale, sunt amplasate șase statui alegorice, care semnifică (de la stânga la dreapta): Atenția, Vigoarea, Legea, Justiția, Elocința și Adevărul, sculptate de Carol Storck, Frederic Storck, Wladimir Hegel și George Vasilescu. Alte două statui, care flanchează ceasul de pe acoperiș, semnifică Forța și Prudența. Clădirea Palatului de Justiție are demisol, parter, parțial mezanin și etaj, cu o înălțime variabilă de cca 20 m peste nivelul terenului, acoperă o arie construită de aproximativ 8500 m² și o suprafață desfășurată de aproximativ 27700 m², având în plan forma unui patrulater neregulat, cu dimensiuni generale de 140 x 90 m.Inaugurarea Palatului, care a avut loc la data de 4 octombrie 1895, a fost marcată și ea de întocmirea unui document oficial, pe pergament, prin care Majestatea Sa lăsa „corpurilor judecătorești din Capitală" acest palat „ca să le fie lor adăpost întru îndeplinirea misiunii lor și urmașilor dovadă ce au păstrat acestei înalte instituțiuni a țării". Pergamentul a fost întocmit în 3 exemplare, primul fiind zidit în Palat, cel de-al doilea fiind depus la Arhivele Statului, iar cel de-al treilea fiind păstrat de Ministerul Justiției. Cu ocazia inaugurării palatului de Justiție a fost emisă Medalia inaugurării Palatului de Justiție din București, sculptată de Louis Stelmans. Medalia, în două variante, una din bronz patinat și alta din alamă argintată, ambele cu diametrul de 6 cm, prezintă pe avers bustul spre stânga al regelui Carol I și legenda, în exergă: „CAROL I REGE AL ROMÂNIEI.Pe revers este modelată personificarea Justiției, un personaj feminin, așezat pe un tron, cu spadă în mâna dreaptă (simbol al păzirii legilor) și un volum deschis pe care este gravată o făclie și pe care se citește legenda: „NIHIL SINE DEO”, iar sub volum, o carte cu inscripția: „LEX”.Circular, în partea superioară, apare legenda: „INAUGURAREA PALATULUI DE JUSTIȚIE DIN BUCUREȘTI”, iar drept, în partea de jos: “XV OCT.MDCCCXCV”. Între anii 1936 - 1940, când în București au fost întreprinse ample lucrări de modernizare, precum și amenajarea salbei de lacuri pe râul Colentina, s-a procedat și la acoperirea râului Dâmbovița cu un planșeu de beton în zona Palatului de Justiție, de la Piața Senatului (în prezent Piața Națiunile Unite) până la Piața Națiunii (în prezent Piața Unirii) inclusiv, Splaiul Independenței devenind un bulevard în toată regula. Acest planșeu a fost înlăturat cu ocazia lucrării de "Amenajarea Râului Dâmbovița în Municipiul București", aprobată prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 242/1987. Datorită creșterii aparatului judiciar, în 1946 clădirea a suferit mai multe modificări interioare, în special compartimentări. Apoi, în perioada 1954-1956 au fost efectuate reparații capitale, deoarece exista intenția de a transforma clădirea într-un Palat al Culturii. Mișcările seismice repetate, dar și terenul fragil pe care a fost construită clădirea, au necesitat încă de la început consolidări repetate. Îndeosebi cutremurul din 1977 a produs multe degradări clădirii. După acest cutremur, în perioada 1979 - 1981, au fost executate lucrări parțiale de consolidare, de slabă calitate, mai ales în „Sala pașilor pierduți". Cutremurul din 1986 a sporit degradarea clădirii, în special structura de rezistență. Deoarece nu existau fonduri pentru reparații, s-a luat doar decizia interzicerii accesului publicului în „Sala pașilor pierduți". Datorită stării precare în care se afla, în 1988 Palatul a fost golit de activitatea de Justiție. La acea vreme se dorea un Palat al Justiției la Văcărești, scop în care deja fusese demolată Mănăstirea Văcărești în urma "indicațiilor" lui Nicolae Ceaușescu, care vizitase mănăstirea la 2 decembrie 1984, și s-au început lucrările de fundație pentru noul Palat al Justiției. După 1989, arhitectul lui Ceaușescu, Camil Rogulski, a dezvăluit că, pentru anul 1990, era programată demolarea Palatului Justiției, întrucât era considerat a fi prea șubred și nesigur. Palatul a rămas neutilizat până în 1999, când a fost luată decizia consolidării și restaurării acestuia. Pentru a se strânge o parte din banii necesari lucrărilor, prin Ordonanța nr. 80 din 30 august 1999 a fost constituit la Ministerul Justiției Fondul pentru executarea lucrărilor de consolidare la Palatul de Justiție din București, care se alimenta prin virarea unei cote de maximum 30% din veniturile realizate din taxele judiciare de timbru, În iulie 2003, în perioada Guvernului Adrian Năstase au început lucrările de restaurare și consolidare ale Palatului de Justiției, care au durat trei ani și au fost realizate de arhitecți români și francezi. Cu prilejul începerii lucrărilor de consolidare și restaurare, la 19 iulie 2003 s-a organizat o ceremonie de așezare a unei noi pietre la temelia Palatului de Justiție din București. Renovarea și consolidarea Palatului de Justiție din București a fost realizată de firma Bouygues. Urmare expertizelor efectuate, Bouygues a fost obligat sa demoleze 34.000 m² de planșeu pentru a-l reface din beton armat. De asemenea, pereții celor 7 curți interioare au fost placați cu diafragme din beton armat. Pentru curățarea lemnului și a fațadelor și pentru a reda clădirii întreaga sa strălucire, a fost utilizată tehnica denumită "gommage", care constă în proiectarea sub presiune a unor particule granulate asupra suprafețelor de curățat. Cu această ocazie, pentru renovarea celor 14 săli de judecată (din care 7 amplasate la parter, iar celelalte 7 amplasate la etaj), s-a folosit lemn de stejar pentru în pardoseli, lambriuri, uși, mobilier. |
Flora intestinală sau microbiota intestinală reprezintă totalitatea microorganismelor, ce trăiesc în cadrul intestinului gros al vertebratelor, inclusiv al omului. Aceasta se află într-o relație simbiotică cu organismul-gazdă, fiind atât de importantă încât, de cele mai multe ori, aceste organisme n-ar putea trăi fără ajutorul florei intestinale. S-a stabilit că animalele, cărora le lipsește flora intestinală au o imunitate scăzută, se presupune că este și un factor care favorizează cancerul intestinal. În cadrul florei intestinale sunt sintetizate numeroase substanțe necesare corpului uman, precum vitamina K, biotină, acid pantotenic și acid folic (în cantități mai mici). Intestinul gros este cel mai important organ imun al omului, din cauza expunerii intense la acțiunea agenților externi. Flora intestinală joacă un rol esențial contra bacteriilor străine, prevenind răspândirea acestora în cadrul organismului-gazdă. Flora intestinală participă la absorbția și digestia unor carbohidrați, precum amidonul, din cauza că corpului uman îi lipsesc unele enzime, necesare descompunerii acestor zaharide. Unele studii arată că o floră intestinală sănătoasă ar putea preveni Maladia Crohn. Flora intestinală conține aproximativ 100 trilioane de microorganisme, dintre care mai mult de jumătate sunt bacterii. Sunt aproximativ 500 specii de bacterii în cadrul florei intestinale. Flora intestinală, deși are multe proprietăți benefice, poate provoca anumite boli, precum cancer al colonului. |
În 1892 a fost elaborată legea pentru construirea Palatului Poștelor. În vremea aceea, poșta ținea de Ministerul de Interne, care a fost însărcinat să aloce o sumă substanțială. În lege se specifica: «Se deschide pe seama Ministerului de Interne un credit de 3.000.000 de lei aur, care se va acoperi printr-o emisiune de rentă sau prin orice alte mijloace va găsi guvernul mai nimerit». În același timp, arhitectul Alexandru Săvulescu, desemnat să realizeze planurile noii clădiri, a fost trimis să viziteze mai multe capitale europene și să studieze clădirile de poștă de acolo, împreună cu directorul poștelor de atunci, Ernest Sturza. Au sudiat palatele poștelor din Paris, Viena, Torino, Milano, Veneția, Budapesta, Zurich și Geneva. La întoarcere s-a elaborat un plan care a fost înaintat Ministerului de Interne. Acesta a avut ca inspirație și ca model clădirea poștei din Geneva. Planurile Palatului Poștelor și Telegrafului au fost realizate de arhitectul Alexandru Săvulescu în stil neoclasic, care amintește de arhitectura palatului poștelor din Geneva. Fațada principală are trepte pe toată lungimea ei și un portic susținut de 10 coloane dorice. Extremitățile, formate din două volume proeminente, sunt înălțate și acoperite de câte o cupolă. Palatul a fost inaugurat în anul 1900, pentru beneficiarul său inițial, Poșta Română. Poșta centrală a orașului a funcționat în acest palat până în 1970, când au început lucrări de renovare a clădirii și de amenajare a Muzeului Național de Istorie, inaugurat în anul 1972. La 29 aprilie 2012, pe treptele palatului a fost dezvelită Statuia împăratului Traian, cu o înălțime de 2,15 metri, turnată din aproximativ 500 de kilograme de bronz. La inaugurarea monumentului, directorul Muzeului Național de Istorie, Ernest Oberländer Târnoveanu, a declarat că “Muzeul are mari probleme de structură, mai ales la colțuri și în partea dinspre Calea Victoriei (unde e montată statuia). De aceea, clădirea urmează să intre în consolidare. În aceste condiții, cele 500 kg nu fac deloc bine muzeului, mai ales în zona treptelor, care și așa sunt șubrede”. |
Palatul Universității este o construcție aflată în Piața Universității din București, în perimetrul descris de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, înaltă de 6 etaje, construită în stil neoclasic pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea viitorului sediu al celei mai mari universități din România, Universitatea București, a început în data de 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, pe locul fostului colegiu Sfântu Sava, și a fost finalizată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate mai târziu, între anii 1912-1926, după planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budești. Împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și un elev de-al său, Paul Focșeneanu. Acesta a întocmit în stil clasic relieful de pe frontonul central al palatului, din piatră de Rusciuc. Relieful, distrus la numai 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. În scena centrală, Minerva întindea o cunună de lauri unei figuri alegorice cu o liră în mână, alegoria poeziei. La dreapta și la stânga zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Frontonul nu a mai fost refăcut, fragmente recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București, str. Vasile Alecsandri nr.16. Cele patru muze ce împodobesc în prezent fațada clădirii au fost adăugate în 1929, fiind opera sculptorului Emil Wilhelm Becker, pentru care a slujit ca model chiar fiica lui, Else. Parterul edificiului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Primele două etaje sunt decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj. Ultimele 2 etaje, la mansardă, prezintă lucarne decorate. Construcția dispune și de un subsol înalt care servește drept soclu al palatului. Colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole. Inaugurat în 14 decembrie 1869, palatul a fost la început sediul facultăților Universității București, dar și sediul altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioetca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de istorie Naturală. În timp, odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit insuficient pentru a putea adăposti toate instituțiile, motiv pentru care palatul revine la menirea inițială, sediul facultăților universității. În 1960 în interiorul clădirii își aveau sediul 8 facultăți și peste 80 de laboratoare. În urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București. Piatra de temelie a primei clădiri a fost așezată la 19 octombrie 1857, ca urmare a insistențelor depuse de caimacanul Alexandru D. Ghica. La ceremonia punerii „pietrei fundamentale” au participat alături de caimacanul Alexandru D. Ghica, reprezentanții diplomatici ai marilor puteri aflați la București, directorul Eforiei Școalelor, Gheorghe Costaforu precum și arhitectul Orăscu. |
A lucrat în anii 1920 ca ilustrator al unei reviste bucureștene care nu a avut o existență lungă. Poetul și jurnalistul Zaharia Stancu, care l-a cunoscut în acea perioadă, îl considera o persoană cu „o natură veselă”, ușor de simpatizat. A mai fost și inspector al artelor la Ministerul Artelor și Cultelor și director general al artelor din Transilvania. |
Termenul de Poștă se poate referi la: Poștă, un sistem prin intermediul căruia se livrează scrisori sau colete poștale. O unitate de a măsurare a distanței, folosită în trecut, reprezentând distanța dintre două stații poștale, unde se schimbau caii de la poștalion. Poștalionul, care este o căruță sau trăsură pentru transportul călătorilor, scrisorilor și coletelor. Marcă poștală sau timbre poștale |
A fost construit în 1949, după planurile arhitecților Titus Evolceanu și Sofia Ungureanu, și dat în folosință în 1950. Acoperișul tridimensional este construit din lemn. Complexul este format dintr-o sală în care se desfășoară diverse jocuri sportive și un bazin de înot acoperit, cu o lungime 33 m și o lățime de 16 m. |
Aceasta este o listă a restaurantelor și a cafenelelor vestite din București.„Singapore”, tavernă celebră în anii 1950, aflată în Piața Rosetti Ce-au fost si ce-au ajuns terasele boemei Capitalei, 9 august 2003, Evenimentul zilei Cele mai vechi restaurante din România, 19 august 2014, Ziarul financiar |
Vezica biliară (sau colecistul) este un rezervor temporar al bilei, situat în fosa colecistului de pe fața inferioară a ficatului. Vezica este specifică vertebratelor. Este unită cu ficatul, de unde primește bila, și cu duodenul, unde o eliberează.“Sac” ce stochează secreția externă hepatică, fiind atașat la căile biliare extrahepatice. Proiecție pe peretele abdominal: la nivelul punctului cistic (situat la intersecția dintre coasta a IX-a pe partea dreaptă și marginea laterală a mușchiului drept abdominal), punct ce se află în regiunea hipocondrului drept. |
Parcul național este un teritoriu bine delimitat prin lege, unde se respectă anumite reguli impuse cu scopul de a proteja mediul natural (fauna, flora și cadrul natural) de activitățile omului. Scopul este deci protejarea biodiversității, nu turistic. Primul parc național din lume a fost instituit în 1872 în SUA (parcul național Yellowstone). Alte forme de protecție a naturii asemănătoare se regăsesc în cadrul următoarelor forme de arii protejate: rezervații naturale și ale biosferei Unele parcuri sunt îndeaproape supravegheate, altele, însă, sunt atât de vaste încât această muncă este imposibilă. Este cazul statului Zimbabwe. Cunoscută pentru Cascada Victoria (107 m înălțime, 1700 m lungime, cu un debit de 9000 m³/secundă), această țară africană a creat parcuri naționale pentru protecția speciilor amenințate cum sunt rinocerii, elefantul sau bivolul african. Spre deosebire de parcurile naționale, într-un parc natural activitățile umane au un loc bine stabilit, integrându-se într-un tot unitar cu cadrul natural din care fac parte. Parcul natural este constituit dintr-un teritoriu delimitat în care atributele naturale, istorice și culturale sunt protejate pe baza unui regulament, pentru o conservare și dezvoltare durabilă. În 1935, În România s-a înființat Parcul Național Retezat, primul parc național de pe cuprinsul acestei țări și totodată cel mai valoros din punct de vedere al biodiversității. Actualmente, în România au fost înființate următoarele parcuri naționale, dar și naturale: |
Bila, sau fierea, este un lichid de culoarea galben-verzuie, cu gust amar și caracter alcalin, secretat de ficat și depozitat în vezica biliară. Acesta este evacuat în duoden în timpul digestiei, ajutând la digerarea lipidelor. Bila ajută la emulsionarea grăsimilor. Anionii sării biliare sunt hidrofili pe o parte și hidrofobi pe cealaltă; astfel ea are tendința să se alăture grăsimilor și să formeze micele, cu partea hidrofobică înspre grăsimi și cu cea hidrofilică în cealaltă parte. Părțile hidrofilice sunt încărcate negativ, asta nepermițând grăsimii să se cupleze, creând particule de grăsime mai mari. Normal, micelele formate în duoden au o dimensiune de 14-33 μm. Precum bila mărește absorția lipidelor, ea ajută și la extragerea substanțelor solubile în grăsime, ca vitaminele D, E, K și A. Înafară de funcția sa în digestie, bila reprezintă modul de excreție a bilirubinei, produsă de celulele roșii reciclate de ficat. Bila este alcalin, având și funcția de a neutraliza acidul în plus al stomacului înainte de a trece în duoden, prima parte a intestinului subțire. Sărurile biliare sunt bactericide, eliminând potențialii microbi din mâncare. Bila este produsă în ficat, de către celulele-hepatice. Ea este stocată în vezica biliară, aflată lângă ficat. Bila de la animalele tăiate poate fi amestecată cu săpun. Acest amestec, numit săpun de bilă, se aplică textilelor cu câteva ore înainte de a fi spălate și ajută la înlăturarea petelor dificile. |
Mihail al III-lea Bețivul (, 19 ianuarie, 840 - 23/24 septembrie, 867), a fost împărat bizantin între 842 și 867. El era fiul lui Theophil și al Teodorei a II-a, ultimul membru al dinastiei amoriene. La puțin timp după naștere, Mihail a fost ridicat la rangul de co-împărat, în 840, iar în 842 - la doi ani - a devenit împărat sub regența mamei sale, Teodora II, a unchiului său, Sergios, și a ministrului Theoktistos. În timpul minoratului său, arabii îi înfrâng pe bizantini în Creta, Pampilia și Siria, dar flota bizantină obține o victorie în 853. De asemenea, bizantinii trebuie să facă față invazilor slave din Peloponez. Când Mihail a crescut, el l-a numit pe unchiul său, Bardas, Caesar și a acceptat asasinarea lui Theoktistos în noiembrie 855, iar în 856, tot cu ajutorul lui Bardas, a înlăturat regența, trimițându-și mama și sora la mănăstire. Mihail III a reînceput răzbiul cu Califatul Abbasid. În 859 a început asediul Samosatei, dar în 860 a fost nevoit să părăsească expediția deoarece Rusia Kieveană devenise ostilă imperiului, amenințând chiar Constantinopolul. Mihail a fost înfrânt la Dazimon în 860 de către arabi, dar în 863, un alt unchi al lui Mihail, Petronas, i-a învins pe arabi, revenind la Constantinopol în triumf. Sub influența noului patriarh, Fotie I, Mihail III i-a trimis pe călugării Chiril și Metodiu în Hanatul Khazar, încercând să stopeze expansiunea iudaismului printre khazari. Cum misiunea lor a eșuat, ei au fost trimiși în 863 în Moravia, cu misinea de a-i creștina pe slavi (misiune reușită). Însă țarul Boris I al bulgarilor s-a creștinat în rit catolic. Mihail III a invadat Bulgaria și l-a convins pe Boris I să devină ortodox, în 864. În 866, șambelanul Vasile Macedoneanul l-a convins pe împărat că Bardas ar fi complotat împotriva statului, Mihail punând astfel ca Bardas să fie ucis. În Mai 867, Vasile a fost ridicat la rangul de co-împărat. În noaptea de 23/24 septembrie 867, Vasile l-a asasinat pe Mihail în somn, devenind astfel împărat. |
Capacitățile cognitive, precum gândirea și memoria, sunt secundare, persoana care doarme percepând psihic și emoțional evenimentele petrecute în vis ca elemente reale petrecute aievea. Există o ramură a psihologiei care se ocupă cu studiul interpretării viselor petrecute în timpul somnului. S-a observat faptul că în medie, o ființă umană petrece aproximativ 6 ani din viață visând (ceea ce corespunde unei medii de 2 ore pe noapte). Încă nu s-a aflat care porțiune a creierului generează visele, dacă există o singură regiune din creier care le generează, dacă sunt implicate mai multe sau care este cu adevărat scopul viselor. În timpul somnului REM (paradoxal), eliberarea anumitor neurotransmițători este complet suprimată. Drept rezultat, neuronii motorii nu sunt stimulați, condiție cunoscută sub denumirea de relaxare nervoasă. Această relaxare suprimă astfel mișcările necontrolate ale corpului în timpul somnului și apare, adesea în cazul coșmarurilor, senzația de paralizie, neputință. Evenimentele din vis sunt cel mai adesea imposibile sau foarte puțin probabile în realitatea fizică din starea de veghe, fiind simultan în afara posibilității de control a persoanei care visează. Singura excepție cunoscută este visul cunoscut sub terminologia de vis lucid, în care cei ce visează sunt conștienți că visează, putând exercita controlul asupra diverselor aspecte ale visului inclusiv a mediului din vis. Într-un vis lucid, mediul înconjurător este adesea mult mai realist, iar acuratețea senzorială este mai ridicată decât în visele obișnuite. Pe langa vise lucide exista si vise premonitorii care sunt un fel de deja vu. Visele, paznicii de noapte ai creierului, 19 octombrie 2003, Evenimentul zilei Secretul viselor de dincolo de moarte, 24 iulie 2005, Evenimentul zilei Somnul și imaginația: ce idei extraordinare au pornit de la un simplu vis, 29 noiembrie 2013, Ana Stan, Adevărul |
Totalitatea caracteristicilor și proceselor petrecute într-un organism viu Datele personale ale unei persoane respectiv biografia Termenul apre în numeroase împrejurări și expresii, ca de exemplu: Viață - trăsătura caracteristică organismelor vii Viața, universul și tot restul - un roman de SF Viața cu Louie - serial de desene animate Viață extraterestră - actualmente ipoteză Viața de apoi - un concept religios, ezoteric sau metafizic Pomul vieții - simbol religios |
Realismul este un curent literar care s-a manifestat în secolul al XIX-lea și are drept centru de iradiere Franța. Este o mișcare, curent, atitudine în creația sau teoria literară și artistică având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective, caracteristice. Este o concepție opusă idealismului, potrivit căruia lucrurile există independent de faptul că sunt percepute sau nu. Temele romanelor realiste includ parvenitismul, avariția, imoralitatea, singurătatea etc., iar motivele - parvenitul, avarul, zgârcitul. Compoziția este obiectivă, naratorul este omniscient și omniprezent. Subiectele sunt inspirate din realitate. Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri, iar conflictele sunt de natură socială, psihologică, politică etc. Personajele întruchipează mai multe categorii sociale, complex caracterizate, reprezintă tipuri umane. Structura unor astfel de opere literare este închisă. Se utilizează tehnica detaliului și se accentuează relația dintre mediu și personaj. |
În interiorul muzeului pot fi admirate diverse obiecte de artă, cum ar fi: vitralii din secolele XVI - XVII, gravuri, picturi, cărți rare, tapiserii, covoare, mobilier. Cariera interbelica a unui colectionar de arta, 8 mai 2008, Adrian Majuru, România liberă |
În cadrul muzeului pot fi admirate mai multe tipuri piese de artă populară românească de pe întreg teritoriul României: icoane, ceramică, țesături, obiecte din lemn, instrumente muzicale tradiționale. Tot aici există și un fond documentar despre activitatea doctorului Minovici. |
