page
stringlengths 33
136k
|
|---|
Herța (în ) este unul din cele 11 raioane administrative din regiunea Cernăuți din Ucraina, cu reședința în orașul Herța. A fost înființat la 1 octombrie 1940, fiind inclus în componența RSS Ucrainene, apoi desființat în decembrie 1962 și reînființat la 6 decembrie 1991, fiind inclus în Ucraina independentă. Înainte de ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord de către Uniunea Sovietică în 1940, teritoriul său a făcut parte din Ținutul Herța - majoritatea localităților raionului au făcut parte din fostul județ Dorohoi, și din Raionul Herța este situat în partea de sud-est a regiunii Cernăuți, pe malul drept al râului Prut. În prezent, raionul se învecinează în partea de nord cu municipiul Cernăuți și cu raionul Noua Suliță, în partea de vest cu raionul Adâncata, în partea de est cu raionul Noua Suliță și în partea de sud cu județul Botoșani din România. Raionul Herța este frontieră de stat cu România, aici funcționând un punct de trecere a frontierei în/din România: Probotești - Racovăț - punct de trecere simplificată cu specific auto și pietonal numai pentru cetățenii români și ucraineni cu domiciliul permanent în județele și regiunile de frontieră. A fost deschis traficului internațional din anul 1989. Solurile raionului sunt format în principal din cernoziomuri. Teritoriul actual al raionului Herța a făcut parte din Principatul Moldovei de la fondarea sa în secolul al XIV-lea. După Unirea Moldovei cu Țara Românească la 24 ianuarie 1859 a devenit parte a României, care și-a câștigat oficial independența în 1877. A făcut parte din județul interbelic Dorohoi. Ținutul Herța a fost ocupat de către Uniunea Sovietică în iunie 1940, după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov cu Germania nazistă. Raionul Herța a fost înființat la data de 1 octombrie 1940, fiind inclus în componența RSS Ucrainene. Revenit pentru o scurtă perioadă în cadrul României între anii 1941-1944, el a fost din nou ocupat de către armata sovietică în 1944. Raionul Herța a fost desființat în decembrie 1962, iar teritoriul său a fost înclus în raionul Adâncata. În decembrie 1991, ca urmare a Hotărârii Radei Supreme a Ucrainei nr. 1942/6 decembrie 1991, raionul Herța a fost reînființat ca parte din Ucraina independentă. Conform recensământului din 2001, majoritatea populației raionului Herța era vorbitoare de română (%), existând în minoritate și vorbitori de ucraineană (%) și rusă (%). La recensământul din 1989, raionul Herța avea 29.611 locuitori. Conform recensământului efectuat de autoritățile ucrainene în anul 2001, populația raionului Herța era de 32.316 locuitori, fiind împărțită în următoarele grupuri etnice: De asemenea, 6,40% din populația raionului locuia în așezări urbane (2.068 locuitori) și 93,60% în așezări rurale (30.248 locuitori). Cele mai populate localități sunt orașul Herța - 2.101 locuitori și satele Ostrița - 3.686, Horbova - 2.969 și Târnauca - 2.852. Conform recensământului din 1989, locuitorii care s-au declarat români plus moldoveni din raionul Herța erau majoritari în totalitatea localităților din raion, cu excepția satului Mamornița, unde românii reprezentau doar 7,66% din populație . În raionul Herța funcționează 5 întreprinderi industriale, specializate în principal pe procesarea produselor agro-alimentare. Agricultura este principala ocupație a locuitorilor raionului, aici desfășurându-și activitatea 15 societăți agricole. În raionul Herța există 32 de instituții de învățământ, dintre care 30 școli de limbă română și 2 școli de limbă ucraineană (în Herța și Mamornița). Ființează aici 23 cămine culturale, 25 biblioteci, 2 școli de muzică pntru copii, o școală de arte și 18 săli de cinema. De asemenea, funcționează aici un spital raional cu o capacitate de 120 paturi, 1 spital rural cu 9 paturi, 3 clinici medicale și 14 cabinete medicale .Biserica "Sf. Spiridon" din Herța - construită din cărămidă în perioada 1798-1807 din inițiativa familiei Holban, cu un turn clopotniță deasupra pridvorului Conacul pictorului român Arthur Verona (1867-1946) din Herța - unde a fost amenajat un muzeu Biserica de lemn din Mihoreni - construită în anul 1663; are și o clopotniță de lemn |
Noua Suliță (în ) este unul din cele 11 raioane administrative din regiunea Cernăuți din Ucraina, cu reședința în orașul Noua Suliță. A fost înființat în anul 1940, fiind inclus în componența RSS Ucrainene. Începând din anul 1991, acest raion face parte din Ucraina independentă. Raionul Noua Suliță este situat în partea de sud-est a regiunii Cernăuți, între râurile Prut și Nistru. În prezent, raionul se învecinează în partea de nord cu raionul Hotin, în partea de vest cu raionul Zastavna și cu municipiul Cernăuți, în partea de est cu raionul Chelmenți și cu raionul Briceni din Republica Moldova și în partea de sud cu raionul Herța și cu județul Botoșani din România. Partea de sud a raionului are ca graniță naturală râul prut. Conform recensământului din 2001, majoritatea populației raionului Noua Suliță era vorbitoare de română (%), existând în minoritate și vorbitori de ucraineană (%) și rusă (%). La recensământul din 1989, raionul Noua Suliță avea 86.771 locuitori. Conform recensământului efectuat de autoritățile ucrainene în anul 2001, populația raionului Noua Suliță era de 87.461 locuitori, fiind împărțită în următoarele grupuri etnice: De asemenea, 9,60% din populația raionului locuia în așezări urbane (8.400 locuitori) și 90,40% în așezări rurale (79.061 locuitori). Conform recensământului din 1989, locuitorii care s-au declarat români plus moldoveni din raionul Noua Suliță erau majoritari în următoarele localități : În raionul Noua Suliță funcționează 15 întreprinderi industriale. Industria raionului este specializată în principal pe procesarea produselor agro-alimentare. Agricultura este principala ocupație a locuitorilor raionului, aici desfășurându-și activitatea 39 societăți comerciale. În raionul Noua Suliță există 35 de instituții de învățământ. Ființează aici 34 instituții de cultură (dintre care 24 cămine culturale și 10 cluburi culturale) și 39 biblioteci rurale. De asemenea, funcționează aici un spital raional cu o capacitate de 355 paturi, 5 spitale rurale, 9 clinici medicale de obstetrică și 20 cabinete medicale . |
Raionul Hotin (în ) este unul din cele 11 raioane administrative din regiunea Cernăuți din Ucraina, cu reședința în orașul Hotin. A fost înființat în anul 1940 după ocuparea Bucovinei de Nord de către URSS și apoi reînființat în 1944, fiind inclus în componența RSS Ucrainene. Începând din anul 1991, acest raion face parte din Ucraina independentă. Acest raion are o suprafață de 716 km² și 72.398 locuitori (2001) , în mare majoritate de naționalitate ucraineni. Din componența raionului fac parte orașul Hotin și 31 comune rurale (cu 38 sate). Înainte de ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord de către Uniunea Sovietică în 1940, teritoriul său a făcut parte din județul Hotin al României, fiind partea de vest a acestuia. Originea numelui provine de la tribul de Goți, cu supranumele "Gotin". Raionul Hotin este situat în partea de nord-est a regiunii Cernăuți, pe malul drept al râului Nistru. Distanța de la centrul raional până la centrul regional Cernăuți este de 69 km. În prezent, raionul se învecinează în partea de sud cu raionul Noua Suliță, în partea de vest cu raionul Zastavna, în partea de est cu raionul Chelmenți, în partea de nord-vest cu raionul Borșciv din regiunea Ternopil și în partea de nord-est cu raionul Kameneț-Podolsk din regiunea Hmelnițki. Partea de nord a raionului are ca graniță naturală râul Nistru. Teritoriul raionului se află în zonă de pădure, predominând cernoziomurile. În raionul Hotin funcționează 12 întreprinderi industriale și 39 ferme agricole sub diferite forme de organizare. În raionul Hotin există 38 școli, 10 instituții de învățământ preșcolar și o școală tehnică. În afară de acestea, mai există 32 cămine culturale, 37 biblioteci școlare și 24 de săli de cinema. De asemenea, funcționează aici o vastă rețea de facilități medicale: 7 spitale, 7 clinici, 6 ambulatorii și 29 cabinete medicale . Conform recensământului din 2001, majoritatea populației raionului Hotin era vorbitoare de ucraineană (%), existând în minoritate și vorbitori de română (%) și rusă (%). La recensământul din 1989, raionul Hotin avea 75.918 locuitori. Conform recensământului efectuat de autoritățile ucrainene în anul 2001, populația raionului Hotin era de 72.398 locuitori, fiind împărțită în următoarele grupuri etnice: De asemenea, 15,5% din populația raionului locuia în așezări urbane (11.222 locuitori) și 84,52% în așezări rurale (61.176 locuitori). Conform datelor recensământului din 1989, locuitorii care s-au declarat români plus moldoveni din raionul Hotin erau majoritari doar în localitatea Colencăuți, unde reprezentau 87,65% din populație . Cercetările arheologice care s-au desfășurat aici au demonstrat existența unor așezări omenești pe teritoriul orașului Hotin încă din secolul al VIII-lea. Slavii estici au construit aici o fortăreață de lemn pe malul drept al Nistrului, care a fost înconjurată de case. În secolul al XIII-lea, prințul Danilo Halițchi (1201-1264), cu toate că era forțat să fie supus al Hoardei de Aur, a realizat lucrări de întărire a cetăților. El a dispus ca fortificațiile din lemn (bârne) de la Hotin să fie înlocuite cu piatră pe la anii 1240-1250. Cetatea a fost reconstruită de mai multe ori în decursul timpului și extinsă. Zidurile cetății sunt martore a mai multor evenimente istorice și a numeroase bătălii. Bătălia cea mai importantă a avut loc în anul 1621, când s-au înfruntat în fața cetății armatele aliate polono-lituaniene și a cazacilor, conduși de hatmanul Jan Karol Chodkiewich (35.000 de luptători) cu armatele zaporojenilor, conduși de hatmanul Petro Konașevici-Sahaidacinîi. Cetatea Hotinului este cel mai mare monument istoric și de arhitectură din raionul Hotin. Este interesant de vizitat Muzeul Civilizației Populare, aflat într-un parc din centrul Hotinului. Lângă muzeu se află Biserica "Sf. Treime", care a fost construită în perioada 1867-1868. Cel mai vechi monument de arhitectură este Biserica "Sf. Nicolae", este situată în partea de sud a Hotinului. Biserica are un stil mai puțin întâlnit la bisericile de patrimoniu din Ucraina, care își are originile în tradițiile mănăstirilor atonite. Priveliști excelente ale satelor bucovinene sunt disponibile de pe culmea dealului din satul Nedăbăuți, unde au fost construite în secolul al XIV-lea mai multe mori de vânt. În cimitirul din satul Stăuceni se află un mare zid funerar de pământ. Soldații ruși care au luat parte la Bătălia de la Stăuceni în anul 1739 sunt îngropați acolo . O excursie pe malul drept al râului Nistru începe în Atachi, care se află la 2 km de Hotin. De pe dealul Rașcov se deschide o panoramă pitorească. Nu departe de satul Rașcov există grote de piatră săpate pe malul Nistrului. Pescuitul în raionul Hotin este posibil doar pe râul Nistru, putând fi prinși crapi. Pădurile din raion ocupă o suprafață de 14.000 hectare, viețuind aici animale ca vulpi, căprioare, iepuri, rațe sălbatice etc. |
Râul Paltinu (Tărlung) este un curs de apă din județul Brașov, primul afluent de stânga al râului Doftana (Tărlung) (cunoscut, de asemenea, ca Râul Doftana Ardeleană), care este la rândul său un afluent de stânga al râului Tărlung. Râul Paltinu (Tărlung) nu are afluenți semnificativi și nici nu trece prin vreo localitate. |
Râul Tigăile (Tărlung) este un curs de apă din județul Brașov, al doilea afluent de stânga al râului Doftana (Tărlung) (cunoscut, de asemenea, ca Râul Doftana Ardeleană), care este la rândul său un afluent de stânga al râului Tărlung. Râul Tigăile (Tărlung) are trei afluenți semnificativi, dar nu trece prin vreo localitate. Cei trei afluenți ai săi sunt: râul Ferenți, singurul său afluent de stânga și doi afluenți de dreapta, râurile Cracul Stâng și Nanul. |
Țara de Foc () este o grupă de insule la capătul cel mai sudic al Americii de Sud, fiind despărțită de continentul american prin strâmtoarea Magellan. Insulele Țării de Foc au în total o suprafață de 73.746 km², având cca. 251.000 de locuitori (2006), din care insula principală are o întindere de 47.000 km². În partea estică a insulelor trăiesc ca. 151.000 de argentinieni pe când în vest sunt cca. 100.000 de chilieni. În anul 1881 Țara de Foc este împărțită între Argentina și Chile granița fiind pe linia meridianului vestic de 68°36'. Prelungirea Anzilor Cordilieri alcătuiesc aici munții Cordillera Darwin ce ating aproape o înălțime de 2.500 m având o serie de ghețari, cu vârfurile mai importante Cerro Darwin, 2.488 m și Cerro Sarmiento, 2.235 m, lanțul muntos aparține de parcul național Alberto de Agostini. Țara de Foc este situată în zona de climă rece în emisfera de sud a globului, caracterizată prin diferențe mari de la o regiune la alta. Astfel în vest cantitatea precipitațiilor atinge 6.000 mm/an, pe când în est fiind mult mai reduse (cca. 250 mm/an), ceea ce prin comparație ar fi ca și raportul dintre precipitațiile bogate din zona pădurilor ecuatoriale cu zona aridă de semideșert. Temperaturile medii sunt scăzute atingând valoare de cca. 7°, fiind sub valoarea temperaturii medii din Europa centrală. Vânturile din regiune sunt vânturi intense ce bat tot timpul anului atingând uneori amploarea unor furtuni puternice. Istoria regiunii este strâns legată de descoperirea și colonizarea teritoriului din jurul strâmtorii Magellan. Abia în anul 1881 este stabilită granița care împarte Țara de Foc între Argentina și Chile. Urme istorice atestă existența paleoindienilor deja în anii 9.800 î.Hr. care până prin 1520 d.Hr. erau ocupați cu vânatul, urme care se retrag în timpul perioadei de glaciație din pleistocen, ulterior când strâmtoarea Magellan este umplută cu apă împiedică retragerea locuitorilor pe continentul american. In urmă cu 3000 de ani sunt dovezi istorice care atestă că dispar unele specii ca și calul sălbatic, sau leneșul uriaș, pentru asigurarea hranei fiind vânate de indieni alte ierbivore din regiune. Descoperirea strâmtorii Magellan în octombrie 1520 prin expediția lui Ferdinand Magellan care căuta calea maritimă spre insulele Moluce cu mirodenii (insule ce aparțin de Indonezia situate între insulele Noua Guinee și Sulawesi). Traversarea canalului a durat 20 de zile, timp în care echipajul lui Magellan, a văzut numai fumul produs de focurile de tabără ale indienilor. Magellan denumește canalul „Estreito de Todos los Santos” (Canalul de Ziua Morților), nefiind nici o dovadă care atestă faptul că Magellan ar fi pus piciorul pe una din insule. Ca urmare a descoperirii strâmtorii, acesta devine calea maritimă spre mirodenii, din Asia, sau aurul și argintul din Peru. Ulterior navigatorul eglez Francis Drake în călătoriile lui (1577 - 1580), traversează canalul numai în 16 zile, a însemnat sfâșitul dominației și siguranței spaniole pe mare față de corăbiile de piraterie engleze, franceze și olandeze. Prin anii 1550-1559 sunt întreprinse o serie de cercetări spaniole a Patagoniei și Țării de Foc. Pirați olandezi sub conducerea lui „Willem Cornelisz Schouten” înconjoară în anul 1615 Țara de Foc și Capul Horn ce aparține de coasta Chile, fiind urmat de o expediție spaniolă (1618 - 1619 sub conducerea lui „Bartolomé García de Nodal”, o expediție engleză (1669-1670) condusă de „John Narborough” și de expediție franceză (De Gennes și De Beachesne).„John Byron” întreprinde o acțiune de cercetare (1764 - 1766) a insulelor Falkland și Țării de Foc. Navigatorul englez James Cook străbate canalul Magellan în 1769, fiind primul care descoperă cercul polar de sud. Expedițiile lui Parker King și Fitz Roy (1826 - 1836) au o însemnătate istorică pentru Patagonia și Țara de Foc, fiind luate în evidență date geografice importante din punct de vedere cartografic, hidrografic, care au descoperit canalul Beagle, la această expediție a luat parte și tânărul Charles Darwin care scrie despre aceste cercetări în lucrarea „Diary of a Naturalist Around the World”. Colonizarea (1848 - 1906) începută de spanioli și încercarea de integrare și dominare spaniolă a Țării de Foc n-a fost încununată de succes. Prima încercare de colonizare sistematică a regiunii este făcută în prima jumătate a secolului XIX, aceasta colonizare fiind întârziată de faptul că Țara de Foc este lipsită de porturi naturale, nefiind de importanță deosebită pentru corăbii în afară de aprovizionare cu hrană și apă potabilă. Chile în anul 1818 proclamă definitiv independența față de dominația colonială spaniolă, acțiunea de încercare franceză (regele Louis Philipp 1773-1830) de a ocupa Patagonia de sud, a determinat reacția politică din Chile, de a asigura din punct de vedere militar Canalul Magellan și colonizarea Țării de Foc. Imigrarea continuă, și politica de discriminare argentiniană cu premii puse pe capul unui indian, a determinat un genocid a populației băștinașe, la care a contribuit și Muzeul antropologic din Londra care plătea 8 lire sterline pe o țeastă de indian. Merite însemnate în acțiunea de salvare a băștinașilor o are preotul și misionarul austriac Martin Gusinde care în anul 1917 cercetează cultura indiană. In partea de nord vest a regiunii, sunt pășuni întinse, ceea ce a favorizat creșterea ovinelor, aceasta se practică nestânjenit după aplanarea în anul 1881 a confictelor de graniță dintre Argentina și Chile. Comerțul principal făcându-se cu carne și lână, creșterea ovinelor fiind tot mai mult monopolizat în detrimentul populației bășinașe. Febra de aur a cuprins și Țara de Foc (1880-1910) după ce un locotenent de marină din Chile a descoperit aur. La lucrările de prospecțiuni geologice a luat parte în anii 1884 și inginerul român Julius Popper. Aurul găsit de căutători era vândut în Punta Arenas, de unde ajunge pe piețele din Montevideo, Santiago de Chile și apoi în Europa. După anul 1910 scade cantitatea de aur, exploatarea de aur fiind sistată. |
Wattul (watt pronunțat , plural wați) este unitatea de măsură pentru putere în Sistemul internațional de unități. Wattul exprimă cantitatea de energie transferată sau cantitatea de lucru mecanic efectuat în unitatea de timp: Denumirea unității de măsură este dată după numele fizicianului James Watt. |
Puterea în fizică este mărimea fizică scalară ce caracterizează schimbul de energie în unitatea de timp. Definiția clasică a puterii se bazează pe puterea mecanică: Unitatea de măsură pentru putere în SI este wattul: Puterea instantanee este derivata energiei schimbate (în relația următoare sub forma lucrului mecanic) în funcție de timp: Pentru un interval de timp Δt puterea medie este energia schimbată (în relația următoare sub forma lucrului mecanic) în intervalul de timp: |
O piesă romană, pe care, poate, a fost adăugat ulterior un motiv creștin, se află incastrată în zidul casei din strada Avram Iancu nr.3 din Turda (casa a fost demolată în anii 90 ai secolului al XX-lea, dar porțiunea de zid cu această piesă s-a menținut până astăzi). Este vorba de un capac de sarcofag roman sau de un acoperiș de „aedicula” . Pe latura lungă ar fi existat capul „Medusei” , între doi delfini și alte motive decorative. In desenul lui J. Ackner, capul „Medusei”, destul de șters și nereușit, seamană mai degrabă cu acela al unui bărbat cu barbă și plete. Pe latura scurtă există un „kantharos”. In secolul al XIX-lea lespedea mai avea încă un motiv încrustat, care între timp a dispărut (o simplă roată sau monograma creștină XP ?). La Muzeul Brukenthal din Sibiu s-a păstrat un desen al plăcii, inclusiv al acestui misterios însemn dispărut. Desenul a fost executat de J.Ackner în anul 1847. Elementul dispărut reprezintă o roată cu 8 spițe, sub delfinul din stânga. J.Ackner a interpretat-o în manuscrisul însoțitor ca fiind o roată de căruță. K. Horedt , care a redescoperit desenul și manuscrisul însoțitor al lui J.Ackner la Muzeul Brukenthal, a fost de părere că roata ar putut să fie un adaus creștin ulterior, respectiv cunoscutul monogram creștin constantinian XP . K.Horedt nu a cercetat obiectul de la Turda, ci doar materialele lui J.Ackner de la Sibiu. In urma studiului de teren al plăcii, Ioan I. Russu a opiniat că roata a fost gravată mult mai târziu (poate chiar în secolul al XIX-lea) și că nu ar avea caracter creștin. Tot la Turda a fost descoperit și un inel confecționat din fir de aur, descris separat de K.Horedt și de N.Vlassa . Inelul are o formă ovală, cu dimensiuni de 15 x 16 mm și poartă inscripția latină VTE . Urarea aceasta se întâlnește pe numeroase obiecte paleocreștine romane de după anul 250 d.C. Inelul se află în prezent la Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj. |
Compozitor genial rus, numit părintele muzicii clasice ruse. El a pus baza operei naționale ruse și a muzicii simfonice. Glinka credea că muzica secolului al XIX-lea trebuia să fie una cu caracter predominant național, și a fost adeptul operei cu influențe folclorice, folosind melodii cu caracter modal, orchestrația fiind inspirată din sonoritățile timbrale populare, iar subiectele alese, din legendele, miturile și istoria poporului rus. De asemenea, textul utiliza limba rusă. Glinka a scris prima operă rusă, intitulată „Ivan Susanin”, despre un țăran care salvează viața viitorului țar al Rusiei, prin sacrificiul propriei sale vieți. În opera „Ruslan și Ludmila”, compozitorul propune un bard cu numele Ruslan, în costumație populară, care cântă și se acompaniază. În urma călătoriei sale în Spania, Glinka compune „O noapte la Madrid”, care îi va servi drept model la întoarcerea în Rusia, când compune fantezia pentru orchestră „Kamarinskaia”, cu elemente modale orientale. |
Mănăstirea Văcărești, cunoscută și ca Închisoarea Văcărești, a fost un ansamblu arhitectonic construit între 1716-1736 în stil brâncovenesc, unul din cele mai valoroase monumente istorice din București, demolat în anul 1986 din ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Odată ajuns pe tronul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, domnitor fanariot luminat, iubitor de cultură și inițiator de reforme, și-a propus ridicarea unui măreț locaș de rugăciune care să aibă și funcția de reședință domnească, și care prin dimensiuni și bun gust să îl reprezinte. Locul ales pentru impozanta ctitorie a fost coama "dealului Văcărești", cum era cunoscut de bucureșteni, de fapt un promontoriu al cornișei terasei inferioare a Dâmboviței, care domina capitala în partea de SE. Construcția începută în 1716 a fost curând întreruptă din cauza răpirii domnitorului de către un detașament austriac, și reluată după eliberarea lui Mavrocordat din detenția executată în Ardeal, și ungerea ca domn a doua oară. Lucrările au fost terminate în 1722, iar la 24 septembrie 1724 a fost sfințită biserica mănăstirii cu hramul “Sfânta Troiță” - clădire grandioasă, însumând o seamă de elemente arhitectonice brâncovenești si influențe ale barocului muntean, considerată de unii istorici ca o încununare a stilului brâncovenesc din Țara Românească. În 1730 Nicolae Mavrocordat moare de ciumă și este îngropat la Văcărești, în incinta bisericii. În dragostea lui pentru cultură, voievodul a înființat aici o școală în limba elenă, o tiparniță de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărți importante în 1741 și, ceea ce este mai important, a instalat la Văcărești o bibliotecă de proporții, cunoscută ca fiind una dintre cele mai mari și mai complete din Europa acelei epoci (un catalog al bibliotecii din 1723 care se păstrează confirmă numărul de 237 de autori). Din păcate, după moartea domnitorului, biblioteca s-a împrăștiat. În 1736, Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae și succesor al său la tronul Țării Românești, aduce completări ansamblului, ridicând un superb paraclis - adevărată bijuterie arhitectonică - pe latura de răsărit și, totodată alte câteva clădiri care au format o nouă incintă, mai mică, în partea de apus a celei dintâi. În 1848, armata rusă de ocupație aduce la Văcărești deținuții revoluționari din principat care participaseră la Revoluția Română din 1848, iar în 1864, an al marilor răscoale țărănești, când guvernul conservator încarcerează aici pe țăranii arestați, întregul ansamblu monastic este transformat în penitenciar. Intervențiile făcute pentru dotarea monumentului în scopul noii destinații, succedate de-a lungul deceniilor, au alterat arhitectura originală a majorității clădirilor. Aici au fost închise personalități ale vieții culturale și politice românești între care scriitorii Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, episcopul greco-catolic Vasile Aftenie, Corneliu Zelea Codreanu (interesant la acesta din urma amănuntul că, după cum el însuși mărturisea, numele organizației pe care a întemeiat-o - Legiunea Arhanghelului Mihail - i-a fost inspirată de icoana Sfântului Arhanghel aflată pe ușa din dreapta a iconostasului bisericii mari de la Văcărești). Încă înainte de al Doilea Război Mondial, Dem I. Dobrescu, care fusese primar al Bucureștiului în perioada februarie 1929 - ianuarie 1934, opinase că mănăstirea Văcărești, „cu superba ei priveliște, cu frumosul bulevard Văcărești, ar putea fi destinată ca reședință Patriarhiei noastre”, ale cărei instituții religioase erau „înghesuite” în Dealul Patriarhiei. În perioada 1974-1977, un colectiv de specialiști condus de arhitectul Liana Bilciurescu a restaurat partea estică a incintei cu biserica, cutremurul din 1977 afectând-o nesemnificativ. Totuși, după seism, Comisia Monumentelor Istorice a fost desființată, iar șantierul de restaurare de la Văcărești a fost oprit. În ciuda protestelor și intervențiilor Bisericii Ortodoxe Române, oamenilor de cultură din țară și de peste hotare, organizațiilor și instituțiilor internaționale, între 11-15 decembrie 1986 a fost demolată biserica, iar în 1987 întreaga Mănăstire Văcărești a fost rasă de pe fața pământului pentru a elibera terenul în vederea construirii unui complex de clădiri pentru justiție, în care trebuiau să se instaleze Ministerul Justiției, Procuratura Generală, Tribunalul Suprem și alte instanțe judecătorești. După ce în 1988 a început turnarea fundațiilor, în 1990 lucrările au fost abandonate. Nici măcar dealul nu a fost cruțat, el fiind aproape total distrus. În incinta Mănăstirii Văcărești, cu puțin timp înainte de demolare, Sergiu Nicolaescu a turnat câteva scene de luptă, cu tancuri, pentru filmul "Noi, cei din linia întâi", aducând grave deteriorări ansamblului, precum fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat, forțarea lacătelor și a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum și a ușii altarului Bisericii mari, fapt ce a determinat intervenția la forurile superioare a personalului Muzeului de Istorie a Municipiului București. Există încă o polemică între istorici și etimologi. După părerea unora, numele zonei s-ar datora faptului că moșia ar fi aparținut familiei boierilor Văcărești. Alte păreri susțin că toponimul nu are nici o legătură cu familia Văcărescu și că explicația s-ar afla fie în ocupația sătenilor de altă dată - creșterea vitelor, fie că ar fi derivată din birul care se plătea odinioară de către crescătorii de animale - “văcăritul”. Clădiri și structuri demolate de regimul comunist din România |
Blue Screen of Death (în traducere Ecranul Albastru al Morții), pe scurt BSoD, este un mesaj de eroare afișat de diferite sisteme de operare, mai ales în Microsoft Windows, la întâlnirea unei erori de sistem critice. Ecranele Albastre pot fi cauzate și de drivere incompetent programate, memorie defectă, un registru corupt sau niște DLL-uri incompatibile. Ecranele Albastre au fost prezente încă din cele mai vechi versiuni de Windows (începând cu Windows 3.1); alte sisteme de operare, precum OS/2 sau MS-DOS, prezintă un Ecran Negru al Morții, iar unele versiuni de testare ale Windows Vista afișau un Ecran Roșu al Morții în cazul unei erori de inițializare. În Windows NT, Windows 2000, Windows XP, Windows Server 2003 și Windows Vista, Ecranul Albastru al Morții își face apariția când kernel-ul sau un driver ce lucrează în modul kernel întâmpină o eroare din care nu se mai poate reveni la o stare consistență. De obicei are loc atunci când o acțiune nepermisă este efectuată. Singura soluție sigură pentru sistemul de operare este repornirea computerului. Ca rezultat, datele pot fi pierdute, datorită faptului că utilizatorilor nu li se dă ocazia să își salveze datele care nu au fost deja salvate pe hard-disk. Ecranele Albastre sunt cunoscute ca "Stop errors" în documentația Windows Resource Kit. Textul din ecranul de eroare conține atât codul erorii cât și numele său simbolic (de exemplu, "0x0000001E, KMODE_EXCEPTION_NOT_HANDLED"), împreună cu patru valori încadrate în paranteze depinzând de eroare. Acestea îi ajută pe ingineri să repare problema apărută în program. Depinzând de codul erorii, mesajul poate afișa adresa unde a avut loc eroarea, uneori driverul încărcat la acea adresă. În Windows NT și 2000, cea de-a doua și a treia secțiune a ecranului pot conține informații despre toate driverele încărcate și, respectiv, întregul conținut al segmentului stivei. Informațiile despre drivere sunt afișate în trei coloane: prima conține adresa de bază a driver-ului, a doua conține data de creare a driver-ului, iar a treia - numele driver-ului. În mod implicit, când are loc un BSoD, Windows va crea un fișier cu conținutul memoriei. În funcție de versiunea sistemului de operare, formatul de fișier poate varia de la un "minidump" de doar 64 KB până la un "complete dump", care conține efectiv o copie a întregului conținut al memoriei (RAM) fizice. Acest fișier poate fi depanat mai târziu utilizând un depanator de kernel. Un program depanator este necesar pentru a obține informații despre apelurile din stivă și poate fi indispensabil în descoperirea cauzei reale a erorii, întrucât informația afișată pe ecran este mult limitată, și poate fi chiar înșelătoare. Microsoft Windows poate fi configurat să trimită în timp real date de depanare către un depanator de kernel-uri ce rulează pe un calculator separat. (Windows XP permite și depanări de kernel chiar de pe computerul pe care rulează sistemul de operare.)Dacă o eroare "ecran albastru" apare în timp ce un depanator de kernel-uri activ este atașat calculatorului, Windows va opri execuția și va permite depanatorului să intervină, fără să afișeze BSoD. Acest depanator poate fi folosit pentru a examina conținutul memoriei și a descoperi sursa erorii. Depanatorul poate fi descărcat gratuit de pe situl Microsoft. Windows include o particularitate care poate fi folosită pentru a cauza în mod manual un Ecran Albastru al Morții. Pentru a o activa, trebuie să introduceți o valoare în registrul sistemului. După aceea, BSoD va apărea când utilizatorul va apăsa SCROLL LOCK de două ori, în timp ce tasta CTRL din dreapta este apăsată. Această particularitate este folositoare pentru a obține conținutul memoriei într-un anumit moment, și din acest motiv este des folosită în depanările blocărilor sistemului. Culoarea albastră a fost aleasă într-o versiune de Windows NT pentru platforma DEC Alpha, unde culorile consolei nu puteau fi schimbate cu ușurință. Din motive de consistență, albastrul a devenit culoarea pentru erorile Stop pe toate platformele (alpha, i386, mips și ppc). În Windows XP, după ce sistemul se recuperează de la o eroare gravă, un mesaj care indică acest lucru este afișat pe ecran la următoarea pornire a calculatorului. O traducere a acestuia ar fi: Sistemul s-a recuperat după o eroare serioasă. Un jurnal al acestei erori a fost creat. Vă rugăm spuneți companiei Microsoft despre această problemă. Am creat un raport de eroare pe care dumneavoastră îl puteți trimite la Microsoft pentru a ne ajuta să îmbunătățim Windows. Vom trata raportul de eroare ca fiind confidențial și anonim. Pentru a vedea ce date conține raportul de eroare, clic aici. Ecranul albastru al morții care are loc în sistemele de operare Windows 95, Windows 98 și Windwos Me raportează erori mai puțin importante dar este mai frecvent. În aceste sisteme de operare, BSoD este modul principal de raportare a erorilor device-urilor utilizatorului. În mod intern se face referință la el cu numele de "_VWIN32_FaultPopup". Un BSoD al Windows-ului 95,98 sau Me permite utilizatorului să opteze pentru a reporni computerul sau a continua. Totuși, acestea nu indică întotdeauna probleme ce pot fi rezolvate numai prin repornirea computerului și după rularea acestuia sistemul este de obicei inaccesibil sau nu răspunde. Două motive pentru rularea BSoD-ului ar fi: Probleme create de versiuni incompatibile de DLL-uri; aceste erori au loc când Windows încarcă DLL-urile pentru folosiința aplicațiilor. Dacă versiunile sunt schimbate, data viitoare când rulează programul ar avea loc comenzi la care nu se aștepta. Aceste incompatibilități cresc odată cu timpul când DLL-urile sunt înlocuite de altele mai noi la instalarea software-urilor mai noi. DLL-urile "vechi" sunt mai stabile. Device-uri de driver scrise greșit sau insuficient sau un hardware stricat pot de asemenea cauza un BSoD. Dacă tocmai ați instalat o nouă piesă de hardware, ați actualizat un driver, ați actualizat sistemul de operare cu puțin timp înainte de a vedea BSoD cercetați aceste cauze. BSoD-ul poate apărea când utilizatorul scoate un disc amovabil din driver-ul său în timp ce este citit de programe sub Windows 9x/Me. Acesta este des întâlnit când este folosit Microsoft Office: dacă un utilizator vrea să vadă un document, acesta uneori scoate discul din unitate înainte de închiderea aplicației. Microsoft Office creează un fișier temporar în acealși director iar când documentul va fi închis, Office va încerca să șteargă fișierul temporar de pe discul care nu mai există în unitate. Acest tip de ecrane albastre nu mai există în Windows NT, 2000 și XP.Sub aceste sisteme de operare, "adevăratul" ecran albastru este atunci când întregul sistem de operare înregistrează o eroare. O excepție inevitabilă a avut loc la... iar aplicația curentă va fi închisă. Apăsați orice tastă pentru a continua. O eroare inevitabilă a avut loc și Windows s-a închis pentru a preveni avarierea sistemului acestui computer. Dacă aceasta este prima oară când vedeți acest mesaj, reporniți computerul. Dacă acest mesaj apare din nou: aplicați următoarele măsuri: Fiți sigur(ă) că aveți un spațiu pe disc adecvat. Dacă un driver este identificat în mesajul Stop, deconectați driver-ul și găsiți împreună cu producătorul actualizări de driver. Încercați să schimbați adaptorii video. Verificați împreună cu vânzătorul de la care ați achiziționat hardware-ul dacă există actualizări pentru BIOS.Dezactivați opțiunile BIOS de memorie cum ar fi "caching"-ul sau umbrirea. Dacă aveți nevoie să utilizați Modul de siguranță pentru a dezactiva sau elimina componente, reporniți compterul și apăsați F8 pentru a selecta opțiunile avansate de start-up, după care alegeți "Safe Mode".Ecranul Roșu al Morții (Abreviat RSOD), uneori numit "Ecranul Roșu al Blestemului" este numele unui mesaj de eroare care a existat în unele versiuni beta ale celor mai recente versiuni de sisteme de operare create de Microsoft, Windows Vista. A fost adăugat în Beta 1 (Build 5112) a Windows Vista. Poate fi rar găsit și în Windows 98. Ecranul Roșu al Morții a apărut în versiunile de Nume de cod "Memphis". Nu există un RSOD în versiunea curentă de Windows Vista. Ecranul roșu al morții apărea când aveau loc erori ale încărcătorului de boot. Windows Vista continuă să folosească ecrane albastre ale morții pentru celelalte tipuri de erori. Ecranul Roșu al morții se poate referi, de asemenea la erorile fatale în versiunile recente de Lotus Notes. Aceste erori nu sunt afișate pe întreg ecranul ca cele din Windows, în schimb sunt niște casete roșii cu borduri negre. Ecranul roșu al morții poate fi găsit pe Sistemul Atari Jaguar când o eroare de introducere a cartușului are loc. Când acest lucru se petrece, se aude un răget, sigla Jaguar apare iar ecranul își schimbă culoarea din negru în roșu. Ecranul roșu al morții este prezent și pe consolele PlayStation. Pe PlayStation și pe PlayStation 2, eroarea apare dacă consolele detectează un disc fie necompatibil, fie piratat, sau fie defect. Pe aceste console, Ecranul roșu al morții este însoțit de mesajele ”Please insert PlayStation format disc”, respectiv ”Please insert a PlayStation or a PlayStation 2 format disc”.Pe PlayStation Portable și pe PlayStation 3, eroarea apare atunci consolele au un ”brick” ( defecțiune gravă a consolei, nemai funcționând deloc). Această eroare este rară, totuși. De asemenea, pe PSP, exiztă și un BSoD. Apare când fișierul cu setările personalizate de utilizator s-a defectat. În mod implicit, afișajul este alb (culoare EGA 0x0F; culoare HTML #FFFFFF) pe un fundal albastru (culoare EGA 0x01; culoare HTML #0000AA) cu informații despre valorile memoriei curente și valorile registrului. Pentru utilizatorii care nu sunt mulțumiți de afișaj, Microsoft a adăugat posibilitatea care permite utilizatorilor să modifice setările din system. ini care controlează culorile în care BSoD este afișat. Fiecare BSoD afișează un mesaj de eroare cum ar fi FILE_SYSTEM dar și un număr ca 0x00000022. Parametrii obișnuiți pentru afișarea BSoD-ului sunt: număr eroare (parametru, parametru, parametru, parametru) nume eroare'' Cunoașterea BSoD-ului ajută la înțelegerea și găsirea cauzei. KB 280068,280069:Diagnosticarea erorilor "Invalid page fault" și a altor excepții în jocuri: Partea 1 și Partea a 2-a |
Cheile Tătarului este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip hidro-geologic), situată în județul Maramureș, pe teritoriul administrativ al comunei Desești Aria naturală se află în Munții Gutâi - Igniș (o grupă muntoasă a Carpaților Maramureșului și Bucovinei, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali), în partea central-nordică a județului Maramureș și cea nord-vestică a satului Mara, la o distanță de 30 de km, față de municipiul Baia Mare, lângă drumul județean DJ183A. Rezervația naturală declarată arie protejată prin Legea Nr. 5 din 6 martie 2000 publicată în Monitorul Oficial al României Nr. 152 din 12 aprilie 2000 (privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - arii protejate) se întinde pe o suprafață de 15 hectare și se suprapune sitului Natura 2000 - Igniș. Cheile se întind pe o lungime de 700 sute de metri și sunt singurele chei în andezit din țară. Stâncile înalte dau un aspectul sălbatic și deosebit de pitoresc zonei, dar cu toate acestea cheile sunt destul de puțin cunoscute ca și atracție turistică. Prin chei curge pârâul Runcu. Pe același pârâu este în construcție un lac de acumulare cu baraj din anrocamente. Finalizarea acestui baraj va duce la acoperirea de ape a zonei cheilor. Din stațiunea turistică Izvoare, se urmează drumul forestier spre nord care duce în direcția Cabanei Pleșca și spre Poiana lui Dumitru. În vecinătatea rezervației naturale se află mai multe obiective de interes turistic (lăcașuri de cult, monumente istorice, arii protejate, zone naturale), astfel:Biserica de lemn „Sf. Paraschiva” din Desești construită în secolul al XVIII-lea și inclusă în decembrie 1999 pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO împreună cu alte șapte biserici din județul Maramureș. |
Zona este deosebit de pitorească. Aflată la circa 900 m altitudine, cabana este situată la marginea pădurii, în Poiana Soarelui. Stațiunea Izvoare este frecventată și iarna, datorită prezenței pârtiei de schi. Alte obiective turistice învecinate: |
O pilă de combustie este un sistem electrochimic care convertește energia chimică în energie electrică. Combustibilul (sursa de energie) este situat la anod, iar la catod se află oxidantul. Spre deosebire de baterie, care este un sistem închis, pila consumă combustibilul de la anod prin oxidare electrochimică generând curent electric continuu de joasă tensiune. Avantajele utilizării sistemelor energetice pe bază de pile de combustie sunt: funcționează fără vibrații sau zgomote, neavând elemente în mișcare. O pilă de combustie are un anod, un catod și un electrolit. Ea este alimentată cu un combustibil și cu aer. Oxigenul din aer, necesar arderii combustibilului, este ionizat la catod. Ionii migrează apoi în electrolit pentru a ajunge la anod unde se produce oxidarea combustibilului. Procesele cinetice ireversibile asociate unei pile de combustie constau într-o serie de reacții redox (de reducere/oxidare). În pilă, combustibilul A, de exemplu hidrogenul, este este adsorbit pe suprafața anodului poros, unde este disociat în ioni și electroni într-un proces de oxidare. Ionii de combustibil migrează prin electrolit la anod la catod, unde se întâlnesc cu electronii (veniți prin circuitul electric exterior) și oxidantul B. Are loc reacția de reducere, rezultând un produs de reacție (apă, dacă combustibilul este hidrogenul). În timpul funcționării, electrozii nu suferă nicio modificare structurală, ei servind doar ca suport pentru reacție. La anod are loc oxidarea catalitică a hidrogenului atomic, iar la catod reducerea catalitică a oxigenului atomic. Fenomenul de oxidare și reducere catalitică are loc în regim trifazic (gaz-lichid-solid) la suprafața catalizatorului conform reacției globale: Conversia electrochimică a energiei |
Singur, în cabinetul său de lucru, doctorul Faust își recunoaște înfrângerea la sfârșitul unei vieți în care munca intensă în domeniul științei (filosofie, medicină, chiar și teologie) i-a impus renunțarea la toate bucuriile și plăcerile omenești. Cupa cu otravă i se oprește lângă buze, când, de afară răzbate până la el un cântec vesel ce slăveste natura și dragostea. Nefericitul Faust blestemă, invocându-l pe Satan (Spiritul Pământului). Acesta apare sub înfățișarea unui senior ce se pune în slujba lui, gata să-i împlinească orice dorință. Imaginea unei minunate fete pe care Mefisto i-o arată pentru o clipă, frânge ultimele forțe de rezistență ale lui Faust. Pactul între cei doi e semnat cu sânge. Mefisto îi va dărui lui Faust tinerețe și frumusețe, luându-i în schimb sufletul, care îl va sluji pe el pe tărâmul celălalt, de dincolo de viață. La un semn al lui Satan, bătrânul Faust se transformă într-un chipeș cavaler în floarea vârstei. În mijlocul unei mulțimi vesele și gălăgioase care petrece, tânărul ofițer Valentin (bariton) stă retras suferind la gândul că, nevoit să plece la război, o va lăsa singură pe sora lui, Margareta. Valentin imploră cerul s-o ocrotească. Tânărul student Wagner (bariton) începe un cântec vesel de pahar care este întrerupt brutal de Mefisto. Acesta îi uimește pe toți făcând să curgă în pahare vin venit de nu se știe unde, antrenându-i pe toți într-un cântec în care preaslăvește puterea aurului. Contrariat și revoltat de purtarea lui Mefisto, Valentin îl provoacă la duel, dar sabia îi cade sfărâmată. Speriați, oamenii se retrag, iar soldații îndreaptă spre necunoscut mânerul sabiei cu semnul crucii. Satan este nevoit să dea înapoi. După acest incident petrecerea reîncepe. Apare Margareta (soprană). Faust îi iese în cale și se oferă să o însoțească până acasă. Tânăra refuză cu modestie, dar ferm. În grădina Margaretei, tânărul Siebel (soprană) vine cu un buchet de flori pe care-l lasă pe o bancă, semn al curatei sale iubiri. După plecarea sa, în grădină pătrund Faust și Mefisto. Impresionat de atmosfera de liniște și pace a aceștui lăcaș, Faust încearcă o puternică emoție. Mefisto așază o casetă cu bijuterii alături de florile lui Siebel, după care cei doi se ascund în spatele unor boschete. Sosește Margareta tulburată de imaginea frumosului cavaler necunoscut căruia îi refuzase brațul. Așezându-se la roata de tors, ea cântă vechea Baladă a regelui din Thule, cel rămas până la moarte credincios iubirii sale. Deodată zărește caseta pe care nu se poate stăpâni să n-o deschidă. Împodobită cu bijuteriile minunate, Margaretei i se pare ca seamănă cu o fiică de rege. Faust și Mefisto se apropie. O vecină mai vârstnică, Martha, extaziată în fața unor asemenea bogății este discret îndepărtată de către Mefisto care se preface că o curtează. Rămași singuri, Faust și Margareta sfârșesc prin a se îndrăgosti unul de celălalt. Odată cu căderea noptii Faust vrea să plece, dar, reținut de Mefisto, ascultă glasul Margaretei care de la fereastra camerei își cântă dragostea stelelor chemându-și iubitul. Faust răspunde la chemarea ei și cei doi se pierd într-o îmbrățișare pătimașă. Cu un zâmbet sarcastic Mefisto își admiră victoria. Părăsită de Faust, Margareta se refugiază în biserică. Dar chiar și în sfântul lăcaș, glasul lui Mefisto se face auzit, învinovățind-o. Valentin se înapoiază acasă odată cu toti soldații, cântând gloria obținută în bătălii. La întrebările lui, puse în pripă, Siebel răspunde evaziv. Valentin aleargă spre casă, cuprins de bănuieli. Pradă mustrărilor de conștiință pentru fapta săvârșita, Faust nu are curajul să bată la poarta iubitei. Mefisto, care îl însoțește ca o umbră, cântă o serenadă, dar la fereastra ce se deschide nu apare Margareta, ci Valentin care vrea sa spele în sânge dezonoarea surorii sale. În duelul cu Faust, Valentin este rănit mortal de spada lui Mefisto și, înainte de a-și da sufletul, își blestemă sora.„Noaptea Valpurgiei”. Vrând să-l facă să uite dragostea Margaretei, Mefisto l-a dus pe Faust în împărația sa unde, într-un dans fantastic, i se perindă prin față cele mai frumoase femei. Faust nici nu le vede. Gândurile sale sunt tot la blânda și curata Margareta. El îi cere lui Mefisto să îl ducă la ea, pentru a o salva. Faust și Mefisto pătrund în celula în care a fost întemnițată Margareta, cu mințile rătăcite, după ce și-a ucis copilul. Fericită la auzul glasului iubitului ei, Margareta se retrage îngrozită la vederea lui Mefisto, refuzând categoric sa părăsească celula. Cu ultimele puteri ea cheamă îngerii să-i salveze sufletul chinuit. În fața trupului ei lipsit de viată se aude glasul lui Mefisto: "E OSANDITA!!!HAI VINO VINO ", dar de sus, din înălțimile cerului, voci limpezi rostesc: "E MANTUITAAA...!!!". Sufletul Margaretei se înalță la cer. |
Arcadie Suceveanu a publicat peste 20 de volume de poezie, eseistică, cărți pentru copii, abecedare, printre care: Mă cheamă cuvintele (1979) - versuri Țărmul de echilibru (1982) - versuri A fugit melcul de-acasă (1984) - versuri pentru copii Ora cinci fără doi fulgi (1986) - versuri pentru copii În cămașa de cireașă (1989) - versuri pentru copii Dincolo de ce văd ochii (1991) - versuri pentru copii Secunda care sunt eu (1993) - versuri Înfruntarea lui Heraclit (Chișinău, 1998) - antologie de versuri Mărul îndrăgostit de vierme (Timișoara, 1999) - versuri Arcadie Suceveanu a fost distins cu numeroase premii pentru activitatea literară, printre care: |
Este traversată de rute de feribot la și de la Pireu, precum și de la insulele din sudul Mării Egee și Dodecanez. Adâncimea maximă este atinsă lângă coasta de nord-est a insulei Creta, unde se ajunge la aproape 3.294 m. |
William a fost fiul lui Robert I, duce de Normandia, și al amantei sale, Herleva (numită și Arlette), fiica unui tăbăcar de la Falaise. Ducele, care nu a avut fii, l-a desemnat moștenitor pe William, și odată cu moartea sa în 1035, William a devenit duce de Normandia. William a fost de origine vikingă. Deși el a vorbit un dialect al limbii franceze și a crescut în Normandia, devenind un fief loial al regatului francez, el și normanzii erau descendenți ai invadatorilor scandinavi. Una dintre rudele lui William, Rollo, a prădat nordul Franței însoțit de prădătorii vikingi (la sfârșitul secolului IX), acceptând în cele din urmă să primească și să se stabilească pe teritoriul numit Normandia, în schimbul păcii. În 1051, William, la invitația lui Harold Godwinson, a vizitat Anglia și s-a întâlnit cu vărul său, Edward Confesorul, care nu avea copii pe care să-i desemneze moștenitori. Potrivit istoricilor normanzi, Edward a promis să-l desemneze pe William ca moștenitorul său. Chiar însuși Harold a depus jurământ de credință noului moștenitor. Pe patul de moarte, cu toate acestea, Edward i-a acordat regatul lui Harold Godwineson (sau Godwinson), capul familiei nobiliare în Anglia, care era mai puternic decât regele însuși. În ianuarie 1066, regele Edward a murit, iar Harold Godwineson a fost proclamat ca Regele Harold al II-lea de către marii nobili de frunte. William s-a simțit ofensat și a contestat imediat încoronarea lui Harold. Doar cu două săptămâni înainte de Bătălia de la Hastings, în octombrie 1066, William a invadat Anglia, pretinzând dreptul său la tronul englez. A mai luptat în alte douǎ lupte importante. Cea de la Fulford și cea de la Stamford Bridge împotriva vikingilor conduși de Harold Hardrada. În ultima bătălie, armata vikingă a fost distrusă, dar armata englezilor a fost afectată astfel scăzând șansele ca ea să poată învinge armata normanzilor. Trupele saxonilor erau în mare parte infanterie cu mici unități de cavalerie care au descălecat ca să lupte „pe jos”.Grosul armatei îl constituiau soldații profesioniști numiți "Housecarls" înarmați cu topoare daneze, săbii și scuturi, fiind protejați de cǎmăși din zale. Armata normandă era formatǎ din nobilime, mercenari, și trupe din Normandia (cam jumătate) din Flandra, Bretania, Franța și câțiva soldați tocmai din sudul Italiei. Aceste trupe erau bine înarmate cu sǎbii, lănci, coifuri conice și armuri grele. Arcașii erau echipați cu arcuri de rază scurtǎ și cu arbalete. La 28 septembrie 1066, William a descălecat în Anglia la Pevensey, pe coasta de sud-est din Marea Britanie, cu mii de trupe și de cavalerie. Sechestrează Pevensey, apoi mărșăluiește spre Hastings, unde a făcut o pauză pentru a-și organiza forțele sale. Pe 13 octombrie, Harold a ajuns aproape de Hastings, cu armata sa, iar a doua zi, pe 14 octombrie, William a condus forțele sale pentru a lupta. Lupta trebuia să se sfârșească înainte de căderea nopții. Învingătorul urma să devină regele Angliei. O parte din armata saxonă era formată din mercenari danezi, țărani din Sussex, care nu purtau armuri și erau înarmați cu măciuci. Harold și-a înălțat stindardele pe vârful unui deal, pe care englezii l-au numit mai târziu „locul de la mărul cenușiu”. Acolo era așteptat să vina William. Lupta a început dimineață, la oră 9. Saxonii au rezistat pe poziții în înfruntarea cu arcașii normanzi; ei i-au măcelărit cu securile lor grele pe pedestrașii normanzi. Le-au ținut piept chiar și cavalerilor normanzi care i-au atacat în repetate rânduri, dar au fost respinsi. Atacurile au fost conduse de William și nobilii săi, printre care se află și episcopul Odo. Cum Biserică nu îngăduia preoților să facă vărsare de sânge, Odo își ucidea inamicii cu lovituri de bâtă. Normanzii s-au prefăcut că se retrag. Saxonii au făcut greșeala de a-i urmări. Normanzii i-au înconjurat și i-au măcelărit. William avea să se folosească și mai târziu de acest șiretlic. Spre seară, Harold a fost ucis fiind lovit în ochi cu o săgeată, conform legendei. Vestea morții sale s-a răspândit, astfel, mulți dintre oștenii săi au luat-o la fugă. Bătălia se încheiase. William a ieșit biruitor. După victoria sa de la Bătălia de la Hastings, William a mărșăluit prin ținuturile din sudul Angliei,pârjolind totul în cale. El i-a înspăimântat atât de tare pe anglo-saxoni încât toți locuitorii Londrei s-au supus noului rege. În ziua de Crăciun din 1066, el a fost încoronat ca primul regele normand al Angliei, la Westminster Abbey. Astfel, perioada anglo-saxonă din istoria Angliei s-a încheiat. Franceza a devenit limba oficială a administrației regelui și, treptat, s-a amestecat cu limba anglo-saxonă pentru a da naștere la engleza modernă. Marea majoritatea nobililor erau analfabeți, iar William nici nu vorbea engleza când a urcat pe tron și nici nu a reușit să o stăpânească. William I s-a dovedit a fi un rege eficient prin publicarea cărții „Domesday Book”, în care întocmea un recensământ a terenurilor și a locuitorilor din Anglia, fiind una dintre realizările sale notabile. |
Marea Ligurică a fost numită astfel în cinstea tribului din antichitate a ligurilor. Marea Ligurică este situată între insula Corsica (la sud) și regiunea Toscana (la nord), la nord-vest de Marea Tireniană. Cele mai importante orașe-porturi sunt Genova și Nisa. Frontierele maritime italiene se întind până la frontiera cu Franța continentală și insula franceză Corsica. În est marea se învecinează cu Marea Tireniană, iar la vest cu Marea Mediterană propriu-zisă. Genova este orașul cel mai remarcabil în zona Mării Mediterane. Coasta de nord-vest este de remarcat pentru frumusetea ei pitoresc și climatul favorabil. Golful Genova se află situat în partea sa nordică. Marea primește râul Arno din est și multe alte râuri care provin din Apenini. Porturile Genova, La Spezia și Livorno sunt situate pe coasta sa stâncoasă. Adâncimea maximă de 2850 m este atinsă în nord-vestul Corsicii. În Marea Ligurică sunt multe specii de delfini, protejate prin lege. |
Dimitrie Suceveanu s-a născut în anul 1816 sau după alte surse în anul 1820 în orașul Suceava. A urmat studii la "Școala de la Trei Ierarhi" și la Școala de cântăreți bisericești din Iași. A lucrat ca psalt la bisericile "Albă", "Sfântul Pantelimon", "Sfântul Ioan Gură de Aur" din Iași. Ulterior a profesat ca protopsalt la Mitropolia din Iași (1844-1845), precum și ca profesor la Școala de cântăreți bisericești din Iași (1848-1890). A avut merite deosebite în popularizarea operei ieromonahului Macarie, reeditându-le cu unele modificări și adăugiri. În anul 1848 a retipărit trei cărți de "muzichie" și anume: Teoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionul. Mai târziu au fost tipărite și alte lucrări de muzică psaltică ale lui Dimitrie Suceveanu: A mai tipărit Prohodul Domnului și a compus multe alte cântări tipărite mai târziu și chiar atunci în colecțiile altor protopsalți, ca: heruvice, axioane, polieleie, anixandare etc. A mai tradus din limba greacă lucrarea Psaltichia de Gheorghe Paraschiedes. A fost un bariton de excepție, fiind foarte apreciat de către Mitropolia Moldovei. De asemenea, a fost și traducător de compoziții psaltice. A înfrumusețat muzica psaltică și a creat o adevărată școală de psaltichie. În anul 1879, a donat o sumă importantă bolniței Spitalului "Sf. Spiridon" din Iași, numele său fiind imortalizat pe o placă de marmură încastrată în zidurile clădirii, alături de nume ilustre de domnitori și de mari boieri ai Moldovei. Pentru meritele sale, a primit titlul de Paharnic. Dimitrie Suceveanu a trecut la cele veșnice în anul 1898, în orașul Iași. Tot el este si cel care va îmbrăca în ferecătură de argint și pietre prețioase Icoana Maicii Domnului cea nefăcută de mână numită și PRODROMIȚA. Ferecătura se distinge prin migala și finețea lucrăturii, fiind socotită una dintre cele mai reușite ale genului din timpurile recente. |
Talentatul compozitor spaniol Enrique Granados a fost continuatorul operei spaniole a lui Isaac Albéniz. Granados este cel care a inființat Academia de Muzică din Barcelona. A dus o intensă viață componistică și interpretativă. A compus mult pentru pian, folosind tehnica descriptivă și elemente iberice pregnante. Fascinat de picturile lui Francisco de Goya, Granados a compus în 1911 suita pentru pian „Goyescas” (o serie de 6 tablouri muzicale, grupate câte trei) (mai târziu, în 1916, orchestrate pentru opera "Goyescas" prezentată în premieră la New York). Ritmurile de jota și fandango alternează cu melodii de atmosferă nostalgică și cu ritmuri care amintesc de chitară. Punctele culminante ale lucrărilor sale rămân (probabil) „Rondella Aragonesa” (din „Dansul Spaniol nr.6”) și „Intermezzo” din opera „Goyescas”. |