Instituția păstrează un patrimoniu prețios format din colecții osteologice, zoologice, mineralogice, geologice, paleontologice și etnografice, la care se adaugă biblioteca, desene, schițe, hărți, tablouri, obiecte moștenite de la savanții și exploratorii din trecut : în total, peste 2 milioane de piese, cele mai numeroase și mai diverse din România. Neputând fi expuse toate deodată, o parte din ele folosesc pe rând expozițiilor temporare, cea mai mare parte rămânând în sertare pentru a folosi ca bază pentru un larg evantai de cercetări în domeniul științelor naturale. Colecțiile zoologice ale Muzeului permit documentarea biodiversității din țară și din străinătate ; colecțiile geologice și paleontologice arată modificările continui ale scoarței terestre, ale climei, ale biodiversității pe actualul teritoriu al României; iar colecțiile etnografice surprind unul dintre cele subtile aspecte ale biodiversității : diversitatea socio-culturală. Colecțiile permit înțelegerea sintetică a evoluției, conformă viziunii geonomice a lui Grigore Antipa, elev al lui Ernst Haeckel, care la rândul său făurise viziunea ecologică a naturii și a relațiilor omenirii cu mediul. Este grija muzeografilor și a conservatorilor să păstreze, în depozite speciale, acest impresionant patrimoniu și să evite deteriorarea pieselor sensibile la acțiunea luminii, prafului sau umezelii. Muzeul "Grigore Antipa" are îndelungate tradiții în domeniul cercetării științifice. Echipa de specialiști din cadrul instituției, una din cele mai mari echipe de zoologi din România, a participat la numeroase programe de cercetare, atât în țară cat și peste hotare. Acești specialiști au realizat sau au participat la realizarea a numeroase studii asupra biodiversității din diverite regiuni aflate pe teritoriul României (Delta Dunării, lunca Dunării, sudul Dobrogei, Maramureș, Banat, Câmpia Română, o serie de masive muntoase din Carpații Meridionali : Ciucaș, Piatra Craiului, Făgărași, Retezat, defileul Jiului) sau în străinătate (Indonezia, Brazilia, Islanda, Turcia, etc). Specialiștii Muzeului cercetează atât sistematica, faunistica, ecologia și zoogeografia diferitelor grupe de nevertebrate și vertebrate din fauna României și mondială, cât și muzeologia (studii asupra relației muzeu-public, asupra rolului social al muzeelor, asupra modalităților moderne de expunere, tehnicilor moderne de conservare, restaurare și naturalizare, de evidență a materialului din colecții...). Educarea și instruirea publicului au făcut parte de la bun început dintre funcțiile de bază ale Muzeului. Împreună cu alte instituții științifice și de învățământ, Muzeul are astăzi un cvintuplu rol în domeniul „educației naturaliste”, un rol pe care nici-o instituție nu mai reușește să și-l îndeplinească cum ar fi necesar, din cauza lipsei de mijloace, de personal și de timp față de înmulțirea suporturilor informaționale și problemelor de mediu : Programele inițiate de Muzeu se adresează tuturor cetățenilor indiferent de vârstă sau de nivelul de cultură, cu o deosebită atenție pentru elevi și studenți, care au o pondere însemnată în rândul vizitatorilor. Copiii și tinerii sunt mai receptivi la informații și mai ușor dispuși să-și adapteze mentalitatea și modurile de consum, necesității de a ocroti patrimoniul natural și cultural pentru a prezerva sănătatea, calitatea de viață și gradul de civilizație al generațiilor viitoare, al căror înaintași sunt. De aceea, Muzeul organizează programe speciale pentru elevi, bazate în parte pe cunoștințele prevăzute în programele școlare, dar și pe activități extracurriculare care îi ajută să devină „eco-cetățeni” responsabili și conștienți de însemnătatea mediului pentru supraviețuirea speciei Homo sapiens... împreună cu toate celelelte. Muzeul își propune și organizarea unor programe care să se desfășoare în colaborare cu instituțiile de învățământ și ONG-uri implicate în educarea publicului de toate vârstele. Inițial, prima colecție de Istorie naturală a fost expusă în cadrul "Museului Național din Bucuresci" înființat în 1834, în sălile Colegiului Sf. Sava, prin porunca nr. 142 a voievodului Țării Românești în anii 1834-1842 : Alexandru Ghica, din inițiativa fratelui domnitorului, "marele vornic al trebilor dinlauntru" (ministru de interne), banul Mihalache Ghica. Acesta a dăruit Muzeului (printre altele) o colecție de 150 de minerale, 213 cochilii de moluște, numeroase fosile și felurite animale naturalizate. Trei ani mai târziu, un croat supus al imperiului habsburgic, Carol Wallenstein de Vella, este numit conservator și director al Muzeului, căruia bucureștenii îi spun în mod curent Muzeul Sf-Sava. Muzeul mai expune și colecții numismatice și de antichități. În anul Unirii, 1859, Colegiul Sf. Sava urmând să fie demolat, Muzeul se mută în casele Hiotu din vecinătate, cumparate de Consiliul Școlilor. Anul următor, Carlo Ferreratti, un italian originar din Sardinia, care era taxidermist la Muzeu, este numit director de către conservatorul Wallenstein. În 1864, Muzeul se mută din nou, în aripa stânga a Palatului Academiei. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza aprobă în 1865 Regulamentul pentru Administrarea și Organizarea Muzeului de Istorie Naturală din București, prevăzând numirea unui profesor universitar în funcția de director. Primul, numit de Universitate doi ani mai târziu, este Grigoriu Ștefănescu, profesor de geologie și paleontologie la Universitatea din București, în clădirea căreia Muzeul se mută din nou. Grigoriu Ștefănescu, descoperitor al vestitului Dinoteriu Deinotherium gigantissimum, a condus Muzeul timp de 28 de ani, îmbogățind mai ales colecțiile de geologie și paleontologie. Ilarie Mitrea, medic in armata colonială olandeză din Indonezia, originar din Rășinari, donează în 1882 o colecție zoologică de circa 1000 de specii de animale (insecte, moluște, crustacei, pești, amfibieni, reptile, păsări și mamifere). Spațiul și personalul nefiind suficient, piesele au rămas în lăzile expediate de Mitrea până în 1894, când le-a luat în primire naturalistul Grigore Antipa. Colecția Mitrea (din care în decursul timpului s-au pierdut două treimi prin mucegăire, prin atacul insectelor dermofage, prin cutremure, prin bombardamentul de la 1944 sau prin furturi), este cea mai de preț donație primită de Muzeu în cursul celor peste 175 de ani de existență. În 1884 un incendiu în Universitate distruge ierbarul, colecția de geologie generală, cea de roci și cea de fosile din România. Lăzile cu materialele lui Hilarie Mitrea nu fusesera încă deschise și au rămas intacte. Grigore Antipa îi prezintă în 1903 primului ministru Dimitrie A.Sturdza un memoriu în care demonstra necesitatea unei clădiri special construită pentru a adăposti un "Muzeu de Istorie Naturală demn de capitala țării".În ciuda dificultăților financiare ale vremii, Consiliul de Miniștri, "conștient de însemnătatea Istoriei naturale și a educației poporului" aprobă proiectul și suma necesară ridicării clădirii pe un teren de 23.000 m2, situat la capătul Șoselei Kiseleff. Realizată de inginerul Mihail Rocco, după indicațiile lui Grigore Antipa, cu o frumoasă fațadă proiectată de arhitectul Grigore Cerchez (cu un fronton ornat cu sculpturi reprezentând Istoria Naturală, și o acvilă de bronz deasupra), clădirea este terminată în 1906. Clădirea muzeului este în prezent monument istoric, cu . Dupa aranjarea colecțiilor și terminarea prezentărilor și dioramelor, noul Muzeu este inaugurat în prezența regelui Carol I și a familiei regale, precum și a mai multor miniștri, la data de 24 mai 1908. Cu acest prilej au fost deschise pentru vizitare 16 săli, dintre care una cuprindea 4 diorame bio-geografice (deșertul Sahara, savana africană, preria americana și tundra), printre primele realizate în lume și care, prin calitatea lor, au folosit drept model pentru multe alte muzee din România și de peste hotare. Scheletul fosil de Dinoteriu descoperit de Grigoriu Ștefănescu, a fost adus aici în 1911. În 1914, tot în prezența regelui Carol I au fost inaugurate noile secții ale muzeului: Geologie, Mineralogie, Paleontologie, Anatomie comparată, Antropologie, Etnografie generală și (o premieră în lume) Ecologie (sub formă de diorame), care ocupau alte 11 săli. Muzeul are de suferit din cutremurul din 1940 și din bombardamentele americane, sovietice și germane din 1944, an în care Grigore Antipa decedează la vârsta de 77 de ani. Timp de câteva luni, Muzeul, închis publicului din cauza distrugerilor, este condus de cunoscutul geolog Mircea Păucă. În același an, marea colecție de lepidoptere a boierului Aristide Caradja este evacuată de la conacul familiei Caradja din Grumăzești (pustiit) și adăpostită la Muzeu. În 1945, un profesor de zoologie de la Facultatea de Științe Naturale din București, Constantin Motaș, este numit director al Muzeului. Îi va succeda, prin legea nr. 109 privind organizarea Muzeului Național de Istorie Naturală "Grigore Antipa", oceanologul Mihai C. Băcescu, asistat de acum încolo de un colectiv de cercetători și de administratori conlucrând cu noile autorități. În 1948-1949, Muzeul este renovat, fauna României este expusă separat, în cinci săli aflate la etaj, iar la parter este amenajata o aulă pentru cursuri și conferințe. Apare primul ghid al Muzeului, denumit "Călăuza populară". Cutremurul din 4 martie 1977 deteriorează grav clădirea și colecțiile Muzeului. Mulțumită eforturilor personalului, Muzeul se redeschide în toamna aceluiaș an. În 1984 începe primul ciclu de conferințe dedicate elevilor din școlile bucureștene. În 1988, un zoolog specialist al mamiferelor, Dr. Pr. Dumitru Murariu, este numit director al Muzeului. În 1991, mulțumită deschiderii granițelor, o nouă expediție este organizată în Indonezia. In cadrul acestei expediții, la care au participat 4 specialiști din cadrul Muzeului conduși de Dr. Pr. Dumitru Murariu, a fost colectat un material zoologic deosebit de bogat. În 1994 are loc încă o expediție a Muzeului în Brazilia, organizată în parteneriat cu Universitatea catolică „Santa Ursula" din Rio de Janeiro. În 1996 începe consolidarea clădirii Muzeului, șubrezită de cutremurele anilor 1940,1977,1986 și 1990, precum și de lucrărilor de construcție a metroului, a pasajului Victoria și a blocurilor uriașe din împrejurimi. Muzeul se închide pentru public în 1997, și se redeschide în 1999-2002.La demisol este realizat noul sector "Originea Universului și a vieții".Ministerul Culturii acordă instituției de patru ori, în 2001,2002,2003, și 2004 "Premiul Mihai Băcescu pentru patrimoniul cultural national" pentru proiectele "Baza de date pentru gestiunea computerizată a colecțiilor de științe naturale și utilizarea ei la Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa", "Originea Universului și a vieții", "Lumea văzută de noi" și "Întâlnirea de Duminică". Prin contestata horărâre nr. 742 din 3 iulie 2003, guvernul trece Muzeul din subordinea Ministerului Educației și Cercetării, în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor, care în 2004 aprobă un nou Regulament de organizare și funcționare al Muzeului. Acesta definește Muzeul ca Instituție publică de știință, educație, cultură și divertisment, și permite campanii de publicitate cu sponsorizare privată, ca de exemplu campania Hard to forget (declarată campanie a anului la Festivalul de Publicitate Ad 'Or). În 2005, sondajele de opinie comandate de Ministerul Culturii și Cultelor dau Muzeul ca fiind situat "în topul preferințelor publicului". În 2008, Muzeul se închide din nou pentru încă o renovare a clădirii și o nouă reorganizare a conținutului, un șantier în decursul căruia vizita devine virtuală, prin intermediarul micilor ecrane ale computerelor și al sit-ului instituției. Muzeul s-a redeschis la 17 septembrie 2011. Emblema (stilizată) a Muzeului cu literele "G" și "A", reprezintă un schelet de mamut. După circa trei ani de renovări, muzeul s-a redeschis la 17 septembrie 2011, într-o nouă prezentare. Vitrinele au fost regândite, iar monitoarele, butoanele interactive și ecranele tactile oferă un plus de informații și de imagini. Costurile de renovare s-au ridicat la circa 13 milioane de euro, drept care o parte din muzeografi au estimat că s-ar fi putut, cu această sumă, nu numai amenaja noi săli moderne, ci de asemenea renova și păstra vechea prezentare cu specificul ei, conform recomandărilor Consiliului Internațional al Muzeelor (ICOM). Colecția muzeului a fost îmbogățită de cele 37 de obiecte donate de miliardarul român Gheorghe Iaciu. Unul dintre obiectele donate este un cap de elefant naturalizat, expus chiar la intrarea în muzeu, lucru contestat de apărătorii biodiversității, care nu apreciază practica vânătorii în sec. XXI, date fiind cunoștințele actuale relative la rata anormal de ridicată a dispariției de specii și rarefacției populațiilor animale de o sută de ani încoace. Muzeul este organizat pe trei zone de vizitare : etajul este rezervat preistoriei și istoriei umane, etnologiei, mineralogiei, entomologiei și biologiei marine. Vitrinele care sunt însoțite de o plăcuță metalică pe care e desenată o cască, au parte de comentarii audio, disponibile în limbile română, franceză și engleză. Textele de pe plăcuțele de prezentare și cele de pe butoanele interactive sunt în limbile română și engleză. Biletele pentru adulți costă 20 de lei fără reducere, 5 lei pentru copii, studenți și pensionari. Vizitatorii pot folosi telefoane mobile, camere de amatori sau semiprofesionale contra taxei de 10 lei/vizita. Fotografiatul si filmatul cu camere profesionale este permis dar suma este una cu caracter descurajator: 1240 lei/ora pentru fotografiat, respectiv 2480 lei/ora pentru filmat. Muzeul găzduiește uneori expoziții temporare de mare succes, cum este cazul celei de anatomie umană Human Body dintre datele 22 martie și 30 iunie 2013. Dumitru Murariu, actualul director al muzeului, a fost unul dintre susținătorii constanți ai renovării instituției. Numeroasele ghiduri ale instituției si site-ul oficial. |
Teodora era originară din Paflagonia, dintr-o familie armeană. A fost căsătorită cu împăratul Theophil, cu care a avut șapte copii. Când soțul ei a murit, ea a devenit regentă pentru fiul său cel mic, Mihail al III-lea. Pe plan religios, Teodora a fost o iconodulă convinsă, persecutându-i pe iconoclaști și pe paulicieni. Când fratele ei, Bardas, a devenit Caesar, Teodora a intrat în conflict cu el, dar și cu Mihail III, care a trimis-o la mănăstire împreună cu fiica sa, Thekla, în 855. A fost asasinată din ordinul lui Vasile I Macedoneanul. Datorită faptului că a susținut cultul icoanelor, Teodora a fost canonizată și este sărbătorită pe 11 februarie de către ortodocși. |
Vasile I Macedoneanul (c.811 - 29 august, 886), a fost împărat bizantin între 867 și 886, întemeietorul dinastiei macedonene și inițiatorul renașterii artei bizantine. După unii istorici, Vasile I ar fi fost dintr-o familie armeană, care s-a stabilit în Macedonia. De asemenea, se pare să fi fost strănepotul lui Leon V Armeanul. În 813, a fost prins împreună cu familia sa și alți greci de către bulgari. A reușit să scape, împreună cu alți captivi, în c.836. Peste câțiva ani mai târziu, a intrat în serviciul Caesarului Bardas, unchiul împăratului Mihail III Bețivul. După o luptă cu un campion bulgar, Vasile a devenit garda de corp a împăratului (parakoimomenos). Din ordinul lui Mihail III, Vasile a divorțat de soția sa Maria și s-a căsătorit cu Eudokia Ingerina, amanta lui Mihail, în 865. Pe 21 aprilie 866, în timpul unei expediții împotriva arabilor, Vasile l-a convins pe împărat că Bardas ar fi complotat împotriva statului; astfel Vasile a putut avea mână liberă în executarea lui Bardas. Pe 26 mai 867, Vasile a fost încoronat co-împărat, iar în noaptea de 23/24 septembrie, l-a asasinat pe împăratul Mihail III, proclamându-se împărat. Ca să fie sigur de continuitatea dinastiei, Vasile i-a numit pe fii săi co-împărați: Constantin - în 869, dar a decedat în 879 -, Leon - în 870 - și Alexandru - în 879. De asemenea, Vasile I a scris multe cărți legislative, printre care Basilica (sau Basiliscale, terminată de Leon VI), Prochiron sau Eisagoge. Vasile I a fost în relații bune cu Roma, exilându-l pe patriarhul Fotie I, care nu era în relații foarte calde cu papalitatea. Dar în 877 Fotie a revenit pe scaunul de patriarh, începând din nou certurile cu Roma. Vasile s-a mai confruntat și cu paulicinenii, care s-au aliat cu arabii și au ocupat Niceea și Efesul. Dar ei au fost înfrânți de generalul Cristofor în 872, bizantinii recăpătând și Ciprul. În luptă cu arabii, Vasile s-a aliat cu Ludovic II, regele Italiei și împăratul occidentului, împreună cu care a curățat Marea Adriatică de raiduri și a capturat orașul Bari, în 871. Dar Sicilia era aproape pierdută, Siracuza căzând în mâinile arabilor în 878. Însă în 880, generalul Nicefor Focas cel Bătrân recucerește Taranto și Calabria, deschizând imperiului o nouă perioadă de hegemonie în Mediterană. Vasile a fost demoralizat la moartea fiului său cel mare, Constantin, în 879. Vasile a murit pe 29 august 886, într-un accident de vânătoare, căzând de pe cal. Cu prima sa soție, Maria, Vasile I a avut mai mulți copii, printre care: |
Aceasta este o listă a spitalelor și instituțiilor publice de sănătate din București. Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București (A.S.S.M.B.) are în prezent (2015) un număr de 19 unități sanitare în subordine: |
Umanismul românesc desemnează manifestarea curentului umanist în țările române. În comparație cu Europa Occidentală, în țările române umanismul s-a manifestat târziu. Explicația pentru acest fapt a fost considerată izolarea intelectuală față de Occident, deși această idee nu a rămas neatacată. În Transilvania, receptarea umanismului a fost favorizată de contactele orășenilor unguri și sași, precum și a nobililor români cu lumea catolică germană și italiană. În Moldova și Țara Românească, aflate ambele în sfera Bizanțului, umanismul s-a afirmat în totalitatea formelor sale caracteristice abia în secolul al XVII-lea, deși sunt cunoscuți intelectuali care încă din secolul precedent erau legați la cultura apuseană, printre ei Luca Stroici, boier moldovean, și Petru Cercel, domnul Țării Românești între 1583-1585. În lumina faptului că intelectuali români ai secolului al XVI-lea erau fluenți în greaca veche, în latină și în italiană, limbi necesare lecturilor umaniste, intelectualul Virgil Cândea a argumentat că originea decalajului în adoptarea umanismului de către țările române era situarea acestora din punct de vedere spiritual și politic în lumea bizantină, chiar la mult timp după Căderea Constantinopolului, ceea ce N. Iorga a denumit „Bizanț după Bizanț”. Mai mult, adoptarea umanismului era în vest o revoltă a orașelor împotriva orânduirii feudale, deci un fenomen al ascensiunii burgheziei, în timp ce în cadrul Imperiului otoman ar fi putut produce o schimbare a statutului autonom al țărilor române în raport cu imperiul. |
Adempiere este un proiect bazat pe comunitate care dezvoltă și suportă soluția open source cu același nume, oferind funcționalități Managementul resurselor întreprinderii, Managementul relațiilor cu clienții și Supply Chain Management. Numele proiectului provine din limba italiană și înseamnă 'a îndeplini' cu sensul de „a finaliza, a duce la un bun sfârșit, a executa, a termina, a desăvârși". Fiind un proiect bazat pe comunitate fiecare membru are dreptul să își exprime opinia și este chiar încurajat să facă acest lucru dar, având membrii în peste 30 de țări răspândite pe șase continente, din motive practice, proiectul este coordonat de Consiliul contribuitorilor. Liderul se nominalizează din acest Consiliu și are rolul de manager de proiect. Rolul consiliului este: să susțină deciziile liderului să revizuiască și să aprobe specificații să voteze pentru noi funcționalități să aprobe schimbările în nucleul proiectului Scopul proiectului Adempiere este crearea unei soluții business open source, dezvoltată și susținută de comunitate. Comuniatea proiectului crede că cea mai bună metodă pentru atingerea acestei ținte este implementarea Bazarului din faimosul articol Catedrala și Bazarul al lui Eric Raymond. și întradevăr, în câteva săptămâni de la lansare, Adempiere se poziționează între primele cinci proiecte de pe SourceForge. net, lucru care confirmă puterea bazarului descris de Raymond. Următoarele subiecte sunt atinse de aplicația Adempiere: Analiza performanței pe plan financiar Arhitectura permite extinderea Dicționarului Activ în cadrul aplicației, care la rândul său permite managementul entităților aplicației și regulile sale de validare, structura ferestrelor și logica de afișare a elementelor din acestea. Aceste caracteristici permit adaptarea rapidă a aplicației la nevoile firmei, chiar în timp ce aceasta evoluează. Adempiere este dezvoltat folosind tehnologia J2EE, mai precis JBoss ca server de aplicație. La ora actuală, bazele de date suportate sunt Oracle și PostgreSQL, dar oferirea independenței față de baza de date folosită este o prioritate pentru proiect. |
Convictus nobilium (alternativ Casa Piariștilor) este o clădire istorică situată în str. Universității nr. 7 din Cluj-Napoca, peste drum de sediul central al Universității Babeș-Bolyai. Clădirea adăpostește în prezent mai multe centre culturale. Tot aici a funcționat până în 3 mai 2007 Biroul de Informații al Ambasadei Statelor Unite ale Americii. Tot mai mulți fii de nobili din alte orașe erau tentați să-și completeze studiile în Cluj, la unul dintre seminariile existente în oraș. În aceste condiții, spațiile de cazare pe care orașul le putea pune la dispoziția studenților erau prea puține. De aceea, la scurtă vreme după încheierea lucrărilor la „Seminarul Bathory”, în perioada 1734-1735, peste drum de „Colegiul Iezuit”, la care studiau în principal fii de nobili, a fost construit un internat. Clădirea, cunoscută drept Convictus nobilium (Convictul nobililor), a fost construită în etape succesive, înconjurând în cele din urmă pe patru laturi curtea interioară. Pereții întregului edificiu sunt masivi, susținând atât la parter, cât și la etaje, în foișoare și în încăperi, bolți cilindrice cu penetrații adânci. La mijlocul secolului XVIII clădirea a fost extinsă cu un foișor și un refectoriu. Cea mai frumoasă încăpere este „refectoriul” - sala de mese - datorită boltei cilindrice turtite prevăzută cu decorații relativ sobre. Acesta este locul în care cei cazați la acest internat se întâlneau zilnic, la ceasurile mesei. În sală existau doar mese, fără scaune, studenții fiind nevoiți să ia masa în picioare. Cazarea la acest convict al nobililor nu era deloc ieftină, motiv pentru care foarte mulți luptau pentru a obține burse. Românii care au studiat la „Colegiul Piarist” aveau de ales între a sta în chirie, cum a făcut Avram Iancu, sau a încerca să obțină una din „bursele maioriene”, acordate de protopopul greco-catolic al Reghinului Petru Maior sau „bursele bobiene”, acordate de Ioan Bob, episcopul greco-catolic de la Blaj. |
Palatul Teleki din Cluj-Napoca, construit pe str. M. Kogălniceanu nr.7 (în trecut Ulița Lupilor) este unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură barocă laică clujeană, edificiu reprezentativ pentru barocul transilvănean. Familia Teleki a trebuit să achiziționeze mai multe case alăturate, pentru a obține, după demolarea acestora, terenul necesar noului edificiu. Generalul conte Adam Teleki I (1703-1763) avea trei case pe Ulița Lupilor. Clădirea a fost construită între 1790-1795, după planurile arhitectului Joseph Leder, în stilul barocului târziu, cu unele elemente de clasicism. Actualmente clădirea adăpostește sala de lectură a Bibliotecii Județene „Octavian Goga”. |