Mia Braia () a fost o solistă de muzică ușoară, cântece în stil popular și romanțe. A trăit o parte din ultimii ani ai vieții în exil (în RFG și SUA). A fost sora Ioanei Radu. S-a născut la data de 8 septembrie 1911 la Craiova. Debutează cântând muzică ușoară la restaurantul „Minerva” din Craiova, în trupa actorului Manu Nedeianu. Din 1929 începe să cânte în Societatea corală „Carmen” din București, până în 1934. În 1936 debutează la Radio București susținând un program de muzică ușoară. Între 1936-1940 face numeroase imprimări la casa de discuri Cristal (Electrecord). Tot în 1936 lansează compoziția lui Ion Vasilescu, Nu-ți pare rău când vezi că plâng, cu orchestra Teatrului „Alhambra”, dirijată de compozitor, pentru care va primi premiul discului în același an. În perioada 1937-1945 a cântat cu cele mai importante formații ale vremii în restaurantele „Coșna-Cireșoaia” (cu orchestra lui Vasile Julea), „Balotha”, „Luther” (cu orchestra lui Costică Tandin) din București, „Dori” din Neptun, Constanța și la cinematograful „Marna”. A întreprins numeroase turnee în țară și în străinătate (Israel, Germania, SUA). A compus numeroase romanțe, cântece în stil popular și piese de muzică ușoară. A fost căsătorită cu interpretul de muzică ușoară și romanțe Petre Alexandru între anii 1936-1950, recăsătorindu-se apoi cu Emanuel Blaga, nepotul poetului Lucian Blaga. În anul 1968 i se acordă medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a, pentru bogata sa activitate de solistă de muzică populară și romanțe. Interpreți de muzică populară românească |
O'Neill s-a nascut într-o familie irlandeză catolică în Youngstown, Ohio. Mama sa, Ruth Ann (născută Quinlan), a fost gospodină și lucrătoare socială, tatăl său, Edward Phillip O'Neill, Sr. , a fost muncitor la o fabrică de oțel și șofer de camion. O'Neill a semnat cu echipa de fotbal american Pittsburgh Steelers în 1969, dar a fost exclus de la antrenament. El a fost, înainte de a deveni actor, profesor de studii sociale la Liceul Ursuline. O'Neill a fost căsătorit din 1986 cu actrița Catherine Rusoff, care a apărut în două episoade din Familia Bundy. În 1989, cuplul s-a separat, dar s-a împăcat în 1993. Ei au două fiice, Claire născută în 1996 și Sophia născută în 1999. |
Harrelson este un entuziast și susținător al legalizării marijuanei și canabisului. El este vegan și raw foodist. Harrelson se identifică ca anarhist. El susține mișcarea Adevărul despre 9/11 și a sprijinit redeschiderea investigației în cazul atacurilor de la 11 septembrie. |
Raymond Romano (născut la 21 decembrie 1957 în New York) este un actor câștigător al unui premiu Emmy și comedian american. Este cel mai bine cunoscut pentru rolul din sitcom-ul Everybody Loves Raymond. |
Aida este o operă compusă pe muzică de Giuseppe Verdi, bazată pe un libret scris de Antonio Ghislanzoni. Opera "Aida" a fost compusă pentru inaugurarea primului teatru muzical de la Cairo și pentru sărbătorile legate de încheierea lucrărilor la Canalul Suez. Deși are acest caracter ocazional, lucrarea constituie o adevărată cotitură în creația lui Verdi. Prin înfruntarea caracterelor, forța pasiunii și expresivitatea muzicii, "Aida" este o autentică dramă romantică. Această operă reprezintă nu numai una din cele mai importante lucrări ale lui Verdi, ci și o culme a genului de operă în general. După premiera de la Cairo, adevăratul triumf, care lansează lucrarea în lumea operei, este premiera italiană. Premiera operei a avut loc la Teatrul de Operă din Cairo în data de 24 decembrie 1871. Marele preot Ramfis îi aduce la cunoștință tânărului comandant Radames că etiopienii s-au răsculat din nou și au năvălit pe pământul Egiptului. Marele preot va face cunoscută regelui voința zeiței Isis, care va desemna pe conducătorul suprem al armatelor egiptene pentru alungarea năvălitorilor. Rămas singur, Radames dorește a fi el alesul. Ambiția lui de glorie militară se împlinește cu speranța de a putea cere, în caz de victorie, libertatea Aidei - o sclavă etiopiană din suita fiicei faraonului - pe care o iubește în taină. Apare Amneris, fiica faraonului, care-l iubește cu pasiune pe Radames, fără ca acesta să-i împărtășească sentimentele. În curtea interioară a palatului își face apariția Aida, tristă și îngândurată. Și ea îl iubește pe Radames, dar în același timp gândurile i se îndreaptă spre patria sa scumpă, de unde tatăl ei Amonasro, regele Etiopiei, a pornit revolta împotriva Egiptului. Amneris surprinde privirile pe care le schimbă Radames cu Aida, devenind bănuitoare. Ea promite să o lovească fără milă pe această sclavă dacă se va convinge că este într-adevăr rivala ei. În fața regelui și a marilor demnitari este introdus solul, care aduce vești despre prăpădul provocat de năvălitorii etiopieni porniți spre Theba. Radames este numit comandant suprem iar Amneris îi înmânează steagul care va trebui să-l însoțească în luptă. Cu toții îi urează să revină învingător. Aida, rămasă singură, își exprimă nemărginita durere, frământându-se între sentimentul de iubire față de Radames și dragostea pentru patrie și pentru tatăl ei. În disperare, cere zeilor moartea, singura ei salvare. Templul zeului Phtah. Preoții și preotesele se roagă pentru victoria armatei egiptene. Din interiorul templului se aude rugăciunea marii preotese. Marele preot Ramfis îi predă lui Radames sabia sfințită. Amneris, înconjurată de curtencele sale, așteaptă întoarcerea victorioasă a oștii. Pentru a-și distra stăpâna, un grup de sclave încep un dans vesel. Apariția Aidei trezește gelozia lui Amneris. Provocând-o cu perfidie, o determină pe Aida să-și mărturisească iubirea pentru Radames. Zdrobită de furia și amenințările fiicei faraonului, ea va trebui să-și urmeze stăpâna la sărbătorirea întoarcerii învingătorilor. În fața zidurilor cetății Theba poporul face o primire entuziasmată armatelor învingătoare. Își face apariția și faraonul, urmat de sacerdoți și de înalți demnitari. Radames primește din mâna lui Amneris cununa triumfului, iar faraonul îi promite să-i îndeplinească orice dorință. În rândurile prizonierilor care sunt aduși, se află și Amonasro, pe care Aida îl recunoaște imediat, dar el îi atrage atenția, pe ascuns, să nu-l trădeze. Acesta povestește că, luptând pentru patria sa, a fost martor la moartea regelui etiopienilor. Acum, învins, imploră mila faraonului față de prizonieri. Radames cere faraonului să acorde viață și libertate prizonierilor. Acesta, legat de cuvântul dat, satisface dorința lui Radames, dar, sfătuit de marele preot, decide ca Aida și tatăl ei să fie reținuți ca ostateci. Apoi, ca o supremă răsplată, îi oferă lui Radames mâna fiicei sale. Amonasro caută să o încurajeze pe Aida, profund îndurerată de cele întâmplate. În mintea lui încolțește acum un plan pentru dezrobirea patriei sale. Pe malul Nilului, Amneris este întâmpinată de marele preot care o conduce spre templul lui Isis, unde își va petrece noaptea dinaintea nunții. Aida își așteaptă iubitul plină de neliniște. Amonasro, care și-a dat seama de iubirea ei față de Radames, o sfătuiește să-i ceară acestuia să-i dezvăluie pe ce drum va porni armata egipteană împotriva poporului etiopian care se înarmează din nou. La început, Aida refuză, dar cedează când tatăl o convinge că în mâinile ei stă salvarea poporului etiopian. În timp ce Amonasro se ascunde, Radames își face energic apariția. Aida îi potolește elanul amintindu-i că este așteptat de Amneris. El își destăinuie cu pasiune iubirea și îi promite că atunci când armata egipteană va serba din nou victoria, va cere regelui să permită căsătoria lor. Aida îl convinge însă că singura scăpare ar fi să fugă împreună în țara ei. La întrebarea Aidei pe ce drum trebuie să meargă spre a evita trupele egiptene, Radames indică defileul de la Nepata. Amonasro, care a auzit tot, apare și își dezvăluie identitatea. Acesta înțelege că, fără voia lui, și-a trădat patria. Chiar atunci Amneris, împreună cu Ramfis, ies din templu și îi surprind. Amonasro ridică pumnalul asupra lui Amneris, dar Radames îl dezarmează și, în vreme ce Aida și tatăl ei fug, se predă marelui preot, luând vina asupra sa. Radames, considerat trădător, va fi judecat de preoți. Amneris, care îl iubește încă, va încerca să-l scape făgăduindu-i să obțină iertarea faraonului și cerându-i, în schimb, să o uite pe Aida. Radames îi respinge propunerea. Preoții îl osândesc să fie îngropat de viu, sub altarul marelui zeu. În disperare, Amneris blestemă casta infamă a preoților, invocând urgia cerească să cadă asupra lor. Închis în mormântul său, Radames își îndreaptă ultimele gânduri spre Aida. Deodată, din întuneric, zărește o siluetă. Aflând de condamnare, Aida a pătruns în mormânt, înaintea lui. Acum vor muri împreună. În vreme ce preotesele își psalmodiază cântecul, Amneris rostește trista rugăciune a morților. |
Francine Joy Drescher (născută la 30 septembrie 1957) este o actriță americană, cunoscută în special pentru rolul din The Nanny. Caracteristicile sale principale sunt râsul-mitralieră și vocea nazală (personajul Janice Litman din Friends o parodiază pe Fran). Părinții săi sunt evrei din Europa de Est, iar străbunica ei provenea din Focșani. Are o fire foarte pozitivă, deși viața a încercat-o de mai multe ori, fiind victima unui viol în anii '80 și supraviețuind unui cancer uterin, extirpat prin operație în anul 2000. Producători de televiziune americani Scenariști de televiziune americani |
Este prietena lui Chandler Bing de mai multe ori. Ultima dată când Chander a vrut să se despartă de ea i-a spus că trebuie să plece în Yemen. I-a dat și adresa la care să-i scrie (Strada Yemen nr. 15, Yemen), însă ea a insistat să îl conducă la aeroport și să îl vadă cum pleacă. În cazul acesta Chandler a trebuit să se urce cu adevărat în avion. Chandler pare să nu scape de ea nicăieri. După ce se chinuie să se despartă de ea prima oară, cei doi revin de cel puțin trei ori. Când Rachel naște, în salon cu ea poposește la un moment dat și Janice. Apoi Janice aproape cumpără casa vecină casei în care se mută Chandler și Monica, însă Chandler o face să se răzgândească, spunându-i că încă o iubește, minciună folosită și de Monica pentru a-i explica de ce nu poate veni la nuntă. Janice se întâlnește o scurtă perioadă și cu Ross, pe vremea când credea că Chandler este în Yemen. |
James Michael Tyler a fost ales pentru rolul lui Gunther pentru că, lucrând și în viața reală într-o cafenea, era singura dublură care știa să folosească automatul de cafea. Inițial personajul său trebuia să nu fie permanent. Abia în episodul al 33-lea Gunther are pentru prima oară o replică (Da.). Cu timpul, Gunther a devenit personaj de bază, fiind principalul personaj secundar. |
Ursula a apărut inițial în Mad About You, unde lucra în barul preferat al personajelor principale, Paul și Jamie. Când Lisa a primit rolul lui Phoebe Buffay, unul din personajele principale din Friends, care avea loc tot în New York, producătorii au decis să facă un crossover între cele două seriale. Atunci Ursula a devenit sora geamănă a lui Phoebe. Cele două surori au o relație foarte distantă, din motive care însă nu se cunosc. |
Debut editorial cu vol. Corespondența lui Alexandru Papiu Ilarian (coautor cu Iosif Pervain), în 1972. Propensiune interdisciplinară între literatură și istorie, adâncită după 1985, când devine cercetător la Institutul de Istorie „George Bariț” din Cluj. A editat un număr mare de opere rămase în manuscris sau scrieri mai puțin cunoscute ale reprezentanților Școlii Ardelene, în publicațiide specialitate și în volume. Astfel sunt edițiile princeps ale Arhieraticonului lui Inocențiu Micu-Klein și importantei scrieri a lui Samuil Micu, Istoria și lucrurile și întâmplările românilor, alături de ediții din lucrările lui Petru Maior și Gheorghe Șincai. Lui C. îi aparține inițiativa, coordonarea, prefațarea și realizarea în parte a ediției critice a Bibliei de la Blaj, opera de vârf a Școlii Ardelene, apărută în condiții monumentale la Roma, în anul jubiliar 2000. A inițiat de asemenea și a realizat în cea mai mare parte corpusul de corespondență literară George Bariț și contemporanii săi (9 vol., 1973-1993). Epoca primară a Școlii Ardelene, secolul al XVIII-lea, o vede prin prisma personalismului lui Friedrich Schleiermacher, care i-a influențat pe corifeii Școlii. Exemplul tipic este volumul Petru Maior, Scripta minora (1997), experiment editorial reușit, unde vechiul scriitor își construiește biografia socială și spirituală din mărturii personale, de la texte de tip “ars literaria” la polemici, jurnale, corespondență sau mărturii ale culturii personale. Ca istoric al Școlii Ardelene a publicat volumele de sinteze asupra luminismului blăjean (Naționalismul modern, 1996; Cultură și societate în contextual Școlii Ardelene, 2001; Transilvanica, 2003; Petru Pavel Aron, în colaborare cu Niculina Iacob, 2008). Opera de ordonare în aria Școlii Ardelene se încununează cu reeditarea monumentală a Bibliei de la Blaj din 1795, manifestare de vârf a celebrului curent de idei din literatura noastră veche. Editor coordonator al lucrării, este totodată autorul masivului studiu introductiv, adevărată monografie a vieții cultural-literare ardelene din secolul al XVIII-lea. C. se raliază concepției unor cercetători mai vechi (Ion Breazu, Iosif Pervain, George M. Marica și alții), care echivalează generația spirituală de la 1848 cu o a doua vârstă a Școlii Ardelene. În această a doua generație s-au manifestat marile spirite prepașoptiste și pașoptiste ardelene, corespunzând preromantismului și romantismului. Spiritul preponderent investigator al istoricului literar s-a îndreptat din nou spre zone fertile, puțin cunoscute însă, ale scrisului epocii, cum ar fi opera lui Alexandru Papiu-Ilarian, Simion Bărnuțiu, George Bariț etc. La o dată când conceptul actual de literatură se desprindea de vechea accepțiune a scrisului în general, opera acestora revelează aspecte notabile ale fenomenului. Tipărind în două ediții amplu comentate Discursul de la Blaj al lui Simion Bărnuțiu, C. descoperă în cunoscutul text politic structuri de expresie literară, care îl apropie de marea retorică europeană a anului 1848, exemplul de referință fiind Felicité Lamennais. Istoriografia momentului este la fel de tributară prozei romantice, fapt demonstrat în lucrarea monografică cu titlul Ideologia revoluționară a lui Alexandru Papiu Ilarian. Mircea Zaciu a caracterizat discursul epistolar din Corespondența lui Alexandru Papiu Ilarian, publicată de C. împreună cu Iosif Pervain, drept un câmp de manifestare a “marilor patimi romantice”, precursoare de expresie literară. A reeditat sau editat postum lucrările unor scriitori ardeleni de la mijlocul secolului al XIX-lea: Ioan Rusu, Vasilie Pop, Constantin Alpini, Timotei Cipariu sau Nicolae Pauleti. Cel din urmă a făcut obiectul unei ediții masive realizate în 1980. |
Dopamina este unul dintre principalii neurotransmițători de la nivelul sistemului nervos, o substanță care transmite informația între neuronii creierului, această substanță fiind implicată într-o varietate largă de activități diferite (de exemplu controlul motilității, al mișcărilor musculare). Dopamina a fost pentru prima oară sintetizată de George Barger în 1910 cu ajutorul colegului său James Ewens, la laboratoarele Wellcome din Londra. A fost denumită dopamină deoarece este o monoamină, iar precursorul său sintetic este 3,4-dihidroxyphenilalanină (L-DOPA). Funcția dopaminei ca neurotransmițător a fost identificată pentru prima oară în 1958 de către Arvid Carlsson și Hillarp Nils-Åke de la Laboratorul de Chimie Farmacologică a inimii, din Suedia . Dopamina, produs al nucleilor mijlocii hipotalamici, are un efect inhibitor asupra prolactinei. Biosinteza dopaminei este un proces în două etape, începând cu aminoacidul tirozină. O a doua grupare hidroxil este atașata tirozinei formând levodopa, sau L-dopa. Acest proces este catalizat de enzima tirozin hidroxilază. Dopamina se formează prin îndepărtarea acidului carboxilic din L-dopa, reacție catalizată de dopa-decarboxilaza. |
Caucazul face parte din grupa munților înalți. Munții Caucaz se clasifică în: Munții Caucaz sunt munți tineri, fiind formați în ultima fază geologică (orogeneza alpină). Procesele de orogeneză au avut loc în perioada cretacică, iar faza cea mai accentuată de încrețire, cu ridicarea munților actuali, a avut loc în perioada târzie a miocenului pe o durată cuprinsă între 100 și 150 milioane de ani. Regiunea Caucaziei este alcătuită dintr-o serie de câmpii joase și netede, din podișuri piemontane și munți cu altitudini ce depășesc constant 4000 m, orientate, în general, pe direcția nord vest-sud est, sub forma unor fâșii paralele. Cea mai impunătoare fâșie montană este cea nordică, cu o lungime de circa 1200 km și cu o lățime de până la 100 km - Caucazul Mare (Bolsoi Kavkaz) - care formează, ca și Munții Pirinei, o importantă barieră orografică transversală, atat în calea maselor de aer, cât și a circulației oamenilor. Regiunea caucaziană este divizată în trei mari areale: Ciscaucazia, Caucazul Mare și Transcaucazia. Regiunea Caucazului conține cele mai diversificate forme de vegetație. În nordul regiunii sunt prezente păduri de foioase (dominate de stejar și mesteacăn) și mixte (în special mesteacăn și pin), precum și stepe. În sud-vestul și vestul Caucazului sunt întâlnite păduri de conifere. Zona de vegetație continuă până la 2000 m altitudine. Există elemente tipice, endemisme și specii relicte, păduri de stejar comestibil, stejar, tisă, fag oriental, stejar caucazian, laur. Fauna este la fel de variată, precum vegetația. Zona de tundră este populată doar cu câteva rozătoare mici și câteva păsări care trăiesc în tunele făcute în zăpadă și hrănindu-se cu mușchi și licheni - plante specifice tundrei. În taiga, viața animală este cea mai bogată, întâlnindu-se peste 300 de specii de păsări. Sunt prezente mamiferele arboricole, multe cu blana prețioasă. În stepe sunt comune rozătoarele și ierbivorele, diverse specii de antilope, cai sălbatici, etc. Clima este în general rece, cu relativ puține precipitații, deși pe malul Mării Negre cad mai multe precipitații decât în restul zonelor, în special regiunea de nord-vest, unde pot cădea peste 1000 mm precipitații; iar în depresiunea caspică cad cele mai puține precipitații (sub 200 mm precipitații anuale). |
Pe 8 februarie 2006 a dat publicității știrea că echipa lui a descoperit mormântul KV63, la 45 de pași depărtare de mormântul lui Tutankhamon. Mormântul fusese descoperit deja pe 10 martie 2005. Este vorba de o cameră intactă, care la început a fost considerată un mormânt în adevăratul sens al cuvântului; în realitate însă se pare că este vorba de o dependință aparținând complexului lui Tutankhamon. Excavările arheologice s-au desfășurat lent din martie până în iulie 2005. În această cameră au fost descoperite 7 sarcofage printre care unul ale cărui dimensiuni vorbesc de un copil; 28 de vase mari umplute cu lucruri artizanale și țesături. Pe sarcofage au putut fi descoperite nume și titluri. Din 1970 dr. Schaden a predat limba egipteană și semită la Universitatea din Minnesota. |
Muntii Scandinaviei s-au format prin orogeneza caledoniană. Munții Scandinaviei introduc o asimetrie climatică separând vestul umed de estul din ce în ce mai continental. În aceste condiții, în vestul și sudul paninsulei apar ploi bogate de toamnă și iarnă. În Munții Scandinaviei este prezentă vegetația până la 2000 m altitudine. Cea mai des întâlnită formă de vegetație este pădurea mixtă. Alte forme sunt tundra și flora de câmpie. |
În afară de numele său real mai este cunoscut - și poate chiar mai mult decât cu numele său ca Mr. Mummy. În prezent își desfășoară activitatea la Long Island University și este unanim recunoscut ca fiind cel mai mare expert întru ale mumiilor și în ceea ce privește procesul de mumificare. Dr. Brier a condus cercetări de pionierat în privința practicii mondiale de mumificare precum și a procesului acesteia. El a investigat mumii celebre precum: Tutankhamon, Ramses cel Mare, Vladimir Lenin, Eva Perón (mai cunoscută simplu cu numele de Evita), precum și mumiile familiei de Medici. În 1994, Dr. Brier împreună cu Roland Wade (directorul Centrului de Anatomie din Maryland) au fost primele persoane (cel puțin în ultimii 2 000 de ani) care au mumificat un cadavru omenesc folosind tehnicile Egiptului antic. Acesta este evenimentul care i-a procurat afectuosul nume „Mr. Mummy”. Atât el cât și lucrarea sa au constituit imediat tema unei emisiuni la National Geographic. Prezența lui a fost căutată și găzduită și de alte canale televizive (între care de amintit TLC Network, CNN, 60 Minutes și 20/20). Rezultatele cercetării sale au fost prezentate în revista de specialitate Archaeology Magazine și de celebrul The New York Times. În 1999, Dr. Brier a pregătit și a publicat 48 de conferințe intitulate: „Istoria Egiptului antic” ("The History of Ancient Egypt"), destinate societății „The Teaching Company” (o societate pe acțiuni care oferă conferințele înregistrate ale celor mai importanți profesori din universitățile americane; selectarea lor pentru aceste conferințe spune mult dacă se ia în considerație procentul: sunt selectați numai 1% dintre profesorii cei mai reprezentativi). Long Island University l-a recompensat cu premiul „David Newton” pentru Excelență scolastică. De două ori a fost selecționat ca Fulbright Scholar. Din 24 martie până în 8 aprilie 2006, împreună cu Prof. Patricia Remler, specialist în istoria artei, a condus un grup de participanți occidentali prin oazele Egiptene; aceasta a coincis cu eclipsa totală de soare din 29 martie 2006. Pe lângă opera sa de cercetări inovatoare, Dr. Brier a publicat nenumărate articole de specialitate și cărți. |
National Gallery din Londra (tr. Galeria Națională) este un muzeu destinat tuturor, nu doar cunoscătorilor de artă. Chiar de la începuturile sale (1838) accesul a fost gratuit. National Gallery, spre deosebire de celelalte mari muzee din Europa, are o istorie relativ recentă. Această vârstă tânără se poate constata și în faptul că, spre deosebire de celelalte muzee, National Gallery nu moștenește nici o colecție regală sau măcar a vreunui aristrocrat; a fost instituit printr-o lege parlamentară în 1824. Ideea unei colecții naționale fusese înaintată pentru prima oară în 1777, dar propunerea n-a avut nici un succes până în 1823, odată cu moartea lui John Julius Angerstein (om de afacere de origine rusă), când a apărut teama că impresionanta colecție a acestuia ar putea intra pe mâna colecționarilor străini. Și, ca o fericită coincidență, Austria tocmai achitase o sumă importantă de bani Angliei în cadrul despăgubirilor de război și astfel, guvernul britanic care se lamenta neîncetat de o lipsă cronică de bani a fost în măsură să achiziționeze - în numele întregii națiuni - 38 de tablouri din colecția lui Agerstein. Pe 10 mai 1824 colecția a fost deschisă publicului tocmai în clădirea care fusese rezidența lui Angerstein la numărul 100 din Pall Mall. Cu ocazia acestei inaugurării, Parlamentul a numit un Consiliu de Administrație compus din 6 membrii ( cu toții academicieni și politicieni de mare clasă) printre care și celebrul pictor Thomas Lawance, cu datoria de a supraveghea activitatea noii galerii, să prezinte Parlamentului noile propuneri și să administreze cu sfințenie eventualele fonduri disponibile. Printre primele piese achiziționate de el, în 1825, a fost Madonna della cesta opera lui Correggio. (În paranteză fie spus, aceasta era o tendință răspândită la toate marile galerii publice de a investi în opere ale Cinquecento-lui italian, chiar cu riscul neglijării școlilor de artă naționale, dintre care numai cea flamandă se bucura de oarecare atenție). Cu doar un an mai înainte, Geroge Beaumont (colecționar și pictor amator) s-a oferit să doneze statului propria sa colecție și acestei donații i-a urmat donația unui alt mare colecționar: reverendul William Holwell Carr. Dintre operele donate de acest brav reverend merită amintite: Sacra Famiglie de Tiziano și pala San Giorgio e il drago a lui Tintoretto. Aceste trei colecții importante și altele de mai puțină importanță, au făcut ca această reședință moștenită de la Angerstein să nu mai fie potrivită. Așa a fost hotărâtă (nu fără tensiunile și dezbaterile critice normale, întrucât trebuiau demolate Atelierele de armament regale), construirea unui nou edificiu în apropierea memorabilului Trafalgar Square. Proiectul noii clădiri a fost încredințat arhitectului William Wilkins, care a preferat solemnitatea stilului clasic. Noul sediu a fost inaugurat în 1838. Clădirea este compusă dintr-un corp central în fața căruia tronează o minunată arhitectură de coloane surmontate de un timpan triunghiular, în cel mai pur stil neoclasic, inspirat din templele antice. În anii următori colecția s-a îmbogățit simțitor atât prin donații cât și prin noi achiziții. În pofida fațadei muzeului care azi ocupă întreaga latură apuseană a Trafalgar Square-ului, inițial, edificiul era format dintr-o singură sală. Rapida creștere a colecțiilor a creat curând probleme de spațiu. Cu trecerea anilor, în jurul acestei unice săli au fost adăugate altele și altele astfel că, îndărătul neschimbatei fațade, muzeul ocupă în prezent o arie foarte vastă. La numai 14 ani de la inaugurarea sa, în 1838, muzeul se confrunta cu probleme deosebit de grave: creșterea colecțiilor într-un sediu care trebuia împărțit cu Royal Academy; lipsa spațiilor pentru birourile necesare, lipsa unui spațiu pentru o centrală de încălzire generală; lipsa iluminării potrivite (ceea ce făcea ca mare parte din timp orarul de vizite să fie redus); o societate în continuă schimbare marcată de o crescândă lipsă de interes. Toate aceste dificultăți au fost expuse în Scrisoarea deschisă adresată lordului Peel, ministrul de Interne. Scrisoarea a fost publicată de Charles Lock Eastalke, care începând cu publicarea acestei scrisori avea să dea o nouă dezvoltare muzeului. În 1843 Eastalke a fost numit custode al muzeului. Alegerea a căzut asupra sa și datorită faptului că el își câștigase o anumită faimă ca pictor de subiecte istorice (cele mai importante conform ierarhiei timpului) și mai ales ca specialist de artă. Cu toate aceste, primii 4 ani de activitate ai lui Eastalke, n-au înregistrat cine știe ce glorie; dimpotrivă, o serie de coincidențe nefericite au dat loc unor serii de polemici atât de violente încât el a decis să-și dea demisia. Primul episod din seria celor nefericite a fost, achiziționarea în 1845 a tabloului Uomo con teschio sub semnătura lui Hans Holbein, care în cele din urmă s-a dovedit un simplu fals. Cel de-al doilea eveniment a fost nefericita inspirație de a-i pune pe angajați să curețe picturile. (Această decizie a fost luată întrucât, predecesorul său, William Seguier pusese să fie dată peste pânza pictată o soluție transparentă produsă din rășină și ulei. La început soluția nu numai că a protejat picturile dar a conferit pânzelor și reflexe aurite, dar Eastalke a observat că pânzele - odată cu poluarea metropolei - pierd don strălucire și devin pe zi ce trece tot mai opace. Astăzi se știe că orice tip de curățire a picturilor sau frescelor spală și o parte a culorii originare, începând cu detaliile și umbrele - astfel că vopseaua operei, deși dobândește timbre cromatice mai clare și mai plăcute, sunt totuși false). Tot acest scandal a durat din 1847 până în 1854, când s-a încheiat cu un raport de 1010 dosare: Rezultatele comisiei de cercetare pe lângă faptul că sublinia necesitatea unei mai mari atenții pe viitor cât privește intervenția asupra operelor, recunoștea marele merite ale custodelui demisionar. Voluminosul document al rezultatelor schița și un program de orientare pentru viitoarea politică a Galeriei Naționale, în care erau reluate multe din opiniile exprimate deja de Eastlake, căruia i-a fost oferitè funcția de director, creată ex novo de comisia parlamentară și prevăzută cu mari puteri decizionale. În noua sa poziție s-a bucurat de ajutorul și experiența comercialăa lui Otto Mundller și pe subvenția anuală concesă muzeului de către Parlament. În câmpul îmbogățirii muzeului, ocazia de aur s-a prezentat pentru Eastlake în 1857, când familia florentină a Lombardo-Baldilor a pus în vânzare 22 de piese de o inestimabilă valoare. Eastlake a plecat de îndată în Italia unde a încheiat afacerea contra sumei de 7035 de Lire Steriline (trei ani mai târziu poate ar fi cumpărat 2-3 tablouri cu această sumă). Cu această achiziție au ajuns la Galeria Națională din Londra capodoperele:Adorația Magilor a lui Botticelli, Battaglia di San Romano a lui Paolo Uccello, Madona cu Pruncul și sfinți a lui Duccio, Încoronarea Fecioarei a lui Agnolo Gaddi și cea mai veche piesă a Galeriei Naționale; o pală de Margaritone d’Arezzo. Capacitatea lui de a presimți ritmul artei a adus Galeriei Naționale porția cea mai mare a picturii Renascentiste italiene, colecție nedepășită până azi. Royal Academy, cu care National Gallery împărțea spațiul, în 1869 a fost transferată la Burlington House, la mai puțin de un km depărtare de Piccadilly Circus. Plecarea chiriașilor a lăsat liberă aripa orientală a clădirii. Un nou respiro a fost dat muzeului de arhitectul E.M. Barry, care a lărgit considerabil aripa de est a clădirii. În 1871 muzeul a eliminat lipsa artei olandeze și flamande prin schiziționarea colecției Peel (Cea mai costisitoare de până atunci): colecția fostului ministru de Interne Robert Peel achiziționată de muzeul National Gallery a constat din 77 tablouri pe care fiul lui Roberet le-a vândut pentru suma de 75.000 lire steriline. Acum au intrat în muzeu capodoperele: Pălăria de paie a lui Rubens, 2 tablouri ale lui Peter de Hooch, 3 peisaje de Cuyp și 4 de Hobbema. Cheltuiala a speriat atât de tare Parlamentul încât a pus capăt subvenției, pe care o va reaproba numai după 7 ani. De pe lista donatorilor atrag atenția două episoade: în 1876, Wynn Ellis a făcut omagiu galeriei propria colecție constând din 94 de opere ale unor autori preponderent olandezi; 12 ani mai târziu (1888), Isabel Constable a oferit galeriei naționale nenumărate picturi ale tatălui ei, a cărui artă începuse deja să fie reevaluată. Acesta a fost începutul unei noi atenții față de arta engleză. În ciuda faptului că se observa o mare rezervă față de mai toate școlile de pictură (excepție cele amintite mai sus), deja din 1847 muzeul s-a arătat deschis și pentru achiziționarea altor genuri artistice. Astfel că în 1847 Robert Vernon a donat muzeului 157 de pânze din colecția sa, dar veșnicile probleme de spațiu au constrâns National Gallery să depoziteze provizoriu toată această colecție chiar în casa donatorului ca mai apoi să o transfere la Malbourgh House (South Kensington). Și tot în acest depozit a găsit adăpost și genialul sol al lui William Turner, care la moartea sa (+ 1856) a lăsat muzeului sute de tablouri și 19.000 de acuarele; testamentul prevedea însă ca 34 de opere să fie expuse în sediul istoric din Trafalger Square, alături de pânzele lui Lorrain, artistul cel mai apreciat de Turner și cu care se asemuia în folosirea sensibilității luminei. În 1897, operele engleze depozitate la Malbourgh House au putut fi transferate la National Gallery, întrucât fusese construit, între timp, un nou spațiu: secția dedicată exclusiv artei naționale care a fost botezată cu numele Tate Gallery, în memoria generosului industriaș Henry Tatae, care a finanțat acest nou spațiu. Autonomia administrativă a celor două instituții (National Gallery și Tate Gallery) s-a putut realiza numai în 1954, când Tate Gallery a putut să aibă un director și un Consiliu de administrație proprii. În continuare muzeul continua politica sa de achiziționare a artei italiene (în speță), întrucât puritanismul britanic nu concepea arta altfel. Anul 1910 a însemnat o nouă piatră de hotar în istoria galeriei naționale de la Londra: George Salting a omagiat galeria cu 192 de tablouri prooveniente din școlile engleze și olandeze în această donație se regăseau nenumărate picturi ale lui Constable și uluitorul Peisaj cu ruine a lui Ruisdael. Mandatul de director al lui Sir Hugh Lane (1917) a marcat un nou capitol în colecțiile muzeului, întrucât au fost achiziționate operele Ottocento-lui francez cu lucrări destinate Galeriei Tate (din motive cronologice). În timpul Primului Război Mondial, întreaga colecție a muzeului a fost adăpostită în caverne săpate în muntele Galles. Unele dintre aceste caverne erau dotate cu aer condiționat pentru evitarea umidității din subteran. În felul acesta operele au rămas neatinse; edificiul muzeului însă a fost ruinat de bombardamente. Restaurarea de după război a permis modernizarea radicală a clădirii, care a fost definitivată în 1946. Toate operele cuprinse cronologic între Hogarth și Turner au fost plasate în sediul de pe Trafalger Square, celelalte au revenit galeriei Tate. Odată cu această reorganizare galeria a prevăzut și mijloace cu care să continue achizițiile operelor din Ottocento-ul francez: adică cele cuprinse între 1950 li 1953. Totodată au fost mutate de la Tate Gallery la sediul central operele lui Monet, Manet și Pissarro, iar mai târziu cele ale lui Coubert, Daumier, Delacroix și Rousseau, chiar dacă galeria Tate se bucura de deplină independență încă din 1956. Anii celui de-al șaselea deceniu al sec-al XX-lea, au însemnat o reluare a achiziționărilor grație și creșterii subvenției guvernamentale anuale (100.000 de lire steriline). Marele eveniment al acelor ani l-a constituit victoria din 1962, când National Gallery a obținut de la British Museum opera lui Leonardo da Vinci, Madonna col Bambino, sant’ Anna e san Giovannino; operă pentru care a achitat suma de 800.000 de steriline (sumă adunată în cea mai mare parte subscrierii publice și unei contribuții statale extraordinare). O altă dată importantă o constituie anul 1964, când National Gallery oferea publicului o sală (relativ mică), complet cufundată în întuneric; iluminarea artificială era orientată exclusiv asupra operei, creând un ambient de mare sugestie; circulația aerului era așezată și în spatele peretelui care susținea opera, astfel că era prevenită umezeala. Prestigiul muzeului - permanent în avangardă cât privește soluțiile expovitive și concepțiile administrative - au tot crescut până la inaugurarea aripei Sainsbury Wing, cea mai recentă extindere a galeriei pe latura orientală (pe fostul amplasament al magazinului Hampton Sita). Această extindere a fost posibilă grație fondurilor oferite, din 1985, de lordul Sainsbury și de cei doi frați ai săi. Aripa a fost inaugurată în 1991 și botezată cu numele de Aripa Sainsbury (recunoștință fraților: John, Simon e Timothy Sainsbury, binefăcători). Concursul de arhitectură l-a câștigat arhitecții asociați Venturi, rauch și Scott Brown, care au proiectat aripa ținând cont de toate exigențele timpului modern: servicii publice, o nouă intrare, spații muzeale mai funcționale și altele. În muzeul galeriei naționale sunt reprezentate multe școli de pictură din Evul Mediu până în prima jumătate a sec. al XX-lea. Și chiar dacă colecția sa nu este cea mai bogată (cuprinde numai 2,000 de tablouri) este unanimă convingerea că ea este selecția cea mai echilibrată și reprezentativă a picturii marilor maeștri. Muzeul este dedicat în principal picturei antice (medievale); arta modernă este un subiect abia atins. În 2002 piața din fața muzeului a devenit zonă pietonală, drept care a fost din nou repavată adecvat, operă (cea de pavaj) care integrează admirabil clădirea istorică cu spațiul înconjurător și încântă vizitatorul, pe care-l însoțește în mod ideal spre interiorul muzeului. În 2004, muzeul a mai făcut o achiziție de cartea recordurilor; în schimbul cifrei de 22 milioane de steriline (oferite de ducele de Northumberland) National Gallery a devenit posesorul de drept al tabloului Madonna dei garofani a lui Raffaello. Și în prezent Statul continuă să asigure fonduri guvernamentale pentru toate necesitățile galeriei. Între scopurile principale ale marilor colecții naționale britanice se numără efortul de a apropia publicul larg de artă și, pe această direcție, National Gallery pare să fie cea mai angajată. În vederea acestui scop alegerea inteligentă și meritorie a administrației de a garanta accesul gratuit (să nu se mai insiste și asupra faptului că atrage și binefăcători: la urma-urmei londonezii percep instituția aceasta cu-adevărat ca un bun comun lor tuturor). Din anul 1989, în cadrul Galeriei Naționale funcționează o schemă prin care se oferă unui artist contemporan un studiou unde să creeze opere bazate pe colecția permanentă. Această poziție este numită de „artist asociat” și este ocupată pentru 2 ani, la sfârșitul cărora National Gallery le oferă și spațiul pentru o expoziție personală. Lista artiștilor asociați de până acuma este: Atenta selecție de tablouri promovată chiar de la început de către Eastlake permite Galeriei Naționale să parcurgă întreaga istorie a artei italiene numai prin capodopere. De la cucerirea celei de-a treia dimensiuni realizată de Giotto și de la eleganța liniară a lui Duccio di Buoninsegna, prin goticul curtezan al lui Gentile Da Fabriano și a lui Pisanello, se ajunge la diferitele interpretări ale începutului Renașterii: dragostea arheologică a lui Mantegna; experimentele spațiale ale lui Bramantino și ale lui Vincenzo Foppa; marii maeștri di Ferrara cum sunt Cosmè Tura, Cossa și Lorenzo Costa. Celor doi tovarăși Perugino și Pintoricchio li se alătură florentini Filippo Lippi și Pollaiolo; un nucleu bogat al operei lui Botticelli și trei tablouri ale lui Pietro di Francesca găsesc comparație numai în muzeele italiene. În sec. al XVII-lea Parisul devenea capitala Rococò, grație operelor lui Boucher, Drouais (care o portretizează pe Madame Pompadour, amanta regelui Ludovic al XV-lea), Watteau, Fragonard și Elisabeth Vigée Le Brun (a cărei vaporoasă pictură mitologică uită de tensiunile sociale care vor provoca Revoluția franceză și rămâne cu totul străină noilor rigori ale desenului academic, exemplificate la National Gallery de două portrete ale lui David și Ingres și de o scenă istorică a lui Delaroche. Sec. al XVIII-lea readuce atenția artiștilor la realitate, așa cum o demonstrează opera lui Courbet, în timp ce Impresionismului lui Monet și Renoir îi revine datoria de a redescoperi lumina, reprezentând pentru prima dată lumea contemporană și riturile sale colective (caffé-concert, teatrul). Vizionarii Daumier, Puvis, Moreau și Redon aruncă, în sfârșit, o privire plină de neliniște asupra istoriei sacre și asupra miturilor literare dintotdeauna. Arta spaniolă formează un nucleu mai puțin numeros în muzeu; dar puținele tablouri sunt de o calitate excepțională. Și dacă Velázquez personifică pictorul Dumnezeu curte, cult și rafinat, Zurbarán și Murillo sunt exemplele complementare ale complexei religiozități iberice. Zurbarán reprezenta figurile sale sacre ca și cum ar fi vorba de oameni simpli, obișnuiți (de ex. Afânta Margareta din Antiohia) dar cufundate într-o atmosferă tainică și supranaturală, care atinge apogeul în viziunile sfinților, supranaturali în pofida detaliilor concrete. Murillo își datorează celebritatea tot unor astfel de scene; cum este de ex. Copilul la parapet; a fost însă și maximul interpret al unei religiozități pioase și populare, mereu eficient în comunicarea celor mai complexe concepte teologice, cum o demonstrează deplin Cele Două Trinități. Arta lui Ribera se inspiră din caravagismul napolitan, dând viață unor scene de intens clar-obscur și de mare dramaticitate. Tema vizionarismului traversează întreaga artă spaniolă, de la operele lui El Greco (de ex. Ruga din Ghetsimani) până la coșmarurile lui Goya, sec. al XVIII-lea. Însă primul care s-a interesat cu-adevărat de pictura flamandă a fost Eastlake, care a achiziționat opere ale pictorilor Van de Weyden și Dieric Bouts, cărora le-a urmat importantele donații ale lui Wymm Ellis (1876) și George Salting (1910). Maeștrii flamandi ai sec. al XIV-lea reușiseră să redea profunzimea spațială nu atât prin calculele precise ale contemporanilor lor italieni, cât mai ales cu ajutorul luminii. Astfel, Magdalena citind a lui Van der Weyden este adâncită într-un spațiu care ia formă grație descreșterii lente a luminii către planul îndepărtat. Artiști precum Antonello da Messina și Pietro della Francesca s-a inspirat tocmai de la lumina flamandilor pentru realizarea capodoperelor lor. Arta flamandă (flamandă)dă apoi dovadă de o atenție deosebită detaliilor (numai tangențial atinsă de alte școli) și mare iubire pentru gestul bogat și grotesc care nu se armoniza cu echilibrul clasic, cum apare în Adorația Magilor a lui Brueghel, care amintește de Bosch și de Bătrâna grotescă a lui Quentin Massys. La trecerea din sec. al XV-lea în cel de-al XVI-lea, Rubens și elevul său Van Dyck aduc din Italia culoarea venețienilor deodată cu interesul pentru mitologie și pentru portretristica mai puțin înțepătoare, așa cum se poate contempla în prospețimea Pălăriei de paie. Pictura olandeză a fost întotdeauna apreciată de nobilii englezi, aceasta și datorită permanentelor raporturi comerciale dintre cele două țări. În mod particular, în Anglia erau căutate opere de format mic, prețioase ca miniatură. Așa se explică de ce colecția National Gallery este printre cele mai importante din lume. Lipsa unei adevărate curți regale și bogăția provenită din comerț au dat artei olandeze o connotație specifică, care poate fi considerată pe bună dreptate „burgheză”; la aceasta se mai adaugă și faptul că reforma religioasă (în speță, Calvinismul) interzicea producerea de opere sacre, motiv pentru care artiștii s-au apecializat în reprezentarea lumii: peisajele, scenele de interior, portretul și natura moartă. Așa sunt burgheze casele curate și bine ordinate pictate de Gerard ter Borch, de Pieter de Hooch și de Vermeer. Hals, Keiser și Notus au dus portretristica la niveluri nedepășite de finețe, chiar și atunci când pare că se abordează semnificații morale, etice. Dar punctul tare al artei naționale îl constituie peisajele: capodopera lui Hobbema (Il Viale a Middelharnis) și operele lui Ruysdael, ale lui Koninck și a ale lui Dubbels au găsit inspirație în ambientul natural olandez bogat în ape și caracterizat de un cer schimbător, pictat fără veleități de idealizare. Rembrandt reușește să se împoseseze de tot acest patrimoniu cultural, dându-i o nouă viață prin forța culorii și luminii sale. Cu excepția lui Holbein, care a trăit și a murit la Londra, directorii Galeriei Naționale n-au arăta niciodată interes deosebit pentru arta germană. O colecție de tablouri achiziționate în 1854 în Germania, în cea mai mare parte au fost revândute câțiva ani mai târziu, lipsând astfel muzeul de multe astfel de picturi deosebit de rare. Din fericire, regina Victoria, în 1861, a donat muzeului câteva tablouri germane deosebit de importante: a făcut acest gest în memoria soțului ei decedat, Albert de Saxonia. Grație așadar suveranei, galeria poate expune o prețioasă pictură a lui Lochner, maximul reprezentant al eleganței și al cercetării coloristice a „goticului internațional”. Maestrul Veronicăi - contemporan lui Lochner - expune un stil mai sec. Împreună dau însă mărturie despre varietatea stilistică a acestor regiuni, deseori ignorate de istoricii artei sec. al XVIII-lea. Chiar dacă sectorul artei germane nu reprezintă un punct important al muzeului, galeria deține câteva opere ale celor mai mari pictori ai ariei germane: Cranach, Altdorfer și Dürer. Resimte clima rafinată a micilor curți princiare germane „Caritatea” lui Cranach, caracterizată de scena realistă a peisajului pe fundal. Acest naturalism minuțios este una dintre trăsăturile constante ale artei germane, aș cum o dovedește și „peisajul cu o pasăre” a lui Altdorfer, unul dintre cele „două peisaje pure” care se păstrează de la acest artist. În același fel, Dürer încrustează fiecare rid în parte pe fața „neterminatului” „Portret al tatălui”.Achiziționarea operelor engleze ale colecției Galeriei Naționale, paradoxal, nu provine de la o politică precisă interesată să reprezinte în mod complet evoluția artei britanice, dar este - în majoritate - rezultatul donațiilor și „achitării taxelor” (în natură), începând cu aceea a lui Angerstein până la cele ale lui Vernon și Turner. Primul mare maestru englez este Hogarth, care descrie cu ochi nemilos viciile societății sec. al XVII-lea. Pictura engleză, însă, se scaldă într-o superficialitate proprie în portret și în peisaj. Cu toată această aparentă lipsă, pictura britanică - pătrunsă de o inedită venă afectivă - va înflori în mod natural în Romantism, a cărui patrie incontestată este Anglia. Și dacă Reynolds încearcă să înnobileze modelele sale prin seriozitate (cum se întâlnește în minunatul „Portret al Anei, a doua contesă de Albemarle”), Gainsborough adoptă un stil mai liber și neconformist, surprinzându-și personajele sale în timpul unei plimbări („Soții Hallett”, de ex.) sau pe când privesc distrat în altă parte („Msr Siddons”).Adevărata pasiune a lui Gainsborough, însă, este peisajul, așa cum dovedește „The Watering Place” și fundalurile peisagistice ale portretelor sale. După sec. al XVIII-lea și al XIX-lea genul portretistic găsește un nou interpret magistral în Sargent. Odată cu Constable arta peisagistică se deschide spre un naturalism intens, în timp ce Turner încredințează doar culorii - libere și anticonvenționale - datoria de a comunica emoțiile și senzațiile. |
Termenul de coordonate se poate referi la: Coordonate astronomice folosite pentru determinarea poziției stelelor sau a altor obiecte astronomice Coordonate geografice un sistem de coordonate sferice care împart globul ca o rețea Coordonate polare este un sistem de coordonate bidimensional în care fiecărui punct din plan i se asociază un unghi și o distanță. |
Coroana de Oțel reprezintă coroana regală a României, care a fost turnată din țeava unui tun otoman capturat în timpul Războiului de Independență din 1877 - 1878, în bătălia de la Plevna din 30 august 1877. Carol I a ales oțel, și nu aur, pentru a simboliza vitejia ostașilor români. Primul ministru Dimitrie Brătianu l-a însărcinat pe V. A. Urechia, ce era în acea perioadă ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, prin adresa nr. 468 din ziua de 11 aprilie 1881, să conducă comisia formată din Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu și Grigore Tocilescu. Comisia urma să se întrunească în data de 13 aprilie pentru a stabili „... forma Coroanei lui Ștefan cel Mare și a sceptrului lui Mihai Viteazul”. Prin formularea acestui scop se poate vedea cu limpezime că se dorea ca forma coroanei ce trebuia a fi creată, să fie după un model istoric. Dimitrie Brătianu a pus la dispoziția lui Urechia și o documentație aferentă „...Am onoare de a înainta Domniei Voastre șapte copii de tablouri din Muzeul Național”, care să fie sursă de inspirație pentru comisie. Dezbaterile comisiei au fost sintetizate într-un proces verbal care a stabilit că: Theodor Aman urma să facă o schiță care să releve forma sceptrului regal, folosind modele occidentale, reprodus de Dr. Bcsek cu adaosul însemnelor țării. Schița lui Theodor Aman a fost realizată în tuș. În lucrare apare coroana și sceptrul. Schița poate fi văzută astăzi printre exponatele Muzeului Theodor Aman. Planșa are dimensiunea de 45 x 27,5 cm și pe ea apare un sceptru în stil gotic ce o străbate în diagonală din dreapta jos spre stânga sus. Sceptrul are un mâner lung de secțiune hexagonală. Pe o parte a măciuliei apare bourul Moldovei și pe cealaltă acvila Munteniei, surmontați de coroană și în partea de jos apar delfinii Dobrogei, regiune recuperată de România după Războiul de Independență. Stema Moldovei este plasată în dreapta. În partea stânga jos a planșei, apare schițată foarte fin coroana cu vârful peniței. În data de 3/15 mai, regele Carol I s-a întors la București după două zile de odihnă petrecute la Sinaia. Pe biroul său de la Palatul Cotroceni, a găsit coroana de oțel. După propriile amintiri „...Ea se compune dintr-un cerc asupra căruia se ridică opt emisfere ce susțin globul regal cu «Crucea [Trecerea] Dunării»; forma ei este aceea a coroanelor regale moderne; înăuntru este îmbrăcată cu catifea roșie de pe care iese foarte bine în relief strălucitorul oțel... Neobositul locotenent-colonel Dimitrie Pappasoglu, adept al culturalizării și informării prin imagine ca și al democratizării artei prin litografii ieftine, accesibile oricui, a editat o stampă cu această. coroană.” Cu toate că guvernul s-a pronunțat în favoarea unei coroane foarte scumpe și fastuoase, regele Carol I a dorit una plină de simplitate și sobrietate. El a fost încurajat să urmeze această idee de tatăl său, principele Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Acesta i-a trimis o scrisoare, datată în ziua de 19 aprilie 1881, în care i-a prezentat fiului un memoriu bine argumentat privind coroanele și ceremonia de încoronare pe care trebuia să o facă ținând cont de faptul că în România se instaura o monarhie fără tradiție, tânără și modernă. Coroana de oțel a fost făurită de către elevii și soldații meseriași ai Arsenalului Armatei din București după un proiect al lui Theodor Aman. S-au făcut trei modele aproape identice. Unul dintre ele a rămas la Muzeul Arsenalului, nefiind terminat, cercul frontal diferind de acela al celorlalte două modele. Al doilea, modificat, a fost așezat pe globul purtat de aquila din vârful unei coloane de piatră din Bulevardul Carol, Piața C.A. Rosetti. Al treilea model este cel primit de Regele Carol I, sfințit la Mitropolia din București în ziua de 10 mai 1881 și se compune dintr-un cerc frontal cu opt fleuroane și tot atâtea mărgăritare, împodobit cu modele de pietre prețioase, toate stilizate din oțel. Cele opt fleuroane sunt unite, în vârful coroanei, de Crucea „Trecerea Dunării”. Coroana cântărește 1.115 grame și este realizată din zburătura unui tun (partea din față a țevii) de calibru 90 mm, fabricat la F. Wöhlert din Berlin. Spre a comemora faptele strălucite săvârșite de țară și Domnul Carol, pe tun, sub turaua otomană care poartă semnătura sultanului Abd Al-Hamid nepotul lui Mahmud întotdeauna Victorios, este scrisă următoarea inscripție: Tunul s-a păstrat în Muzeul Arsenalului până la desființarea muzeului, apoi a fost mutat în actualul Muzeu Militar Național. Aceasta a fost purtată în ocazii solemne de către toți regii României începând cu încoronarea din 1881. Regele Ferdinand I al României a purtat-o la încoronarea sa de la Alba Iulia. Mihai I a fost încoronat cu aceeași coroană și uns Rege de către Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București, chiar în ziua celei de-a doua sale suiri pe tron, la 6 septembrie, 1940. Coroana s-a regăsit, între anii 1881 și 1947, și în stema națională, iar din 11 iulie 2016 face din nou parte integrantă din stemă. O copie fidelă a coroanei se găsește și la Castelul Peleș. Cu ocazia proclamării Regatului, Carol I a instituit Ordinul „Coroana României”, cel de-al doilea ordin național românesc, și a specificat în Regulamentul de înființare al decorației, ca micuța coroană din centru să fie din oțelul aceluiași tun capturat la Plevna. |
Râul Urlatul Mic este un curs de apă, un râu din județul Brașov, care izvorăște din munții Ciucaș, și care este al doilea afluent de stânga, din cei patru ai râului Tărlung. Râul Urlatul Mic nu are afluenți semnificativi și nici nu trece prin vreo localitate. |
Titlul de tlatoani a fost frecvent tradus ca Împărat Aztec, deși nu corespunde noțiunii de monarh absolut așa cum era înțeles în multe culturi ale lumii. Spre deosebire de alți monarhi din alte culturi, succesiunea diferiților tlatoque nu era ereditară. Conducătorii supremi ai aztecilor erau aleși prin consensul elitei aztece, reprezentând cea mai bună alegere posibilă a timpului respectiv. Hueyi Tlatoani cumula multiple funcții, fiind simultan șeful guvernului, comandantul suprem al armatei și mare preot al tuturor Mexica, dar, fiind practic ales, funcția sa avea o componentă considerată astăzi "foarte modernă", aceea de președinte al unei țări moderne care ar fi o republică prezidențială, la care se adăuga controlul religios. Punctul cel mai vulnerabil al funcției Hueyi Tlatoani (ca și în cazul multor civilizații de-a lungul istoriei) era lipsa uneia sau mai multor persoane care ar fi putut urma imediat la comandă în cazul inabilitării, capturării sau decesului conducătorului întrucât ideea și realizarea unei linii de succesiune de tip ne-monarhic, oricând operațională, deși este un concept foarte vechi, este caracteristic și a fost pus în practică mai ales în decursul secolului 20.În cazul civilizației aztecilor, ne-existența unei linii de succesiune monarhice, întrucât liderul era ales, a condus practic, după eliminarea fizică a ultimului Hueyi Tlatoani, Montezuma II (cei doi Tlatoque, Cuitláhuac și Cuauhtémoc, care au urmat formal au fost evident "decorativi"), de către conchistadorii spanioli conduși de Hernán Cortés, la declinul accelerat al unității entității statale urmată de colapsul ulterior al Imperiului aztec. |