Gheorghe Flondor s-a născut la data de 31 august 1892, în orașul Roman. Era fiul compozitorului Tudor de Flondor și nepotul de frate al lui Iancu Flondor, conducător al Partidului Național Român din Bucovina și viitor președinte al Adunării Constituante care a votat Unirea Bucovinei cu România. A absolvit în anul 1910 cursurile Liceului de Stat nr. 3 din Cernăuți. În același an s-a înscris la Facultatea de Drept de la Viena, unde a studiat timp de trei ani și și-a susținut o parte din licență, iar ultimul an de studii l-a urmat la Universitatea din Praga. După absolvirea facultății, este mobilizat în armata austro-ungară. Participă la luptele de pe frontul din Serbia, unde unitatea sa (Regimentul 14 Dragoni) a suferit pierderi grave. Între anii 1915 și 1917 luptă pe frontul rusesc și este înaintat la gradul de sublocotenent. În primăvara anului 1917 luptă pe frontul românesc unde este rănit, fiind apoi îngrijit la spitalul militar din Baden. Refăcut din punct de vedere medical, este trimis pe frontul din Italia și avansat la gradul de căpitan. Este lăsat la vatră la cerere cu puțin timp înaintea sfârșitului ostilităților, sub pretextul îndatoririlor administrative familiale de la Rogojești, lăsate în grija exclusivă a mamei sale, Maria Flondor. În anul 1923 intră în activitatea politică, înscriindu-se în Partidul Național Liberal la sugestia și recomandarea lui Ion Nistor, adversar politic acerb și vrăjmaș pe față al lui Iancu Flondor, unchiul lui Gheorghe. A fost ales ca deputat de Rădăuți în Parlamentul României (1927-1935) și apoi senator PNL de Rădăuți (1935-1937). La sosirea sa la Cernăuți, capitala Rezidenței regale, a fost primit cu toate onorurile cuvenite de către reprezentanții autorităților administrative, bisericești și militare. Din cele 110 persoane ce au fost de față la ceremonia de instalare a noului rezident regal, menționăm doar pe câțiva: colonelul Ionescu - prefectul județului Cernăuți, Nicu Flondor - primarul municipiului Cernăuți, colonelul Rădulescu - primarul orașului Vatra Dornei, profesorul Romulus Cândea - directorul ziarului “Suceava”, consulul general al Germaniei și Poloniei la Cernăuți, cei ai Olandei, Franței și Suediei. Programul formulat de el și prezentat cu prilejul instalării sale ca rezident regal prevedeau: ridicarea nivelului de trai al țărănimii greu încercate economic, păstrarea ordinii publice, în contextul amenințărilor tot mai agresive din două direcții: mișcarea legionară ultranaționalistă și antisemită, precum și activismul bolșevic importat de peste graniță, din U.R.S.S. În calitate de rezident regal a avut o serie de contribuții în plan administrativ și urbanistic. El i-a înlocuit pe reprezentanții autorităților locale de alte etnii cu etnici români. Prin dispozițiile sale, el a urmărit asigurarea ordinii publice și combaterea acțiunilor îndreptate împotriva siguranței statului. În urma ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, Basarabia și nordul Bucovinei au fost încorporate de către Uniunea Sovietică. La data de 28 iunie 1940, la douăzeci și doi de ani de la Unirea patronată de Iancu Flondor, actul de cedare a fost îndeplinit tot de un Flondor. Regele Carol al II-lea al României scria la 29 iunie 1940 în însemnările sale zilnice: “O singură lumină în tot întunericul acesta, este purtarea mai presus de orice laudă a lui Flondor, Rezidentul Regal din Cernăuți. L-am și decorat cu “Pentru Merit”, pentru atitudinea lui cu adevărat frumoasă” . A contribuit la salvarea de la moarte a 12 familii evreiești . Activitatea sa de Rezident Regal și-a încheiat-o la 23 septembrie 1940 în orașul Vatra Dornei, prin încetarea existenței instituții Rezidenței Regale. După părăsirea Bucovinei de Nord, Gheorghe Flondor se retrage din orice activitate politică și se stabilește la domeniul său de la Rogojești de lângă orașul Siret, până în octombrie 1940, când pleacă la Sibiu, unde se afla refugiată familia sa. În perioada de după eliberarea nordului Bucovinei de către Armata Română (1941-1944), membrii familiei Flondor s-au mutat din nou la Cernăuți. Odată cu apropierea Armatei Sovietice, ei și-au lichidat afacerile deținute acolo. Gheorghe Flondor s-a refugiat din nou la Sibiu în februarie 1944, ca urmare a reocupării Bucovinei de către ruși. Reforma agrară din anul 1945 va determina pierderea moșiilor deținute de Gheorghe Flondor, pe lângă creanțele deținute la Cernăuți. Divorțat de soția sa în același an, el a fost silit să-și câștige existența începând din 1950 ca muncitor zilier la Plafar Sibiu. A locuit pe Strada Kossuth nr.22 din Sibiu. Regimul comunist îl va pune la stâlpul infamiei pentru vina de a fi fost rezident regal. La data de 14 aprilie 1952, Gheorghe Flondor a fost arestat de către Direcția Regională Sibiu a Securității Statului. A fost acuzat de săvârșirea infracțiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare din România și printr-un ordin administrativ de detenție din 30 mai 1952 a fost încadrat într-o unitate de muncă forțată. La 29 iunie 1954, organele de anchetă au dispus transferarea sa din penitenciarul Văcărești la Suceava, în scopul continuării cercetării. La 20 aprilie 1956, Procuratura Militară Suceava a înaintat dosarul său către Tribunalul Militar Iași pentru a-l judeca într-un proces public. A fost acuzat de următoarele fapte : sprijinirea măsurilor de exploatare a țăranilor săraci, prin interzicerea părăsirii satelor de către țăranii care nu aveau pământ și obligarea lor să muncească la moșierul din satul unde locuiau. Cu prilejul procesului, un număr de 12 cetățeni români de etnie evreiască din orașul Siret s-au prezentat la Notariatul de Stat al fostului raion Siret, regiunea Suceava, și au semnat o declarație în care afirmau că "în timpul prigoanei rasiale, Gheorghe Flondor a avut o atitudine corectă, democratică și binevoitoare față de populația evreiască, venindu-i în ajutor în momente critice în legătură cu prigoana rasială împotriva evreilor de către autoritățile fasciste". Tribunalul nu a ținut cont însă de această declarație. Este eliberat din închisoare la 12 ianuarie 1962, cu trei luni înainte de termen, fiind deja un om bătrân și suferind. Deși nu mai poseda nimic ca avere, a primit interdicția de a se stabili la ultimele sale rude aflate în viață, la București. I s-a fixat un domiciliu forțat în comuna Lățești, unde a locuit într-un bordei. Abia în anul 1970 i s-a aprobat să se stabilească la București, locuind la familia Capri cu care era vechi prieten. Gheorghe Flondor a încetat din viață la data de 26 aprilie 1976 în orașul București. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței nr.675 din 18 iunie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară și a deciziei nr. 311 din 13 septembrie 1956 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar, invocând temeiul înscris în art. 410 alin. 1 partea I pct.2 teza I din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr.142 din 9 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și a casat cele două hotărâri judecătorești din 1956, achitându-i pe toți inculpații din proces și înlăturând pedeapsa complementară a confiscării averii. Decizia Curții Supreme de Justiție a apreciat că toți cei nouă inculpați nu și-au exercitat în mod abuziv atribuțiile, ci au acționat în limitele impuse de legile existente, din documentele privind activitatea inculpaților nerezultând aspecte de natură a releva un comportament excesiv din partea acestora, practicat în scop vădit represiv și fără să fie justificat de necesitatea menținerii ordinii publice sau a combaterii acțiunilor de destabilizare a statului . Ca urmare a reabilitării sale, i s-a putut ridica un bust de bronz în orașul Rădăuți, bust care a fost dezvelit la data de 23 mai 2008. Destinatari ai premiilor sau decorațiilor militare |
Dezastrele ecologice de pe Tisa este un subiect care se referă la două dezastre ecologice care au avut loc la începutul anului 2000 în România, ducând la afectarea râului amintit. În seara zilei de 30 ianuarie, în Baia Mare, iazul de decantare aparținând uzinei de procesare a minereurilor aurifere Aurul, deținută în proporție de 51 la sută de către o companiei australiană, iar 49 la sută de către statul român, s-a rupt și peste 100.000 m³ de apă reziduală cu cianură și metale grele au ajuns în râurile Lăpuș și Someș, iar de acolo în Tisa. Cauza accidentului a fost o combinație între numeroasele greșeli de construcție a iazului, management deficitar în caz de risc și condiții meteorologice extreme. Al doilea accident a avut loc câteva săptămâni mai târziu, în martie, la Baia Borșa, când ruperea iazului Novăț a făcut ca 20.000 tone de nămol și metale grele să ajungă în apele râului. Cauza accidentului a fost lipsa echipamentului de siguranță al iazului, din lipsa resurselor financiare. |
Siminică (31 octombrie 1936, București - 27 septembrie 2018, București) a fost un maestru comic și acrobat român. Considerat cel mai celebru comic al Circului românesc. Pe numele său real Simion Avram, „Siminică” s-a născut într-o cușcă a leilor transformată în vagon de circ. Bunicul său era instrumentist în Orchestra Circului „Bercuini”, tatăl său cînta la trombon și realiza pasaje comice iar mama sa era „amazoană” și, în timpul liber, vînzătoare la case de bilete. Încă de la vîrsta de 5 ani Siminică preia tradiția familiei și începe să se pregătească pentru lumea circului. Doi ani mai tîrziu, pe cînd avea doar 7 ani, își va face debutul în arenă într-un spectacol în care executa atît numere de acrobație, contorsionism și diverse giumbușlucuri. Tot în acea perioadă începe să se antreneze executînd alături de sora sa, Elena, diferite numere de acrobație. Pentru a-și încropi materialele necesare folosea pentru construirea unui dublu-trapez frînghia pentru rufe a mamei și un țăruș de fier găsit. Astfel, în scurt timp, Siminică și sora sa au reușit să execute în arenă, fără lonja de siguranță, cîteva numere de neuitat de dublu trapez, excentric acrobat sau un număr aerian în dantură cu elemente de înaltă clasă și foarte periculoase. Viața tînărului Siminică era însă foarte grea: trăia pe unde apuca, în diferite case, în barăci demontabile sau în vagoane. Deseori dormea sub podeaua pe care erau fixate scaunele, trezindu-se acoperit de mucuri de țigară și coji de semințe aruncate de spectatori. Datorită succesului pe care-l aveau cu numerele de acrobație cei doi deveniseră vedete în programul circurilor „Bernea”, „Antonio”, „Palladium”, „Franzini” și „Krateyl”, care și-i disputau aprig. După ce Elena se căsătorește cu vestitul acrobat Sandi Bernea, Siminică se retrage lăsîndu-i pe cei doi să execute împreună numerele de acrobație. Viața Elenei se încheie însă în mod tragic, la numai 19 ani, în timpul unui spectacol susținut la Râmnicu Vâlcea. Trapezul la care-și executa numărul se rupe iar Elena, însărcinată în 3 luni, cade de la 15 metri înălțime, în fața a peste 3 000 de spectatori. După înmormîntare, în același loc maestrul Siminică va prelua numărul de acrobație încîntînd publicul. În 1957 a demisionat din Circul de Stat în urma unor divergențe politice cu conducerea de atunci a Circului și ajunge să descarce vagoane cu scînduri în Gara Obor pentru o sumă de 20 de lei pentru un vagon descărcat. Reușește într-un final să revină în Circul de Stat fiind angajat însă... recuziter. Cînd ducea materialele în arenă toată lumea începea să rîdă crezînd că-l aplaudă pe Siminică în noul său rol. Pentru acest motiv regizorul tehnic i-a interzis, un timp, accesul în manej, obligîndu-l să stea în forhang și să aranjeze recuzita. În cele din urmă, după ce acrobatul Franți Petrescu se îmbolnăvește, trebuind să fie înlocuit, Siminică revine în arenă cu un succes imens. Muncind din greu maestrul Siminică a suferit de-a lungul carierei sale nu mai puțin de 8 fracturi de mîini și picioare, unul din cele mai grave accidente producîndu-se în timpul unui spectacol la Turnu Măgurele cînd s-a rupt o frînghie la trapez și a căzut de la 12 metri înălțime. Siminică a executat mai toate meseriile artei circului: zburător, trapezist, looping în doi, echilibristică la mare înălțime, echilibristică cu bara de bambus în dantură, saltator, echilibrist la sol, excentric acrobat, etc. Avînd ca model școala rusă de circ în 1956, pe cînd se afla într-un turneu în Bulgaria, devinde comic de circ înlocuind un coleg care se îmbolnăvise. De la bun început a abordat genul comic modern, fără machiaj, doar cu cîteva elemente de costum și recuzită, parodiind diferite numere de circ în timp ce în arenă se montau recuzita și aparatele pentru numărul următor. În 1987 Siminică se pensionează revenind însă în arena circului un an mai tîrziu și continuînd să lucreze atît în țară cît și în turnee în străinătate pînă în 1995.„Cu timpul, Siminică a devenit cel mai mare comic al României, un artist adevărat, care nu s-a menajat o clipă, imaginîndu-și mereu figuri imposibile și scene care să zguduie lumea de rîs, visînd să zboare pe deasupra sălii ca să poată face copiilor tot felul de semne. N-a iubit niciodată scamatoria și dresura. N-a intrat în scena cu prea multă recuzită. Doar el și publicul, zguduit de cascade de rîs. Și, dintr-o dată, Dumnezeul circului, cel care a transformat lacrima în zîmbet și imposibilul în posibil, a făcut o reverență și s-a retras fără să spună că este ultimul său spectacol, ultima sa reprezentație în arenă.” Clovnul Siminică a murit pe 27 septembrie, la vârsta de 81 de ani. Artistul a fost internat în ultimele două săptămâni la Spitalul Floreasca, având mai multe probleme de sănătate care îl țineau imobilizat la pat. „Eu sunt eu; am tot șlefuit personajul pînă am ajuns să mă descopăr pe mine!”Clovnul Siminica: "Cine spune că politicienii fac circ în Parlament greșește: circul e ceva foarte serios", 13 mai 2002, Adevărul A murit clovnul Siminică. Trupul neînsuflețit al artistului va fi depus în incinta Circului de Stat, 28 septembrie 2018, Libertatea |
Catedrala și Bazarul (abr. CatB) este un eseu de Eric S. Raymond despre metode de inginerie software, bazat pe propriile lui observații legate de procesul de dezvoltare a kernelului de Linux și pe experiența din coordonarea proiectului open source, fetchmail. A fost prezentat prima oară de autor la Linux Kongress în 27 mai 1997 și a fost publicată ca parte a cărții cu același nume în 1999. De obicei este privit ca manifest a mișcării open source. Eseul conține două modele diferite de dezvoltare a softurilor libere: Modelul Catedrală, în care codul sursă este disponibil cu fiecare release, dar codul sursă dintre două release-uri este disponibil exclusiv doar pentru un grup de programatori. GNU Emacs și GCC sunt prezentate ca exemple. Modelul Bazar, în care codul sursă este dezvoltat de programatori din toată lumea, prin intermediul Internetului și este disponibil public. Raymond îl recunoaște pe Linus Torvalds, liderul proiectului Linux kernel, ca inventator al acestui proces. Raymond oferă anecdote despre propria lui implementare a acestui model în proiectul fetchmail. Subiectul central al eseului este propoziția "având destui ochi ațintiți, toate bug-urile ies la iveală" (pe care el o numește Legea lui Linus): cu cât sursele sunt mai răspândite pentru testare, cercetare și experimentare publică, cu atât mai repede toate bug-urile sunt răspândite. În contrast, în modelul Catedrală, Raymond pretinde că un timp excesiv de mare trebuie petrecut căutând bug-uri, din moment ce versiunea curentă este disponibilă doar pentru câțiva programatori. Eseul a convins aproape toate proiectele din sfera open source și software liber să adopte un model în stil Bazar, parțial sau în totalitate - inclusiv GNU Emacs și GCC, exemplele originale pentru modelul Catedrală. Catedrala, este un model tipic de dezvoltare pentru softurile proprietare - cu mențiunea că în acest caz, codul sursă de obicei nu este furnizat nici chiar la un release - și sintagma "Catedrala și Bazarul" se obișnuiește a se folosi pentru a contrasta softul proprietar cu cel open source (însuși Raymond a folosit sintagma cu acest sens, de exemplu în Documentele Halloween). Oricum, eseul dezbate doar problema softurilor libere și nu face referire la softurile proprietare în nici un fel. Când O'Reilly Media a publicat cartea în 1999, aceasta a fost recunoscută ca fiind prima carte completă și distribuită comercial publicată sub licență Open Publication License. |
SummerSlam este privit ca al doilea eveniment PPV ca importanță după WrestleMania. Este unuldin cele patru pay-per-view-uri organizate inițial de WWE în anii '80, alături de Royal Rumble, |
Nereus și Achilleus, redați în limba română și ca Ss. Nereu și Ahile, sunt sfinți martiri creștini. Se știe foarte puțin despre viața acestor doi martiri. Așa cum reiese dintr-o inscripție funerară, erau probabil soldați pretorieni la Roma, aflați în slujba tribunalului. Convertindu-se la credința creștină, au părăsit armata; de aceea au fost condamnați la moarte, murind ca martiri la Terracina, probabil în vremea prigoanei lui Dioclețian, în jurul anului 304. În anul 592, Papa Grigore cel Mare a ținut o predică (Omilia XXVIII) la mormântul lor, care se păstrează în cimitirul de pe Via Ardeatina, unde a fost înălțată și o bazilică în cinstea lor. Potrivit legendei însă, ar fi fost eunuci ai Flaviei Domitilla, nepoata împăratului Domițian. Ar fi fost botezați, împreună cu ea și cu mama acesteia, Plautilla, de însuși Apostolul Petru. Ar fi fost denunțați că sunt creștini chiar de logodnicul Domitillei, deoarece Nereus și Achilleus au convins-o pe aceasta să-și consacre fecioria lui Dumnezeu. |
Royal Rumble este un eveniment pay-per-view anual de wrestling organizat în luna ianuarie de federația World Wrestling Entertainment. Prima ediție a pay-per-view-ului s-a desfășurat pe data de 24 ianuarie 1988, fiind găzduită de arena Copps Coliseum din Hamilton, Ontario. Principala atracție a evenimentului este un meci de tipul Battle Royal, numit Meciul Royal Rumble. Acest meci cuprinde 30 de wrestleri intrând unul câte unul la intervalul de 3 minute. Toți cei 30 de oameni trebuie să treacă prin ring. Singurul care nu este eliminat va fi declarat învingător. În 2011 Royal Rumble a avut 40 de participanți. Royal Rumble își are și cei mai mulți telespectatori și este cel mai vizionat Show de Wrestling. Regulile pentru nu a fi eliminat sunt: dacă treci peste corzi și atingi podeaua cu picioarele ești descalificat, dar dacă ești aruncat pe sub ele poți să reintri în ring. Principalii wrestleri care sunt încurajați de public sunt John Cena , Edge, Jeff Hardy dar și alții. |
În perioada secolelor IX-X, pe teritoriul de astăzi al Clujului exista micuța așezare Castrum Clus, care ocupa doar aproximativ un sfert din suprafața cetății romane. Era delimitată la vest și la nord, ca și incinta romană Napoca, de Pârâul Țiganilor, respectiv, Canalul Morilor, la est hotarul era aproape de linia actualului Bulevard Regele Ferdinand, iar la sud aproximativ pe linia actualei străzi Memorandumului și a laturii nordice a Pieței Unirii. Mult mai mică față de antica incintă romană, cetatea se presupune a fi fost construită cu materiale extrase din vechile clădiri și fortificații romane. Cea mai veche construcție din Cluj-Napoca datează din jurul anului 1241 când s-a început fortificarea Clujului și este încă funcțională. Actualul sediu al Muzeului Speologic "Emil Racoviță", aflat pe strada Sextil Pușcariu, este adăpostit într-unul din turnurile de apărare ale vechii cetăți medievale. De-a lungul timpului clădirea a îndeplinit și alte funcții, a fost depozit, locuință și închsoare. Din perioada când funcționa ca închisoare, s-a păstrat următoarea inscripție în limba maghiară lăsată de unul din gardienii epocii: În perioada secolelor IX-X, pe teritoriul de astăzi al Clujului exista o micuța așezare, care ocupa doar aproximativ un sfert din suprafața orașului roman Napoca. Descoperile arheologice pledează pentru o instalare de locuire sporadică doar pe aria de vest și, parțial, nord, a vechii incinte. Mult mai mică față de antica urbe romană, ea s-a dezvoltat folosind adăpostul zidurilor construite de către romani. Cea mai veche fortificație de pe teritoriul actualului oraș Cluj-Napoca datează din jurul anului 1000 și s-a amplasat la Cluj-Mănăștur, în jurul bisericii romano-catolice actuale (relicva fostei mănăstiri benedictine). Stăpânit de episcopii Transilvaniei, satul Cluj nu a reușit să-și dezvolte o fortificație independentă decât după ce a redevenit stăpânire regală, la începutul secolului al XIV-lea, în vremea domniei regelui Carol Robert. Prima incintă a fortificației medievale este încă o mare necunoscută, fiind speculată pe baza unor elemente de arhitectură niciodată legate de o cercetare arheologică concludentă. Ea va fi cunoscută mai ales din documentele din a doua jumătate a secolului al XV-lea, când va fi desemnată sub numele de "Ovar" (= Cetatea Veche). Tot astfel va fi surprinsă pe primele hărți ale secolului al XVIII-lea. Această cetate, dispărută și degradată mereu de ediliția modernă, este încă de recuperat. Cele mai singure componente privesc laturile de nord și vest, respectiv tronsoane care nu s-au modificat nici mai târziu și unde s-au și descoperit suprapuneri concludente de ziduri romane cu altele, medievale, dar nedatate cu precizie. Actualul sediu al Muzeului Speologic "Emil Racoviță", aflat pe strada Sextil Pușcariu, este adăpostit într-unul din turnurile de apărare ale vechii cetăți medievale. De-a lungul timpului clădirea a îndeplinit și alte funcții, a fost depozit, locuință și închisoare. Actualul sediu al Muzeului Speologic "Emil Racoviță", aflat pe strada Sextil Pușcariu, este adăpostit într-unul din turnurile de apărare ale vechii cetăți medievale. De-a lungul timpului clădirea a îndeplinit și alte funcții, a fost depozit, locuință și închisoare. Fragmente din prima incintă a orașului medieval (Cetatea Veche), Cluj-Napoca Fragmente din zidul celei de-a doua incinte a orașului medieval, Cluj-Napoca |
Fracturile procesului posterior al talusului reprezintă 5% din totalul fracturilor talusului și 21% din leziunile corpului talusului. În funcție de regiunea fracturată se deosebesc 3 tipuri de fracturi: fractura tuberculului lateral, fractură tuberculului medial și fractura bituberculară (a ambilor tuberculi). Fractura tuberculului lateral (fractura Cloquet-Sheperd sau fractura Shepherd), în general extra-articulară, detașează posterolateral procesul posterior al talusului; ea poate fi legată de o rupere a fasciculului posterior a ligamentului colateral lateral al articulației tibiotarsiene în timpul unei hiperflexiuni dorsale cu rotație externă a piciorului sau, probabil mai frecvent, printr-o mișcare de hiperflexiune plantară forțată, care strivește tuberculul lateral între marginea posterioară a tibiei și calcaneu, așa cum este cazul lovirii mingii blocate de către un fotbalist. Fractura tuberculului medial este mult mai rară. Fractura bituberculară Stieda detașează partea posterioară a talusului în totalitate; ea interesează în mod constant suprafețele articulare posterioare și se datorează unei mișcari de hiperflexiune plantară brutală și este frecvent asociată cu luxație în cuplu de torsiune. Procesul talar posterior are spre posterior 2 proeminențe: tuberculul medial și tuberculul lateral. Tuberculii posteriori provin din 2 centre secundare de osificare ce fuzionează în mod normal cu corpul talusului până spre vârsta de 12 ani. Osul trigonum poate fi văzut ca un os accesor, situat imediat posterior de tuberculul lateral al procesului talar posterior. Poate fi considerat ca o parte neunită a tuberculului lateral. Printre tuberculi trece dinspre proximal și lateral spre distal și medial tendonul flexorului lung al halucelui. Tuberculul medial servește ca loc de inserție pentru 1/3 posterioară a ligamentului deltoid și pentru inserția proximală a ligamentului talo-calcanean medial. Tuberculul lateral primește inserția ligamentului talo-fibular posterior. El are pe fața sa inferioară o suprafață articulară ce reprezintă până la 25% din partea cea mai posterioară a suprafeței articulare calcaneene posterioare a talusului ce se articulează cu suprafața talară posterioară a calcaneului. Oricare dintre tuberculi se poate fractura, fie izolat, fie asociat altor traumatisme talare sau ale gleznei. Fractura tuberculului lateral: (fractura Shepherd) este produsă prin forțarea gleznei în extensie și eversiune, când calcaneul lovește tuberculul lateral și îl rupe dar și prin forțarea extremă a gleznei în equinus, când ligamentul talo-fibular posterior rămâne intact dar smulge tuberculul lateral. Fractura tuberculului lateral poate să afecteze până la 25% din partea posterioară a fațetei articulare posterioare a talusului și rareori chiar o mică parte din articulația gleznei. Ea se manifestă clinic prin următoarele semne: Tuberculul lateral are fațeta articulară și fractura acestui tubercul este asociată frecvent cu artroza. Fractura tuberculului medial: este manifestată clinic de următoarele simptome: Sunt folosite următoarele incidențe: De cele mai multe ori radiografia subestimează marimea fragmentului post-fractură. Exista 2 complicatii importante: Boli ale sistemului osteo-articular |