Din 1991 este pe lista de monumente propuse pentru a intra în patrimoniul UNESCO.Nicolae Iorga a numit biserica "fără pereche în toată românimea". Biserica este trecută pe lista monumentelor istorice din județul Hunedoara cu codul . Biserica Sfântul Nicolae are un plan pătrat (cca. 6 x 6 m), naosul este străpuns de un turn în jurul căruia se află un spațiu îngust acoperit cu o boltă de sprijin. Spre est se afla o adâncă absidă semicirculară, atât la interior cât și la exterior, având pe latura sudică un diaconicon de mari dimensiuni. Acoperișul întregii construcții este din plăci de piatră. Încăperi anexe au fost adăugate pe latura sudică în secolele al XIV-lea - al XV-lea. Construită din pietre romane fasonate aduse din ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa din apropiere, biserica are o înfățișare ciudată, care nu ascunde însă amprentele stilistice ale romanicului târziu. Valoroasele fragmente de pictură murală, datând din 1443, opera unei echipe de maeștri în frunte cu Ștefan, unul din primii zugravi români cunoscuți, vădesc strânse legături stilistice cu picturile de epocă din Țara Românească. Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” este un lăcaș de cult cu o înfățișare stranie, construit din piese litice, aduse din fosta capitală romană a Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, compus dintr-un naos pătrat și o absidă cu închidere semicirculară; la interior, patru stâlpi, alcătuiți fiecare din câte două altare romane suprapuse, descriu un careu central, deasupra căruia se înaltă un turn, cu patru secțiuni distincte. Pe latura sudică a altarului s-a adăugat un diaconicon scund, boltit semicilindric; târzii sunt și pronaosul vestic, precum și coridorul sudic al navei, astăzi ruinate. Specialiștii în arheologie medievală pledează pentru apartenența construcției la marea familie a edificiilor cneziale românești din secolele XII-XIV, cu indicarea nobililor hațegani Mușana drept ctitori ai lăcașului, care este datat în ultima treime a anilor 1200. Preluând o ipoteză din 1775 a unui ofițer din armata austriacă, Sylvester Joseph von Hohenhausen, istoriografia bisericească susține că, la origine, lăcașul ar fi fost un monument funerar ridicat în memoria generalului Longinus (secolul II), dar încreștinat în cursul secolelor IV-V; abandonat după 568. Acoperite cu un strat de var între anii 1566 și 1720, frescele interioare sunt operă a trei zugravi diferiți ca stil și formație artistică; meșterul principal, Ștefan, semnatarul picturii din 1443, este considerat un exponent al ambianței artistice sud-carpatice, dezvoltate în jurul mănăstirii Curtea de Argeș. Cel mai vechi preot cunoscut cu numele este Dalc, participant, la 2 iunie 1360, la un scaun de judecată ținut în Hațeg. După mijlocul anilor 1800, biserica s-a aflat într-un stadiu avansat de degradare, iar localnicii intenționau să o demoleze. Biserica a fost salvată de autoritățile vremii, austro-ungare, care au declarat-o monument istoric în 1870.Actualmente, biserica de la Densuș are două hramuri, „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Prooroc Ieremia”. Dublarea acestuia - nu se știe care a fost cel inițial - trebuie pusă în legătură cu una dintre lucrările majore de consolidare a lăcașului, care putea avea caracterul unei rectitoriri, motivându-se astfel înlocuirea primului patron spiritual al bisericii cu un altul. Dar, în acest caz, renovarea nu poate fi pusă în legătură decât cu familia locală a Mușineștilor, atestați documentar începând din secolul al XIII-lea. Edificiul este înscris pe lista monumentelor istorice românești (HD-II-m-A-03307). Valorosul veșmânt pictural al bisericii, grav deteriorat de scurgerea timpului, a beneficiat, încă din 1871, de o atenție deosebită din partea specialiștilor; în circuitul științific a intrat după 1905. Cu ocazia săpăturilor arheologice și a decapărilor din anii 1961-1962, au fost scoase la lumină mai multe scene, acoperite până atunci cu un strat gros de var. Analiza stilistică a ansamblului permite evidențierea prezenței a trei meșteri zugravi, doi dintre ei lucrând - se pare - concomitent. Meșterul principal, autorul picturilor întregului altar, al primelor două registre superioare din naos și al icoanei de hram, și-a înscris numele în partea de sus a pilei din stânga intrării în biserică:„A pictat Ștefan”, inscripție completată cu o alta, tot în slavonă, aflată sub fereastra de pe latură sud-estică a absidei altarului: „... la anul 6952 [1443 n.n.] luna octombrie 23 s-a pictat [biserica cu hramul] Sfântul Nicolae ... jupâneasă și fetelor ... Amin”. Ansamblul mural, databil din secolul al XV-lea, pare a fi o donație a cnezilor din familia Mănjina, deseori pomeniți în documentele vremii, atât în legătură cu convocarea unor scaune de judecată, cât și în contextul nesfârșitelor campanii antiotomane întreprinse de regalitatea maghiară. În favoarea acestei ipoteze vin trei însemnări slavone de pe stâlpii centrali ai navei. Una datează din anul 1566, atestând moartea jupânului Andriaș Mănjina: „În anul 7074 [1566 n.n.] a răposat jupân Mănjina Andriaș, luna februarie 10”; celelalte două sunt nedatate și incomplete: „Ruga robului lui Dumnezeu, jupân ...” și „Ruga robului lui Dumnezeu, jupân Crăstia Mușat”.La sfârșitul secolului al XVIII-lea, potrivit unei inscripții în româno-chirilice, a fost pictat iconostasul de lemn al bisericii: „1789, popa Simeon zugr[av]”.Aceluiași meșter i se datorează, probabil, și decorul mural care împodobea odinioară peretele apusean al naosului, înfățișând o amplă „Judecată de Apoi”, compoziție de o mare finețe artistică, distrusă însă în cea mai mare parte. În pofida dispariției unor scene, decorul mural care înfrumuseța odinioară interiorul bisericii poate fi reconstituit în patru registre, într-o dispunere inedită a scenelor și a personajelor. Cele două frize superioare cuprind figuri mai mari, comparativ cu cele din al treilea rând; mult micșorate, acestea corespund, câte două, unei singure figuri din friza superioară. Potrivit aceluiași „descrescendo”, sfinții din registrul de la poala peretelui, reprezentați integral, sunt distribuiți câte trei în dreptul celor patru din aliniamentul imediat superior. Din punctul de vedere al compozitiei, figurile de pe cele două rânduri superioare ale laturii de nord a navei reprezintă taumaturgi, fiecare ținând în stânga câte un recipient, iar în dreapta câte o linguriță. Pe latura sudică, la același nivel, este pictată o împărăteasă cu crucea, urmată de o figură bărbătească cu diademă (probabil „Sfinții Împărați Constantin și Elena”) și de o martiră cu o coroană pe cap. Pe rândul următor se distinge chipul unui sfânt luptător, cu un coif ovoidal, corespunzător armurilor medievale; apoi, o mucenițâ tânără cu coroană și o figură deneslușită. În nișa de deasupra ușii, se află reprezentat bustul „Maicii Glykophilousa” (Maica Domnului ținând Pruncul cu capul lipit de obraz) și al „Sfântului Ierarh Nicolae” în odăjdii arhierești. În altar, pictura s-a păstrat mulțumitor doar la nivelul registrului inferior al pereților; impresionante sunt figurile „Sfinților Arsenie și Atanasie”.Zona centrală a bolții este rezervată „Platiterei” (imagine consacrată a Maicii Domnului cu Pruncul tronând), încadrată de arhangheli și de prooroci; în partea sud-estică a acesteia se găsește un personaj cu barbă și plete albe, posibil un profet. Picturile de pe stâlpi, datorate, probabil, unui zugrav popular local, redau, într-un mod naiv, dar plin de farmec, o imagine a „Sfintei Marina”, martelând un drac, o reprezentare popular-artistică a „Sfintei Treimi” și un „Sfânt Apostol Bartolomeu” ducându-și pielea pe băț. Din secolul al XV-lea data, probabil, și pictura dispărută a „coridorului” de pe latura sudică a bisericii actuale; pereții diaconiconului par să fi fost și ei zugrăviți în vechime. În perioada interbelică, urme de pictură au fost semnalate chiar și la nivelul coloanelor încastrate în pereții bisericii. Între anii 1566 și 1720, frescele au fost acoperite cu văruieli; bine reprezentate anterior, sgrafitele slavone și românești din această perioadă lipsesc. Pe baza acestei constatări se poate stabili, cu aproximație, și intervalul cronologic în care lăcașul cult ar fi deservit, în paralel, atât comunitatea ortodoxă, cât și pe cea reformată a nemeșilor locali, protestantizați și maghiarizați la sfârșitul perioadei medievale. Potrivit unui document din 20 ianuarie 1702, în anul 1702, nobilii satelor hațegane Densuș, Ciula Mare, Peșteana, Răchitova și Ostrov au pus bazele unei parohii calvine locale, deservită de pastorul maghiar Tokai Istvan; acesta avea în subordine și filiile Peșteana, Tuștea și Ciula Mare. La începutul secolului al XVIII-lea, străvechiul edificiu a fost preluat de uniți, fiind înregistrat, ca atare, de recensămintele ecleziastice ale anilor 1733 și 1750; acest statut confesional și l-a păstrat până în preajma amplei mișcări religioase a călugărului Sofronie de la Cioara, când, potrivit datelor transmise de catagrafia Buccow din 1761-1762, a revenit obștii ortodoxe. Înstrăinat din nou în deceniile următoare, lăcașul de cult, menționat în tabelele conscripției din anii 1829-1831 și în protocoalele „vizitațiunilor canonice” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a revenit Bisericii Ortodoxe în 1948, în urma interzicerii de către statul român comunist a Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). FOTO Povestea celei mai vechi biserici de piatră din țară: Biserica Densuș, ridicată pe locul unui templu păgân al romanilor, 1 mai 2013, Daniel Guță, Adevărul Biserica din Densus, cea mai veche biserica din Romania, orastie. info Monedă de argint dedicată aniversării a 100 de ani de la nașterea economistului Kirițescu, 4 iunie 2008, Amos News Biserica Densus, un templu romanesc, 31 iulie 2007, Evenimentul zilei |
El a purtat cu sine în cei aproape 50 de ani de profesie mesajul generos al întemeietorilor Școlii românești de medicină. A fost medic la spitalul care îi poartă numele în localitatea Șimleul Silvaniei. În 1972 a brevetat Ulcosilvanilul, un medicament cu rată de vindecare de 100% pentru ulcerul gastric. Pușcaș a afirmat că, în 1970, l-a vindecat pe Fidel Castro de ulcer. De-a lungul carierei sale medicale, Ioan Pușcaș a obținut două medalii de aur pentru descoperiri medicale și a avut 42 de brevete de invenții. A publicat 17 cărți de specialitate, mare parte din ele fiind traduse în engleză, portugheză, spaniolă, japoneză. Medicul care a descoperit leacul ce vindecă ulcerul și care i-a tratat pe dictatorul cubanez Fidel Castro și pe consilierul președintelui american John Fitzgerald Kennedy, 17 aprilie 2013, Olimpia Man, Adevărul |
El acoperă însă doar o parte din teritoriul țării, anume provinciile Olanda de Nord și Olanda de Sud. Locuitorii Țărilor de Jos sunt numiți în engleză Dutch, nume derivat de la aceeași rădăcină ca Deutsch, adică „german”. Limba neerlandeză este forma literară a germanei plate, limba vorbită ca dialect în nordul Germaniei. Un sfert din teritoriul Țărilor de Jos se află sub nivelul mării, statul având cea mai joasă altitudine din lume. De asemenea, este una dintre țările cele mai dens populate din lume. Olanda are o lungă istorie de toleranță socială și este în general considerată ca fiind o țară liberală, legalizând avortul, prostituția și eutanasia și menținând în același timp o politică de relativă toleranță în ceea ce privește regimul drogurilor numite „ușoare” precum marijuana În anul 2001, a devenit prima țară din lume care a legalizat căsătoriile între persoane de același sex. Este membră NATO și UE. Pe teritoriul său se află sediul Curții Penale Internaționale. Capitala Olandei este orașul Amsterdam. În timp ce Amsterdam este capitala oficială a țării conform Constituției, la Haga (în neerlandeză Den Haag, sau oficial 's-Gravenhage) se află sediul guvernului, reședința regală (Palatul Noordeinde), precum și cea mai mare parte a ambasadelor străine. Sub Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman și rege al Spaniei, regiunea făcea parte din cele 17 Provincii ale Țărilor de Jos, care includeau și Belgia actuală. După ce și-a obținut independența în 1648, Olanda a devenit o mare putere maritimă și economică în secolul XVII. Această perioadă, în timpul căreia Olanda și-a creat colonii și semicolonii în lume, este cunoscută drept secolul de aur. După ce a fost integrată în Imperiul Francez de Napoleon, în 1815 prin Congresul de la Viena a fost creat un Regat împreună cu Belgia și Luxemburg. Belgienii au devenit independenți începând cu 1830, ca și luxemburghezii. Una dintre Țările de Jos, Olanda nu are o istorie unificată până în secolul al XV-lea. Regiunea vestică a Rinului, formată ca parte a provinciei romane a Germaniei de Jos, a fost locuită de către Batavi. Aproape întreaga arie a fost cucerită în secolele XIV-XV de către franci, care, odată cu destrămarea Imperiului Carolingian, au trecut, în majoritate, în regatul francez și, în acest fel, la Marele Imperiu Roman. Conții Olandei au fost unii dintre cei mai puternici lorzi medievali ai regiunii, lângă vecinii lor sudici din Brabant și conții Flandrei. În secolele XIV și XV, Flandra, Olanda, Zeelandă, Gelderland și Brabant au trecut sub puternicii stăpâni ai Burgundiei, care controlau virtual toate Țările de Jos. Cu toate acestea, orașele și porturile olandeze erau slabe din punct de vedere economic față de prosperitatea comercială și centrele industriale ale Flandrei și Brabantului. Cu toate acestea, toți erau parte a Ligii Hanseatice și se bucurau de anumite privilegii. În 1477, Mary a Burgundiei a restaurat toate libertățile interzise de către predecesorii ei. Mariajul său cu arhiducele Maximilian (împăratul Maximilian de mai târziu) a adus Țările de Jos în casa Imperiului Habsburgic. Charles al V-lea le-a dat, în 1555, fiului său, Philip al II-lea al Spaniei. În acel timp, provinciile de nord au ajuns la prosperitate economică. Ascensiunea calvinismului a ajutat la separarea Țărilor de Jos de Spania catolică; aristocrații, suportați de către mulți oameni din motive religioase și economice, au cerut autonomie pentru provincii, ca recompensă pentru înlăturarea oficialilor spanioli. Încercarea lui Filip, prima oară prin cardinalul Granvelle și după aceea prin ducele de Alba, de a introduce Inchiziția spaniolă și de a readuce Țările de Jos la statut de provincie a avut parte de opoziția mai multor clase sociale, mai ales a catolicilor și a protestanților. Alessandro Farnesse i-a luat locul lui John de Austria ca guvernator al Spaniei, a recucerit provinciile de sud și le-a readus la catolicism. Barierele râurilor erau cruciale pentru protecția împotriva rebeliunii și a religiei protestante din nord. Cele șapte provincii nordice, Olanda, Utrecht, Zeeland, Gelderland, Overijssel, Friesland și Groningen au format Uniunea de la Utrecht (1579) și au declarat independența în 1581. William Taciturnul a fost asasinat în 1584 și a fost înlocuit ca șef al statului de către fiul său, Maurice de Nassau, care a fost susținut încă de la început de către Johan van Oldenbarneveldt. O expediție engleză condusă de către Robert Dudley, conte de Leicester, numit căpitan-general al armatei olandeze, pentru ajutarea Olandei împotriva ducelui de Parma, a eșuat, ducând la numirea lui Maurice de Orania în locul acestuia (1587). Dovedindu-se unul dintre cei mai buni strategi ai timpurilor sale, Maurice a organizat rebeliunea împotriva Spaniei într-o revoltă coerentă încheiată cu succes, care a dus la semnarea în 1609 a unui armistițiu de 12 ani cu Spinole, comandantul Spaniei. Lupta cu Spania a fost încheiată în războiul de 30 de ani (1618-1648), după care a fost recunoscută independența Provinciilor Unite în tratatul de pace de la Westfalia. În 1648, Spania a cedat, de asemenea, nordul Brabantului cu Breda și o parte din Limburg cu Maastricht. Luptându-se încă pentru independență și implicați în lupta dintre Calvinism și Protestantism, olandezii și-au pus temelia imperiului lor comercial și colonial. Compania Indiei de Est olandeze a fost înființată în 1602 și Compania Indiei de Vest olandeze, în 1621. Căderea Antwerpului sub regulile și drepturile spaniole de a controla estuarul Scheldt le-a oferit supremație porturilor olandeze, în special Amsterdamului. Comercianții olandezi au negociat pe fiecare continent și au acaparat piața schimbului. Provinciile unite și-au deschis porțile pentru refugiații religioși, în special evrei portughezi și spanioli, dar și hughenoților francezi, care au contribuit la prosperitatea Olandei în secolul al XVII-lea. Prințul Frederick Henry, care l-a înlocuit după moartea fratelui său, Maurice, în 1625, ca șef de stat (Stadhouder), a fost, la rândul său, urmat de către fiul său, prințul William al II-lea, în 1647. Moartea acestuia de variolă în 1650, a deschis calea pentru oponenții Casei de Orania pentru a-și relua drepturile asupra provinciilor și a statului, în general. Jan de Witt, liderul politic al statelor olandeze, care a fost ales în 1652, a condus Republica Olandeză pentru următorii 20 de ani. Pentru a preveni recâștigarea autorității de către prințul William al III-lea de Orania, de Witt, prin edictul din 1667, a încercat să abroge postul de șef al statului în Olanda și să îndepărteze casa de Orania de putere. Însă, în ciuda prevederilor edictului, în urma dezastruosului război din 1672 cu Franța și Anglia Wilhem al III-lea a fost ales șef al republicii olandeze, ceea ce a dus la căderea lui de Witt. Administrarea lui de Witt a fost în mare măsurǎ îngreunată de către războaiele Olandei cu Anglia (1652-54,1664-67), apariția primelor acte de navigație engleze (1651) și rivalitatea comercială olando-engleză. Tratatul de la Breda (1667) a fost avantajos pentru Olanda, care a câștigat privilegii de negoț și i-a fost recunoscută posesia Surinamului. Olanda a ajuns la apogeul puterii politice, formând în 1668 Tripla Alianță cu Suedia și Anglia, fapt care l-a forțat pe Ludovic al XIV-lea al Franței să oprească războiul împotriva Spaniei. Ludovic al XIV-lea s-a răzbunat, începând în 1672 al treilea război olandez în care Franța a luat Țările de Jos. În apărare, olandezii și-au deschis digurile și au inundat țara, creând un baraj pentru apă care virtual era impenetrabil. De Witt a căutat să negocieze pacea, dar a fost ucis de către o mulțime a partizanilor Casei de Orania. Șefia de stat a fost reinstaurată lui Willem al III-lea (de asemenea rege al Angliei după 1689). Războiul a devastat provinciile, dar prin tratatul de la Nijmegen (1678-79), olandezii au obținut o importantă concesiune din partea Franței Olanda a luptat din nou cu Ludovic al XIV-lea în Războiul Marii Alianțe (1688-97) și în Războiul Succesiunii Spaniole. La moartea lui William III șefia de stat a fost încă o dată suspendată și statul general a recuperat controlul asupra guvernului, dar, în 1747, partidul republican a pierdut puterea și William IV de Orania a devenit șef de stat ereditar. În secolul al XVIII-lea legătura comercială, militară și culturală a Provinciilor Unite în Europa au scăzut în timp ce cele ale Franței și ale Angliei au crescut. Olanda s-a aliat cu Anglia în Revoluția Americană și ca rezultat a pierdut mai multe colonii prin Tratatul de Pace de la Paris din 1783. În 1806 Napoleon I a înființat Regatul Olandei și l-a făcut pe fratele sǎu, Louis Bonaparte, rege. Bonaparte a fost detronat în 1810 și regatul a fost anexat de către Franța. Capitularea Germaniei din mai 1945 a fost urmată de imediata reîntoarcere a reginei și a cabinetului. Olanda a devenit membră a Națiunilor Unite în 1945 și în 1957 a intrat într-o alianță cu Belgia și Luxemburg, care a devenit în 1958 Uniunea Economică Benelux. Țara a participat de asemenea la crearea organizației ce a devenit mai târziu Uniunea Europeană. Clima este temperat-oceanică, blândă, umedă, cu vânturi permanente, ceea ce a dus la folosirea intensivă a morilor de vânt, care au devenit, în timp, un simbol al Olandei. În Olanda vara este caldă, temperatura medie a lunii iunie este de 16-17°C. Iarna este este un anotimp răcoros, temperatura medie a lunii ianuarie pe coastă fiind în jur de 2°C, în interiorul țării mai scăzută. Masele de aer polar fac ca în multe ierni temperatura aerului să scadă sub temperatura de îngheț. Atunci când ninge canalele și lacurile se acoperă cu gheață. Cantitatea anuală de precipitații este în jur de 800 mm, în ținuturile aflate mai departe de mare este ceva mai mică. Cele mai uscate luni sunt februarie, martie, aprilie și mai. Vegetația naturală a făcut loc în mare parte culturilor agricole și pășunilor; doar în est și nord există încă suprafețe însemnate de turbării și landă (formație vegetală tipică zonelor nisipoase). În sud-est, pădurile de foioase (fag și stejar) au o extindere importantă. Vegetația este halofilă și arenicolă, iar fauna cuprinde păsări de apă (bâtlanul pur-puriu, cormoranul, lopătarul etc.), păsări migratoare, mamifere mari concentrate în rezervații. Unele specii ca porcul mistreț, castorul și altele au fost introduse local sau reintroduse, iar reptilele sunt în pericol de dispariție. Unele specii de animale și plante sunt protejate de lege, iar dintre rezervații cele mai cunoscute sunt Naardermeer din Amsterdam, Parcul Național Hoge Veluwe și Oostvaardersplassen din South Flevoland. Țările de Jos sunt o monarhie constituțională din anul 1815, după ce între 1581 și 1806 a fost o republică (țara a fost ocupată de Franța între 1806 și 1815). Din 2013, Țările de Jos sunt reprezentate de regele Willem-Alexander, succesorul reginei Beatrix. Teoretic, regele numește membrii guvernului. Practic, odată cunoscute rezultatele alegerilor parlamentare, se formează guvernul de coaliție (această etapă poate dura câteva luni), urmând ca acesta să fie recunoscut de rege. Astăzi există 12 provincii, diferite ca mărime și ca număr de populație. Provincia Utrecht este cea mai mică, în timp ce cel mai puțin populată este provincia Zeelanda. Granițele majorității provinciilor au fost hotărâte istoric, astfel că ele nu mai coincid cu forma teritorială a activităților socio-economice sau infrastructurale actuale. Cu excepția împărțirii în secolul trecut a provinciei Olanda într-o provincie de nord și una de sud, și a formării provinciei Flevoland (literal din mare, ca urmare a pământului extras din mare pentru umplerea lacului Zuidersee), nicio altă schimbare majoră nu a mai avut loc. Totuși, planurile de reorganizare a provinciilor olandeze au devenit în ultimii 30 de ani un subiect constant al agendei administrației publice. Cele 12 provincii își au propriile parlamente provinciale și guverne provinciale alese direct. Statutul legal și instituțional al provinciilor și cel al municipalităților sunt în mare parte similare. Aceasta se datorează faptului că ambele nivele au fost create în urma unuia și aceluiași amendament la Constituția olandeză. Și tot aceasta a constituit o idee de bază în implementarea modelului olandez de stat unitar descentralizat. Amsterdamul este cel mai mare centru industrial și administrativ din Olanda. Dezvoltarea lui a început în secolul al XIII-lea în locul unde se vărsa râul Amstel în Zuiderzee. Orașul a început să se extindă pe insulele mlăștinoase învecinate, are peste 800 de poduri, iar multe construcții sunt ridicate pe piloni pentru a fi ferite de inundații. Este și azi oraș portuar. Legătura cu marea este realizată prin Noordzeekanaal (Canalul Mării Nordului), executat între orașele Amsterdam și Ijmuiden. Aceasta este capitala oficială a țării, dar sediul guvernului, al reprezentanțelor diplomatice și al câtorva ministere se află în Haga. Al doilea oraș ca mărime este Rotterdamul. Timp de 40 de ani (până în 2004), Rotterdam a stat în fruntea listei celor mai aglomerate și mai mari porturi ale lumii (luând în considerație cantitatea de mărfuri tranzitată). A fost însă surclasat de Shanghai, Singapore și Hong Kong, iar acum deține întâietatea doar în Europa, fiind urmat îndeaproape de Anvers și Hamburg. Portul Rotterdamului a fost completat de un Europort de mare capacitate aflat pe malul lui Nieuwe Waterweg, după ce fluviul Rin a primit un rol important în derularea activității comerciale a Comunității Europene și în transporturi. Cei mai mulți musulmani de aici locuiesc în Amsterdam, Rotterdam și Haga, majoritatea provenind din Turcia și Maroc. Mare parte din populația musulmană a venit în anii '60-'70, când guvernul olandez a recrutat forță de muncă, pentru a impulsiona revenirea economică a țării. Olanda are două limbi oficiale: olandeza (neerlandeza) pe întreg teritoriul și frizona de vest în Friesland. Adițional, limbile limburgheză și neersaxonă au statutul de limbă regională. Aproximativ 99% din populația Olandei cunoaște limba neerlandeză. Există o tendință de învățare a limbilor străine în Olanda: între 90% și 93% din populație este capabilă să poarte o conversație în engleză, 71% în germană, 29% în franceză și 5% în spaniolă. Programele de televiziune și filmele străine sunt difuzate aproape întotdeauna în limba lor originală cu subtitrare. Doar programele pentru copii sunt dublate în olandeză. Din 1970 până în 2008,205 biserici catolice din Olanda au fost demolate, iar 148 au fost transformate în centre de sănătate, restaurante, librării sau apartamente. Potrivit unui studiu realizat de Health Consumer Powerhouse (HCP), Olanda este țara cu cel mai performant sistem sanitar din Europa. Sistemul de sănătate aflat în funcțiune în Olanda a fost introdus în 2006 și, la momentul respectiv, a fost considerat un posibil model pentru reforma sistemului medical din Statele Unite, datorită modului în care îmbină asigurarea medicală obligatorie cu asigurările private de sănătate. Acest sistem este organizat pe două nivele. Îngrijirea medicală primară, precum și accesul la spitale, clinici și medici de familie sunt finanțate prin intermediul asigurărilor private obligatorii. Îngrijirile pe termen lung pentru pacienții în vârstă sau cu dizabilități, îngrijirile paliative și cele pentru pacienții cu boli mintale sunt acoperite de asigurările sociale finanțate prin taxe. Sistemul de sănătate olandez este, în proporție de 50%, finanțat prin taxele salariale plătite de angajatori către un fond controlat de Autoritatea de Reglementare în Sănătate, la care Guvernul contribuie cu un procent de 5%. Restul, de 45% din cheltuielile de sănătate, sunt acoperite de sumele achitate de către asigurați direct companiilor asigurătoare. Spitalele din Olanda sunt reglementate și controlate, dar în mare parte au acționariat privat și sunt orientate spre profit, la fel ca și majoritatea companiilor de asigurări. Conform Economist Intelligence Unit, Olanda este una dintre cele mai sigure destinații de afaceri, bucurându-se de un climat politic stabil, o bază macroeconomică puternică, un cadru legal clar și relații comerciale bine dezvoltate. Plasată pe coordonatele economiei vest-europene, de care este legată printr-un sistem de relații speciale (fiind membră a uniunii vamale Benelux, a Comunității Economice Europene, a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, a Comunității Europene pentru Energie Atomică, a Organizației Economice pentru Cooperare și Dezvoltare), economia olandeză se detașează prin dimensiunile sale, care au prea puțin cu întinderea sa teritorială. Economia olandeză se bazează în mare măsură pe comerțul exterior și se remarcă prin relațiile industriale stabile, șomaj și inflație moderate, balanță comercială excedentară și rolul de important hub european de transport. Poziția geografică avantajoasă, dublată de un sistem fiscal stimulativ, plasează Olanda între primele 10 destinații preferate pentru investitori. În același timp, firmele olandeze sunt prezente în majoritatea țărilor lumii, asigurând constant Olandei poziții de top în clasamentul investitorilor străini atât în economiile dezvoltate, cât și în cele emergente. Economia olandeză a fost afectată în anul 2009 de criza economică internațională, înregistrând o scădere de 3,5%. În anul 2010, economia a revenit pe un trend pozitiv, creșterea economică fiind de 1,7%, ca apoi în anul 2011 să fie de doar 1,2%, iar în anul 2012 să aibă o scădere de 1%. Apoi, în anul 2013 s-a înregistrat o scădere de 0.7%, iar în anul 2014 economia olandeză a crescut cu 0,8%. Odată cu creșterea gradului de integrare a piețelor financiare, sectorul olandez de profil a reacționat prompt și dinamic și și-a diversificat oferta de servicii, băncile olandeze fiind o prezență activă pe piața internațională. Patru dintre băncile olandeze sunt cotate între primele 60 de instituții bancare din lume: ABN AMRO, ING Groep, Rabobank și Fortis. Împreună, acestea au dezvoltat o rețea de aproximativ 6.500 de filiale pe teritoriul Olandei și peste 500 în alte 50 de țări. În același timp, în Olanda funcționează 60 de filiale și sucursale ale unor bănci din Europa, Asia și America. Bursa de Valori Mobiliare de la Amsterdam este cea mai veche instituție de acest gen din Europa și una dintre cele mai importante din lume. În prezent, face parte din Euronext N. V., primul operator bursier paneuropean, creat în 2000 prin fuziunea burselor de valori din Amsterdam, Bruxelles și Paris. Servicii de finanțare a afacerilor sunt asigurate și prin alte instituții specializate, cum ar fi: Banca Națională de Investiții - NIB Capital specializată în împrumuturi pe termen mediu și lung, companii de investiții de capital (inițial create de guvern, în prezent semi-independente) și agenții regionale de dezvoltare (servicii financiare pentru înființarea de noi companii sau preluarea riscului). De reputație internațională bine stabilită se bucură construcțiile navale, aeronautice, ramura electronicii și electrotehnicii. Șantierele navale sunt concentrate îndeosebi la Rotterdam și la Amsterdam, iar construcțiile de vase plasează Olanda pe locul III printre țările pieței comune, cu o producție de 3% din producția mondială. Se construiesc vase pentru cabotaj sau navigația internă, drăgi, platforme de foraj, petroliere cu capacitate depășind 200.000 de tone. Construcția aeronautică s-a afirmat prin avioanele de transport turbo-propulsoare ale uzinelor Fokker N. V., după cum bine primite pe piața internațională sunt automobilele DAF. Industria electrotehnică și electronică este reprezentată îndeosebi prin concernul Philips, care asigură circa 11% din întregul export al țării. Industria alimentară se situează pe locul al doilea în cadrul industriilor manufacturiere, iar Unilever, grupul anglo-olandez cu acest profil, este în prezent cel mai important din lume. Producția acestei ramuri industriale este dirijată către piețele externe în proporție de circa 25%. Profilul industriei mai este completat de industria textilă, industria hârtiei (Olanda fiind primul exportator mondial de pastă de hârtie pentru fabricarea cutiilor și cartonului ondulat), industria ceramicii și a sticlei, industria poligrafică, cu tradiții multiseculare, ca și industria diamantului. Olanda (inclusiv sectorul olandez al Mării Nordului) este cel mai mare producător și exportator de gaze naturale din UE. Între 15% si 20% din consumul total anual de gaze naturale al Uniunii Europene este produs în Olanda. Astfel, în ultimii 40 de ani, industria națională de gaze naturale a avut, și continuă să aibă, o contribuție importantă la prosperitatea Olandei. Producția de gaze naturale generează peste 2% din PIB-ul olandez și asigură aproximativ 11.000 de locuri de muncă, predominant în partea de nord a țării. Anual, în Olanda se extrag circa 70 miliarde m³, din care jumătate pentru consumul propriu, iar jumătate pentru export (9 miliarde de euro). Rezervele sunt estimate la aproximativ 1.600 miliarde m³, dar având în vedere faptul că până în anul 2025 acestea se vor sfârși, guvernul olandez plănuiește să creeze un „hub” de gaz în Europa, asigurându-și astfel poziția importantă în producția, tranzitul, depozitarea, comercializarea și cercetarea în acest sector. Două treimi din volumul total al resurselor sunt offshore. Pana în 1975 în Limburg se extrăgea cărbune. În localitățile Hengolo și Delfzijl sunt mine de sare, producția anuală fiind de 4 milioane de tone. De asemenea, se extrage și o cantitate destul de mică de țiței. Mai bine de jumătate din întreaga rețea de transport feroviar, circa 2.890 km, funcționează prin intermediul energiei eoliene. În prezent, 10 proprietăți din Olanda și Curaçao sunt înscrise în Lista Patrimoniului Mondial. Nouă dintre acestea sunt proprietăți culturale și una este proprietate naturală. Prima a fost adăugată în 1995, iar ultima în 2014. |
Legea atracției universale, enunțată de Isaac Newton, este o lege a mecanicii clasice. Enunțul său este următorul: Două corpuri punctiforme de masă m1 și m2 se atrag reciproc printr-o forță direct proporțională cu produsul maselor corpurilor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele, orientată pe direcția dreptei ce unește centrele de greutate ale celor două corpuri. Expresia matematică a legii este: F este magnitudinea forței gravitaționale dintre cele două corpuri punctiforme, G este un coeficient de proporționalitate numit constanta atracției universale, m2 este masa celui de al II-lea corp, r este distanța dintre cele două corpuri. În Sistemul Internațional, F se măsoară în newtoni (N), m1 și m2 în kilograme (kg), r în metri (m), iar constanta G este aproximativ egală cu 6,674 × 10-11 N m2 kg-2. Constanta G a fost măsurată pentru prima dată cu acuratețe prin experimentul Cavendish, de către savantul britanic Henry Cavendish, în 1798. A fost prima verificare experimentală, în laborator, a teoriei gravitației, la 111 ani după ce Isaac Newton publicase Principiile matematice ale filozofiei naturale și la 71 de ani după moartea lui Newton. Este remarcabil faptul că Newton nu a putut folosi în calculele sale valoarea lui G, el calculând o forță numai relativ la altă forță. Vectorial, expresiile matematice sunt: Forța gravitațională se manifestă la distanță prin intermediul câmpului gravitațional. Câmpul gravitațional este un câmp vectorial care descrie forța gravitațională care acționează asupra unui obiect în orice punct dat din spațiu, pe unitatea de masă. Intensitatea câmpului gravitațional (Γ) într-un punct este egală cu raportul dintre forța ce acționează din partea câmpului asupra unui corp aflat în acel punct și masa corpului. În Sistemul Internațional, intensitatea câmpului gravitațional se măsoară în N/Kg. Accelerația gravitațională este egală cu intensitatea câmpului gravitațional. Orice câmp se reprezintă prin linii de câmp. Linia de câmp este o linie imaginară la care vectorii intensitate ai câmpului sunt tangenți în orice punct. Pe o arie mică de la suprafața Pământului, unde liniile de câmp pot fi considerate paralele și echidistante, câmpul este uniform. Relativitatea generală sau teoria relativității generale este teoria geometrică a gravitației, publicată de Albert Einstein în 1916. Ea constituie descrierea gravitației în fizica modernă, unifică teoria relativității restrânse cu legea gravitației universale a lui Newton, și descrie gravitația ca o proprietate a geometriei spațiului și timpului (spațiu-timp). În particular, curbura spațiu-timp este legată direct de masa-energia și impulsul materiei respectiv a radiației. Relația fundamentală a teoriei relativității generale este dată de ecuațiile de câmp ale lui Einstein, un sistem de ecuații cu derivate parțiale. Newton a considerat ca expresiei legii i se poate adăuga un termen în funcție de puterea a treia a distanței, de forma |
Înainte de 1320 a făcut parte din Țaratul Vlaho-Bulgar. În 1230, este menționată o mitropolie a Cărvunei. Localitatea a fost jefuit de turci în 1388 apoi integrată în Țara Românească, care a pierdut-o în 1417 fiind cucerită de către Imperiul Otoman. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878 locuitorii creștini ai Kavarnei, bulgari și găgăuzi, s-au răzvrătit împotriva bașibuzucilor, declanșând Revolta de la Cavarna. După eliberare, orașul a devenit parte a Principatului Bulgariei. Între 1913 și 1940 a aparținut României, fiind situată în județul Caliacra. La recensământul din 2011, populația orașului Kavarna era de locuitori. Din punct de vedere etnic, majoritatea locuitorilor (%) erau bulgari, existând și minorități de rromi (%) și turci (%). Pentru % din locuitori nu este cunoscută apartenența etnică. |
El a fost cunoscut și sub numele de Spatarul Milescu-Cârnu. Denumirea de „Spătarul” provine de la faptul că o perioadă a deținut funcția de mare spătar la curtea domnului Gheorghe Ghica din Țara Românească (1659-1660) Porecla Cancelarul Milescu Nas-Cârn provine de la faptul că a fost mutilat de domn (Ștefăniță Lupu conform lui Ion Neculce, Iliaș Alexandru - după alte surse) pentru a i se potoli presupusele ambiții de a accede la domnie. Un om „însemnat” nu mai putea deveni domnitor. S-a născut pe moșia tatălui său Gavril, care era posibil de origine aromână, lângă Vaslui. A studiat la Marea Școală a Patriarhiei din Constantinopol și, după ce se întoarce la Iași, este numit "grămătic" , adică secretar al domnului Moldovei Gheorghe Ștefan. Între anii 1660 și 1664 a fost reprezentantul țării (capuchehaie) în Imperiul Otoman și apoi trimis ca sol la Berlin și Stockholm și chiar pe lângă Ludovic XIV. Milescu vorbea limba română, limba latină, limba greacă și limba rusă. Totodată, cunoștea limbile turcă, franceză, italiană. Banca Națională a României a pus în circulație, în scop numismatic, începând cu data de 31 octombrie 2011 , o monedă din argint dedicată aniversării a 375 de ani de la nașterea lui Nicolae Milescu. Între anii 1661-1668 efectuează prima traducere integrală în limba română a Vechiului Testament, având ca sursă principală textul grecesc din Septuaginta, apărută la Frankfurt în 1597. Nicolae Milescu este cunoscut pentru celebrul său periplu prin Orient (1675-1678). Țarul Aleksei îl trimite în solie în China. Expediția durează mai mulți ani. În final totuși Spătarul nu se întâlnește cu împăratul acestei mari țări. Se pare că motivul a fost neacceptarea, din partea spătarului, a protocolului imperial pe care l-a considerat umilitor. Totuși, relatarea călătoriei întreprinse constituie un adevărat document istoric. Pe lângă descrierea moravurilor chinezești, întâlnim aspecte din Siberia, Mongolia. În istoriografia rusă este cunoscut sub numele de Nikolai Spafari (Spatar). Lucrarea sa De la Tobolsk până în China (note de călătorie) este editată în 1888 de G. Sion, într-o traducere neștiințifică, după un manuscris grecesc eronat. (Șerban Cioculescu, op. cit. p. 25). Jurnal de călătorie în China, traducere, ediție îngrijită și prefață de Corneliu Bărbulescu, București, ESPLA, 1956 (reeditări, 1958,1962,1974,1987). Jurnalul...a fost scris în l. slavonă de către Nicolae Milescu Români pe mărci poștale românești Români pe monede și bancnote românești |
Dumitru Murariu este un biolog român, membru corespondent al Academiei Române (din martie 2006). S-a născut în 21 septembrie 1940 în comuna Ungureni din județul Botoșani. A terminat liceul de băieți "A.T.Laurian", iar apoi a urmat cursurile Facultății de Biologie-Geografie de la Universitatea din Iași, secția biologie-zoologie. |
După absolvirea facultății în anul 1955, devine cadru didactic la secția pictură și membru al Uniunii Artiștilor Plastici profesioniști. Este interesat de raportul dintre artă și spațiul social, de arta medievală și bizantină, de ipostazele picturii moderne și contemporane. Lucrează mari cicluri tematice, preocupat de ordinea formelor din natură. Călătorește mult, cu mare sete de relaționare a tot ceea ce ne definește și ne înconjoară. Realizează peste 4.000 de lucrări, multe figurând în cele circa 200 de expoziții de artă românească organizate în străinătate, în diferite centre culturale ale lumii, precum: Începând cu anul 1965, Ion Sălișteanu a avut 86 de expoziții personale în țară și străinătate, dintre care: |
Mănăstirea Hadâmbu este o mănăstire ortodoxă din România, întemeiată de boierul grec Iani Hadâmbul în anul 1659 în satul Schitu Hadâmbului, comuna Mironeasa (județul Iași). Mănăstirea se află la o distanță de 30 de kilometri de municipiul Iași. Ansamblul Mănăstirii Hadâmbu a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, cu și este alcătuit din următoarele 3 obiective:După unele documente domnești, voievodul Gheorghe Ghica (1658-1659) i-a dăruit în februarie 1659 boierului grec Iani Hadâmbul, fost chelar, un loc "în pădurea Iașilor, la Dealul Mare", pentru a construi o biserică cu hramul "Nașterii Precistei și Născătoarei de Dumnezeu". Un apropiat al domniei, boierul avea câteva moșii în județele Iași și Vaslui, numai în Iași având 22 dughene, locuri de case, pivnițe de piatră pe Ulița Mare, case în Târgul vechi de jos. Boierul Iani Hadâmbu a zidit această biserică pe locul unui schit mai vechi, cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae". Acest lucru reiese și din pisania veche în care se spune că Iani Hadâmbul a reînnoit o biserică, numai anumite părți din zidărie fiind construite din nou. Deasupra ușii de la intrarea în biserică se află o pisanie în limba slavonă, dăltuită în piatră, cu următorul conținut: "Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, a înnoit și făcut această biserică dumnealui Iani Hadâmbul, în Codrii Iașilor, la Dealul Mare, unde este hramul Nașterii Precistei și Născătoarei de Dumnezeu, în zilele lui Io Ghiorghe Ghica Voievod, în anul 7168 (1659), septembrie 8".Mănăstirea care s-a numit "Hadâmbu", după numele ctitorului ei, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica și zidurile sunt construite din piatră de carieră sub forma unei fortărețe, din cauza acelor vremuri vitrege când năvăleau turcii și tătarii, prădând mănăstirile. Ansamblul mănăstiresc vechi cuprindea biserica, stăreția veche, zidul de incintă (cu trei turnulețe de colt rotunde) și turnul-clopotniță prin care se face intrarea în incintă. La Mănăstirea Hadâmbu au viețuit mai multe generații de călugări greci până la promulgarea legii privind secularizarea averilor mănăstirești închinate (decembrie 1863) de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Ca urmare a acestei legi, monahii greci au fost obligați să părăsească mănăstirea. Complexul monahal a rămas în părăsire timp de peste 70 ani. În primul deceniu al secolului al XX-lea, istoricul N.A. Bogdan găsea aici "o biserică veche în ruină, cu ziduri mari încunjurătoare, străpunse de metereze, și cu o clopotniță grosolană, dar care'ți impune respect; (...) azi este totul într'o stare din cele mai de plâns; și doar mangalagiii de prinprejur, când pornesc cu carul încărcat spre târg să'și vândă marfa, de'și mai arunc privirea cătră corpul bisericei, și'și fac câte o cruce, murmurând un "Doamne-ajută!"În anii '30 ai secolului al XX-lea, istoricul Nicolae Iorga găsește aici aceeași stare de degradare: un zid de cărămidă tare stropită cu pete albe de var, care înconjura biserica Hadâmbului, de la care se vedea, între copaci, acoperișul de șindrilă spartă, loc tocmai bun pentru școală. Mănăstirea Hadâmbu a fost reînființată abia în anul 1937, aici stabilindu-se primii călugări români, în frunte cu ieromonahul Iov Mazilu (1891-1974). Aceștia au reparat acoperișul bisericii, au reparat bolta și au consolidat o parte a zidurilor lăcașului de cult cu cărămidă, după cum se vede și în zilele noastre. Nici călugării români nu au stat prea mult, deoarece în urma Decretului nr. 410/1959 mănăstirea a fost desființată. Când a vizitat aceste locuri în anul 1976 în vederea înscrierii schitului în monumentalul „Dicționar enciclopedic de artă medievală românească”, reputatul istoric de artă Vasile Drăguț a găsit aici un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea, cu o biserică de mici dimensiuni, turnul porții servind și de clopotniță, plus construcții anexe aflate în ruină. Aflată pentru a doua oară în părăsire, Mănăstirea Hadâmbu a fost redeschisă în anul 1990, când, din încredințarea mitropolitului Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei, a fost numit ca stareț protosinghelul Nicodim Gheorghiță. Mănăstirea și-a mărit de cel puțin trei ori suprafața pe care o deținea cumpărând terenurile localnicilor din apropiere, în prezent având în jur de cinci hectare de pământ. După redeschiderea mănăstirii s-au construit mai multe clădiri printre care o biserică nouă cu hramul "Acoperământul maicii Domnului", un arhondaric de dimensiuni mari, o stăreție, un agheasmatar, un magazin bisericesc, un muzeu, o fermă zootehnică, un bazin de apă, trei fântâni șu un zid de incintă; de asemenea, s-au împodobit cu pictură și mobilier ambele biserici. Toate acestea au fost realizate cu cheltuiala exclusivă a credincioșilor (donații și sponsorizări), printre care și a unor oameni politici și de afaceri din județele Iași și Suceava, cum ar fi deputatul social-democrat Valer Dorneanu. Cele trei clopote au fost lucrate la Cernăuți, fiind donate de câțiva credincioși din orășelul Crasna, o localitate situată nu departe de Vicovul de Sus. De asemenea, s-a asfaltat drumul pnă la mănăstire pentru a face accesibilă ajungerea pelerinilor la mănăstire. În ziua de 22 ianuarie 2003, la ora 19,30, a izbucnit un năprasnic incendiu la Mănăstirea Hadâmbu, în care au ars 28 chilii. În acest incendiu a murit tânărul Nicușor Leuca, de 17 ani, originar din Vicovu de Sus (județul Suceava) care, după cum a comunicat un bun cunoscător al locurilor, scriitorul Claudiu Paradais, frecventa de copil mănăstirea, unde, de câte ori venea își îndeplinea, cu mare conștiinciozitate, ascultarea de paracliser, năzuind să devină el însuși monah aici. Toată casa s-a transformat în scrum, inclusiv cărțile și obiectele bisericești adăpostite într-o magazie, cu excepția Icoanei Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni. Din cauza drumului greu accesibil, a poleiului de pe drumul forestier și a înclinației pantei, cele trei autospeciale cu apă au ajuns cu greutate după două ore de la izbucnirea incendiului. Din primele cercetări efectuate a reieșit că incendiul a pornit de la supraîncălzirea unui coș de evacuare, care nu a fost protejat termic. Biserica veche a fost reconsolidată, i s-a făcut un nou acoperiș în stil moldovenesc, o nouă catapeteasmă, precum și un nou baldachin pentru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. De asemenea, a fost consolidat și turnul clopotniță. La 11 octombrie 2009, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la atestarea documentară a bisericii vechi, lăcașul de cult cu hramul "Nașterea Maicii Domnului" a fost resfințit de un sobor de preoți în frunte cu mitropolitul Teofan Savu al Moldovei și Bucovinei, episcopul Vincențiu Grifoni al Sloboziei și Călărașilor și Calinic Botoșăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor. La sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea s-a construit o biserică nouă, de mari dimensiuni, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, care a fost realizată în stilul tradițional ștefanian. Noul lăcaș de cult a fost pardosit cu marmură de Rușchița, prelucrată în atelierele de la Holboca (județul Iași), iar pereții interiori au fost pictați în tehnica fresco de către profesorul Vasile Buzuloiu din București și apoi de ucenicul său, Vasile Gheorghiță. Cu acest prilej, mitropolitul Teofan a acordat „Crucea Moldavă“ - pentru clerici starețului Nicodim Gheorghiță, precum și mai multe distincții pentru cei care au sprijinit construcția noii biserici: „Crucea Moldavă“ - pentru mireni pentru familiile lui Costică Postârnac, Victor Norocea, Artemie Tălmaciu, Romică Sofronea și Cezar Cobuz și distincții de vrednicie altor binefăcători ai așezământului monahal. În prezent, la Mănăstirea Hadâmbu viețuiește o obște de 10 călugări, care împletește rugăciunea cu activitățile gospodărești. Pelerinajele de hramul mănăstirii (8 septembrie) atrag aici mii de credincioși. Mănăstirea Hadâmbu este un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea. Zidul de incintă are un plan dreptunghiular, fiind prevăzut la colțuri cu turnuri circulare, specifice construcțiilor cu funcții de apărare (cetăți) din acea vreme. Turnul de la intrare avea atât rol de turn de intrare, cât și de clopotniță. Biserica mănăstirii, purtând hramul "Nașterea Maicii Domnului", este de proporții reduse și prezintă un plan mixt, ea caracterizându-se prin diferite amenajări defensive. Ea este consolidată din piatră brută și are pereții cu chenare gotice. Noua biserică se remarcă prin dimensiunile sale mari, fiind plasată în vârful Dealului Mare de unde domină împrejurimile. În demisolul bisericii s-a un paraclis, cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae, celebrat în fiecare an la 6 decembrie. Un alt element component al ansamblul monahal de la Mănăstirea Hadâmbu este clădirea arhondaricului, proiectată de arhitectul Bogdan Negoiță, care se distinge prin proporțiile sale monumentale și prin aspectul său palatinal. Acoperișul a fost realizat de către meșteri din satul Oglinzi (județul Neamț), iar învelitorile clădirilor, din tablă de cupru, au fost executate de meșterul Ion Lică și de ucenicii săi din Târgu Neamț. Fiind de proporții foarte mari, arhondaricul dispune de un număr mare de locuri de cazare, având posibilitatea să adăpostească un număr de 500 pelerini. Printre obiectele de cult renumite ale mănăstirii se distinge în mod deosebit prin densitatea sa picturală și prin atmosfera gravă pe care o degajă Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, considerată ca fiind făcătoare de minuni. Această icoană a fost pictată în anul 1938 de către preotul romașcan Octavian Zmău și donată schitului de ieromonahul Iov Mazilu, egumenul acestui schit. În anul 1960, schitul a fost închis, iar icoana nu a mai văzut lumina zilei timp de 32 de ani. După redeschiderea mănăstirii în anul 1992, icoana a fost găsită în fosta catapeteasmă a bisericii. Din această icoană a izvorât mir în diferite ocazii. În duminica Bobotezei anului 1992, pentru prima dată ochiul drept al Maicii Domnului a lăcrimat, apoi în anul 1993, în ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, din umărul drept au curs trei picături de mir. La 22 februarie 1995 a curs mir din mitră, mir care a stat la vedere aproape două săptămâni. După cum spun cei care frecventează regulat mănăstirea, de atunci curge mir aproape săptămânal. În ziua de 20 august 1995 a curs mir continuu, timp de circa 7 minute. În vara și toamna anului 1998, a curs mir atât din chipul lui Iisus, cât și din veșmintele Maicii Domnului. Pentru a o proteja de deteriorare, icoana a fost îmbrăcată în foiță de aur și s-a amplasat un paravan protector din sticlă. De asemenea, și din Icoana Sfântului Ioan Botezătorul izvorâște mir. Această icoană a fost donată bisericii de către soții Gabriela și Sabin Drânceanu, odată cu instalarea unei noi catapetesme. Icoana a vărsat pentru prima dată mir de Bobotează, după slujba Sfintei Liturghii, în 6 ianuarie 1999, la ora 12. Apoi, acest lucru s-a repetat trei zile mai târziu, la 9 ianuarie. |
În 1974 a obținut titlul de doctor inginer în automatică. Din 1967 a parcurs toate funcțiile didactice universitare. Din 1990 este profesor la Catedra de automatică și informatică aplicată, Facultatea de Automatică și Calculatoare a Universității Tehnice "Gheorghe Asachi" din Iași. A fost șeful catedrei (1990 - 1992) și decanul facultății (1992 - 2004) menționate mai sus. Din 2004 este prorector al Universității Tehnice din Iași. Este directorul centrului de excelență „Teoria și ingineria sistemelor”. Opera științifică acoperă următoarele domenii: dezvoltarea cercetării și învățământului superior în automatică și calculatoare. Rezultate obținute se grupează astfel: Modele bazate pe ecuații cu derivate parțiale și determinarea distribuțiilor spațiale ale potențialului și gradientului de potențial pentru sisteme de tip bobină și transformator electric. Identificarea completă a proceselor dinamice liniare deterministe continue utilizând matricea Hankel constituită de coeficienții Taylor ai funcției de transfer. Utilizarea bloc matricei Hankel constituită de coeficienții Taylor ai matricei de transfer pentru calculul ordinului McMillan. Definirea și analiza ca proces aleatoriu a regimului deformant din rețelele electrice. Ca proces determinist, regimul deformant a fost introdus în 1927 de acad. Constantin Budeanu. Tratarea ca proces aleatoriu a condus la soluții de compensare optimală a regimului deformant utilizând filtre Wiener autoadaptive. Interconexiunea Kirchhoff (generalizare a conexiunii paralel a dipolilor electrici) și interconectabilitatea omonimă a sistemelor cu ieșiri și perturbații comune (generatoare de abur, generatoare electrice, motoare de tracțiune). Pe baza controlabilității / observabilității funcționale a ieșirii / intrării s-au formulat condiții necesare și suficiente de interconectabilitate și elementele structurale patologice ale interconexiunii Kirchhoff. Baza matematică a testării experimentale a controlabilității stării, introducerea noțiunii de model nerecursiv al unui sistem dinamic liniar și sinteza regulatorului de stare în problema optimală liniar-pătratică. Cercetările aplicative se concretizează în soluții (zece invenții) pentru: traductoare, regulatoare, dispozitive de comandă, de protecție și de semnalizare; automatizări industriale și în energetică, telecomanda și monitorizarea distribuției energiei electrice (cu rețele de calculatoare); sisteme de vedere artificială și recunoaștere a formelor cu aplicații în robotică; sistem flexibil de fabricație integrat cu calculatorul. Condițiile necesare pentru instruire și cercetare științifică la nivelul standardelor europene în automatică și calculatoare prin construcția clădirii Facultății de Automatică și Calculatoare din Iași (7.600 mp), dezvoltarea bazei materiale, asigurarea calității instruirii studenților, formarea personalului didactic, legaturi cu departamente omoloage din universități europene, și obținerea unor granturi de cercetare. Activitatea științifică și didactică (recunoscută prin: Premiul „Aurel Vlaicu” al Academiei Române pe 1987, Ordinul „Meritul pentru învățământ” în gradul de Mare Ofițer, IEEE Senior Member, Copernicus Fellow ș.a.), se concretizează în: 286 publicații științifice originale, din care 183 lucrări de cercetare publicate (7 monografii, 107 lucrări în volume, 59 lucrări în reviste, 10 brevete de invenție), 13 manuale universitare, 50 rapoarte de cercetare (20 granturi, 30 contracte), 40 referate, conferințe și comunicări. |
S-a născut la Brașov la data de 25 martie 1952 într-o familie de intelectuali. Tatăl, absolvent al Academiei Comerciale din Brașov, a avut de-a lungul timpului diverse funcții în administrația de stat. Mama sa a fost învățătoare. În 1978 a fost angajat prin concurs ca fizician la IFA.În 1984 a obținut titlul de doctor în fizică cu lucrarea "Determinarea și evaluarea parametrilor de structură pentru nuclee depărtate de stabilitate" având coordonator științific pe prof. dr. Marin Ivașcu (director IFA). Deși înainte de decembrie 1989, supus presiunilor acelor vremuri este forțat să devină, datorită rezultatelor sale excepționale, unul dintre liderii UTC, totuși imediat după revoluția din 1989 pleacă în Germania. Dovadă că și astăzi, institutul pe care îl conduce are o bună deschidere spre străinătate. Mărturie stau numeroasele proiecte, sau mai pe larg colaborări, pe care institutul le are cu unele dintre cele mai prestigioase instituții din domeniu. În 2004 revine în țară și ocupă postul de director general al Institutului Național de Fizică și Inginerie Nucleară "Horia Hulubei". Din această poziție s-a ocupat de dezvoltarea unuia dintre cele mai importante proiecte științifice din România: ELI-NP. În anul 2006 a fost numit membru corespondent al Academiei Române, iar din 26 noiembrie 2015 este membru titular. Nicolae Victor Zamfir a publicat peste 300 de articole în reviste cotate ISI, articole în periodicele Academiei Române, monografii, a participat la peste 120 de conferințe de fizică în Germania (DPG), SUA (APS) și alte conferințe internaționale, și la peste 60 de lecții invitate. Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer, în semn de înaltă apreciere pentru excelența de care au dat dovadă în întreaga activitate închinată dezvoltării științei, pentru promovarea activă a culturii și valorilor românești, precum și pentru contribuția de durată avută în îndeplinirea obiectivelor Academiei Române. Honorable Doctor - Joint Institute for Nuclear Research, Dubna, 2015 în semn de recunoaștere a contribuției remarcabile la dezvoltarea științei și educarea tinerilor oameni de știință. |
După circa un an ca inginer la Institutul de Fizică Atomică al Academiei Române, s-a întors la Universitatea Politehnica din București, unde a devenit șef de laborator și apoi asistent la Catedra de Tuburi și Circuite Electronice din Facultatea de Electronică și Telecomunicații și a promovat pe scara academică în 1963 la rangul de șef de lucrări, în 1967 la cel de conferențiar și devenind, din, 1974 profesor universitar. Mircea Petrescu are la activ peste 120 de lucrări de specialitate, opt manuale - în domeniile proiectării asistate de calculator a circuitelor electronice integrate, sintezei automatelor secvențiale, sistemelor de prelucrare a informației (terminale inteligente, echipamente pentru prelucrări grafice), bazelor de date relaționale. |