Pancrațiu este un sfânt martir creștin. Se crede că s-a născut în Frigia (în Turcia de azi), de origine nobilă. S-a botezat la vârsta de 14 ani la Roma, unde a murit martir, probabil în timpul persecuției lui Dioclețian, în jurul anului 304. Mormântul lui se păstrează pe via Aurelia; deasupra lui, Papa Symmachus a construit, în jurul anului 500, o biserică. Este invocat împotriva sperjurului, a mărturiei mincinoase, a crampelor și durerilor de cap. |
Lucrare de diplomă: 10 ani ai revistei Echinox pagina germană: tehnica traducerii Traducător oficial recunoscut de statul german din anul 1998. Activitate științifică și culturală Poeme, eseuri, traduceri (din 1978) în: Cuvînt critic introductiv la carte: Traduceri în revistele sus-menționate din: Deasemenea, tot în revistele mențonate traduceri din domeniul eseisticii, filozofiei, esteticii, psihologiei. Numeroase traduceri din lirica și filozofia germană, franceză, engleză, americană, italiană și spaniolă. Traduceri integrale de carte : Români cunoscuți sub pseudonimele folosite |
Glanda parotidă este una dintre cele 3 glande salivare, situate dedesubtul urechilor, de o parte și de alta a mandibulei. Glanda parotidă, prin intermediul canalului lui Stenon, secretă saliva în cavitatea bucală. Saliva produsă de parotidă are un caracter slab bazic, și conține amilază, enzime, precum și imunoglobuline. Glanda parotidă reprezintă cea mai mare glandă salivară, având o greutate de până la 30 g. Aproximativ 75% din tumorile glandelor salivare apar la glanda parotidă, 85% dintre acestea însă fiind de natură benignă incidența afecțiunii fiind de 1,5-3 cazuri/100 000 în populația generală europeană. Ele sunt cauzate cel mai des de expunere la radiații și fumat. Adenoma pleomorfică este cea mai deasă formă benignă (aproximativ 90 %), fiind cel mai des întâlnită la femei (60%). Altă formă benignă este Tumoarea Warthin, întâlnită mai ales la bărbați. Tumorile maligne sunt ceva mai rare, cea mai deasă formă fiind carcinoma mucoepidermoidă. Unica cale pentru a determina dacă o tumoare este malignă este prin intermediul biopsiei. Tratarea lor se face prin extirparea chirurgicală a glandei, precum și prin terapie cu radiații. Tratamentul chirurgical al tumorilor parotidiene este uneori dificil, pe de o parte din cauza raporturilor anatomice din loja parotidiană cu nervul facial, dar și prin prisma potențialului crescut de recidivă postoperatorie. Astfel, depistarea în stadiile timpurii a unei tumori de glandă parotidă este extrem de importantă în ceea ce privește prognosticul postoperator. Tehnica operatorie este laborioasă, impunând exigențe de ordin fizionomic și funcțional, realizându-se uneori cu dificultate, din cauza recidivelor și tratamentelor anterioare incomplete, realizate în cadrul altor specialități de graniță. |
Trei Auguști și Cinci Împărați (Sānhuáng wǔdì - San-huang wu-ti) au fost suveranii mitologici ai Chinei în perioada cuprinsă între 2850 î.e.c. și 2205 î.e.c., adică timpul imediat premergător dinastiei Xia, prima dinastie atestată istoric. Cei Trei Auguști, deseori pomeniți și cu numele de cei Trei Suverani, erau semi-zei sau regi-zei care foloseau puterile lor magice în favoarea propriului lor popor, a cărei viață o îmbunătățeau. Datorită virtuții și puterilor lor supranaturale au viețuit incredibil de mult și au guvernat într-o perioadă îndelungată de pace. Celor Trei Auguști li se atribuie diferite identități în diferitele texte istorice chineze: astfel în Analele marelui istoric din Sima Qian se spune că au fost: Suveranul uman, care a domnit 45.600 ani. Fuxi și Nüwa sunt zeul și zeița, soțul și soția, cărora le este atribuită descendența omenirii după un potop nimicitor, iar Shennong ar fi inventat agricultura și ar fi fost primul care a folosit plantele medicinale. Și aceștia ca și primii trei Auguști, sunt personaje legendare: regi-înțelepți și, din punct de vedere moral, perfecți. Conform Analelor Marelui Istoric acești împărați au fost: Yao și Shun sunt cunoscuți și ca Cei Doi Împărați, și, împreună cu Yu cel Mare, fondatorul dinastiei Xia, în epocile următoare au fost considerați de istoriografia chineză drept suverani model și exemplu de urmat în ceea ce privește etica confuciană. Shangshu Xu și Diwang shiji includ între acești regi model pe Shaohao în locul Împăratului Galbăn. Din punct de vedere semantic, primul împărat istoric atestat a fost Qin Shi Huang, care a și inventat un nou termen pentru "Împărat" (huangdi), combinând titlul de "august" (huang) și pe cel de "rege-zeu" (di). |
De regulă, blana sa este de culoare galbenă cu pete negre, cu un desen caracteristic. O varietate a sa, pantera neagră, este unicul leopard cu blana de culoare neagră în întregime. Acesta trăiește în Malaysia și are o formă de melanism. Este o varietate periclitată, dar greu de studiat, deoarece exemplarele nu puteau fi deosebite prin fotografiere cu camere foto în lumină vizibilă. S-a constat că fotografiile cu camere foto în infraroșu pun în evidență pete specifice, invizibile altfel, permițând recenzarea și urmărirea exemplarelor aflate în libertate. Leopardul își petrece timpul cel mai adesea singur, de obicei în interiorul unui teritoriu bine delimitat - cu excepția perioadei de împerechere și a perioadei în care femela își crește puii. Dacă în același teritoriu ar locui prea mulți leoparzi, ar nimici sau ar alunga pentru mult timp viețuitoarele ce-i alcătuiesc prada. Asemeni altor membri din familia felinelor, și leopardul își marchează limitele teritoriului cu urină, iar pe unii copaci „semnează” cu ghearele. În zonele în care se găsesc multe animale, teritoriile de vânătoare ale leoparzilor sunt mai mici decât în regiunile mai sărace în pradă. De obicei masculii posedă teritorii mai mari decât femelele și adesea teritoriul unui mascul se întretaie cu teritoriul uneia sau al mai multor femele. Există mai multe subspecii de leoparzi: Leopardul bea apă în fiecare zi, dar în lipsa acesteia rezistă chiar și o lună întreagă fără. Leopardul poate rămâne insesizabil chiar și când nu are o bună posibilitate de a se camufla în mediu (cum ar fi în zonele muntoase). Datorita acestor aptitudini el este mai greu de depistat decât leul sau tigrul. Doar 30% din puii de leopard născuți ajung la maturitate, datorită obstacolelor întâmpinate de femela leopard în creșterea puilor săi. Leoparzii sunt niște cățărători excelenți, urmați de margay, o altă specie de felină, fiind cea mai bună la cățăratul în copaci. Fiind un cățărător foarte bun, poate ridica o pradă de două ori mai grea ca el într-un copac foarte înalt, departe de ochii altor prădători, cum ar fi leii (femelele) sau hienele. |
Limba protogreacă este presupusă a fi ultimul strămoș comun al dialectelor grecești, inclusiv a limbii miceniene, a dialectelor grecești clasice, atic-ionic, eolic, doric, a dialectului de nord-vest și, în cele din urmă, a limbii grecești comune (koine) și a neogreacăi. Unii erudiți includ fragmentara limbă antică macedoneană, fie ca descinzând din mai vechea limbă „protoelină”, sau incluzând-o, prin definiție, printre dialectele limbii protogrecești. Protogreaca ar fi fost vorbită în ultima parte a mileniului 3 î.Hr., cel mai probabil în Balcani. Unitatea protogreacăi s-ar fi terminat când migratorii elini, care vorbeau limba predecesoare micenienei, au ajuns în peninsula greacă fie prin secolul XXI î.Hr., sau în secolul XVII î.Hr., cel târziu. Ei s-au separat de grecii dorieni, care au ajuns în peninsulă aproape un mileniu mai târziu (vezi invazia doriană, epoca greacă întunecată), vorbind un dialect care rămăsese, din unele puncte de vedere, mai arhaic. Evoluția protogreacăi ar trebui considerată pe fundalul unei uniuni lingvistică paleo-balcană timpuriu, care face dificilă delimitarea exactă a granițelor dintre limbile individuale. Reprezentarea caracteristic grecească a laringealelor de la începutul cuvintelor prin vocale protetice este împărtășită și de limba armeană, care mai împărtășește și alte trăsături fonetice și morfologice caracteristic grecești. Strânsa legătură a armenei cu greaca aruncă lumină asupra naturii parafiletice a izoglosei centum-satem. Strânse asemănări ale limbii grecești vechi cu limba sanscrită vedică sugerează că atât protogreaca, cât și proto-indo-iraniana erau încă foarte similare ori cu proto-indo-europeana târzie, ceea ce ar plasa limba sanscrită în ultima parte a mileniului IV î.Hr., sau cu o protolimbă post-proto-indo-europeană greco-ariană. Greco-ariana are puțină susținere printre lingviști, având în vedere că atât distribuția geografică, cât și cea temporală a greacăi și indo-iranienei se potrivesc bine cu ipoteza Kurgan a proto-indo-europenei. Greaca este o limbă centum, ceea ce ar plasa o posibilă protolimbă greco-ariană înainte de satemizare, făcând-o identică cu proto-indo-europeana târzie. Protogreaca pare să fi fost afectată de obiceiul general de palatalizare caracteristic grupului satem, evidențiat, spre exemplu, de schimbarea postmiceniană a labiovelarelor în dentale înainte de e (e.g. kʷe > te „și”), dar influența satemică pare să fi afectat greaca doar după ce aceasta a pierdut palatovelarele (i.e. după ce devenise deja o limbă centum). Schimbările principale ale sunetelor, care au separat proto-greaca de limba proto-indo-europeană includ: Disimilarea aspiratelor (legea lui Grassmann), probabil postmiceniană. Schimbările fonetice între protogreacă și miceniană includ: Pierderea lui s din ciorchinele consonantice, cu lungire suplimentară, esmi -> ēmi Crearea unui s secundar în ciorchine, ntia -> nsa. Transformarea ti -> si doar în dialectele sudice. Aceste schimbări fonetice sunt deja complete în miceniană. Pentru schimbări care au afectat majoritatea sau toate dialectele mai târzii, vezi limba greacă veche. Dativul proto-indo-european, cazurile instrumental și locativ s-au sincretizat într-un singur caz dativ. S-au inventat unele desinențe (dativ plural-si de la locativul plural-su). Nominativul plural-oi, -ai înlocuiește proto-indo-europeanul târziu-ōs, -ās. Superlativul în-tatos devine productiv. Radicalul specific indirect gunaik- „femeie” (cf. gr. ant. genitiv ), atestat din Tabletele Tebei, este, probabil, protogrec; el apare, cel puțin ca gunai-, și în armeană. Pronumele houtos, ekeinos și autos sunt create. Folosirea cuvintelor ho, hā, ton ca articole este postmiceniană. O izoglosă între greacă și sora ei, frigiana, este absența terminațiilor în r în diateza mijlocie greacă, aparent deja pierdută în protogreacă. Protogreaca a moștenit augmentația, un prefix é-la formele verbale ale timpului trecut. Protogreaca împarte această trăsătură doar cu indo-iraniana și frigiana (și, până la un punct, cu armeana), susținând teoria unei „greco-ariene” sau a unui dialect „inter-indo-european”. Totuși, augmentația, până în timpul lui Homer, a rămas opțională și era, probabil, puțin mai mult decât o particulă liberă a propoziției în proto-limbă, care ar fi putut fi ușor pierdută de celelalte ramuri. Timpul viitor este creat, inclusiv un viitor pasiv, ca și un aorist pasiv. Sufixul-ka-este atașat unor perfecte și aoriste. Eduard Schwyzer, în cartea sa, Griechische Grammatik (1939, I.74-75) a tradus texte faimoase din greaca clasică în protogreacă. Reconstrucția sa a ignorat miceniana și presupunea pierderea protogreacă a labiovelarelor și a sonantelor silabice, printre altele. Astfel, reconstrucția lui Schwyzer corespunde mai mult unui dialect arhaic, dar postmicenian, decât cu protogreaca. |
Referendumul din 1991 a fost convocat în 8 decembrie 1991 pentru adoptarea Constituției României. FSN, care era la putere, a îndemnat alegătorii să voteze "pentru" la referendum. Aceeași poziție a avut-o și PUNR. Pentru boicotarea referendumului s-au pronunțat partidele de opoziție PNȚCD și PNL. O parte din susținătorii acestora au mers totuși la vot și au votat împotrivă. |
Anumiți dezvoltatori pot să fie specializați în anumite tipuri de jocuri video, ca de exemplu jocurile de rol sau de tir subiectiv, pe când alții se ocupă cu portabilitatea jocurilor de la un sistem la altul. Unii dezvoltatori se ocupă cu traducerea jocurilor în alte limbi, mai ales din japoneză în engleză. O minoritate se ocupă cu dezvoltarea unui joc în alte domenii. Pe lângă editori, există peste 1000 de companii dezvoltatoare de jocuri video. Multe sunt compuse din una sau două persoane care creează jocuri Flash pentru Internet, sau pentru celulare. Altele sunt companii mari cu diverse centre, cu sute de angajați. În general, companiile dezvoltatoare sunt private; foarte puține au fost companii publice. |
Cimitirul creștin din Turda-Veche (Cimitirul central) folosit de toate confesiunile creștine din oraș. Cimitirul Eroilor români și maghiari din cel De-al Doilea Război Mondial, construit în anul 1946, este găzduit tot în cadrul acestui cimitir. Suprafața Cimitirului Eroilor este de 1.480 mp. În cadrul necropolei sunt înhumați 384 eroi, din care 341 necunoscuți și 43 cunoscuți. Cimitirul creștin din cartierul Turda Nouă (învecinat cimitirului evreiesc), folosit de creștini ortodocși și greco-catolici. |
Lacurile s-au format prin umplerea cu apă a unor foste mine de sare prăbușite. Complexul lacustru de la Durgău este format din următoarele șase lacuri: Surparea ocnei s-a produs cândva între anii 1867 și 1889. Tot sub forma unui crater, umplut numai parțial cu apă, este descrisă și de către Jenö Viski în anul 1911. Pe pereții craterului se vedeau în 1911 aflorimente de sare. Formarea lacului propriu-zis a avut loc între 1911-1937. Lacul 6 („Lacul Sulfuros”), lac sărat format, de asemenea, prin prăbușirea unei foarte vechi ocne de sare. Adâncimi: 47 m (Jenö Viski, 1911), 46 m (I.A. Maxim, 1937). Vechea ocnă, în formă de clopot, este probabil cea mai veche ocnă de la Durgău. In cursul ultimelor 2-3 decenii o parte din versantul instabil al dealului Alasmal a format 2 limbi uriașe care au alunecat treptat spre cele 2 lacuri învecinate de la poalele dealului. Lacul 1 (Carolina) a fost complet colmatat de masele de pămȃnt alunecat. Lacul 2 (Durgău) a fost pȃnă în prezent (anul 2020) cca ¼ umplut cu pămȃnt din cea de a doua limbă. Alunecările au afectat strada Agriculturii. In anul 2008 trei case de pe această stradă (nr.35,37,39) au fost evacuate preventiv, fiind acut periclitate de prăbușire. În ultimele decenii, în această zonă au fost executate foraje de explorare pentru determinarea morfologiei diapirului de sare și a calității sării geme. La data de 31 iulie 2009 s-a dat în funcțiune noul ștrand de la Durgău, care cuprinde lacurile 4 și 5. Prăbușirea din zona puțurilor de la mina Cojocneană |
Anton, Antoniu sau Antonius este un nume de familie sau prenume masculin care se poate referi la: Marcus Antonius general și politician roman care a făcut parte dintr-un Triumvirat și a sprijinit Cleopatra regina Egiptului |
Familia în care s-a născut T. E. Lawrence, la 16 august 1888, nu prea era un model al Angliei victoriene. Cu patru ani înainte, Thomas Chapman își părăsise soția și cele patru fiice nevârstnice, la Dublin, pentru a-și întemeia un cămin cu guvernanta acestora, Sarah Maden. Peregrinând între Irlanda, Țara Galilor, Scoția și Franța, Thomas și Sarah au avut împreună patru fii în decurs de nouă ani (al cincilea s-a născut în 1900). Stabilindu-se în cele din urmă la Oxford, sub numele de Lawrence, cuplul a căpătat, în sfârșit, o aparentă respectabilitate. Dar cel de-al doilea fiu al lor, sensibilul Thomas Edward, a suferit toată viața din cauza condiției de bastard. La vârsta de 12 sau 13 ani, micul Lawrence și-a rupt un picior. Fie din cauză că fractura s-a vindecat greu, fie din cauza oreionului contractat în adolescență, băiatul s-a oprit din creștere la înălțimea de aproximativ 1,66 m. Cu un cap disproporționat de mare, părea mult mai scund când a intrat la Jesus College de la Oxford, în toamna anului 1907. Probabil în compensație pentru statura scundă, Lawrence și-a cultivat o serie de afectări, printre care un chicotit, strident, nervos, pe care mulți îl găseau agasant. Într-o lume a bărbaților, părea asexuat, dacă nu chiar efeminat. Primul roman biografic despre T. E. Lawrence a fost tradus în limba română de Mircea Eliade. La Oxford, Lawrence a fost mult influențat de David George Hogarth, savant și arheolog preocupat de Orientul Mijlociu. Hogarth l-a încurajat să își scrie lucrarea de licență despre arhitectura militară a cruciaților și i-a dat studentului instrucțiuni detaliate când a plecat în Orientul Mijlociu, în iunie 1909, pentru cercetări pe teren. Călătorind prin Siria pe jos, singur, "trăind ca un arab, printre arabi", Lawrence s-a îndrăgostit de această regiune și de locuitorii ei. Întors la Oxford, a absolvit universitatea în vara anului 1910. La recomandarea lui Hogarth, Lawrence a obținut o bursă postuniversitară pentru a se alătura arheologilor de la Karkemiș, sit antic de pe malul vestic al Eufratului. Cu excepția lunilor de vară când, din cauza căldurii, lucrările se întrerupeau, Lawrence și-a petrecut următorii ani în Siria - cei mai fericiți ani din viață, cum va spune ulterior. În pantaloni scurți, s-a bronzat sub soarele arzător și a învățat în scurt timp să îi conducă pe cei 200 de muncitori pe care îi avea în subordine, vorbind și glumind cu ei în arabă. Dar arheologia nu îi satisface pe deplin interesul față de aceasta zonă; la un moment dat, înainte de ianuarie 1914, devine spion. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman era numit "bolnavul Europei". În timp ce Germania, Franța și Rusia doreau fiecare să devină puterea dominantă în Orientul Mijlociu pe ruinele imperiului, Marea Britanie acționa spre a-și asigura propriile interese. După ocuparea Egiptului, în 1882, britanicii controlau Canalul Suez, calea lor vitală spre India. Dar era necesară supravegherea îndeaproape a oricărei activități politice la est de Suez și de Marea Roșie. Cu finanțarea respectabilă a Fondului pentru Explorări în Palestina, Lawrence s-a alăturat arheologului Leonard Woolley și căpitanului britanic Stewart Newcombe pentru o cercetare a peninsulei Sinai, la începutul anului 1914. Aparent, ei încercau să găsească vestigii ale celor 40 de ani de peregrinări ale israeliților, după ieșirea din Egipt. În realitate, căutau semne ale unor activități militare turcești în regiunea de frontieră. Primul Război Mondial a izbucnit în august 1914 și, pentru scurt timp, Imperiul otoman a părut a rămâne neutru. Dar când turcii au atacat Rusia, aliata Marii Britanii, Lawrence s-a oferit să plece în Egipt. În decembrie se afla la Cairo, ajutând la crearea unei rețele de spionaj în zona pe care o cunoștea atât de bine. Lawrence nu putea fi un soldat obișnuit. Despre prima întâlnire cu tânărul ofițer cu aer adolescentin, comandantul lui la Cairo nu își amintește decât de dorința de nestăpânit de a-i spune tânărului sa-și taie părul. Dar camarazii săi au fost entuziasmați de mintea sa ageră și de "extraordinara sa capacitate de a-și vedea liniștit de treburile lui". Însă în scurt timp s-a plictisit de cartografieri, de rapoarte geografice și de interogarea potențialilor spioni. În 1915, doi dintre frații săi au pierit în luptele din Franța. Lawrence se plânge în februarie 1916 că, spre deosebire de ei, "Noi nu facem aici decât să stăm și să plănuim o politică arabă de hărțuire." Totuși, în luna următoare i se încredințează o misiune secretă extraordinară în Mesopotamia (actualul Irak) unde armata britanico-indiană era asediată de turci. El urma să ofere o mită de un milion de lire sterline comandantului turc pentru a ridica asediul și, pe ascuns, să instige triburile arabe locale la revoltă împotriva Imperiului Otoman. Ambele eforturi au eșuat și Lawrence s-a întors în Egipt pentru a fi din nou, după cum se plângea el, "țintuit în acel birou din Cairo."Când vestea revoltei lui Hussein din iunie 1916 a ajuns la Cairo, Lawrence scria acasă despre cât de bine se simțea că "ajutase oarecum la crearea unei noi națiuni". În octombrie este trimis în Hijaj să îi întâlnească pe rebelii arabi. Deși capabil ca lider moral, demnul Hussein era evident prea în vârstă pentru un comandant militar. Pe fiul lui cel mai mare Lawrence îl considera "prea cinstit", pe cel de-al doilea "prea isteț" și pe cel de-al patrulea "prea apatic".Dar în cel de-al treilea fiu al lui Hussein, Feisal, Lawrence a găsit "omul pe care îl căutam în Arabia - conducătorul care va duce la victorie revolta arabă". Tovarăși de arme, englezul scund, blond și arabul înalt, brunet se vor acoperi de glorie în următorii doi ani. Pentru a câștiga încrederea arabilor, Lawrence a început să poarte îmbrăcămintea localnicilor și să îndure călătoriile lungi pe cămilă. "Dacă adopți vestimentația arabă", scria el, "trebuie să mergi până la capăt. Să îți lași prietenii și obiceiurile englezești pe țărm și să-ți însușești toate obiceiurile arabe."Faptul că a adoptat modul de viață al arabilor i-a cucerit pe beduinii de obicei suspicioși, care atunci apărea strigau "Aurens ! Aurens !" - acesta fiind modul în care îi pronunțau ei numele, atât de străin limbii lor. Însoțit de Lawrence și de suita sa formată din 25 de servitori și gărzi de corp, Feisal lansează ofensiva care avea să se încheie la Damasc. Sub îndrumarea lui Lawrence, el stabilește o strategie adecvată terenului și capacităților de luptă ale oamenilor săi. Înaintând în Peninsula Arabă, rebelii purtau un război de hărțuire care îi înspăimânta pe dușmani și înrolau, pe parcurs, recruți din alte triburi. Ei au ocolit fortărețele turcești și au atacat în mod repetat calea ferată din Hijaz, dinamitând poduri și linii ferate, provocând deraieri de trenuri, distrugând locomotive. "Spectacolul era splendid", scria Lawrence, "nu vă puteți imagina o bucurie mai mare pentru noi, o iritare și o furie mai mare pentru turci." În ianuarie 1917, portul Wejh de la Mare Roșie a fost cucerit și, prin capitularea orașului Aqaba, în iulie, campania din Hijaz s-a încheiat cu victoria arabilor. Comandamentul britanic de la Cairo a înțeles imediat că rebelii arabi înfrânseseră mai multe trupe turcești decât britanicii și, după cum observa Lawrence oarecum malițios, "a început să își amintească cum sprijinise el revolta arabă". De acum înainte oamenii lui Feisal aveau să fie flancul drept al armatelor aliate conduse de generalul Allenby, care atacau din nord, prin Palestina. De două ori, în cursul anului 1917, Lawrence a făcut incursiuni secrete periculoase în spatele liniilor inamice pentru a-i instiga pe arabii din Siria. În noiembrie, în satul Deraa, a fost capturat pentru scurt timp de turci, care probabil nu l-au identificat. Ce s-a întâmplat acolo, rămâne un subiect controversat. Potrivit jurnalului său, Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii, publicat după război, el a fost torturat cumplit și abuzat sexual de către cei care îl capturaseră. Scandaloasa poveste este respinsă de un eminent istoric american ca "neplauzibilă" ; dar un ofițer, camarad al lui Lawrence, își amintește că acesta s-a întors de la Deraa foarte abătut, ceea ce l-a convins că trăise un coșmar. Dar la trei săptămâni de la întoarcerea de la Deraa, Lawrence se refăcuse suficient pentru a intra alături de Allenby în Ierusalim, la 9 decembrie 1917. În 1918, Aliații au continuat să înainteze spre nord, cu Lawrence și arabii pe flancul drept. Când Allenby pregătește asaltul Damascului, în septembrie, el are sub comanda sa 250.000 de oameni. Deși turcii aveau o forță nominală egală, 50.000 de soldați ai lor erau blocați de 3.000 de arabi ai lui Lawrence la est de Iordan, în timp ce alți 150.000 se aflau pe teritoriul Mesopotamiei, încercând zadarnic să împiedice alte revolte arabe. Având o superioritate de cinci la unu, Allenby a obținut victoria la 1 octombrie. În mai 1916, Marea Britanie și Franța semnează un acord secret, cunoscut ca Acordul Sykes-Picot, după numele celor doi negociatori, care prevedea o divizare postbelică a teritoriilor Turciei din Orientul Mijlociu în sfere de influență britanică și franceză. Oricare stat arab din regiune urma să fie sub controlul administrativ britanic sau francez. La două zile după intrarea triumfală în Damasc, Feisal a aflat adevărul amar privind limitele independenței arabe. Insistând că nu a știut nimic despre acordul secret, Lawrence îi cere lui Allenby să-l absolve de obligațiile militare și să-i permită să se întoarcă în Anglia."Nefiind chiar prost" avea să noteze el în Cei șapte stâlpi și înțelepciunii, "mi-am dat seama că promisiunile făcute arabilor erau literă moartă."Regreta că își lăsase oamenii să-și riște viața pentru un rezultat atât de nesemnificativ : "În loc să fiu mândru de ceea ce făcuserăm împreună, eram în permanență îngrozitor de rușinat". Lawrence realiza șocat că luptele se purtaseră mai curând pe coridoarele puterii decât pe nisipurile deșertului. Revenit în Anglia, Lawrence și-a pus din nou uniforma și la 29 octombrie s-a prezentat în fața unei comisii a cabinetului de război britanic. Propunerea lui: renunțarea la Tratatul Sykes-Picot pentru a-i ține pe francezi departe de Orientul Mijlociu și împărțirea Mesopotamiei și a Siriei în trei regate conduse de trei dintre fii lui Hussein, Feisal urmând să guverneze la Damasc. În timp ce aștepta o decizie guvernamentală, Lawrence i-a telegrafiat lui Hussein, sugerându-i să-l trimită pe Feisal să-l reprezinte la Conferința de pace care urma să aibă loc la Paris la începutul anului 1919. Dar încă o dată avea vești proaste pentru Feisal. Întâlnindu-se cu el pe vapor, la Marsilia, la 26 noiembrie, își anunța fostul tovarăș de arme că Franța se opusese participării lui la Conferința de pace. Feisal petrece lunile decembrie și ianuarie în Marea Britanie, unde Lawrence i-l prezintă pe Chaim Weizmann, liderul sionist căruia britanicii îi promiseseră o patrie evreiască în Palestina. Considerându-i pe semiții arabi și evrei ca "un tot indivizibil", Lawrence spera într-o dezvoltare a cooperării lor în Orientul Mijlociu. În schimbul necontestării dreptului de stabilire în Palestina, evreii urmau să îi împrumute bani lui Feisal pentru a-și organiza regatul în Siria. Războiul din Orientul Mijlociu fusese mereu secundar față de încleștarea cu Germania pe frontul de vest; iar campania lui Lawrence alături de arabi fusese numită "o afacere secundară a unei afaceri secundare".Cu toate acestea, colonelul Lawrence, cu figura sa adolescentină, cum remarca un delegat american, fusese persoana "cea mai cuceritoare" la Conferința de pace care s-a deschis la 18 ianuarie 1919. Cum lui Feisal i se refuzase participarea, sarcina de a garanta loialitatea acestuia față de Marea Britanie i-a revenit lui Lawrence. Pentru Lawrence, dușmanii erau acum francezii; el spera ca "arabii să fie primul nostru dominion exotic și nu ultima noastră colonie exotică". Puțini împărtășeau părerea, fie printre britanici, fie printre arabi. Marea Britanie avea un nou interes în instituirea unui mandat în Orientul Mijlociu: petrolul. Iar guvernul nu voia să se dezică de aliata sa din război, Franța. Feisal s-a văzut nevoit să accepte condițiile Acordului Sykes-Picot, care amâna independența arabă reală. Înfrânt la Conferința de pace, Lawrence încearcă să câștige sprijinul opiniei publice prin vehemente scrisori și articole de presă, iar apoi devine consilierul lui Winston Churchill pentru probleme arabe, la Ministerul Coloniilor al Marii Britanii. În zadar. Proclamat rege al Siriei în martie 1920, Feisal a fost detronat de francezi în iulie, în timp ce britanicii nu au reacționat. În 1921, britanicii îl aduc pe Feisal pe tronul Irakului, care rămâne sub dominație britanică în următorii zece ani. Între timp, fratele său Abdullah este instalat ca emir al Transiordaniei, alt protectorat britanic. În 1924, Hussein este forțat să abdice de la conducerea Hijazului, fiind înlocuit de ibn Saud, șeful unui alt trib. Între timp, dezgustat de politică, Lawrence se retrage la Oxford pentru s-și scrie memoriile. De ce făcuse toate acestea ? Epilogul la Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii prezintă patru motive. Primul și cel mai puternic fusese unul personal, "omis din paginile cărții, dar nici o clipă absent, cred, în mintea mea, fie că dormeam, fie că eram treaz, pe parcursul tuturor acelor ani".Este vorba, după cum relevă o cercetare amănunțită, de dragostea lui Lawrence pentru băiat arab numit Dahouum, cu care se împrietenise la Karkemiș, în 1913; libertatea pentru poporul acestui băiat, scria el, ar fi un "cadou acceptabil".Cu câteva săptămâni înainte de cucerire Damascului, a aflat că băiatul a murit de tifos - "astfel, cadoul meu nu mai are rost", nota el îndurerat. Cel de al doilea motiv al lui Lawrence era patriotismul, dorința de a ajuta Marea Britanie să câștige războiul. Al treilea, curiozitatea intelectuală, "dorința de a mă simți inițiatorul unei mișcări naționale".Iar al patrulea, ambiția personală, "viața mea să facă parte din aceea nouă Asie care în mod inexorabil va veni peste noi". Cariera postbelică a lui Lawrence este la fel de ciudată și controversată ca faptele sale legendare din timpul revoltei arabe. În august 1922, fostul colonel se înrolează în Forțele Aeriene Regale britanice sub numele de John Ross. Suportă umil tirania ofițerilor instructori. Dar când presa publică povestea autoumilirii lui Lawrence ca recrut, acesta este dat afară. Neputând să se angajeze fiindcă, după cum mărturisea chiar el, cu un oarecum umor, "nimeni nu vrea să îmi ofere un serviciu suficient de modest pe cât aș vrea", singura satisfacție a lui Lawrence era să străbată țara pe motocicletă. La intervenția prietenilor, este readmis în armată în martie 1923, de data aceasta în corpul de tanchiști, ca simplu soldat, sub numele de T.E. Shaw. Doi ani mai târziu, reușește să se transfere în RAF, unde își petrece, ca aviator, ultimii zece ani din viață. La 13 mai 1935, se pare că Lawrence a pierdut controlul motocicletei în plină viteză pe un drum din sudul Angliei și a fost proiectat peste ghidon. După șase zile a murit din cauza rănilor de la cap. Chiar înainte de accident, o mașină neagră a trecut pe lângă Lawrence venind din sens opus. În acel moment, doi copii pe biciclete i-au apărut brusc în față, iar Lawrence a încercat să-i evite. |
Ecaterina (etimol. grec. hekateros, sau zeița Hekate) este un prenume feminin care se referă la: Ecaterina Szabo, gimnastă română de etnie maghiară Ecaterina Braniște - în Dicționarul enciclopedic de cunoștințe religioase, descrie termenul prohod |
Tottenham Hotspur Football Club, cunoscut și ca Spurs, este un club de fotbal englez din Tottenham, Londra, care concurează în Premier League. Stadionul Tottenham Hotspur a fost terenul de origine al clubului încă din aprilie 2019, înlocuind fosta lor casă de White Hart Lane, care fusese demolată pentru a face loc noului stadion de pe același site. Clubul este deținut de ENIC Group, avandu-l ca președinte pe Daniel Levy. Emblema clubului este un cocoș care stă pe o minge de fotbal. Deviza clubului este "To dare is to do" (în latină "Audere est facere"). Clubul are o rivalitate de lungă durată cu vecinii din nordul Londrei, Arsenal, disputând derby-ul nordului Londrei. În 1882 Hotspur Football Club a fost creat de un grup de tineri de la o școală locală de gramatică și de Clubul de Cricket Hotspur. Se crede că numele de Hotspur este asociat cu Sir Henry Percy (Sir Harry Hotspur) care a trăit în acastă locație în secolul al XIV-lea. Mai târziu clubul și-a schimbat denumirea în Tottenham Hotspur pentru a se diferenția de alt club: London Hotspur. La început Hotspur juca în echipamente de culoare albastră. Apoi culorile au variat de la albastru deschis cu alb, la tricouri de culoare roșie cu șorturi albastre, la ciocolatiu și auriu. În sezonul 1899-1900 culorile echipamentului s-au definitivat la tricouri albe și șorturi albastre/bleu, ca un tribut plătit clubului Preston North End, cel mai puternic club de fotbal al momentului în campionatul englez. În 1888 Tottenham și-a mutat meciurile de acasă din câmpia River Lee în Parcul Northumberland, unde clubul a putut taxa spectatorii. Clubul a devenit profesionist chiar înainte de ziua de Crăciun din anul 1895, iar în anul 1896 a fost primit în Southern League (Liga de Sud) atrăgând circa 15,000 de spectatori la fiecare meci disputat acasă. În 1898, Charles Roberts devine președinte, ocupând această funcție până în anul 1943. În 1899 Spurs a făcut ultima schimbare de stadion, mutându-se într-o fostă grădină a unei piețe din High Road, Cartierul Tottenham. În timp, stadionul a adoptat numele unui târg local, White Hart Lane. Mutarea s-a dovedit de succes pentru că în 1900 Tottenham câștigă Shoutern League (Liga de Sud), iar anul următor triumfând și în FA Cup (Cupa Angliei) devenind prima echipă din afara primei ligi care câștigă această competiție. Tottenham a fost admisă în Second Division of the Football League (Liga a doua) pentru sezonul 1908-1909, reușind promovarea în First Division (Prima Ligă) ocupând locul 2. Rezultatele clubului între anul 1910 și Primul Război Mondial sunt slabe, în sezonul 1914-1915 când competiția a fost suspendată, Tottehnham fiind la subsolul clasamentului. În anul 1919, Arsenal Londra - care ocupase doar locul 5 în a doua ligă - a fost admisă în prima ligă în locul lui Spurs. În sezonul 1919-1920 Tottenham câștigă liga a doua engleză și anul viitor, pe 13 aprilie, 1921, Spurs câștigă pentru a doua oară FA Cup (Cupa Angliei), învingând în finală pe Wolves cu scorul de 1-0. În 1949 Arthur Rowe a devenit manager, acesta dezvoltând stilul tactic de joc push and run (lit: apasă și fugi). Acest stil însemna să pasezi mingea repede unui coechipier fugind apoi pe lângă fundașul de marcaj pentru a primi pasa returnată (practic un '1-2' clasic cu a doua pasă lungă). În 1951 Tottenham câștigă First Division Championship (Prima Ligă) devenind prima echipă care a câștigat a doua și prima ligă în sezoane succesive. Printre cei mai importanți jucători au fost Alf Ramsey, Ronnie Burgess, Ted Ditchburn, Len Duquemin, Sonny Walters sau Bill Nicholson. Bill Nicholsen s-a angajat la Tottenham Hotspur în 1936 ca ucenic. În următorii 68 de ani a servit clubul în toate sectoarele, de la om de serviciu la președinte. La primul său meci ca manager, la 11 octombrie 1958, Tottenham a învins pe Everton cu 10-4. A fost scorul record în acel moment pentru club și un semn al lucrurilor ce aveau să urmeze. Nicholsen a condus echipa Tottenham către succese majore în 3 ani la rând la începutul anilor '60: "dubla" din 1960, FA Cup (Cupa Angliei) și o semi-finală a Cupei Europei în 1962 și Cupa Cupelor în 1963. Jucătorii importanți ai acestei perioade au fost: Danny Blanchflower, John White, Dave Mackay, Cliff Jones și Jimmy Greaves. Nicholson a câștigat și Cupa Ligii (1971 și 1973) și Cupa UEFA în 1972, înainte să demisioneze la startul sezonului 1974-1975, din cauza începutului dezastruos de sezon și pentru că s-a simțit dezgustat fața de manifestările huliganice ale suporterilor din Rotterdam la finala Cupei UEFA. Nicholson a câștigat 8 trofee majore în cei 16 ani de activitate, această perioadă fiind fără îndoială cea mai glorioasă din istoria clubului. Tottenham a retrogradat din prima ligă la sfârșitul sezonului 1976-1977, după 27 de ani de performanță de top. Acest lucru a fost urmat imediat de vânzarea internaționalului nord-irlandez Pat Jennings rivalilor de la Arsenal Londra, o mutare care i-a șocat pe fani și care s-a dovedit a fi o eroare. Jennings a mai jucat 8 ani la cel mai înalt nivel pentru Arsenal Londra, în timp ce lui Spurs i-a luat până în 1981 să găsească un portar de clasă, în persoana lui Ray Clemence de la Liverpool. Înlocuitorul lui Nicholson, Danny Burkinshaw a promovat chiar în primul sezon ca manager. În vara anului 1978 Burkinshaw a șocat lumea fotbalistică aducând la Tottenham două "vedete" ale cupei mondiale, argentinienii Osvald Ardiles și Ricardo Villa, asemenea transferuri fiind nemaivăzute la acea dată în fotbalul britanic. Abia în 1981 Burkinshaw a fost răsplatit cu un trofeu, FA Cup (Cupa Angliei) învingând pe Manchester City cu 3-2 într-o rejucare, meci în care Ricardo Villa a înscris un gol memorabil. Tottenham și-a păstrat trofeul și în anul următor, învingând tot într-o rejucare pe QPR. În acel sezon echipa s-a bătut pe patru planuri, însă la finalul sezonului a trebuit să se mulțumească cu poziția a patra în campionat, primul loc fiind ocupat de Liverpool. În Cupa Ligii a ajuns în finală fiind egalată în ultimele 3 minute de același Liverpool și fiind înfrântă în prelungiri. În Cupa Cupelor Europene Tottenham a pierdut în fața Barcelonei la un singur gol (1-1 pe White Hart Lane și 0-1 în Spania). În 1982 clubul a fost cumpărat de latifundiarul Irving Scholar. Provocarea majoră pentru Scholar a fost să refacă stabilitatea financiară a clubului, deoarece construcția Tribunei Vestice (West Stand) adusese clubul aproape de faliment. În sezonul 1985-1986, David Pleat de la Luton Town a fost numit manager. Jucând cu 5 oameni la mijloc (Hoddle, Ardiles, Hodge, Paul Allen, Waddle), care îi furnizau mingi prolificului atacant Clive Allen, Tottenham s-a luptat pe toate fronturile. Însă Spurs a fost învinsă într-o rejucare în semi-finala Cupei Ligii cu Arsenal Londra după două egaluri în cele două manșe. În FA Cup (Cupa Angliei), deși Tottenham era clar favorită în fața celor de la Coventry - care juca prima finală din palmaresul său - a suferit o înfrângere cu 3-2. Terry Venables a fost succesorul lui Pleat care a clasat echipa pe poziția a treia în sezonul 1989-1990 și a câștigat FA Cup în 1991. Noua echipă includea jucători importanți care au avut prestații excelente pentru echipa națională a Angliei, care a ajuns în semi-finala Campionatului Mondial din 1990: Gary Lineker și Paul Gascoigne. În 1990, o eroare făcută pe piața imobiliară l-a lăsat pe Irving Scholar aproape falimentar, acesta fiind nevoit să vândă clubul. Venables și-a unit forțele cu omul de afaceri Alan Sugar și au cumpărat Tottenham Hotspur PLC (Public Limited Company) plătind și datoriile clubului care ajungeau la 20 milioane de lire sterline, o partea din acești bani provenind din vânzarea vedetei Paul Gascoigne. Ardiles a fost înlocuit cu fostul manager de la QPR, Gerry Francis. Tottenham a urcat pe poziția a șaptea în campionat ajungând în semi-finalele FA Cup, unde au fost învinși cu 4-1 de Everton. Sezonul 1996-1997 a găsit-o pe Tottenham pe poziția a zecea. Atacantul Teddy Sheringham a fost vândut la Manchester United din cauza neînțelegerilor contractuale. În noiembrie 1997, cu echipa în pericol de retrogadare, Francis a fost concediat. Christian Gross a fost numit ca manager, acesta readucându-l la echipă pe Jürgen Klinsmann, care s-a dovedit un jucător cheie în salvarea de la retrogadare. George Graham a fost angajat să conducă echipa înainte de sezonul 1998-1999. În ciuda criticilor vehemente venite din partea fanilor, în primul sezon ca manager acesta a obținut o poziție sigură în clasament și a câștigat Cupa Ligii împotriva lui Leicester City pe Wembley. Glenn Hoddle a preluat echipa în aprilie 2001, care se afla pe locul 13 în Premier League. Primul său meci a fost o înfrângere într-o semi-finală împotriva rivalei Arsenal Londra. O altă umilință a fost atunci când căpitanul Sol Campbell a semnat cu Arsenal Londra pe baza "regulei Bosman" (la expirarea contractului, fără nicio primă de transfer). Cu fonduri limitate, Hoddle și-a îndreptat atenția spre jucători cu experiență ca Teddy Sheringham, Gus Poyet sau Christian Ziege. În mai 2004, Tottenham l-a numit pe antrenorul Franței, Jacques Santini ca manager principal, cu Martin Jol în postul de asistent-manager și Frank Arnesen ca director sportiv. Santini și-a dat demisia într-un mod bizar doar după 13 meciuri și a fost schimbat cu Martin Jol. Sezonul 2005-2006 s-a dovedit unul foarte bun pentru Tottenham. Echipa a stat 6 luni pe locul 4 în clasament, pe care l-au pierdut în ultima etapă în favoarea rivalilor de la Arsenal Londra, după o înfrâgere suferită în meciul cu West Ham United. Meciul a fost controversat, 10 jucători de la Tottenham având probleme misterioase cu stomacul, la timpul respectiv presupunându-se că a fost vorba de o intoxicație alimentară. Pentru sezonul 2006-2007, Tottenham și-a schimbat echipamentele de la Kappa la Puma. Echipamentului de acasă i s-au scos culorile albastre de pe umeri (s-a revenit la tradiționalul "Lillywhites"), iar celui din deplasare i s-a înlocuit bleul cu albastru închis. În campionat, forma echipei a fost ciudată, o performanță fiind victoria cu Chelsea Londra - prima victorie din 1990 și prima dată pe White Hart Lane din 1987. În FA Cup, Spurs a bătut pe Cardiff City în runda a treia și pe Southend United în runda a patra. În runda a cincea a învins pe Fulham cu 4-0 în deplasare. Spurs a făcut 3-3 (după ce a condus cu 3-1) cu Chelsea în sferturi pe Stamford Bridge, fiind învinsă la rejucare pe White Harte Lane cu 1-2. În Cupa UEFA Tottenham a bătut în prima rundă pe Slavia Praga și a câștigat toate meciurile din grupă. Datorită suspendării echipei Feyenoord, Tottenham s-a calificat direct în 16-cimi, învingând în ambele manșe pe Braga. A fost eliminată de deținătoarea trofeului, Sevilla FC scoruri 1-2,2-2. Tottenham a jucat primele sale meciuri pe Tottenham Marshes, pe teren public și a rămas aici pentru 6 ani. Aici, Tottenham a jucat pentru prima dată un meci cu rivalii de la Arsenal Londra (cunoscuți atunci sub numele de Woolwich Arsenal), în care Spurs câștigau cu 2-1, însă meciul a fost oprit din cauza luminii slabe, oaspeții ajungând prea târziu. Existau ocazional lupte care izbucneau pentru a se afla cine va folosi cele mai bune terenuri. Spectatorii se înmulțeau și o nouă locație era necesară. În 1898 clubul s-a mutat de la Tottenham Marshes la Northumberland Park și a început să taxeze intrarea. A rămas aici numai un an pentru că în aprilie 1899,14,000 de fani au venit să vadă pe Spurs jucând împotriva rivalei Woolwich Arsenal. Stadionul nu mai putea face față la asemenea număr de spectatori astfel Tottenham s-a mutat pe stadionul curent. Steve Perryman dețin recordul meciuilor jucate pentru Spurs, având 854 de meciuri jucate pentru club între 1969 și 1986, dintre care 655 au fost meciuri din ligă. Jimmy Greaves deține recordul de marcare cu 266 de goluri în 380 meciuri din ligă, cupă și aparițiile la cupele europene. Cel mai mare scor înregistrat într-un meci din ligă este de 9-0 când au jucat contra Bristol Rovers în a Doua Divizie pe 22 octombrie 1977. Cea mai mare victorie într-un meci pentru cupă a fost înregistrată pe 3 februarie 1960 cu un scor de 13-2 contra Crewe Alexandra în Cupa Angliei. Cea mai mare victorie a lui Tottenham a fost înregistrată în meciul jucat împotriva clubului Wigan Athletic pe 22 noiembrie 2009, când au câștigat cu scorul de 9-1, Jermain Defoe înscriind cinci goluri. Cea mai mare înfrângere clubul a suferit-i împotriva lui 1. FC Köln, când au pierdut cu un scor de 8-0 în Cupa Intertoto pe 22 iulie 1995. Bazat pe % de câștiguri din toate competițiile Jucătorii de mai jos sunt considerați jucători renumiți datorită contribuțiilor aduse clubului: Votat de membri. (Anul calendaristic este până în sezonul din 2005-06)'' |
Pigmenții ficobilinici se întâlnesc numai la algele roșii și albastre-verzi la care sunt puternic legați de proteine și sub această formă complexă poarta numele de ficobiliproteine. Doi dintre cei mai importanți pigmenți ficobilinici sunt ficocianina (albastru-verzui) și ficoeritrina (roșu-violet). Acești pigmenți au în structura lor cele patru nuclee pirolice unite prin grupări metinice și metilice, dar sub formă de lanț deschis. |
Parcul Bazilescu (fostul parc Nicolae Bălcescu) este un parc aflat în partea de nord vest a Bucureștiului, cartierul Bucureștii Noi, în prezent având o suprafață de 13,5 hectare. În momentul amenajării (1954), parcul se întindea pe o suprafață de 120 de ha. În prezent este înscris în evidențe cu 125.400 m². Terenul pe care a fost construit parcul a fost donat statului român de juristul profesor universitar Nicolae Bazilescu. În 2004 Primăria sectorului 1 a investit peste 1 milion de euro pentru amenajarea parcului. În parc există și câțiva arbori bătrâni, rămășițe ale Codrilor Vlăsiei. În interiorul parcului se află Teatrul de Vară, construit în 1953 și inaugurat cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților, care avea o capacitate de 2000 de locuri. În prezent teatrul, aflat în administrarea Ministerului Culturii, este într-o stare avansată de degradare. În parc se află busturile lui N. Basilescu (cum apare în inscripția de pe soclu) și Nicolae Bălcescu, cel din urmă dând pentru o vreme și numele parcului. În Parcul Bazilescu se găsește și Clubul Copiilor Sector 1 - Bazilescu, unde școlarii pot merge la diferite cercuri educative: muzică, teatru, gimnastică ritmică, limba engleză, educație civică, rugby. |
A lucrat ca învățător la Suceava, Sinăuții de Jos, Boian, Cozmeni, apoi ca profesor de muzică (1919-1921), traducător de limbi străine (1919-1921), dirijor de cor și orchestră; inspector de muzică în Cernăuți (1923-1927). Alexandru Voevidca a cules și publicat folclor din Bucovina și Moldova, fiind (după cum îl consideră Liviu Rusu) "primul cercetător obiectiv al cântecului popular din Bucovina". A colaborat cu articole la revistele Izvorașul, Voința Școalei. Este autor de lucrări didactice: "Manual metodic pentru predarea cântului în școalele primare. Partea I"; "Predarea cântecului după auz" (1923). Alexandru Voevidca a decedat la data de 6 iunie 1931 în orașul Cernăuți. Învățători și profesori români Compozitori români de muzică de scenă |