Peugeot 107 este un autoturism de clasă mini (segment A european) produs din 2005 până în prezent de constructorul francez de automobile Peugeot. Mai există doua modele construite pe aceeași bază: Citroen C1 și Toyota Aygo. Cele trei modele au fost concepute și dezvoltate simultan prin proiectul „B-Zero” al grupului PSA într-un joint-venture cu Toyota. Automobilele sunt produse în serie la Kolin, Cehia. 107 succede modelul Peugeot 106, scos de pe piață în anul 2003, după 12 ani de comercializare. În ianuarie 2010, inginerii Toyota au descoperit o defecțiune a pedalei de accelerație pe aproape toată gama mărcii nipone, inclusiv modelul Aygo. Problema a afectat și celelalte modele (C1 și 107), grupul PSA decizând să recheme peste 97.000 de mașini. În momentul lansării, Peugeot 107 era disponibil cu două motorizări cuplate cu o cutie manuală cu 5 trepte: Opțional, motorul pe benzină poate fi cuplat și cu o cutie automată 2-Tronic cu 5 viteze. În septembrie 2013, în România nu este disponibilă decât versiunea pe benzină. În Marea Britanie a fost disponibilă în anul 2008 o ediție specială numită Kiss FM, realizată împreună cu radio-ul cu același nume. Modelul se diferenția prin autocolante specifice, alături de un sistem audio "Clarion". Versiunea limitată Street Racing a fost disponibilă doar pentru modelul în 3 uși cu motor pe benzină. Aceasta se diferenția prin spoilerul nou, dungile roșii, evacuarea cromată și volanul sport din piele. În cadrul acestei restilizări, bara frontală este modificată, aceasta fiind masivă și primind de asemenea un element cromat destul de lung pentru o mașină de dimensiuni mici. Parașocul spate este redesenat și pasajele roților față sunt modificate pentru a se potrivi cu noua formă frontală. La extremele parașocului față sunt prezente două noi prize de aer. Schimbările din interior se referă la linia consolei centrale și la culorile garniturilor de la gurile de aerisire și cea a cadranului vitezometrului. Prețurile au suferit o scumpire minoră. Între timp, testele au fost îmbunătățite semnificativ, astfel, în 2012 la versiunea restilizată, 107 primește doar 3 stele prin modelul Toyota Aygo, el primind Facelift în aceeași perioadă. |
Viorel Mărginean () este un pictor român, care a fost ales ca membru de onoare al Academiei Române (din martie 2006). Artistul plastic a îndeplinit funcția de ministru al culturii în Guvernul României în perioada 5 mai 1995 - 23 august 1996. Viorel Mărginean a fost al zecelea copil al brigadierului silvic Ilie Mărginean al Mitropoliei Blajului, care a îndeplinit și funcția de primar al localității în primii ani de după Marea Unire din 1918. Viitorul pictor și-a petrecut primii șapte ani din viață în satul natal (Cenade). Vorbind despre copilăria sa, pictorul povestea astfel: „M-am născut în cantonul pădurarului, între doi munți printre care curge o vale (...).Probabil că stând pe aceste înălțimi m-am învățat să văd lumea de sus“. În decursul timpului, Viorel Mărginean a ocupat funcții importante în domeniul culturii: vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici (1978-1989), director al Muzeului Național de Artă al României (1993-1995) și ministru al culturii în guvernul Nicolae Văcăroiu (5 mai 1995 - 23 august 1996). |
Cabiria Andreian Cazacu () a fost un matematician român, membru de onoare al Academiei Române (din martie 2006). Marea pasiune pentru matematică a moștenit-o de la tatăl ei, institutor. Școala primară a făcut-o la Iași (1938-1944), liceul la Oltea Doamna (1938-1944). Refugiată în 1944 la București, a terminat liceul (Școala Centrală de fete) în 1945. În 1949 este licențiată în matematică, fiind studenta lui Simion Stoilow. In domeniul teoriei topologice a funcțiilor analitice, și-a scris în 1955 teza de doctorat „Suprafețe Riemann normal exhaustibile” sub conducerea lui Simion Stoilow și a obținut în 1967 titlul de doctor docent cu teza „Clase de acoperiri Riemann” la Facultatea de Matematică a Universității din București. S-a ocupat inițial cu lucrări de algebră modernă, apoi a trecut la teoria funcțiilor de variabilă complexă și analiză complexă modernă. A activat într-o multitudine de arii ale Analizei Complexe, cum ar fi Teoria Topologică a Funcțiilor Analitice, Teoria funcțiilor cvasiconforme, Teoria suprafețelor Riemann și Klein, Teoria distribuției valorilor după Nevanlinna, spații Teichmuller. S-a impus ca o personalitate științifică de prestigiu în domenii ca teoria topologică a funcțiilor analitice creată de Simion Stoilow, teoria cvasiconformității și cea a suprafețelor Riemann. A contribuit la studiul transformărilor cvasiconforme ale lui H. Grötsch. Lucrările științifice ale Cabiriei Cazacu se disting prin eleganța demonstrațiilor, iar rezultatele s-au introdus în circuitul internațional. În domeniul analizei matematice a obținut importante rezultate în următoarele direcții: teoria suprafețelor și acoperirilor Klein, unde, din 1980, a extins teoria lui S. Stoilow, caracterizând topologic morflsmele neconstante din categoria suprafețelor Klein, ca transformări interioare și a construit teoria acestor acoperiri, generalizând formula Hurwitz-Stoilow. Cariera științifică și-a desfășurat-o în lumea analizei complexe, în care a fost introdusă de marele ei profesor Simion Stoilow. Perioada 1950-1960 este aceea în care S. Stoilow a creat și condus Seminarul Institutului de Matematică, o perioadă de maximă înflorire a matematicii românești și a analizei complexe în particular, Bucureștiul fiind în acea perioadă un centru de forță al analizei complexe pe plan mondial. Este suficient să trecem în revistă personalitățile care s-au format și au activat în cadrul acelui seminar (Nicu Boboc, Corneliu Constantinescu, Aurel Cornea, Petru Caraman, Cabiria Andreian, Martin Jurchescu). A fost o concentrare de talente, spirite, direcții de cercetare care rar mai poate fi egalată în matematica românească în aceiași arie a matematicii, și în același timp și în același loc. În această atmosferă de emulație științifică s-a format Cabiria Andreian Cazacu. Teoria topologică a funcțiilor analitice a fost creată și dezvoltată de Simion Stoilow în anul 1928 ca răspuns la o faimoasă problemă a timpului pusă de Brouwer, anume dacă anumite fapte ale analizei complexe sunt de natură pur topologică și nu analitică. Ea este una din marile contribuții românești în matematică. Ca principală elevă a lui Simion Stoilow, Cabiria Andreian (ca și matematicianul american G. T. Whyburn) a continuat aceste cercetări, valoarea contribuției în acest domeniu fiind subliniată de faptul că însuși Simion Stoilow a prezentat în 1957 la Roma conceptul ei de suprafață normal exhaustibilă, ca și rezultatele ei privind suprafețele Riemann normal exhaustibile. Ea va construi o teorie generală a suprafețelor Riemann normal exhaustibile și va da multiple generalizări teoremei discurilor și teoremei Hurwitz-Riemann-Stoilow. Este autorul a peste 100 de lucrări științifice. Dintre monografiile pe care le-a publicat, este de referință cea intitulată “Teoria funcțiilor de mai multe variabile complexe” (vol. II), apărută în 1973 în editura Birkhauser, unde este coautor alături de marele matematician Simion Stoilow al cărui discipol și continuator a fost. A editat volumul „Analyzis and Topology” în 1998 în World Scientific Publishing Company dedicat lui S. Stoilow cu prilejul aniversării a 100 de ani de la nașterea sa. A publicat împreună cu Solomon Marcus volumul ”Simion Stoilow” în 1983 la Editura Științifică și Enciclopedică în care matematicieni de frunte au prezentat tendințele moderne din analiza complexă de la acea vreme. A publicat monografiile: Teoria funcțiilor de mai multe variabile complexe (1971; apărută și în germană în 1975, ed. II, 1976); Foundations of quasiconformaI mappings (2005). A editat, în colaborare, monografia lui Alexander Dinghas, Wertverteilung memmorpher Funktlonen (1979). Împreună cu Rolf Nevanlinna a publicat monografia lui A. Dinghas despre teoria distribuției valorilor. Românce din domeniul științific |
Robert Ficheux () a fost un geograf francez, membru corespondent străin (1 iunie 1948) și membru de onoare din străinătate al Academiei Române (9 martie 1991). A absolvit studiile superioare la celebra Universitate Sorbona, fiind licențiat în istorie și geografie (1919-1920).În urma recomandării ilustrului geograf Emmanuel de Martonne, în perioada 1924-1927 a fost încadrat la „Institutul Francez de înalte Studii din București”. A obținut doctoratul cu o teză privind studiul geomorfologic al întregului masiv al Munților Apuseni (Les Monts Apuseni (Bihor). Vallées et aplanissements). Revenit în România în anul 1932, a fost numit secretar general al Institutului Francez din București, până în 1935, apoi al Misiunii Universitare Franceze în România. În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, a fost numit succesor al lui George Vâlsan la Universitatea din Cluj-Napoca, unde a predat geografia fizică, până în 1938, când s-a întors în Franța. În 1921, profesorul Emmanuel de Martonne vine în România, la invitația „Universității Daciei Superioare”, aducând cu el și un grup de doctoranzi, printre care și Robert Ficheux, îndemnându-i să pregătească teze de doctorat cu subiecte din România. Robert Ficheux își finalizează cu această ocazie lucrarea de diplomă de studii superioare în geografie, având ca subiect „Geomorfologia părții estice a Munților Bihor”, calificată de profesorul său cu mențiunea „foarte bine”.Primește ca subiect al tezei sale de doctorat „Studiul geomorfologic al Munților Apuseni”, o întinsă și complexă zonă a României, de care Robert Ficheux s-a atașat în cursul lungilor sale călătorii în acea zonă. În 1935, la recomandarea lui Emil Racoviță, pe atunci rector al Universității din Cluj, îi succede lui George Vâlsan, în predarea geografiei fizice, până în 1938, când amenințarea izbucnirii războiului îl obligă să se înapoieze în Franța. La jubileul de 125 de ani al Academiei Române, organizat în 1991, Robert Ficheux s-a numărat printre oaspeții Academiei. A rămas memorabilă cuvântarea sa rostită în aula forumului academic al României, „țară ce a devenit întrucâtva și a mea”, după cum se exprima profesorul Ficheux. Și-a încheiat discursu (rostit în limba română) prin emoționanta urare: „Domnilor, rogu-vă, îngăduiți acestui moț francez să vă mulțumească călduros pentru această primire amicală și să vă ureze viață îndelungată, activă și rodnică. Urez scumpei noastre Românii, pe care o iubim cu toții, un viitor pașnic, demn de trecutul ei, deseori tragic, dar mereu glorios!” Între 1927 și 1996 a publicat 27 de cărți, referitoare toate la România. Două dintre cărțile lui Robert Ficheux le dau și azi dureri de cap extremiștilor unguri: Les Motzi (Moții), apărută în 1942 și Roumains et minorités ethniques en Transylvanie (Români și minorități etnice în Transilvania), apărută în 1990. Les Palmes Académiques, cea mai înaltă distincție acordată în Franța unui slujitor al învățământului public, la 17 octombrie 1998. S-a stins din viață, în ziua de 1 august 2005, la vârsta de 107 ani, la Aubagne, în sudul Franței, și a fost înhumat, potrivit dorinței sale, în cavoul familiei din cimitirul parizian Montparnasse. |
A fost membru PCUS din 1973. Director al Institutului de Planificare al comitetului de stat pentru planificare din RSSM. Ca director al acestei instituții a creat seminarul științifico-metodologic în probleme economico-matematice, a redactat majoritatea lucrărilor elaborate de colaboratorii institutului. Profesor și șef de catedră la Universitatea de Stat din Moldova. Fiind doctorand la Moscova, a efectuat cercetări științifice sub conducerea renumitului savant rus Pavel S. Aleksandrov. În anul 1961 și-a susținut cu succes teza de doctorat în fața Consiliului Științific din cadrul Institutului de Matematică al AȘ a URSS. În decembrie 1972, Petru Soltan a devenit membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei. În 1974 a obținut titlul de doctor habilitat în științe fizico-matematice. Prin lucrarea prezentată pentru obținerea acestui titlu a fost fondată teoria d-convexității originală. Petru Soltan este fondatorul școlii științifice „Teoria mulțimilor d-convexe și aplicațiile matematicilor”, autor a peste 100 de lucrări științifice în domeniul matematicilor teoretice și al celor aplicative, între care șase monografii. A pregătit 24 de doctori și trei doctori habilitați în științe fizico-matematice. |
Andrei Andrieș () a fost un fizician din Republica Moldova, care a fost ales membru corespondent (1978) și apoi membru titular (1984) al Academiei de Științe a Moldovei. Membru PCUS, secretar al organizației de partid a Academiei de științe din RSSM în perioada sovietică. Între anii 1984-1989 a îndeplinit funcția de secretar științific general și apoi în perioada 9 noiembrie 1989 - 5 februarie 2004 pe cea de președinte al Academiei de Științe a Moldovei. În anul 1991, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. |
Autor al lucrărilor: Afilieri la organizații profesionale |
După doi ani, a intrat în serviciul Devizelor și Relațiilor cu Străinătatea al Băncii Naționale a României. După începerea celui de-al doilea război mondial, Anghel Rugină a fost încorporat și mobilizat, luând parte la campania militară dusă în Răsărit pentru realipirea Basarabiei și a Bucovinei de Nord și a fost rănit. După refacere, în anul 1942, el și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Viața și opera economică a lui Dionisie Pop Marțian” la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București, cu profesorul Victor Slăvescu. În același an, guvernatorul Băncii Naționale a României l-a trimis pentru studii de specializare la Universitatea din Berlin. În anul 1944 s-a transferat la Universitatea din Freiburg, unde a lucrat cu profesorul Walter Eucken, un economist de renume mondial, sub îndrumarea căreia a obținut un al doilea doctorat în anul 1947. După încă doi ani, în 1949, a publicat prima sa carte în limba germană: "Geldtypen und Geldordnungen. Fundamente fur eine echte allgemeine Geld-und Wirtschaftstheorie". Publicarea acestui volum l-a făcut cunoscut în mediul academic și i-a adus în anul 1950 o invitație de a profesa în Statele Unite și astfel a început să predea cursuri de economie politică și finanțe la Universitatea din Portland, Oregon, până în 1952, an în care a fost primit membru al American Economic Association. În anul 1953, a obținut o bursă care-i permitea să-și continue cercetările științifice la Biblioteca Congresului și la instituțiile financiare federale din Washington, cât și la Fondul Monetar Internațional. În anul 1954 este chemat să predea cursuri la Niagara University din statul New York. În anul 1955, a primit cetățenia americană. În anul 1958, devine profesor la Catedra de Economie și Finanțe de la Northeastern University din Boston unde a rămas până la retragerea la pensie, în anul 1986. În paralel cu activitatea didactică, el a îndeplinit, între anii 1965-1970, funcția de președinte al Comisiei de Experți Economici de pe lângă guvernul din statul Massachusetts. El a publicat peste 50 de lucrări care abordează problemele din economia mondială, impunându-se ca o mare autoritate în domeniu, fiind printre altele ales președinte al "International Society for Intercomunication of New Ideas" (ISINI). Gândirea și concepțiile sale economice s-au format sub călăuza unor profesori și economiști excepționali, ca Virgil Madgearu, Ion Răducanu și Grigore Mladenatz, iar de la Victor Slăvescu și Cezar Partheniu a învățat să cerceteze și alte științe și să examineze critic operele altor gânditori din domeniul științelor economice, în Germania, sub îndrumarea lui Walter Eucken, profesorul Rugină a dezvoltat o metodă de cercetare simultană de echilibru față de dezechilibru. A pus în centrul operei sale omul, în dauna profitului maxim. Cel de-al IV-lea Congres Mondial de Economie Socială susținut la Toronto, în august 1986, a fost organizat în onoarea lui Anghel Rugină, având ca temă principală: „Drumul înainte - a treia revoluție în gândirea economică". A fost ales ca membru al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte și a primit la Congresul de la Montreal Diploma de onoare a acestei academii. După Revoluția din decembrie 1989, Anghel Rugină a revenit în România și a propus un plan de refacere și stabilizare economică, monetară și financiară pentru a realiza un "miracol economic", pe care el îl credea posibil. El propunea instaurarea unui sistem de economie socială liberă, cu o monedă de argint convertibilă în relațiile cu străinătatea și convertibilă în diferite produse naționale pe piața internă, care reprezenta, în opinia sa, calea de ieșire din criză și de renaștere economică a României. Anghel Rugină este autorul mai multor lucrări economice, dintre care menționăm următoarele: |
Este autorul a peste 220 de lucrări, monografii și tratate de imunologie. Membru în comitetul de redacție a 16 reviste de imunologie, membru în mai multe organisme științifice internaționale: Societatea franceză de imunologie |
Dan Hanganu, care a practicat arhitectura în Montreal, provincia Québec, începând din anii 1970, a proiectat și realizat un număr de clădiri importante din Quebec, incluzând aripa cea mai recentă a Pointe-à-Callière Museum, clădirea HEC Montréal building, sala de concerte Hall of Rimouski, Școala de design UQAM. A proiectat și realizat numeroase alte clădiri cu utilizări variate, așa cum sunt clădiri culturale, comerciale și rezidențiale în Canada, dar și în Europa și Asia. Arhitectul român Dan Hanganu a încetat din viață joi, 5 octombrie 2017, la Montreal. Avea 78 de ani. Dan Hanganu, povestea unei cariere. De la 3$/oră la arhitectul care a marcat Montrealul |
Nicolae Dinculeanu () este un matematician american de origine română, membru de onoare al Academiei Române (din 2003). Profesor universitar la București și la Gainesville (Florida), are contribuții importante în analiza matematică, teoria măsurii și integrării, teoria ergodică, spații de funcții, procese stochastice. Urmează școala primară în satul natal, ca în 1943 să fie absolvent al Liceului militar din Craiova În perioada 1946 - 1950 frecventează Politehnica, secția Electrotehnică și obține titlul de inginer electrician. În 1965 obține doctoratul în matematică la Universitatea din București. perioada 1951 - 1955 este asistent la |
Joseph Moses Juran s-a născut la 24 decembrie 1904 la Brăila. La vârsta de trei ani, adică în 1907, s-a mutat cu familia la Gura Humorului, care aparținea atunci Imperiului austro-ungar, unde a locuit până în la vârsta de 8 ani, adică până în 1912. Tatăl său, cizmar de meserie, a plecat în 1909 în SUA pentru un trai mai bun, iar după trei ani familia s-a reunit în Minneapolis, din statul Minnesota, la granița cu Canada. A înființat ca membru fondator și a fost membru de onoare al recunoscutului și prestigiosului Institut Juran din SUA - instituție de referință mondială în instruirea în domeniul calității. Cea mai mare realizare practică a fost programul de instruire în domeniul calității - controlul statistic al calității - pe care Joseph M. Juran l-a întocmit și condus, alături de marele specialist W.E. Deming, în Japonia distrusă economic după cel de al doilea război mondial. A fost considerat drept unul dintre autorii și inițiatorii „miracolului japonez" și ca recunoaștere a acestor merite, împăratul Japoniei i-a acordat Ordinul Sacrei Comori - cel mai înalt ordin acordat străinilor. Este autorul a 16 cărți în domeniu, traduse în 20 de limbi, o bună parte dintre ele fiind în prezent cărți de referință în întreaga lume. S-a stins din viață la vârsta de 103 ani. A murit parintele controlului calitatii, 7 martie 2008, România liberă Americani de origine româno-evreiască Decese cauzate de accident vascular |
Horia Damian s-a născut la 27 februarie 1922 la București și a murit în data de 13 mai 2012 la Paris. Desfășoară pe parcursul vieții o bogată activitate de pictură și sculptură, având la bază studii de arhitectură făcute la București. Expune pentru prima dată la Salonul Oficial în anul 1942 (unde obține Premiul pentru gravură); 1942 reprezintă și anul primei sale expoziții personale. A participat al Bienalei de la Veneția în 1942. Ulterior, ca participant în cadrul Salonului Oficial din 1945, obține Premiul Anastase Simu, care consta și dintr-o bursă, ce i-a permis să ajungă la Paris, unde a avut privilegiul de a studia sub coordonarea lui André Lhote și a lui Fernand Léger. A avut numeroase expoziții de pictură și sculptură în America de Nord și Europa și a participat la Bienala de la Veneția și la cea de la São Paolo. Activitatea artistică a lui Horia Damian cuprinde varii moduri de manifestare: pictură pe pânză, instalații, vitralii ș.a. |
Ciprian Foiaș () a fost un matematician american de origine română, membru de onoare al Academiei Române din 1994. A parcurs învățământul primar și secundar în orașul natal, unde s-a distins cu premii la olimpiadele de matematică. În 1955 este absolvent al Universității din București. Opera sa este inclusă în domeniul ecuațiilor diferențiale. S-a ocupat de soluțiile aproape periodice ale sistemelor parabolice. În domeniul analizei funcționale a generalizat teorema de aproximare a lui Einar Hille referitor la semigrupurile de operatori liniari. A demonstrat o teoremă a lui Yosida. În teza sa de doctorat a studiat spațiile vectoriale pseudotopologice. A întocmit diferite lucrări de nomografie. A susținut mai multe comunicări din domeniul analizei funcționale în Ungaria (la Budapesta, Debrețin, Szeged). Americani de descendență română |
Nicolae Dabija () este un scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române (din 2003) și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei (2012). Nicolae Dabija, de naționalitate română și religie ortodoxă, este nepotul arhimandritului Serafim Dabija, un duhovnic român deportat în Gulag în 1947. În anul 1966 este înmatriculat la facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Moldova. În anul III a fost exmatriculat „pentru activitate proromânească și antisovietică”, fiind restabilit peste un an, în 1970, la Facultatea de Filologie. În 1972 a absolvit universitatea.. Fost membru PCUS.În calitate de redactor șef al săptămânalului „Literatura și Arta” editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Republica Moldova de la sfârșitul anilor '80.În perioada de glorie, săptămânalul „Literatura și Arta” depășea tirajul de 260.000 de exemplare. Medalia guvernamentală a României „Eminescu. 150 de ani de la naștere”Ordinul „Steaua României” în grad de Comandor „pentru remarcabila sa operă poetică și pentru implicarea sa în redeșteptarea spiritualității românești”Ordinul de Onoare „în semn de prețuire pentru contribuția adusă la procesul de renaștere națională”Titlul de Honoris Causa și titlul onorific de Academician acordate de Academia de Studii Înalte din România „în semn de înaltă prețuire și respect, pentru întreaga activitate.”Site oficial al săptămânalului „Literatura și Arta” |
Claritromicina este un antibiotic macrolid utilizat în tratarea faringitei, amigdalitei, sinuzitei maxilare acute, bronșitei cronice exacerbată acut bacterial, pneumoniei (în special pneumoniile atipice ascociate cu Chlamydia pneumoniae sau TWAR), infecții ale pielii și ale structurii pielii și, la pacienții cu HIV și SIDA, pentru prevenirea și tratarea Mycobacterium avium complex (MAC). În plus, este uneori folosită și pentru tratarea de Legionellosis. Biodisponibilitate superioară eritromicinei, se concentrează în țesuturi, realizând concentrații mai mari decât cele plasmatice. Metabolizarea hepatică cu formarea unui metabolit activ mai ales pe Haemophilus. Este activă pe M.avium, Helicobacter pylori; mai activă decât eritromicina pe Legionella, Chlamydia. Este mai activă pe hemofili de 2 ori față de eritromicină. Conform unui studiu de cohortă din Danemarca, efectuat în perioada 1997-2011 și publicat în anul 2014, în revista British Medical Journal, administrarea de claritromicină crește riscul de deces cardiac cu 76%, față de penicilina V. Claritromicina ar putea crește riscul de deces cardiac subit |
Apeninii sunt un lanț muntos în Italia, care se întinde pe o lungime de peste 1200 km din sudul țării până în nordul Italiei unde sunt limitați de Câmpia Padului. Cel mai înalt vârf al Apeninilor este Corno Grande, cu o înălțime de 2912 m. Munții Apenini se împart în: Apeninii de nord, Apeninii centrali, și Apeninii de sud. Sunt prezente numeroase formațiuni carstice, precum peșterile. Clima Apeninilor este una rece, cu precipitații relativ ridicate, peste 1900 mm precipitații pe an. Temperatura medie anuală nu urcă mai mult de 5 C. Iernile sunt reci, cu multe precipitații sub formă de ninsoare. Verile sunt răcoroase, cu precipitații moderate. Sunt prezente în special păduri de foioase, dominate de fagi. Mai pot fi însă prezente în Apeninii centrali și păduri mixte, cu numeroase specii de conifere, dintre care cel mai frecvent întâlnit este pinul. Fauna munților Apenini este una specifică pădurilor de foioase, incluzând așa specii, precum ursul brun, pisica sălbatică, cerbul, lupul, precum și vidra în apropierea marilor râuri. Aici se găsesc zăcăminte de: bauxită, blendă, galenă, marmură etc. |