Cheile Turului, Cheile Turenilor sau Cheile Copandului (în ) este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală, tip mixt) cu o suprafață de 25 ha, aflată la nord de municipiul Turda, în județul Cluj. Administrativ rezervația naturală aparține comunei Săndulești. Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - zone protejate) și este inclusă în situl de importanță comunitară Cheile Turenilor). Cheile au o lungime de 1.850 m, iar pereții (înalți de 100-150 m) sunt decorați cu diferite forme carstice: cascade, marmite, peșteri etc. Sunt relativ greu de străbătut. Au fost săpate de Valea Racilor în calcare jurasice și sunt situate între comuna Tureni si satul Copăceni, la mică distanță de drumul european E60, Cluj-Turda. Cercetările arheologice efectuate aici în perioada 1985-1988 au dus la descoperirea a 53 de complexe de locuire, datate începând cu neoliticul mijlociu. Pe teritoriul ariei protejate se regăsesc trei tipuri de [naturale de interes comunitar (Comunități rupicole calcifile sau pajiști bazifite din Alysso-Sedion albi; Tufărișuri subcontinentale peri-panonice și Versanți stâncoși cu vegetație chasmofitică pe roci calcaroase); ce adăpostesc elemente |
Mâna invizibilă este o metaforă folosită de Adam Smith pentru a explica cum se realizează bunăstarea generală în circumstanțele în care fiecare individ își urmărește propriul interes. Unul dintre citatele cele mai elocvente în acest sens este următorul: „Fiecare individ urmărește numai avantajul său, astfel, în acest caz, ca și în multe altele, el este condus de o mână invizibilă, ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenția lui.” Conform lui Adam Smith indivizii care își urmăresc propriul interes promovează interesul societății, deși cursul acțiunilor lor nu au în vedere interesul public, mai efectiv decât cei care în mod intenționat doresc acest lucru. Robert Nozick, urmându-l pe Adam Smith, ridică metafora „mâinii invizibile” la nivel de cadru teoretico-explicativ: explicație tip mână invizibilă. Acest tip de explicație „arată cum un anumit model sau proiect general, despre care am fi crezut că ar fi trebuit să fie rezultatul unei încercări reușite a unui individ sau grup, a fost produs și s-a menținut printr-un proces care în nici un caz nu avea „în vedere” un model sau un proiect general.” Nozick vede explicația tip mână invizibilă ca explicație fundamentală deoarece aceasta din urmă explică un domeniu fără a apela la noțiunile specifice domeniului de explicat. Ca explicație indirectă, Nozick susține că explicația mâinii invizibile este mai clară tocmai pentru faptul că nu vorbește despre realizarea unui plan ca obiect al intențiilor indivizilor, ea „dă seama de ceea ce pare să fie produsul proiectului cuiva, ca nefiind produs în virtutea intențiilor cuiva.”Cu ajutorul „mâinii invizibile” apare statul minimal al lui Nozick, și contrar credințelor lui Locke, banii nu sunt produsul unui acord expres ci apar când indivizii urmăresc să profite facilitând schimburile. Conceptul mâinii invizibile este unul descriptiv nicidecum normativ, căci pot să apară structuri indezirabile neintenționate. Participarea „mâini invizibile” presupune două tipuri de procese pentru a produce o structură P: procese de filtrare prin care trec elemente care corespund lui P, procese de echilibrare prin care părțile componente corespund sau se adaptează la condițiile locale. |
Insulele sint unite prin 42 de poduri. Este un lant lung de insule coraligene situat la extremitatea sudica a Peninsulei Florida. Arhipelagul este alcatuit din 1700 de insule, dintre care doar 30 sint locuite. Unele sint numai pilcuri de mangrove. Altele sint atit de inguste incit de pe un mal se vede marea de la celalat mal. Arhipelagul se intinde de la coastele Floridei, in apropiere de Miami pina la Key West, cea mai vestica insula care este de fapt si simbolul intregului arhipelag. Lungimea arhipelagului este de 200 km iar suprafata este de 400 km patrati. |
Impingementul (conflictul) talar posterior se face între marginea posterioară a tibiei și partea anterioară a suprafeței calcaneene superioare în timpul flexiei piciorului. El poate chiar limita flexia. Conflictul creează durere postero-laterală de gleznă. Este datorat de cele mai multe ori prezenței osului trigonum dar și unui fragment fracturat din tuberculul talar lateral. Osul trigonum este un os accesor situat imediat posterior de talus. Poate fi considerat ca partea neunită a tuberculului lateral talar. Este un os rotund, ovalar sau triunghiular. Mărimea este variabilă. Osul trigonum este prezent la 50% dintre picioarele normale. Provine din centrul de osificare separat de partea posterioară a tuberculului lateral al procesului talar posterior. El poate fuza cu tuberculul lateral sau poate rămîne un mic os separat. Între osul trigonum și tuberculul lateral există o sincondroză. La debut, flexia forțată și repetată a piciorului produce durere posterioară de gleznă. Cu timpul, durerea apare chiar la mers sau doar sprijin îndelungat. Flexia piciorului pasivă forțată trebuie să reproducă simptomele pacientului. Eventuala tendinită asociată a flexorului lung al halucelui sau tendinita tibialului posterior se manifestă prin durere postero-medială de gleznă. Injectarea de xilină+steroid lateral și posterior de procesul talar posterior trebuie să amelioreze simptomele. radiografia de profil în sprijin a gleznei și piciorului: ea permite observarea osului trigonum cu margini nete și os cortical dens, situat în prelungirea tuberculului talar lateral. Trebuie făcut diagnosticul diferențial între osul trigonum și fractura tuberculului lateral. radiografia de profil a gleznei și piciorului cu forțare în flexie a piciorului: evidențiază conflictul tibio-calcanean. Precizează practic diagnosticul: evidențiază prezența osului trigonum, separat de tuberculul talar lateral și conflictul talar posterior care se observă în T2 ca edem al părții posterioare a talusului și a părții antero-superioare a calcaneului. Poate evidenția și inflamația tecii flexorului lung al halucelui și a tibialului posterior. Tratament conservator: imobilizarea gleznei în cizmă gipsată timp de 4 săptămîni reduce inflamația părților moi dar nu va elimina blocarea mișcării de flexie a piciorului. Mai poate fi benefică pentru ameliorarea durerii injectarea locală de xilină+steroizi. Tratament chirurgical: constă în excizia osului trigonum. Durerea se ameliorează și flexia piciorului se deblochează. În cazul unui impingement posterior izolat este indicat abordul lateral. Incizia se face la nivelul articulației gleznei, imediat posterior de tendoanele peronierilor. Trebuie identificate nervul sural și tunelul flexorului lung al halucelui. După capsulotomie se identifică osul trigonum sau fragmentul osos fracturat neconsolidat care este apoi excizat. O decompresie corectă trebuie să permita piciorului să fie flectat mult, fără impingement osos. Boli ale sistemului osteo-articular |
Didona, numită și Elissa, a fost o prințesă de origine feniciană, fiica unui rege tirian și soră cu Pygmalion. La moartea tatălui lor cei doi frați i-au moștenit tronul. Dido s-a căsătorit cu un înalt dregător și preot al lui Heracles, pe nume Sichaeus. Ca să pună mâna pe bogățiile acestuia, Pygmalion l-a asasinat. Nu și-a putut atinge însă scopul, pentru că Didona a încărcat într-ascuns averea lui Sichaeus pe mai multe corăbii și a fugit pe mare, împreună cu alți numeroși fenicieni, care au urmat-o. Ajunși pe coasta Africii, fugarii au cerut adăpost localnicilor. Aceștia le-au făgăduit în dar un petic de pământ, cât vor putea cuprinde cu o piele de taur. Tăind pielea în fâșii foarte subțiri, Didona a reușit să încercuiască o întindere atât de mare de pământ, încât a ridicat pe locul acela o cetate. Prosperitatea noii așezări a atras însă privirile invidioase ale celor din jur. Iarbas, un rege vecin, i-a cerut mâna Didonei, amenințând cu război cetatea, în cazul în care ar fi fost refuzat. Credincioasă memoriei primului ei soț și ca să-și scape supușii de urgia războiului, Didona și-a înălțat singură un rug funerar și s-a sinucis, arzând în flăcări. După o altă versiune (Eneida lui Vergiliu), Didona s-ar fi îndrăgostit de Aeneas, care în drumul lui spre Italia ar fi poposit pe țărmurile Cartaginei. Iubită și ulterior părăsită de erou, ea s-a sinucis. În Eneida, Didona are și o soră, Anna (devenită ulterior nimfă și nemuritoare, sub numele de Anna Perenna). |
Luță Ioviță s-a născut la 6 ianuarie 1883, la Dalci în județul Caraș-Severin, fiind fiul unui renumit lăutar al zonei. La 8 ani este tocmit slugă, în timp ce frații săi cântau în „banda” (taraful) tatălui său. La 12 ani cânta cu fluierul la horele și petrecerile satului și devenise cunoscut în satele vecine. Îl aude un îndrăgostit al cântecului popular, Petru Răbăgia din Caransebeș, care îl ia în slujba sa, la oraș, și face un deosebit act de generozitate - îi cumpără un clarinet. La scurt timp îi dă voie să plece, oferindu-i 2 coroane austro-ungare:La început cânta de unul singur în cârciumile Caransebeșului („Lupșa”, „Mândrușoane”, „Mielu”) și la târguri. Este descoperit de vestitul muzicant Pera care îi oferă loc în orchestra lui, la restaurantul „Kereș”.Urcând treptele succesului, este solicitat de Alexa Drugă, celebru violonist de odinioară și șef de orchestră ce cânta la renumitele localuri „Pomul verde” și „Central”. De aici ajunge să fie cunoscut în tot Caransebeșul și este chemat să cânte la Orșova, unde rămâne 3 ani. În timp ce își făcea stagiul militar la Seghedin și la Budapesta, Luță Ioviță învață să cânte din „torogoată”, instrument de abia construit de V. J. Schunda, în colaborare cu muzicologul G. Kaldy, în dorința de a reconstitui și perfecționa bătrâna surlă a curuților. I-a plăcut timbrul ei și a socotit-o potrivită cântărilor bănățene, reușind să-i dobândească o foarte mare popularitate în Banat. Cântă cu acest nou instrument la Caransebeș, Orșova și Reșița, pe la nunți, „rugi” (serbări de hram) și petreceri. În Primul Război Mondial, pe frontul italian, reușește să oprească lupta cântând la taragot „La Paloma” și câteva cântece românești. A fost aplaudat și ovaționat de ambele părți. Vine la București, împreună cu familia, în 1923. Aici cântă mulți ani, la început în restaurantul-hotel „Regina” (vis-a-vis de Tribunal), apoi în Piața Amzei. S-a bucurat de numeroase apariții radiofonice și discografice. Ultimii ani de viață i-a petrecut la Timișoara, unde a cântat la restaurantul „Dacia” și la localul „Marocan”.A colaborat cu Ansamblul profesionist „Banatul” din Timișoara și Orchestra „Lazăr Cernescu” („Doina Banatului” de mai târziu) din Caransebeș. Repertoriul lui Luță Ioviță, pe lângă piesele instrumentale, cuprindea și cântece (vocale) culese sau create de el. O parte din ele au fost publicate în cartea biografică Luță Ioviță, Barbu Lăutaru Banatului și în antologia de doine Cîntă Ardealul și Banatul întocmită de Emil Gavriș în 1989. Ion (Niță), fiul cel mare - clarinet, taragot și voce Luță Ioviță a înregistrat, mai ales în perioada interbelică, la marile case de discuri ale vremii: Columbia, Odeon, Electrecord. Post-mortem, în 1968, casa de discuri Electrecord editează un LP de 25 cm și 33⅓ rpm (nr. cat. EPD 1202) cu interpretările sale instrumentale și vocale. Piesele editate au fost:În memoria lui Luță Ioviță, a fost înființat Festivalul național pentru soliști instrumentiști și vocali „Luță Ioviță”, care se desfășoară la Casa municipală de cultură „Gheorghe Suru” din Caransebeș. În Timișoara există o stradă care îi poartă numele. Taragotiști români de muzică populară |
Leon VI a fost fiul lui Eudokia Ingerina și al lui Mihail al III-lea. După asasinarea tatălui său, el a fost adoptat de către Vasile I Macedoneanul, noul împărat. În 870, a fost numit co-împărat, deși tatăl său nu îi dădea mare atenție. Când Vasile I a murit, unele guri rele au spus că Leon VI l-ar fi asasinat pe Vasile I. Leon nu a fost la fel de bun la război ca Vasile. El a declarat război lui Simeon I al Bulgariei în 894. Leon a obținut o victorie indirectă după ce triburile maghiare au atacat granița de nord a Bulgariei. Însă în 896 a fost înfrânt definitiv la Boulgarophygon. În 902, Emiratul de Sicilia ocupă Taoramina, ultima enclavă bizantină din Sicilia, iar în 904, Leon de Tripoli, aliat cu pirații musulmani, asediază Thessalonika. În 907, rușii lui Oleg de Novgorod atacă Constantinopolul. Leon VI le plătește o recompensă, dar aceștia atacă din nou în 911, atac de care Leon nu reușește să scape decât printr-un tratat comercial, semnat în 911. În 912, amiralul Himerios încearcă fără succes recucerirea Cretei. |
Referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu a avut loc sâmbătă, 19 mai 2007. După ce la 12 februarie 2007 PSD sesizează Curtea Constituțională despre inițierea procedurilor de suspendare din funcție a președintelui Traian Băsescu, la 28 februarie, Parlamentul aprobă înființarea unei comisiei de anchetă privind suspendarea președintelui cu 258 de voturi pentru, 76 contra (PD și PLD) și 21 de abțineri (UDMR).La 21 martie, Dan Voiculescu a anunțat că raportul elaborat de comisie a stabilit că președintele Băsescu „a încălcat Constituția și este implicat în fapte de natură penală”.La 5 aprilie, Curtea Constituțională constată, cu majoritate de voturi, că propunerea de suspendare din funcție a președintelui Traian Băsescu „se referă la acte și fapte de încălcare a Constituției, săvârșite în exercițiul mandatului care, prin conținutul și consecințele lor, nu pot fi calificate drept încălcări grave, de natură să determine suspendarea din funcție a Președintelui României, în sensul prevederilor art.95 alin.(1) din Constituție” și a dat aviz negativ la propunerea de suspendare. Decizia Curții Constituționale era doar consultativă pentru Parlament iar la 19 aprilie 2007 Parlamentul României a votat cererea de suspendare pe motiv de neconstituționalitate, cu 322 voturi pentru, 108 împotrivă și 10 abțineri. Data desfășurării Referendumului a fost stabilită pentru sâmbătă 19 mai 2007, la limita maximă de 30 zile, conform Constituției. Ziua de sâmbătă a fost una neuzuală pentru alegeri în România, duminica fiind preferată în acest scop. Cu două zile înainte de suspendarea de catre Parlament președintele Băsescu declarase că va demisiona „la cinci minute” dacă Parlamentul îl va suspenda . După ce Curtea Constituțională a validat suspendarea, Traian Băsescu declară că s-a răzgândit motivând că „o demisie ar fi accentuat criza politică până în iulie-august” și că "se pregătea o lege care să-mi interzică să mai candidez".Pe 23 aprilie Parlamentul a votat un amendament propus de PSD conform căruia în situația în care nu se vor prezenta la urne jumătate plus unu din numărul cetățenilor cu drept de vot iar Curtea Constituțională hotărăște că acesta este un motiv pentru invalidarea referendumului, Parlamentul „va decide asupra procedurii de urmat“. Amendamentul a fost adoptat cu 238 de voturi pentru, 2 împotrivă și 4 abțineri după ce PD-ul și PLD-ul s-au retras din sală. Amendamentul a fost controversat, iar părerile juriștilor împărțite. La 3 mai, Curtea Constituțională decide cu majoritate de voturi: Decizia a stârnit noi controverse. Ion Predescu, judecător al Curții Constituționale a susținut că noua Lege a referendumului poate fi aplicată la referendumul din 19 mai; profesorul de drept constituțional Ioan Stanomir a declarat că regulile nu pot fi schimbate în timpul jocului iar această modificare trebuie aplicată următorului referendum. Întregul cost al referendumului a fost estimat a se ridica la 60 de milioane de lei (în jur de 18 milioane de euro) .Susținătorii Președintelui trebuiau să voteze "NU", iar cei care doreau demiterea acestuia să voteze "DA". Acest fapt a creat confuzie printre cei puțin informați, fiecare tabără încercând să manipuleze electoratul cu diferite argumente. Pe 7 mai, peste 100 de intelectuali români de marcă, precum Gabriel Liiceanu, au semnat un apel intitulat „Pentru respectarea statului de drept și a democrației” prin care cer guvernului să organizeze un referendum corect, cer populației să se prezinte la referendum și semnalează îngrijorarea lor față de „tendința unor autorități de a ocoli sau încălca principiile și practicile statului de drept și ale democrației.”Pe 15 mai disidenta anticomunistă Doina Cornea a apreciat că intelectualii care ar susține chiar și defectele președintelui Băsescu "fac greșeala căderii în admirație, acțiune care l-a legitimat și susținut pe Ceaușescu". Numărul de alegători cu drept de vot este controversat. Există păreri că cifra oficială este mult exagerată, ținând cont de ultimul Recensământ și de sporul natural al populației. Se spune că pe listele electorale sunt prezenți cetățeni decedați, aceste erori fiind eventual intenționate, pentru a inocula ideea că, datorită unui procent mic de prezență la urne, victoria în alegeri este nereprezentativă. Referendumul din 19 mai 2007, radiografia unei confruntari politiceRomanii "de afara" au fost blocati la cozile suspendarii, 20 mai 2007, Evenimentul zilei |
În ultimul an de liceu cântă în orchestră simfonică din Caransebeș, înființată de profesorul de muzică Franz Stebla. În anul 1915 termină liceul și se pregătește pentru a urma medicina la Budapesta sau Viena. În toamna aceluiași an este trimis pe front, iar la 14 septembrie 1916 cade prizonier fiind dus într-un lagăr de lângă Iași. În toamna anului 1919 devine student la Academia Comercială din București. Știind să cânte la vioară și la pian, este dus de un coleg în casa magnatului Nicolae Malaxa, care organiza săptămânal ceaiuri dansante. În 1920 renunță la Academia Comercială din cauza taxelor mari și trece la Facultatea de Drept, unde frecvența la cursuri nu era obligatorie. Având timp liber, își câștigă existența cântând prin restaurante, saloane și la școala de dans „Simion și Achim”, unde îl cunoaște pe saxofonistul Ion Mirea. Pleacă cu orchestra acestuia în orașul Alexandria din Egipt unde cântă timp de cinci luni. Întors în țară își face propria formație, „Trio Luca”, cu care debutează la Radio București. După câțiva ani înființează o altă orchestră, împreună cu clarinetistul Traian Lăscuț-Făgărășanu, denumită „Carpați”. Între 1935-1940 are numeroase concerte la Radio și imprimă câteva discuri la firma Columbia Records. Cântă pentru o vreme la restaurantul „Amiciția”, situat între berăria „Gambrinus” și grădina „Cișmigiu”, cu soliștii vocali Ioana Radu și Emil Gavriș. Apelativul de „Bănățeanu” îl primește de la consumatorii anonimi, melomani, pentru a-l deosebi de naistul Fănică Luca. Între 1940-1945 pleacă cu familia la Bozovici, unde va cânta la birtul lui Vitak și la restaurantul „Pomul Verde” din Caransebeș. În decembrie 1949, tot la recomandarea lui Tiberiu Brediceanu, înființează Orchestra populară a Comitetului de Radio (Orchestra de muzică populară Radio), o mică orchestră profesională care să stea la dispoziția rapsozilor populari pentru acompaniament sau să interpreteze muzică populară instrumentală. În 1952 are necazuri cu noul instructor de partid și suferă o pareză parțială la mâna și piciorul stâng, suferind un accident vascular. Își revine rapid, dar nu mai poate cânta la vioară, rămânând numai dirijor la Radio, alături de Nicu Stănescu. În anul 1958 iese la pensie, după o carieră artistică de peste 30 de ani. Împreună cu violonistul [Nelu Stan]] armonizează diferite piese muzicale pe instrumente, pentru Orchestra Radiodifuziunii Române. Moare la data de 7 mai 1963 la București, la vârsta de 69 de ani. Este înmormântat la Bozovici, în localitatea sa natală. A fost distins cu titlul de Artist Emerit (1955), pentru merite deosebite în activitatea artistică și în domeniul radiofoniei. La 7 mai 1983, la împlinirea a 20 de ani de la moartea sa, Radiodifuziunea Română i-a dedicat o emisiune omagială. Prezentarea a fost făcută de Maria Banu și Traian Buhlea. La emisiunea respectivă au fost invitați să vorbească apropiați și colaboratori ai dirijorului. Printre aceștia s-a numărat și folcloristul Tiberiu Alexandru, care îl compară cu Grigoraș Dinicu (reprezentativ pentru muzica din Muntenia și Oltenia). În timpul vieții Ion Luca-Bănățeanu nu s-a bucurat de numeroase apariții discografice. După cinci ani de la moartea sa, casa de discuri Electrecord editează un LP cu înregistrările sale ca solist la vioară. Interpreți de muzică populară românească |
în anul 1986, în revista Luceafărul, cu poezie în anul 1988, în revista Tribuna, cu proză |
Miceniana este cea mai veche formă atestată a limbii grecești, vorbită în zona principală grecească și în Creta între secolele XVI și XI î.Hr., înainte de invazia doriană. Este conservată în inscripții în Linear B, un sistem de scriere inventat în Creta înainte de secolul XIV î.Hr. Majoritatea acestor inscripții sunt pe tablete de lut găsite în Knossos și Pylos. Limba este denumită după Micene, primul dintre palatele excavate. Tabletele au rămas pentru mult timp nedescifrate, și fiecare limbă existentă a fost sugerată, până când Michael Ventris a descifrat silabarul în 1952 și a dovedit incontestabil că limba este o formă mai veche a greacăi. Textele de pe tablete sunt, în mare parte, liste și inventare. Nu a supraviețuit nici o narație în proză, cu atât mai puțin mituri sau poezii. Însă, se pot cunoaște multe lucruri din aceste inscripții despre oamenii care le-au produs și despre Perioada miceniană în ajunul așa-zisei Epoci grecești întunecate. Spre deosebire de varietățile mai târzii de greacă, miceniana avea probabil ceva mai multe cazuri gramaticale, nominativul, genitivul, acuzativul, dativul, instrumentalul, locativul și vocativul. Instrumentalul și locativul, însă, au ieșit, treptat, din uz. Limba miceniană este conservată în scrierea Linear B, compusă din aproximativ 200 de semne și logograme silabice. Deoarece Linear B e derivat din Linear A, sistemul de scriere al unei limbi minoane nedescifrate și, probabil, fără legătură cu greaca, acesta nu reflectă complet fonetica miceniană: grupurile consonantice trebuie să fie despărțite ortografic, iar r și l nu sunt dezambiguizate, nici nu există o dezambiguizare pentru categoriile fonetice grecești sonor/mut (cu excepția dentalelor d, t) și aspirat/neaspirat; l, m, n, r, s de la sfârșitul silabelor sunt omise. Sistemul de scriere diferențiază cinci calități vocalice a, e, i, o, u, semivocalele w și j (transcris și ca y), trei sonante, m, n, r, o siflantă s și șase oclusive, p, t, d, k, q (transcrierea obișnuită pentru toate labiovelarele) și z (care include sunetele , și , devenite, mai târziu, grecescul ζ). Forma miceniană a greacăi conservă un număr de însușiri arhaice de moștenire indo-europeană, cum ar fi consoanele labiovelare care au trecut prin schimbări fonetice dependente de context înainte cu câteva sute de ani de apariția scrierii alfabetice grecești. Culegerea de texte ale epocii scrierii grecești miceniene constă din aproape 6000 de tablete și cioburi de lut în Linear B, de la LMII până la LHIIIB. Nu s-a găsit nici un monument cu scriere în Linear B sau transliterări în alte sisteme de scriere. Dacă este autentică, Piatra Kafkania, datată secolul XVII î.Hr., ar fi cea mai veche inscripție miceniană cunoscută și, astfel, cea mai timpurie dovadă conservată a limbii grecești. Varietăți ale limbii grecești vechi |
Taraful lui Bârcă a fost unul dintre cele mai celebre tarafuri românești de muzică populară și lăutărească din Banat. În 1905 casa Pathé Frères din Paris a imprimat 9 discuri cuprinzând 20 dintre cântecele tarafului. În 1906 taraful a participat, alături de cele mai cunoscute coruri bănățene, la sărbătoarea națională de la București, prilejuită de jubileul a 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Acolo a obținut premiul I și medalia jubiliară. Interpreți de muzică populară românească Formații românești de muzică lăutărească |
Formația a fost înființată în 2001-2002, când câțiva din membrii formației, care au cântat înainte pentru alte formații, au decis să formeze formația lor rock și să se distreze. Din 2004 ei au scris și înregistrat multe piese și au semnat un contract. În august 2005, primul lor hit "Bleeding" a fost realizat. Al doilea single a fost "Guardian Angel", care a fost realizat în ianuarie 2006 și a devenit un hit mare în Finlanda. Divine Insanity, primul album al formației a fost de asemenea realizat în martie 2006.În Germania, Elveția și Austria, single-ul "Guardian Angel" a fost realizat la 5 ianuarie 2007, iar albumul la 16 februarie 2007. Albumul va fi realizat în țările Europei în primăvară. Lovex a încercat să participe la Eurovision 2007 cu piesa Anyone, Anymore dar la finala Eurovision din Finlanda s-au clasat pe poziția a treia după Thunderstone și Hanna Pakarinen. Bleeding (10.8.2005), conține piesa Yours care nu e pe album Asculta piesele si vezi videoclipurile legal |
În 2005, Masato Kato a colaborat cu Yasunori Mitsuda, prieten apropiat și compozitor cunoscut, la scrierea unei nuvele numită Cele cinci anotimpuri kiRite, pe care Mitsuda a acompaniat-o cu muzică de pe albumul său, kiRite. Povestea și sunetul au fost apoi dramatizate. Masato Kato has a lucrat la următoarele jocuri și povești: |
Clădirea a fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea și a funcționat o perioadă drept han. În această clădire a locuit pentru o perioadă istoricul Kőváry László, autorul unei ample istorii a Transilvaniei. |
Palatul Național al Copiilor este o clădire amplasată în Sectorul 4 al Bucureștiului, în apropierea Parcului Tineretului, în care se desfășoară diferite activități educaționale și artistice ale copiilor din învățământul preuniversitar. Activitatea în noul palat a început la 1 septembrie 1985, iar inaugurarea oficială a fost la 1 iunie 1986, fiind prezentă familia Ceaușescu. Clădirea, cu o o suprafață totală de mp, a purtat până în 1989 denumirea de „Palatul Pionierilor și Șoimilor Patriei”. Colectivul arhitecților care au proiectat construcția a fost premiat în 1985 cu Premiul Uniunii Arhitecților. Din punct de vedere administrativ palatul este împărțit în mai multe sectoare: sectorul de spectacole (format dintr-o sală de 800 de locuri, scenă si anexe sectorul pentru spații tehnice și administrative |
După ce a cântat în formația de muzică rock Heatmiser, Smith și-a început cariera sa solo în 1994 cu lansarea sa de către casele de discuri independente Cavity Search și Kill Rock Stars. Ulterior a semnat un contract cu DreamWorks Records în 1997, pentru care a compus și lansat două albume. Elliott Smith a devenit faimos odată cu nominalizarea cântecului său "Miss Misery", scris pentru filmul Good Will Hunting, care a fost nominalizat pentru un premiu Oscar în categoria Best Original Song în 1998. Cântăreți americani de muzică rock |
Termenul transparență este adesea utilizat în politică într-un sens metaforic al termenului similar din optică: un obiect transparent este acel obiect care lasă să se vadă clar conturul și detaliile obiectelor aflate de partea opusă. Cerința de transparență este adresată în scopul primirii de informații, deschidere, comunicare și evaluare. În strânsă legătură cu cerința pentru o politică transparentă este cerința unei transparențe în administrație. În Norvegia și în Suedia autoritățile fiscale eliberează anual "skattelister" sau "lista fiscală"; înregistrări oficiale care arată venitul anual și averea generală a aproape tuturor contribuabililor. Reglementările din Hong Kong impun băncilor să-și enumere salariații de top - fără ai numi - de către grupul de salarizare. În 2009, guvernul spaniol a lansat pentru prima dată informații despre cât de mult merită fiecare membru al cabinetului, dar datele despre cetățenii obișnuiți sunt private. Deoarece termenii amintiți au o însemnătate centrală pentru funcționarea unei democrații, lipsa transparenței se poate întâlni în special în sistemele dictatoriale. În sistemele democratice, sistemul legislativ este deschis presei și opiniei publice. Atunci când acțiunile guvernamentale și modul de gestionare a bugetului pot fi verificate de oricine, iar legile, regulile și deciziile sunt deschise discuțiilor, sunt considerate transparente, iar autorităților li se oferă mai puțin ocazia de a acționa abuziv, în scopul satisfacerii propriilor interese. Transparența nu constă dintr-o comunicare care se face dintr-o singura direcție, dintr-o singură parte. Atunci când mass media și opinia publică este informată de tot ce se întamplă, începând din zona guvernamentală până în zona administrațiilor locale, există și o serie de întrebri, proteste si sugestii care vin din partea tuturor. Oamenii care sunt interesați de o anumită problemă vor încerca să influențeze hotărârile. Transparența creează o participare zilnică a mass mediei și a opiniei publice la procesele politice. Democrația modernă se bazează pe această participare. Pentru cei interesati de o anumită problemă există căi prin care să poată influența deciziile de la toate nivelurile societății. Cerințele de mărire a transparenței au fost formulate în politică în multe domenii. Câteva dintre conflictele discutate în mod repetat sunt: controlul asupra armatei și a serviciilor secrete, gradul de transparență al parlamentarilor, transparență administrativă, organizațiile care acționează în virtutea trasparenței, și transparență politică în alte țări. Percepția și planurile armatei și a serviciilor secrete sunt adesea clasificate ca fiind secrete. În acest caz nu există transparență și acest lucru poate fi considerat pozitiv sau negativ: pozitiv în sensul creșterii gradului de siguranță națională și negativ, deoarece poate conduce la corupție, pierderea controlului sau chiar dictatură militară. Cerința de a face publice averile parlamentarilor este un subiect de discuție in România și în alte țări europene. Cercetarea științifică din orice disciplină academică poate fi, de asemenea, etichetată ca (parțial) transparentă (sau cercetări deschise) dacă unele sau toate aspectele relevante ale cercetării sunt deschise în sensul open source, Acces Deschis și date deschise facilitând astfel recunoașterea și responsabilizarea socială a cercetătorilor care au efectuat cercetarea și replicarea de către alții interesați de problemele abordate de acesta. Unii matematicieni și oamenii de știință sunt critici în utilizarea software-ului matematic, cum ar fi Mathematica, pentru demonstrațiile matematice, deoarece acestea nu oferă transparență și, prin urmare, nu sunt verificabile. Software-ul open source, cum ar fi SageMath, își propune să rezolve această problemă. Legea 544/2001 a liberului acces la informațiile de interes public și Legea 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică. Potrivit articolului 7 din legea 544, autoritatea trebuie sa-i raspunda solicitantului in termen de maximum 30 de zile de la inregistrarea cererii scrise. Daca autoritatea nu vrea, sub un pretext sau altul, sa comunice informatiile de interes public, legea o obliga sa-si formuleze refuzul in scris si sa-l transmita persoanei interesate in termen de cinci zile de la primirea petitiei. Unele autorități locale au încercat să impună taxe pe informația de acest gen. |
Casa Învățătorului este o clădire situată pe strada Învățătorului din Cluj-Napoca (în spatele Teatrului Național). Clădirea a fost construită în perioada 1902-1903 pe baza planurilor realizate de arhitecții și . În această clădire, inițial a funcționat un cămin pentru elevii școlii de învățători și pentru studenții care erau copii de învățători. Pe perioada primului război mondial în clădire a funcționat un spital militar. După al doilea război mondial aici a fost unul dintre sediile Facultății de Științe Economice, iar din 1990 al Inspectoratului Școlar Cluj. Clădirea a gazduit până acum câțiva ani și Centrul de Comunicații al Facultății de Matematică și Informatică din cadrul Universității "Babeș-Bolyai", fiind și locul în care s-au ținut mare parte din laboratoarele și cursurile secției Informatică din cadrul aceleiași facultăți. |
Corul de la Chizătău constituie prima manifestare artistică organizată și recunoscută, a paorilor bănățeni, în prima jumătate a secolului XX. Formațiunea artistică din Chizătău s-a format, ca și cor bisericesc, în 1840 și s-a afirmat în 1857. Însemnătatea excepțională a corului este aceea că a făcut școală în Banat: urmând exemplul paorilor din Chizătău, s-au înființat coruri și fanfare în majoritatea localităților bănățene. Cel care a înființat Corul de la Chizătău și i-a fost primul dirijor, preotul Trifu Șepețian a fost urmat de fiul său, Ioniță Șepețian, bun violonist, cu studii muzicale și concerte susținute la Budapesta. După 1880, urmașul acestora, preotul Lucian Șepețian, a organizat, în fiecare iarnă, la Chizătău, cursuri pentru dirijorii de coruri păorești. Absolvenții acestor cursuri au înființat, la rândul lor, zeci de coruri și au format o pleiadă de noi dirijori. În 1882, când a avut loc jubileul a 25 de ani de la afirmarea publică a celui mai vechi cor sătesc, la Chizătău a participat spuma corurilor țărănești. Invitat de onoare, cunoscutul compozitor Ciprian Porumbescu a rămas profund impresionat de prestația acestor coruri. El scria surorii sale: În 1906 corul a participat, alături de cele mai cunoscute coruri bănățene, la sărbătoarea națională de la București, prilejuită de jubileul a 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Marele concert coral de la Arenele Romane, a dus faima corurilor bănățene în tot spațiul românesc. |
Clădirea este o îmbinare a stilurilor arhitecturale renascentiste, clasiciste și rococo. Ultimul proprietar al clădirii a fost contesa Otilia Wass care organiza aici saloane literare. Contesa a donat clădirea către Asociația Muzeului Ardelean, asociația stabilindu-și aici sediul. |
Palatul Facultății de Medicină este o clădire construită în stil neoclasic francez, amplasată în Sectorul 5 al municipiului București, în apropierea Spitalului Universitar, găzduiește Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București. Clădirea a fost construită în 1902 după un proiect realizat de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc și a fost dată în folosință în data de 12 octombrie 1903. Subsolul, construit din piatră, este soclul pe care este ridicată clădirea formată din 3 etaje. Fațada principală, simetrică, este formată dintr-un parter înalt în apareiaj, în care pot fi observate ferestrele în arc de cerc. Corpul central, construit în rezalit și înălțat față de cornișa generală, prezintă o colonadă și un fronton bogat ornat. Colțurile fațadei, scoase în față, adăpostesc scările care permit accesul spre etajele superioare. Fațada dinspre parcul din curtea palatului este desfășurată simetric față de cele două volume masive din capetele acoperite cu cupole și prezintă cinci arce în plin cintru. Intrarea principală prezintă și un portal din piatră sculptată. Statuia dr. Carol Davila, din fața intrării principale, este opera lui Carol Storck și a fost turnată în bronz în atelierele Școlii de arte si meserii din București. Ideea ridicării unei statui a lui Carol Davila a fost exprimată pentru prima dată în cadrul primului congres național de medicină, desfășurat la București în octombrie 1884. Statuia a fost dezvelită în ziua în care a fost inaugurat palatul. Construcția a însemnat un pas înainte important în evoluția învățământului medical românesc, noua clădire prin spațiul pe care îl punea la dispoziție, a permis o mai bună organizare și desfășurare a actului educațional medical. Clădirea este înscrisă în Lista monumentelor istorice din București, sector 5 cu . |
One Night Stand a fost un eveniment pay-per-view anual de wrestling organizat de federația World Wrestling Entertainment. La primele două ediții ale ppv-ului au participat wrestleri din fosta federație Extreme Championship Wrestling, pe care WWE a cumpărat-o, fiind promovate sub însemnele ECW. Ediția din 2005 a avut ca participanți exclusiv wrestleri din fosta federație. Ediția din 2006 a marcat debutul propriei divizii ECW a WWE, urmând ca în 2007 la eveniment să participe wrestleri din toate cele trei divizii ale WWE (RAW, SmackDown!, WWE ECW). Ultima editie a fost in 2008, dupa ce a fost inlocuit de Extreme Rules. |
Odă bucuriei (An die Freude în germană) este o odă scrisă în 1785 de către poetul și istoricul german Friedrich Schiller, cunoscută mai ales pentru muzica pe care a fost pusă de către Ludwig van Beethoven în a patra mișcare a Simfoniei a 9-a, pentru patru voci solo, cor și orchestră. Interpretarea muzicală a lui Beethoven a devenit, fără text, imnul Uniunii Europene. Alte compoziții muzicale pentru acest poem mai puțin cunoscute sunt scrise de: ultimul vers se poate găsi și tradus: Tot mai sus urcând spre cer, urcând spre cer! |
Cuvântul producător în domeniul jocurilor a fost pentru prima oară folosit de Trip Hawkins, care a stabilit poziția când a fondat Electronic Arts în 1982. Idealul său, influențat de relația sa cu Jerry Moss, era ca producătorii să se ocupe de artists and repertoire în același fel ca în industria muzicală, și Hawkins a adus producători discografici de la A&M Records pentru a-și antrena proprii producători. Responsabilitățile unui producător extern se concentrează asupra supravegherii mai multor proiecte de care se ocupă diverși dezvoltători. Ținându-se la curent cu progresul jocurilor dezvoltate extern, ei informează editorii despre stadiul proiectelor în curs de dezvoltare și cu ce probleme s-au întâlnit. Dacă producătorul unui editor supraveghează un joc dezvoltat intern, rolul lui este mai mic decât cel al unui productor intern și în general se ocupă cu lucrul asupra unui singur joc sau asupra mai multor jocuri mici. Cu cât jocurile au devenit mai mari și mai scumpe, producătorii executivi au devenit o parte importantă a unor echipe. Bazându-se pe tradițiile industriei cinematografice, producătorii executivi se concentrează asupra costului și organizării unui proiectca să se asigure că jocurile vor fi terminate la timp și în limitele bugetului. Un producător intern este în general ocupat cu dezvoltarea unui singur joc. Responsabilitățile acustui post variază de la companie la companie, dar, în general, persoana în această poziție are următoarele ocupații: Negocierea contractelor și licențierea Organizarea timpului și a bugetului Supravegherea dezvoltării creative (artă și design de jocuri) și tehnice (programare) a jocurilor Organizarea versiunilor și a reuniunii de consumatori Pe scurt, producătorul intern este responsabil pentru livrarea la timp și pentru calitatea finală a unui joc. La jocuri mai mici, producătorul poate comunica dirrect cu personalul creator sau cu programatorii. Pentru jocuri mai mari, producătorul va apela la programatorul, artistul, designerul și testerul principal. Deși este adeseori nevoie ca producătorul să se întâlnească cu toată echipa de dezvoltare din când în când, la jocurile mari se va întâlni mai rar și numai pentru a se informa asupra progresului dezvoltării jocului. Pentru majoritatea jocurilor, producătorul are un rol mare în design. Deși nu este un designer, producătorul trebuie să incorporeze dorințele personalulu executiv în designul unui joc, și adeseori apelează la ajutorul designerului. Deci rezultatul final este o colaborare dintre producătorul și designerul unui joc. În general, producătorul nu este „șeful” echipei de dezvoltare, ci „șeful” jocului. În timp ce un programator trebuie să răspundă la ordinele unui director de programare, când este vorba despre joc, se face apel la producător. Producătorii pot să respingă sau să încuviințeze deciziile echipei de dezvoltare, dar soarta postului de dezvoltator nu este în mâinile producătorului. Deși pot să angajeze sau să concedieze anumiți indivizi, în general trebuie să obțină autorizație de la superiori. |
Software, ansamblu de activități de analiză, organizare, programare, codificare cu și pentru calculatoare electronice care urmăresc realizarea de programe, sisteme de operare, sisteme de programare precum și toate aceste produse. Companie de software, companie sau o altă organizație care dezvoltă software. Dezvoltator de software, o persoană care dezvoltă software, cum ar fi: un director de proiect sau programator. |
Doctorat în muzicologie la Academia de Muzică din București, teza cu subiectul "Fenomenologia actului componistic. Arhetip, arhetrop și ornament în creația muzicală", îndrumător științific prof. dr. Victor Giuleanu (1992-1995). Cadru universitar la Universitatea Națională de Muzică din București, catedra de compoziție - disciplinele compoziție și forme muzicale (asistent din 1991, lector din 1995, apoi conferențiar din 1999, profesor, șeful catedrei de compoziție din 2000 și Rector din 2008). Numeroase apariții în recitaluri ca pianist. De asemenea, activitate dirijorală în interpretarea propriilor compoziții. Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR) din 1990; membru în biroul de muzică de cameră și simfonică al UCMR din 1994. Premiul pentru muzică de cameră al UCMR pentru Voci de corn dintr-un Requiem necunoscut op.19, București: 1992. op.28 3/2 pentru 2 viori (1991); Premiul II la concursul internațional de compoziție de la Ludwigshafen am Rhein,1992, Germania. op 38 Glastonperlenspiel pentru clarinet, saxofoane, percuție, pian și bandã (1993). Dedicatã trio-ului "Contraste" din Timișoara. P.a. pe 19.05.1994 la Timișoara. op.78 Lacrimae (in memoriam Anatol Vieru) pentru saxofon, pian și percutie. Comanda: trio “Contraste”. Informațiile despre activitatea lui Dan Dediu sunt culese de pe site-ul CIMEC.ro, actualizate în 2003. |
În geometrie, o hipocicloidă este o curbă plană trasată de un punct fixat pe un cerc care se rostogolește în interiorul altui cerc mai mare. Este asemănătoare cu o cicloidă, unde cercul se rostogolește pe o dreaptă. Dacă cercul mai mic are raza r, iar cercul mai mare are raza R = kr, atunci ecuațiile parametrice pentru curbă sunt date de Dacă k este întreg, atunci curba este închisă și are k cuspide. Dacă k este număr rațional, adică k = p/q, atunci curba are p cuspide. Hipocicloida este un caz particular de [care este un caz particular de unei hipocicloide cu un pol în centrul hipocicloidei este o roză. Izoptica unei hipocicloide este o hipocicloidă. Curbele similare hipocicloidelor pot fi desenatre cu jucăriile Spirograph. Mai exact, această jucărie poate desena [și |
Încă din adolescență a dovedit o pasiune pentru jazz, strângând toate informațiile posibile despre reprezentanții acestui gen și ascultând melodii pe unde putea. Copia pe caietele sale cărți, cronici, interviuri și știri din reviste de specialitate, apoi le traducea, separat, în limba română.„În timpul liceului se ocupa numai de muzică. Își pierdea nopțile scriind. Dimineața se trezea foarte greu să meargă la școală” își amintește mătușa lui. Unele dintre caiete au ajuns în mâna unor mari muzicieni autohtoni precum Radu Maltopol, Cristian Colan sau Johnny Răducanu, fiind singura sursă posibilă de informare în domeniul jazzului la acea vreme. Cornel Chiriac a scris articole de presă precum și texte pentru coperțile discurilor de vinil din colecția „Jazz - Electrecord” (volumele 4,5,6 și 7). În 1965 va publica în revista „Secolul XX” un articol despre jazz, iar un an mai târziu se va ocupa de prefața cărții „Viata mea la New Orleans” a lui Louis Armstrong. Mare iubitor al acestui gen, membru fondator al „Federației europene de jazz”, Chiriac va copia discuri întregi pe benzi și le va aranja în arhiva Radiodifuziunii.„Toată bandoteca radio este scrisă și pusă de mâna lui Cornel Chiriac”, avea să spună mai târziu Aurel Gherghel. Tot Chiriac este cel care se va implica, în 1969, în organizarea și mediatizarea primului festival național de jazz din țară, cel de la Ploiești. De asemenea, a aranjat ca reprezentațiile din timpul acestuia să fie înregistrate. A debutat la Radio în 1963, cu emisiunea „Jazz de ieri și de azi”, devenită ulterior „Jazz magazin”. Într-o noapte din 1967 a reușit să asculte toată discografia Beatles apărută până atunci, adusă în țară de Camil Petrescu jr. Acesta din urmă își reamintește: „Am venit a doua zi dimineață și dormea pe mașina de scris [...]; a ridicat capul și a spus: «Domnule, sunt senzaționali!» și a adormit la loc”.Descoperind gustul pentru rock, începând din 10 iulie 1967 Cornel Chiriac a realizat la Radio România cea mai populară emisiune de muzică de atunci, intitulată „Metronom”. În colaborare cu Geo Limbășanu, prezenta ascultătorilor informații la zi din sfera genurilor pop, rock sau jazz. Au fost difuzate melodii ale unor formații ori interpreți precum Beatles, Cream, Jimi Hendrix, Bob Dylan sau Joan Baez. Uneori se întâmpla ca anumite albume să fie prezentate publicului la doar două-trei zile de la apariția lor în Statele Unite. La scurtă vreme după invazia Cehoslovaciei (21 august 1968) a difuzat pe post balada lui Mircea Florian numită "Vocea oilor" (vezi emisiunea Mistere si conspirații minutul 3:00, în melodie se povestea cum cinci lupi mici și unul mai mare au atacat o stână) iar mai târziu melodia „Back in the USSR” a formației Beatles. Ca urmare, emisiunea „Metronom” a fost desființată în 1969. Ca producător, a sprijinit în special formațiile Phoenix (Timișoara) și Sideral (București). A realizat importante înregistrări cu primii în studioul Radio (1968-1969) și i-a promovat în diferite ocazii. În 1969 a întreprins demersuri pentru a-i aduce la Festivalul de la Brașov, reușind să îi includă în program. Ca o coincidență, Cliff Richard urma să susțină și el un concert, fiind cel care în urmă cu opt ani jucase în „Tinerii”, film care a stat la baza multor formații rock românești. Între timp, membrii Phoenix fuseseră cazați la Hotelul Nord din București pentru a fi vizionați de cenzură. În timpul desfășurării festivalului, Chiriac s-a întors de la Brașov cu vestea proastă a anulării concertului, dar s-a reîntors în speranța rezolvării problemei in extremis. Nereușind să convingă organizatorii, ca protest, s-a închis în camera sa de hotel și a dat foc la draperii. Personalul hotelului și pompierii au spart ușa pentru a stinge incendiul, iar Cornel Chiriac a dispărut în învălmășeală, având la el doar benzile cu melodiile Phoenix. Peste câteva zile a reușit să treacă granița în Austria cu ajutorul unei invitații falsificate (primită în timpul festivalului brașovean și având drept destinație inițială Polonia). A fost cazat într-un lagăr de refugiați, unde a fost descoperit de Noël Bernard, director al departamentului românesc al postului Radio Europa Liberă. După ce a rezolvat problema actelor, Cornel Chiriac și-a continuat activitatea la München, secția în limba română a postului de radio amintit, începând cu data de 2 iunie 1969. A reluat „Metronom”-ul, „Jazz magazin” și a inaugurat o a treia emisiune, „Jazz à la quarte”. Mai târziu, avea să mai modereze încă patru emisiuni de rock, pe lângă programele amintite (325 de minute săptămânal). La început, Chiriac și-a vărsat la microfon năduful împotriva celor care în România nu-l lăsaseră să-și facă treaba în Radio. Ioana Măgură Bernard își amintește: „S-a întâmplat de multe ori ca, în urma unor acte necugetate, Cornel să aibă asemenea probleme cu autoritățile germane și cu conducerea americană a Europei Libere, încât să fie pe punctul de a fi dat afară din Germania și din radio”.În cele din urmă, potrivit lui Noel Bernard, „și-a dat seama că nu politica, ci muzica era menirea lui”.A avut, până la moartea sa, o activitate bogată în domeniul muzicii, realizând printre altele și o traducere în limba română a operei-rock „Jesus Christ Superstar” (Andrew Lloyd Webber/Tim Rice). La 4 martie 1975, în apropierea miezului nopții, Cornel Chiriac este înjunghiat lângă mașina sa, într-o parcare din München. O oră mai târziu este găsit de o studentă care se întorcea acasă. Primul suspect arestat a fost Mario Gropp, un tânăr de 17 ani, ultima persoană văzută alături de Chiriac în acea seară. Pe măsură ce ancheta a avansat, Gropp a fost găsit vinovat și condamnat la 8 ani de închisoare. În țară s-a vorbit despre un asasinat politic, dus la îndeplinire de către Securitate. Chiar și după moartea lui aceasta a lansat diferite zvonuri: că ar fi fost antisemit ori homosexual, colaborator al Securității. Corpul lui Conel Chiriac a fost incinerat la München iar mama lui a adus cenușa în țară. Este îngropat în cimitirul Reînvierea din București. Dispariția sa a fost primită cu amărăciune la București, după cum își amintesc jurnaliștii. Alexandru Sipa a organizat o serată la Clubul de jazz din Brașov, in memoriam. La București, formația Phoenix era în studioul „Electrecordului”, înregistrând albumul „Cantafabule”. „Vestea asasinării lui Cornel Chiriac, bunul prieten comun, ne-a găsit în studioul Tomis; am plâns toți ca niște copii...” declara Octavian Ursulescu într-un interviu. La 25 iulie 1992, la Ramnicu Valcea, ca omagiu pentru ceea ce a reprezentat, pentru generatia anilor '70, Cornel Chiriac, dar si pentru ce a insemnat emisiunea sa Metronom, difuzata la Europa Libera, incepe sa emita, pe 89.0 FM, Radio Metronom. Pe 21 iunie 2012, Consiliul local al municipiului Pitești a hotărât ca o arteră de circulație să poarte numele Cornel Chiriac. |
Aici existase anterior un alt lăcaș, în care și-a avut scaunul între anii 1691-1715 episcopul Auxențiu Vărzărescu. După 1929, când s-a reînființat episcopia armeano-catolică de Gherla, biserica a devenit catedrala acesteia. În ziua de astăzi nu mai există episcopia, ci doar un ordinariat subordonat Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia. De aceea lăcașul nu are funcție de catedrală, fiind numită astfel numai neoficial, în amintirea perioadei când deservea episcopia (1929-1948). Catedrala este renumită datorită unui tablou atribuit lui Rubens, pe care-l adăpostește. La jumătatea secolului al XVIII-lea, armenii din Gherla, uniți cu Roma, și-au construit această biserică în centrul orașului. Construcția bisericii a fost finalizată în 1804. Atunci, bătrânii orașului au hotărât să caute o pictură frumoasă pentru a o așeza în spatele altarului. Armenii, pe atunci foarte bogați, împrumutau adesea bani împăratului austriac. În timpul unui astfel de împrumut, ca semn de mulțumire și aflând că erau în căutarea unui tablou, împăratul Francisc I i-a invitat să-și aleagă un tablou din galeriile imperiale de la Viena. Armenii au ales „Coborârea lui Isus de pe Cruce” de Peter Paul Rubens. Adusă la Gherla, pictura lui Rubens s-a dovedit a fi prea mică pentru a fi expusă în spatele altarului mare din biserică. Armenii au hotărât atunci să construiască o capelă laterală, special pentru acest tablou, pe care au numit-o „Capela Învierii”, unde au expus tabloul. În 1944, pictura a fost luată de trupele maghiare și depozitată într-o mănăstire din Ungaria. În urma tratatului dintre România și Ungaria, în anul 1952 tabloul a revenit în țară, însă nu la proprietari, ci la Muzeul din Gherla. În final, tabloul a ajuns pentru restaurare la Muzeul de Artă din Cluj, unde a fost uitat și redescoperit abia după 1990, într-un depozit al muzeului. La 22 decembrie 1999, într-o mașină specială și cu escortă militară, tabloul a fost transportat de la Cluj la Gherla. Deși valorează milioane de dolari, tabloul poate fi văzut gratuit de cei care trec prin Gherla și care vizitează Catedrala Armeano-Catolică. |
Comandantul suprem al armatei ruse imperiale la începutul primului război mondial a fost Marele Duce Nicolae Nicolaevici, un nepot al țarului Nicolae I. Marele Duce a fost numit în înalta funcție militară în ultimul minut, în august 1914, și nu a avut nicio contribuție la conceperea planurilor de luptă de la începutul războiului. În ciuda competenței sale, Marele Duce a fost demis în 1915 de împărat, care a preluat în mâninile lui toate frâile armatei. Grigori Rasputin a avut o contribuție importantă la demiterea lui Nicolae Nicolaevici. La scurtă vreme după emiterea decretului, Merețkov, adjunctul ministrului apărării, a fost arestat ca urmare a unor false acuzații lansate de Beria și Merkulov. Merețkov a fost în cele din urmă eliberat din închisoare și în aceeași zi de la începutul lunii septembrie a fost chemat la Stalin. |
La înființare, parcul avea o suprafață de 30 ha. În parc s-a amenajat și un teatru de vară pentru copii. În centrul parcului a fost amenajat un lac pentru agrement. Lacul artificial a fost realizat dintr-o cuvă de beton impermeabil, fiind alcătuit din două tronsoane separate de un podeț de beton. În primul tronson este amenajat un debarcader cu dane pentru bărci cu rame și hidrobiciclete. Caracteristicile tehnice ale lacului sunt următoarele: Volum apei la cota maximă: 0.026 mil. mc În mijlocul lacului este instalată o fântână arteziană, care permite jocuri de ape. În 1976 în incinta parcului a fost construit un ștrand format din 3 bazine, cu o capacitate totală de 2500 de persoane (cunoscut și sub numele de "Trei Ligheane". Pământul excavat pentru realizarea lacului a fost utilizat pentru a se construi un deal artificial în jurul ștrandului. Primul proiect de reamenajarea parcului Drumul Taberei a fost unul simplu, de înlocuire a băncilor, gazonului și coșurilor de gunoi. Pentru că nu a primit finanțare UE, fostul primar al Sectorului 6, Cristian Poteraș, a propus un proiect grandios și exagerat de scump care a fost acceptat. Acesta cuprinde și o hală cu plante tropicale, împărțită în șapte pavilioane încălzite, care se întinde pe o suprafață de 1350 de metri pătrați. Suprafața serelor reprezintă 4% din suprafața totală a parcului. Pentru a elibera locul, au fost tăiați câteva zeci de stejari de peste 40 de ani. Proiectul, intitulat „Modernizarea arhitecturală și peisagistică a Parcului Drumul Taberei" are o valoare de 75.188.177,45 lei (15 milioane de euro) din care contribuția proprie a Primăriei Sectorului 6 este de 1.215.809,90 lei, restul fiind finanțat din fonduri nerambursabile de la Uniunea Europeană. Lucrările la Parcul Drumul Taberei au început în mai 2013, acesta fiind redeschis pentru public pe 30 mai 2015, deși serele nu erau terminate. Lucrările la sera cu șapte pavilioane, cu climat specific pentru fiecare, organizate astfel: climat tropical, climat mediteranean, deșert cactuși, plante suculente și o zonă ecuatorială, au fost finalizate în octombrie 2019. Curtea de Conturi a constat că prin proiectul de reamenajare s-a luat decizia înlocuirii unei vegetații abundente dezvoltată într-o perioadă lungă de timp, care a necesitat investiții și cheltuieli anuale însemnate, cu un parc tematic cu vegetație redusă, fapt discutabil din punct de vedere al protejării și îmbunătățirii condițiilor de mediu și care va genera creșterea cheltuielilor bugetare pentru întreținerea acestuia în perioada următoare. Practic, după reamenajare, parcul a rămas cu mai puține spații verzi. În plus, prin proiect, aleile din parc au fost prevăzute cu pietriș mărgăritar stabilizat cu rășină, dar materialul nu rezistă, a început chiar să se desprindă curând după inaugurarea parcului, necesitând reparații anuale. Pentru a evita aceste cheltuieli, primăria a decis să înlocuiască acel material cu asfalt obișnuit sau dale de piatră. Schimbarea proiectului tehnic inițial presupune însă returnarea banilor primiți pentru realizarea acestor alei, în total aproximativ opt milioane de lei, veniți din fonduri europene. |
Parcul Plumbuita este un parc situat în cartierul Colentina din sectorul 2 al Bucureștiului, amplasat pe malul lacului Plumbuita, care face parte din salba de lacuri a râului Colentina. Parcul este declarat monument istoric, cu codul . Parcul a fost amenajat ca zonă de agrement în 1977 și avea, în momentul înființării, o suprafață de 80 ha, fiind înzestrat cu alei asfaltate, terenuri de joacă pentru copii, o pergolă cu mese și scaune, și un curs artificial îngust de apă, cu câteva poduri. În prezent dispune și de un teren de fotbal, cu acces pe bază de taxă. Pe lac a fost construită o fântână arteziană modernă, de către Primăria sectorului 2. În parc se află două obiective arhitecturale istorice importante ale Bucureștiului: Palatul Ghika Tei, care mărginește latura sudică a lacului. Este o construcție în stil neoclasic, ridicată de domnitorul Grigore Dimitrie Ghica în anul 1822, pe locul vechii case părintești a banului Dumitrache Ghica. |
Deci vrei să fi un designer de jocuri la GameSpot Academicieni și Designeri discută despre viiorul designului |
Poziționarea parcului Tei a fost gândită pe malul unui lac, în urma unui proiect început în 1935 de profesorul Dorin Pavel, sub coordonarea lui Nicolae Caranfil. Lucrările însă au fost oprite în 1939 odată cu venirea războiului, repornite la finalul lui, în 1948, și încheiate în 1950. La înființare, parcul avea o suprafață de 9 ha. Parcul a fost reabilitat în 2002 de Primăria Sectorului 2, lucrare care a costat peste 9,6 miliarde lei. În 2007 în urma unui acord de prietenie încheiat între România și Republica Azerbaidjan s-a realizat o modernizare masivă a mobilierului urban, pavajelor, a fântânilor arteziene în culori, locurilor de joacă pentru copii și a sistemelor de iluminat. Drept mulțumire pentru sprijinul material, în parc a fost amenajată aleea Heidar Aliev, în memoria fostului președinte azer, al cărui bust a fost instalat pe aleea cu același nume. În parc se află o fântână decorativă ce are ca element principal statuia unei nimfe deasupra unui bazin susținut de 4 tritoniFântâna a fost turnată în fontă la Paris între anii 1931-1932, în celebra turnătorie specializată în fontă ornamental-artistică, „JJ Ducel et fils, maitres de forges, à Paris” creată în 1823 și condusă de timp de mai multe generații de familia Ducel. |
Parcul Ioanid (temporar Parcul Ion Voicu) este un parc din București, sectorul 2, cu o suprafață de 10.000 mp, amenajat pe locul fostului afluent al Dâmboviței, Bucureștioara. Parcul este declarat monument istoric, cu codul . Librarul și editorul George Ioanid, care avea una din primele librarii din București, pe Calea Victoriei, a cumpărat terenul în 1856 de la marele agă Pană Băbeanul pentru 2100 de galbeni. Înainte zona fusese una din multele "grădini" din București, cunoscută sub numele de Grădina Breslea, menționată ca atare și în "Ciocoii vechi și noi". În 1870, terenul mlăștinos, aflat în proprietatea librarului Gheorghe Ioanid, a fost desecat, proprietarul acestuia a hotărât să-l amenajeze ca parc, plantând în acest sens mai mulți copaci pe terenul mlăștinos. Aspectul actual al parcului a luat naștere între anii 1909-1910, când Primăria orașului București a început în zonă o serie de lucrări de urbanism cunoscute sub numele de "lotizarea Ioanid". Astfel, a apărut un cartier de vile dispuse în jurul actualului parc, fiecare casă având o vedere directă la parc. Parcul a fost proiectat după tiparul scuarurilor englezești și al parcurilor franțuzești, în special Parcul Monceau din Paris. Elementul principal al parcului este foișorul, situat de o parte a lacului, care domină mai ales prin înălțime. Există și o mică cascadă, grupuri de stânci care bordează lacul și un podeț. Lacul este de mici dimensiuni și are formă organică. Radu Petrescu descrie parcul și plimbările pe aleele acestuia într-un jurnal al său. Bedros Horasangian a dat titlul unui volum de proze, după denumirea parcului, Parcul Ioanid |
Numele satului Păcala vine de la un om om isteț, hâtru și pus pe șotii, care, potrivit tradiției locale, ar fi trăit, cu mulți ani inainte, pe aceste meleaguri și, căruia, oamenii i-ar fi zis Păcală. De aici, mai tărziu, s-a tras și numele satului: Păcala. Păcala (satul lui Păcală), este un fericit caz de asemănare (prin relaționare) cu celebrul erou popular Păcală, personaj de legendă al snoavelor populare românești, cunoscut pentru umorul și istețimea sa, ascunse sub o mască de naivitate și simplitate. Satul Plapcea face parte din comuna Făgețelu, jud. Olt (până în 1968 reg. Argeș, raionul Drăgășani. Localitatea Făgețelu este situată în partea de nord, nord-est a județului Olt, la o distanță de 54 km de orașul Slatina și la 37 km de orașul Pitești. Are o suprafață de 45 km². Comuna Făgețelu face parte din categoria comunelor care se întâlnesc în Podișul Getic, respeciv Platforma Cotmeana, cu relieful deluros, fiind axată pe cursul superior al râului Vedea, față de care are o poziție apoape semetrică. În componența comunei Făgețelu intră satele: Făgețelu, Păcala, Bâgești, Chilia, Ciorâca, Gruiu, Isaci, Pielcani. Plapcea este un sat al comunei Făgețelu, Olt. Prima atestare documentară a satului Plapcea datează din anul 1677. |
Regatul este un stat monarhic condus de un rege. Termenul „Regat” se poate referi la: Regatul (împărăția) cerului sau raiul Dacia find considerat de unii istorici ca regat antic Austrasia a reprezentat partea nord-estică a regatului francilor merovingieni, Imperiul mongol era compus și din mai multe mai multe regate vechi chineze Vizigoții prin secolul al VI-lea în Spania, organizează un regat cu capitala la Toledo, Imperiul German a avut în componență regate (Königreiche), mari ducate (Großherzogtümer). Scandinavia, numele derivă de la mișcarea politică scandinavistă, activă la mijlocul secolului XIX, care urmărea unirea Danemarcei, Suediei și Norvegiei într-un singur regat unit. |
Termenul de Teritoriu (din latină, territorium, eventual din franceză, territoire), zonă sau areal se poate referi la: O suprafață definită sau delimitată care include porțiuni de teren sau apă, considerată de obicei ca fiind în posesia unui animal, a unei persoane, a unei organizații sau instituții. Întindere de pământ delimitată prin granițele unui stat sau ale unei unități administrative și supusă suveranității statului respectiv, În biologie, un organism care apără o zonă de intruziuni ( de obicei de către membri ai aceleiași specii) este denumit organism "teritorial". În politică, un teritoriu este o porțiune ce cade în jurisdicția unei autorități guvernamentale. Un teritoriu poate cuprinde orice suprafață geografică, ce cade în jurisdicția unei autorități, cu sau fără sub-diviziuni politico-administrative. În urbanism și în planificarea teritoriului, este spațiul geografic referitor la zone urbanizate, agricole sau naturale, asupra cărora se efectuează proiectarea, reglementarea și dezvoltarea ambientului construit. Marea sfidare a planificării teritoriului este, în prezent, salvarea suprafețelor agricole de invazia asfaltului și betonului, impulsionat de diverse cerințe economice, invazie care, având în vedere că producția agricolă nu mai crește în ritmul anilor șaizeci și șaptezeci, ar putea duce la compromiterea în viitor a aprovizionării cu alimente. În psihologie, cei care studiază mediul, studiază și comportamentul teritoriului, pentru a înțelege mecanismele de apărare a teritoriului însuși de către organismele care se găsesc pe acesta. |
Aplicată doar sectorului economic, democrația directă este, în mod uzual, numită autogestiune. Democrația directă apare ca alternativă față de sistemele (democratice) deja existente, alternativă orientată critic în raport cu, în special, democrația reprezentativă. Exemple de democrație directă sunt democrația ateniană (în secolul al V-lea î. Hr.) și, actual, comunitățile de tip Landsgemeinde (traducere: comunitate rurală) din anumite cantoane elvețiene, acestea din urmă originând din Evul Mediu. Elemente constitutive ale democrației directe se regăsesc în majoritatea formelor de guvernare democratice moderne - chiar dacă nu sunt de ajuns pentru a face din acestea ”democrații pure” - cum ar fi referendumul sau adunările (assembly, assemblee) locale sau generale; de asemenea, scrutinele pentru alegerile prezidențiale, precum și pentru demiterea sau suspendarea unui înalt-demnitar (referendumul pentru suspendarea președintelui României ce a avut loc la data de 19 mai 2007 constituind un bun exemplu). Statele actuale au milioane de locuitori, de aceea adunarea de fiecare dată a tuturor cetățenilor pentru dezbateri și hotărâri asupra diverselor probleme actuale privind întreaga societate, așa cum ar cere-o democrație directă, este greu de practicat. Totuși, pătrunderea Internetului mai în toate domeniile vieții prezintă o premisă bună pentru democrațiile directe. Pe data de 26 noiembrie 2015 a fost înregistrat oficial Partidul "Democratie Directa Romania", primul partid politic românesc cu platforma specifică promovării acestui tip de sistem. Fustel de Coulanges, op. cit., p. 191. |
Scholes s-a născut în Salford,Anglia,pe 16 noiembrie 1974. Născut în Spitalul Hope (hope = speranță), Salford, Anglia, Scholes s-a antrenat la clubul Manchester United de la vârsta de 14 ani. În vara anului 1991 , Scholes renunță la școală dedicându-se carierei de jucător, iar în primul său sezon la juniorii clubului , își conduce echipa spre câștigarea Cupei Angliei pentru Juniori. Debutul pentru prima echipă a clubului a fost la data de 24 septembrie 1994, când a înscris de două ori într-o înfrângere cu 2-3 în fața echipei Ipswich Town. A trecut la profesioniști pe 23 iulie 1993 însă nu și-a făcut loc în echipa de pe Old Trafford decât în sezonul 1994-1995, sezon în care a jucat în 17 meciuri înscriind 5 goluri. Jucătorul de 20 de ani devenise o promisiune care putea evolua la același nivel cu vedetele echipei din acel moment, Éric Cantona sau Andy Cole. În finala FA Cup (Cupa Angliei), din același sezon, pierdută de Manchester United în fața lui Everton FC, Scholes a fost în două rânduri aproape să înscrie. Scholes a devenit titular în echipă abia în sezonul 1997-1998, când a intrat, după a noua etapă, în locul accidentatului Roy Keane. În sezonul 1998-1999, Paul Scholes a fost un jucător esențial pentru echipa sa, într-un sezon în care Manchester United a câștigat titlul în Anglia, FA Cup (Cupa Angliei) și Liga Campionilor. A înscris unul dintre cele două goluri din finala cupei împotriva lui Newcastle FC însă nu a jucat în finala Ligii Campionilor, împotriva lui Bayern Munchen, fiind suspendat datorită cumului de cartonașe galbene. În cei zece ani în care a jucat în prima echipă a clubului, Paul Scholes a câștigat șapte titluri de campion, trei cupe FA (cupa Angliei), super-cupa europei, Cupa Intercontinentală și multe alte premii personale. Paul Scholes nu are un impresar, lucru neobișnuit pentru majoritatea fotbaliștilor moderni, negociindu-și contractele personal. Dă interviuri și acceptă contracte de publicitate foarte rar. Retragerea lui Scholes de la echipa națională a Angliei a ajutat clubul să reintre în formă, la începutul sezonului 2005. Din păcate pentru el, a ratat a doua parte a competiției din cauza problemelor cu vederea. Cauza acestor probleme a fost nesigură, la început punându-i lui Scholes cariera în balanță.. A trecut de aceste probleme fiind introdus în teren în ultimul meci al sezonului, împotriva lui Charlton Athletic, însă probleme sale cu vederea nu au fost total rezolvate. Pe 22 octombrie 2006, în victoria cu 2-0 în fața lui Liverpool pe Old Trafford, 12 ani după ce marcase primul său gol pentru Diavoli, Paul Scholes a devenit unul dintre cei nouă jucători care au atins 500 de prezențe în campionat pentru Manchester United călcându-le pe urme unor jucători ca Bobby Charlton, Bill Foulkes, Denis Irwin și colegilor săi actuali, Ryan Giggs și Gary Neville. Scholes a deschis scorul în minutul 39, introducând balonul în poartă după o centrare venită de la Ryan Giggs. Rio Ferdinand a înscris cel de-al doile gol, în minutul 66. Scholes a fost numit omul meciului, după meci acordând chiar și un interviu. Pe lângă lovitura dată lui Liverpool, a mai înscris de două ori înainte de Crăciun; un șut în vinclul porții de la 42 de metri în Liga Campionilor împotriva lui Fc Copenhaga pe 17 octombrie și un voleu incredibil de la 30 de metri, șutat sub bară împotriva celor de la Aston Villa, pe 23 decembrie. Ultimul a fost votat Golul Lunii în Premier League, BBC numindu-l "cel mai frumos Gol al Lunii din totdeauna". Forma bună pe care a avut-o în sezonul 2006-2007 i-a făcut pe jucătorii echipelor rivale din campionat să declare că Scholes ar trebui să fie numit jucătorul anului. Thierry Henry și Cesc Fabregas de la Arsenal F.C., Luis García de la Liverpool FC au recunoscut că Paul Scholes este jucătorul lor favorit. Mulți jurnaliști sportivi au spus că Scholes a fost din punctul lor de vedere cel mai bun jucător al anului, peste golgheterii Cristiano Ronaldo sau Didier Drogba, însă a ieșit după cei doi, Ronaldo câștigând trofeul. Și-a anunțat retragerea din fotbal pe data de 31 mai 2011, devenind antrenor secund. În ianuarie 2012 însă, din cauza numeroaselor accidentări și suspendări la fotbaliștii lui United, Scholes a revenit în fotbal, contractul lui fiind extins. Scholes a debutat la naționala Angliei într-un meci amical împotriva Africii de Sud în 1997, fiind inclus în lotul Angliei pentru Cupa Mondială Franța 98. Anglia a avut ca adversari în grupă pe Columbia, Tunisia și România. În primul meci, împotriva Tunisiei, Scholes a marcat golul de 2-0, un șut frumos cu piciorul drept în colțul porții apărate de El Ouaer. Cariera sa internațională a continuat și după eliminarea Angliei de la Cupa Mondială de către Argentina. Scholes a reușit un hat-trick împotriva Poloniei. În plus, a înscris ambele goluri împotriva Scoției în preliminariile Euro 2000. Când a fost eliminat împotriva Suediei pe Wembley în 1999, a devenit primul jucător englez din istorie care a primit cartonașul roșu pe teren propriu. La începutul noului secol, Scholes a devenit un jucător esențial pentru echipa națională. A jucat la Cupa Mondială din 2002, purtând numărul 8. Progresul lui Frank Lampard l-a forțat să joace mijlocaș stânga la Euro 2004, lucru care îi displăcea. Scholes și-a anunțat retragerea în august 2004, declarând că familia și Manchester United sunt mai importante. |
Aceasta este o listă a persoanelor din industria jocurilor video. Michael Abrash: Pionier al rutinelor rapide pentru grafică și autor al unor texte de programare |
Subsets and Splits