Se știe puțin despre tinerețea lui Raleigh. Unii istorici presupun că s-a născut în 22 ianuarie 1552, dar Oxford Dictionary of National Biografy favorizează anul 1554. A crescut la o fermă în satul East Budleigh, în Devon, Anglia. A fost al cincilea fiu a lui Catherine Champernowne, din a doua căsătorie. Mama sa era nepoata lui Kat Ashley, guvernanta reginei Elisabeta I și mai târziu i-a introdus pe Raleigh și frații săi vitregi la curte. Familia Raleigh era protestantă și în timpul domniei Mariei I a avut probleme: tatăl lui Raleigh, un gentilom de provincie, la un moment dat a fost nevoit să se ascundă într-un turn pentru a evita să fie executat. Astfel, din timpul copilăriei Raleigh a dezvoltat o ură profundă împotriva catolicilor și la urcarea pe tron a Elisabetei I, nu a întârziat să și-o exprime. În 1568 sau 1572, Raleigh a fost înregistrat ca student la Oriel College Oxford, iar în 1575 figura la Middle Temple. La procesul său în 1603 a declarat că nu a studiat dreptul. Viața sa între aceste două date este incertă, dar în opera sa Istoria lumii a declarat că a fost martor ocular la bătălia de la Moncontour (3 octombrie 1569), în Franța. În 1575 sau 1576 Raleigh s-a întors în Anglia. L-a însoțit pe fratele său vitreg, Sir Humphrey Gilbert, într-o așa-numită călătorie de descoperiri, de fapt un atac asupra posesiunilor spaniole din Antile. Nu au ajuns însă decât până în Insulele Capului Verde. A dat apoi o mână de ajutor la reprimarea unei revolte din Irlanda și, în decembrie 1581, a fost trimis la Curtea de la Greenwich ca mesager de război. Aventurier impetuos și curtean rafinat, a avut și importante realizări literare. Majoritatea poeziilor lui s-au pierdut, dar au rămas câteva uimitoare lucrări în proză. Cea mai impresionantă și mai cunoscută dintre ele este Istoria lumii, scrisă între 1607 și 1614, în timp ce aștepta în Turnul Londrei aducerea la îndeplinire a sentinței de condamnare la moarte. Deși numele lui Raleigh nu apare pe elaborata gravură de pe coperta primei ediții, toată lumea știa cine este autorul. Cartea a fost imediat interzisă de către regele Iacob I. Raleigh a pretextat că scrie o cronică universală bazată pe cronologia Vechiului Testament, dar după primele capitole a adus relatarea la timpurile lui, istoria Angliei urmând a fi integrată în cea a restului lumii. Nu a ajuns, din păcate, decât până la căderea Macedoniei, în anul 130 a.Chr. Pe Iacob I l-a deranjat în special portretul făcut de Raleigh reginei asiriene Semiramida, interpretat ca pe un omagiu adus Elisabetei I, și succesorului ei, efeminatul Ninus, pe care regele l-a interpretat ca o aluzie la adresa lui. Probabil că povestea care spune că Raleigh și-a așternut mantia peste noroiul drumului, pentru ca Elisabeta să nu-și murdărească încălțările, nu este decât o legendă. Cert este, însă, că soldatul înalt și prezentabil, de nici 30 de ani, a obținut favorurile reginei necăsătorite și în vârstă de 48 de ani datorită reputației lui de nobil viteaz, curtenitor, manierat și spiritual. Fostul favorit al reginei, contele de Leicester, tocmai se recăsătorise, așa că Elisabeta l-a ales imediat pe Raleigh spre a-i ține companie și l-a acoperit de daruri : proprietăți, slujbe și licențe de comerț. În 1584 l-a făcut cavaler. După moartea lui Gilbert, lui Raleigh îi revenea brevetul fratelui său vitreg, fiind desemnat să descopere teritorii necunoscute în Lumea Nouă și să le ia în stăpânire, în numele reginei. Prima lui expediție lua în stăpânire pentru Anglia țărmul Atlanticului de la nord de Florida. Mai târziu, când regina i-a interzis lui Raleigh să mai plece de la Curte, acolo a fost trimis un văr, Sir Richard Grenville, să pună bazele unei colonii la Roanoke, aceasta fiind prima dintre cele două tentative nereușite de a stabili un cap de pod pe continentul nord-american. Prin venirea la Curte, în mai 1587, a lui Robert Devereux, conte de Essex, Raleigh s-a văzut în fața unui rival în ce privește afecțiunea Elisabetei, ceea ce l-a determinat chiar să se retragă o vreme pe domeniul său din Irlanda. Revenind la Curte, în 1592 s-a căsătorit cu Elizabeth Throckmorton, una dintre domnișoarele de onoare ale reginei, un afront pentru geloasa suverană, care i-a închis pe amândoi în Turnul Londrei. După un timp au fost eliberați și li s-a îngăduit să trăiască discret la țară. În 1595 lui Raleigh i s-a permis până la urmă să plece din Anglia, în fruntea unei expediții împotriva posesiunilor spaniole din Lumea Nouă și în căutarea aurului pe cursul inferior al fluviului Orinoco din America de Sud. În anul următor s-a angajat într-un atac victorios împotriva portului spaniol Cádiz, iar în 1597 nu numai că recucerea favorurile reginei, dar devenea și membru al parlamentului. La granița dintre secole devenise evident pentru toți că lunga și glorioasa domnie a Elisabetei I se apropia de sfârșit. Cu moartea ei, la 24 martie 1603, dinastia Tudor se sfârșea. Deceniile de speculații și intrigi privind succesiunea reginei fără copii se încheiau și ele. În câteva ore regele Iacob al VI-lea al Scoției, fiul nefericitei regine scoțiene Maria Stuart, a fost proclamat sub numele de Iacob I rege al Angliei, unind cele două regate sub un singur sceptru. Pentru Raleigh, asta a însemnat sfârșitul poziției de favorit la Curte. Ulterior va fi trădat de doi bărbați pe care îi considera prieteni. Primul, Sir Robert Cecil, un cocoșat mărunt și bolnăvicios, "pigmeul meu", cum îi spunea Elisabeta, fusese secretarul de stat al reginei din 1596 și întreținuse corespondență secretă cu Iacob al VI-lea cu privire la succesiune. Cecil încurajase planurile lui Iacob al VI-lea de a consolida monarhia, de a slăbi parlamentul și de a pune capăt ostilităților cu Spania, dar îi dăduse să înțeleagă că Raleigh nu agrea aceste planuri. Al doilea fals prieten a fost lordul Cobham, care avea să furnizeze în cele din urmă singura dovadă în sprijinul condamnării lui Raleigh la moarte. Când el s-a grăbit să jure credință noului rege, Iacob I l-a întâmpinat cu un dispreț nedisimulat. În următoarele două săptămâni, monarhul l-a demis din toate funcțiile, i-a ridicat toate licențele de comerț și i-a ordonat să plece din reședința londoneză pe care i-o pusese la dispoziție regina cu câțiva ani înainte. La 14 iulie, Cecil, care își păstrase funcția de secretar de stat și sub Iacob I, l-a convocat pe Raleigh la Consiliul Regal de la castelul Windsor, pentru a-l chestiona despre un complot împotriva noului monarh. Lordul Cobham, prietenul de altădată al lui Raleigh, nu-și ascundea antipatia față de Iacob I și disprețul față de Cecil. El a obținut de la ambasadorul Țărilor de Jos Spaniole, contele Aremberg, un împrumut de 500 000 de coroane pentru a finanța o lovitură de stat care să-l înlăture pe rege și să-l înlocuiască cu docila lui verișoară Arabella Stuart. Aflând despre complot, Cecil l-a întrebat pe Raleigh ce știe despre activitățile trădătoare ale prietenului său. La început, Raleigh a negat orice amestec, dar mai târziu i-a scris totuși lui Cecil, recunoscând că lordul Cobham îi oferise 10 000 de coroane ca să negocieze pacea dintre Spania și Anglia, ofertă pe care el nu o luase în serios. Când i s-a arătat scrisoarea, Cobham a mărturisit înspăimântat târgul încheiat cu Aremberg, dar l-a indicat pe Raleigh ca inițiator al complotului. În 19 iulie 1603 a fost arestat și închis în Turnul Londrei. Acuzația lui l-a adus pe Raleigh în fața tribunalului din Winchester în ziua de 17 noiembrie. Refuzând asistența unui avocat, Raleigh s-a apărat singur, istețimea și elocința lui l-au ajutat efectiv. După relatarea unui martor ocular, la început a glumit cu acuzarea afirmând că „este cea mai fericită zi” din viața lui. Întrebat dacă poate să răspundă acuzațiilor pe măsură ce i se aduceau, a răspuns că nu îndrăznește să întrerupă prezentarea probelor, ca să nu-și piardă din „grație și vigoare” . Confruntat cu mărturisirea lui Cobham, a prezentat o retractare scrisă de mână de către prietenul său. Sir Edward Coke, acuzatorul, a comparat cele două hârtii, iar Raleigh a propus să fie adus chiar Cobham să facă acest lucru. Propunerea a fost respinsă. Devenea clar că juriul era intimidat și se îndrepta spre un verdict dinainte hotărât. Câțiva dintre jurați au îngenunchiat în fața lui Raleigh să-i ceară iertare. Curteanul disprețuit de dimineață se transformase într-un martir, victima unei înscenări judecătorești. Un val de proteste la adresa judecății a străbătut țara și a determinat, în timp, reforma procedurală prin care sistemele legale din Marea Britanie și din America se disting de cele din restul lumii. Pe patul de moarte, unul dintre judecătorii lui Raleigh a mărturisit :„ Niciodată justiția n-a fost în Anglia atât de terfelitâ și de insultată ca în acest proces.” Execuția lui Raleigh fusese fixată pentru 10 decembrie. Cu o zi înainte de execuție, regele a dispus o amânare și l-a întemnițat în Turnul Londrei. Deși i se permitea să-și vadă soția și fiul, el a petrecut următorii 13 ani în închisoare. În timp ce era întemnițat, Raleigh a scris mai multe tratate și primul volum din Istoria lumii, publicat în 1628. Fiul său, Carew, a fost conceput și s-a născut în timp ce Raleigh era închis. După numeroase petiții în care îi cerea regelui să-l elibereze și să-l susțină să întreprindă o nouă expediție în Lumea Nouă, la începutul anului 1616 Raleigh își redobândea libertatea. Până în iunie anul următor avea toți banii necesari călătoriei, dar fusese avertizat de către coroană să evite ostilitățile cu spaniolii. Expediția a fost un dezastru, culminând cu atacul asupra unei colonii spaniole, plătit cu viața de fiul lui Raleigh. La întoarcerea în Anglia, ambasadorul Spaniei, revoltat a cerut moartea lui Raleigh, regelui Iacob I. În iunie 1618, Raleigh a fost arestat și trimis din nou în Turnul Londrei. Cum fusese deja condamnat la moarte, Raleigh nu mai putea fi acuzat că încălcase ordinele regelui cu privire la conflictele cu spaniolii. Așa că, la 29 octombrie, pășea spre eșafod, urmând să suporte pedeapsa care i se dăduse în urmă cu cincisprezece ani. Cerând să vadă securea cu care urma să i se taie capul, Raleigh și-a trecut degetele peste tăiș, glumind : „Iată un leac care o să mă vindece de toate durerile”.Când cineva din asistență i-a cerut să-și așeze capul pe butuc cu fața spre răsărit, Raleigh a răspuns : „Ce contează cum stă capul, dacă inima e la locul ei ?”, cel mai potrivit epitaf pentru favoritul căzut în dizgrație. A fost unul din primii oameni care a popularizat tutunul. După moartea lui, s-a găsit în celula sa un săculeț cu tutun pe care era scris în latină Comes meus fuit in illo miserrimo tempore ("A fost colegul meu în cele mai mizerabile momente"). Capul îmbălsămat a lui Raleigh a fost dus soției sale, iar trupul a fost înmormântat la biserica Sf. Margareta, Westminster unde poate fi vizitat și astăzi. Se spune că soția sa a păstrat capul lui Raleigh într-o pungă de catifea până la moarte, douăzecișinouă de ani mai târziu, când a fost înmormântat alături de trupul lui. Deși popularitatea lui Raleigh a scăzut considerabil din perioada lui de glorie din era elisabetană, execuția lui a fost considerată de mulți ca inutilă și nedreaptă. Implicarea lui în complot se pare că s-a limitat la o discuție cu Cobham. Capitala statului Carolina de Nord a fost numită Raleigh în 1792 de Sir Walter, unul din sponsorii Coloniei Roanoke. În oraș se află o statuie de bronz a lui Raleigh. Raleigh County în Virginia de Vest este de asemenea numit în onoarea lui. În 1585, Sir Walter Raleigh a organizat o expediție formată din 150 de oameni, care au plecat la bordul a șase nave în direcția insulei Roanoke, în largul coastei actualei Carolina de Nord. Era a doua colonie britanică din America de Nord și a fost botezată Virginia, în cinstea reginei Elisabeta I. Sir Ralph Lane a fost numit guvernator. După un furt, Lane a poruncit să fie ucisă căpetenia băștinașilor. Când Francis Drake s-a oprit pe insulă, l-a găsit pe Lane și restul oamenilor aproape morți de foame și împuținați din cauza conflictelor cu nativii insulei. Când a plecat, Drake a lăsat cincisprezece din oamenii săi pentru a-i proteja pe coloniști. În 1587, Raleigh a planificat o a doua expediție. John White era conducătorul expediției formată din 117 persoane, printre care se afla și fiica însărcinată a lui White împreună cu soțul său, Annanias Dare. Au ajuns la Roanoke în 22 iulie 1587, iar din oamenii lăsați de Drake, au găsit doar oasele. Nepoata lui White, Virginia, s-a născut în 18 august și a fost primul copil englez născut în America. John White a fost nevoit să se întoarcă în Anglia pentru a procura materiale și semințe. A sosit în Anglia în 8 noiembrie, dar din cauza conflictului care izbucnise între Spania și Anglia, i s-a interzis să părăsească Anglia. Într-un final, în 20 martie 1590, căpitanul William Irish, a plecat din Plymouth pentru a duce ajutoare coloniei. Printre pasageri se afla și John White. Trecuseră trei ani de când își părăsise fiica, ginerele, nepoata și pe ceilalți coloniști. Când au ajuns pe insulă în 18 august, nu au mai găsit nici o urmă din cei 117 coloniști. Așezarea era goală și fusese construită o palisadă pentru a o proteja. Singurul indiciu a fost cuvântul Croatoan, scris pe unul din trunchiurile palisadei și literele cro, sculptate pe trunchiuri de copaci. White, înainte de a pleca în Anglia, se înțelesese cu coloniștii ca în cazul în care vor fi nevoiți să plece, să sculpteze numele destinației pe un trunchi de copac. Cuvântul croatoan, le-a sugerat că poate s-au transferat pe insula vecină, Croatoan Island (acum Hatteras Island). Dar un uragan l-a împiedicat pe White să meargă pe insula Croatoan, să investigheze dacă mai erau supraviețuitori. Flota a fost nevoită să se întoarcă în Anglia. White nu a reușit să adune fondurile necesare unei alte expediții și a murit fără să știe ce s-a întâmplat cu membrii familiei sale. Puțini s-au implicat în găsirea celor 117 persoane. Printre aceștia s-a aflat Sir Walter Raleigh, care avusese idea colonizării insulei. A organizat cinci expediții finanțate din banii săi, până când a fost așa plin de datorii încât a fost arestat, închis și într-un final decapitat. Oricare ar fi fost soarta coloniștilor, astăzi așezarea este amintită ca Colonia pierdută Roanoke. Oameni executați prin decapitare |
Orașul a fost fondat în anul 1830 ca un avanpost cazac, în urma unui ordin, sub denumirea de Akmolinsk. Fondatorul a fot colonelul Feodor Kuzimici Șubin al doilea, participant la bătălia de la Borodino. Pentru meritele sale în dezvoltarea relațiilor ruso-kazahe, Șubin a fost decorat cu ordinul „Sfânta Ana” gr. II. În anul 1961, orașul a fost redenumit în Țelinograd, ca un centru a exploatării solului virgin din Kazahstanul de Nord și de Sud. Pe 6 iulie 1994, a fost adoptată de către Sovietul Suprem al Kazahstanului mutarea capitalei de la Almatî la Akmola. La 10 decembrie 1997 Președintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev a luat decizia finală de a muta capitala. Cu toate acestea reprezentare internațională a orașului Akmola în calitate de noua capitală a Kazahstanului a avut loc pe 10 iunie 1998. Nursultan este localizat în centrul Kazahstanului pe râul Ișim, într-o regiune de stepă, semiaridă, pe un teren foarte plat, care acoperă cea mai mare parte a teritoriului țării. Altitudinea orașului Nursultan este de 347 m deasupra nivelului mării. Nursultan este într-un peisaj de stepă spațioasă, în zona de tranziție între partea de nord a Kazahstanului și Centrul Național extrem de slab stabilit, din cauza râului Ișim. Cartierele vechi se află la nord de râu, în timp ce cartierele noi sunt situate la sud de Ișim. În general, Nursultan are un climat continental umed (după clasificarea climatică a lui Köppen Dfb), la periferie cu o climă semi-aridă (clasificarea climatică a lui Köppen BSk). Temperatura medie anuală în Nursultan este de 3,5 °C. Cea mai rece lună este ianuarie, cu o temperatură medie de-14,2 °C, în timp ce cea mai caldă este iulie, care are o temperatură medie de 20,8 °C. Dacă această tendință se va menține în continuare, populația orașului va atinge cota de un milion de locuitori în următorii ani. Chiar dacă va deveni un oraș cu o populație mai mare de un milion de oameni, Nursultan va ceda oricum locul de frunte fostei capitale Almatî, care are o populație de peste 1,4 milioane de oameni și care crește în continuare (tempul creșterii e puțin mai mic). Din 30 ianuarie până pe 6 februarie 2011, în Nursultan și Almatî a avut loc a 7-ea ediție a Jocurilor Asiatice de iarnă, în 2013 va avea loc al 17-lea campionat mondial de box, în 2014 va avea loc a 81-lea Campionatele Mondiale de Haltere, iar în 2018, Olimpiada de Șah. |
Medaliați olimpici cu aur români Luptători de greco-romane români |
Pizza este un fel de mâncare cu originea în Napoli, Italia. Este o pâine plată, de obicei rotundă, acoperită cu sos de roșii și brânză, plus alte topping-uri opționale, preparată la cuptor. Pissa este un termen latin, apărut în secolul IX, care înseamnă "pâine plată".Începând cu secolul XIV a căpătat sensul de "pâine plată acoperită cu brânză" în limba italiană. Un om care se pricepe la prepararea pizzei se numește "pizzaiolo", iar un restaurant care servește pizza se numește "pizzerie" (it. pizzeria). De la multe pizzerii se poate comanda și la domiciliu, prin telefon sau internet. Pizza se găsește, de asemenea, în supermarket-uri, sub formă congelată. Contrar credinței generale, pizza nu este cert originară din Italia. De fapt nu se știe cine a “inventat” această mancare delicioasă. Deși cultura meditareană are variante incipiente înrădăcinate în dieta lor, variante similare au fost descoperite și în Egipt, Babilon și Imperiul Persan. Se știe că în Grecia Antică mâncau o pâine rotundă și plată, deasupra căreia puneau diferite condimente și ingrediente. Adițional, în cenușa rezultată în urma eruperii catastrofale a vulcanului Vezuviu din anul 74, au descoperit dovezi care ar indica faptul că o pâine rotundă din făină ar fi fost consumată la scară mare în acea perioada în Pompei și Neapolis (Neapolis fiind o colonie greacă care ulterior a devenit orașul Napoli). Însă, adevărul este că pizza putea fi inventată de oricine care a descoperit secretul combinării făinei cu apă și încălzirea acestui aluat pe o piatră fierbinte. Termenul de „pizza” a fost menționat pentru prima oară într-un text latin datat din 997, descoperit într-un orăsel italian din sud, lângă Napoli. Conform acestuia, un lucrător de fermă trebuia să îi dea episcopului orașului 'duodecim pizze' (douăzeci de pizze) cu ocazia Crăciunului și Paștelui. Termenul propriu-zis poate proveni dintr-o multitudine de cuvinte:din cuvântul în latină „picea”, care poate să se refere la faptul că aceasta se înnegrește în cuptor; saudin termenul italian „pizzicare” (însemnând „a trage”), referindu-se la faptul că pizza este trasă afară din cuptor. În Italia, orașul care este strâns legat de pizza este Napoli. Aici acest fel de mâncare a devenit foarte popular în rândul săracilor, în special fiindcă era foarte ieftin de preparat, gustos și sățios. Adițional, probabil datorită faptului că pizza era așa de îndrăgită de locuitorii mai săraci, marginea pizzei este mai groasă decât centrul acesteia. Astfel, oamenii săraci, chiar dacă aveau mâinile murdare puteau să țină o felie de pizza în mâini și s-o mănânce, fără să murdărească partea pe care o consumau. Desigur, la sfârșit marginea pizzei era aruncată. Însă această perioadă a reprezentat doar începutul pizzei, fel de mâncare care astăzi se găsește oriunde în lume, fiind una dintre cele mai populare feluri de mâncare. Istoria pizzei moderne a început o dată cu aducerea roșiilor în Europa din America, în secolul XVI. La început însă s-au bănuit a fi otrăvitoare, ca alte plante din familia Solanaceae. În secolul XVIII săracii din Napoli obișnuiau să pună sos de roșii peste pâinea lor plată. Așa s-a născut pizza pe care o cunoaștem astăzi. Cu timpul a câștigat popularitate și turiștii veneau special în zonele sărace din Napoli pentru a gusta diversele rețete de pizza, preparate de pizzaioli. În zilele noastre, Asociația Pizzei Napolitane Veridice are reguli foarte stricte în ceea ce privește pregătirea unei pizza autentic napolitane. Astfel, pizza trebuie coaptă într-un cuptor cu lemne boltit, aluatul trebuie frământat și aplatizat manual, fără folosirea unor instrumente (din aceasta cauză pizzaioli pregătesc pizza rulând-o cu degetele în aer). În plus, diametrul pizzei nu trebuie să depășească 35 de centimetri, respectiv aluatul nu poate fi mai gros de 1/3 cm în mijloc. Topping-urile folosite cel mai des sunt: sos - tradițional sos de tomate, astăzi se folosesc și pesto sicilian sau alte sosuri brânză - tradițional mozzarella, astăzi se folosesc și cașcaval, provolone sau alte tipuri de brânză ierburi și condimente - oregano, busuioc, usturoi carne - șuncă, salam (în special pepperoni), cârnați, pui, ton, creveți legume - măsline, ardei grași, porumb, ceapă, roșii Cele mai autentice pizze se fac cu ingrediente locale, cum ar fi: Pizza Bianca - fără sos de roșii Calzone sau Ripieno este o pizza în formă de semilună umplută cu ricotta, salami și mozzarella sunt, de asemenea, multe feluri de pizza create în Statele Unite ale Americii |
Masutatsu Oyama este fondatorul școlii de Karate Kyokushinkai. De origine corean, Masutatsu Oyama a fost adoptat de poporul japonez ca o figură marcantă a karate-ului japonez. Datorită efortului susținut pe care l-a transmis elevilor săi, în ziua de azi, Karate-ul Kyokushin este foarte apreciat tocmai pentru determinarea și dorința de izbândă a practicanților acestui stil. S-a născut la 27 iulie 1923 într-un sat nu departe de Gunsan, în Coreea de Sud. La o vârsta relativ tânără a fost trimis în Manciuria, în nord-estul Chinei, pentru a locui la ferma surorii lui. La vârsta de nouă ani a început să studieze forma chineză sudică a stilului Kempo sub îndrumarea maestrului Yi, angajat în perioada respectiv la fermă. Când Oyama s-a întors la 12 ani în Coreea a continuat antrenamentul studiind Kempo corean. În 1938, la vârsta de 15 ani a plecat în Japonia, cu gândul de a se înscrie într-o școală militară și a deveni pilot. Încercarea nu i-a reușit însă, deoarece în perioada aceea viața în Japonia nu era tocmai ușoară, iar visul de a deveni pilot pe un avion militar a trecut în plan secund. Oyama nu a renunțat însă la antrenamente. A început studiul boxului și al shotokan-ului, iar o ocazie l-a adus pe sosai în dojo-ul lui Gichin Funakoshi de la Universitatea Takushoku. La vârsta de 17 ani, progresul lui a fost incredibil, ajungând la centura neagră cu 2 dan, iar la vârsta de 20 ani, când s-a înrolat în Armata Imperială, avea deja 4 dan. În această perioadă Oyama a întrerupt și antrenamentele de judo. Înfrângerea Japoniei și perspectiva unei ocupații militare l-au adus pe Oyama într-o stare de disperare maximă. În această perioadă Oyama îl întâlnește pe So Nei Chu, un alt maestru corean din provincia din care se trăgea și sosai și care era o autoritate în Japonia în Gōjū-Ryū. Maestrul era binecunoscut pentru forța fizică și tăria spiritului. So Nei Chu este cel care l-a îndrumat pe Oyama să își dedice viața artelor marțiale. Tot el a fost cel care l-a sfătuit pe Oyama să se retragă timp de trei ani în munți pentru a-și perfecționa arta. La vârsta de 23 ani, Mas Oyama l-a întâlnit pe Eiji Yoshikawa, autorul romanului Musashi, bazat pe viața și aventurile celui mai faimos samurai japonez, Miyamoto Musashi. Romanul și autorul au avut o influență covârșitoare asupra lui sosai, introducându-l într-o lume fascinantă, cea a samurailor și într-un cod pe care îl va respecta toată viața, Bushido. La mai puțin de un an de când l-a întâlnit pe Yoshikawa, în 1948, Oyama vizitează muntele Minobu din Prefectura Chiba, unde Musashi și-a dezvoltat arta sabiei, cu intenția de a petrece următorii trei ani în studiul artelor marțiale. Împreună cu el a urcat și un elev de-al său, Yashiro, însă după șase luni, din cauza solitudinii și a antrenamentelor dificile, acesta cedează psihic și îl părăsește pe Oyama. După mai bine de un an și jumătate, sponsorul care îi trimitea mâncare l-a anunțat pe Oyama că nu îl mai poate finanța, astfel încât perioada de antrenament pe munte a luat sfârșit. Câteva luni mai târziu, în 1947 Mas Oyama a câștigat primul Campionat Național de Arte Marțiale de după cel de-al Doilea Război Mondial. Nemulțumit de faptul că a trebuit sa renunțe la antremanentul pe munte, Oyama se decide să își dedice viața artelor marțiale și reîncepe o perioadă de antrenament în care exersa 12 ore pe zi pe muntele Kiyozumi din Prefectura Chiba. Tot în această perioada începe un studiu aprofundat al Zen-ului, pe care îl considera parte integrantă din Karate, ajungând să declare: „Karate este Zen”. În 1950 Oyama a început o serie de demonstrații menite a arăta lumii puterea Kyokushin-ului. Într-un turneu început în Statele Unite ale Americii, Oyama va începe un turneu pe parcursul căruia a spart cărămizi cu mâinile goale, a rupt gâtul sticlelor cu shuto, dar mai ales a înfruntat 47 de tauri cărora le-a rupt coarnele, iar pe patru dintre ei a reușit să îi ucidă. În 1957, aflat în Mexic, Oyama era cât pe ce să fie ucis în timpul unei lupte cu un taur care a reușit să îl rănească și a petrecut șase luni în spital. În perioada aceasta, din cauza că majoritatea luptelor în care se angaja se terminau în câteva secunde, de multe ori în urma unei singure lovituri, a căpătat porecla de „Godhand” (Mâna lui Dumnezeu). Japonezii obișnuiau să spună despre Oyama: „Ichi geki, hissatsu”, ceea ce înseamnă „o lovitura, moarte sigură”. Tot în această perioadă, Oyama l-a cunoscut pe shihan Jacques Săndulescu, românul cu care avea să fie prieten până la sfârșitul zilelor. În 1953, Mas Oyama a inaugurat primul lui dojo, pe o parcelă din Mejiro, Tokio. În 1956, într-un studio de balet aflat în spatele Universitășii Rikkyo, Oyama avea să adune sub îndrumarea lui nu mai puțin de 700 de elevi. Practicanți ai altor stiluri obișnuiau să vina în acest dojo pentru sparring, iar Oyama și elevii lui încercau să preia de la aceștia tehnici care se dovedeau folositoare în luptă. În felul acesta Kyokushinul a evoluat și s-a dezvoltat în arta marțială care este astăzi. |
Impingementul talar posterior se produce între marginea posterioară a tibiei și partea anterioară a suprafeței calcaneene superioare în timpul flexiei piciorului. El poate chiar limita flexia. Conflictul creează durere postero-laterală de gleznă. Este datorat de cele mai multe ori prezenței osului trigonum. Osul trigonum este un os accesor situat imediat posterior de talus. Poate fi considerat ca partea neunită a tuberculului lateral talar. Este un os rotund, ovalar sau triunghiular. Mărimea este variabilă. Osul trigonum este prezent la 50% dintre picioarele normale. Provine din centrul de osificare separat de partea posterioară a tuberculului lateral al procesului talar posterior. El poate fuza cu tuberculul lateral sau poate rămâne un mic os separat. Între osul trigonum și tuberculul lateral există o sincondroză. precizează practic diagnosticul: evidențiază prezența osului trigonum, separat de tuberculul talar lateral și, de asemeni, evidențiază conflictul talar posterior care se manifestă prin edem al părții posterioare a talusului și a părții antero-superioare a calcaneului în T2. Poate evidenția și inflamația tecii flexorului lung al halucelui și a tecii tibialului posterior. Mai poate fi benefică pentru ameliorarea durerii injectarea locală de xilină+steroizi. În cazul unui impingement posterior izolat este indicat abordul lateral. Incizia se face la nivelul articulației gleznei, imediat posterior de tendoanele peronierilor. Trebuie identificate nervul sural și tunelul flexorului lung al halucelui. Dupa capsulotomie se identifică osul trigonum sau fragmentul osos fracturat neconsolidat care este apoi excizat. O decompresie corectă trebuie să permită piciorului să fie flectat mult, fără impingement osos. Boli ale sistemului osteo-articular |
Paul Melchior a abordat studiul mareelor terestre (corelat, de altfel, cu studiul mareelor oceanice) într-un context vast, care include cauzele astronomice și efectele geodinamice, cât și interacțiunile lor. Consecințele asupra structurii interiorului Pământului sunt rezultatul unei analize atente și al unei interpretări teoretice consecvente a multor măsurători foarte precise. Rezultatele s-au concretizat în peste 300 de lucrări publicate în reviste științifice și în câteva volume - dintre care monografia Mareele planetei Pământ (The Tides of the Planet Earth) rămâne până astăzi referința de bază în acest domeniu. Ca recunoaștere a unei activități excepționale, Paul Melchior a primit numeroase distincții civile și academice - în Belgia, China, Finlanda, Germania, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Spania, SUA (lista probabil nu e completă). În 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. În 1993 a fost distins de regele Belgiei cu titlul de baron. A încetat din viață la data de 15 septembrie 2004 în orașul Bruxelles. |
A fost un eminent romanist, predând filologia romanică la universitățile din Trieste, Pavia și Roma. A fost director al revistelor “Cultura neolatina” și “Studi romanzi”.A fost membru al "L’Accademia Nazionale dei Lincei", fondată în 1603, cea mai veche academie științifică din lume și cea mai înaltă instituție culturală din Italia. Aici a avut contribuții fundamentale în domeniul literaturii latine medii, ale metodicii filologiei și ale italienisticii, domeniu în care a realizat în 1941 ediția critică a lucrării "Teseida", scrisă în anii 1339-1340 de Giovanni Boccaccio. În domeniul originilor literaturii italiene și franceze și-a adus importante contribuții prin lucrări ca: |
Alain Decaux () este un istoric, scriitor și om politic francez. A activat cu mare succes în domeniul francofoniei la radio și televiziune. În 1990 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. În 2005, este, cu alți autori, Frédéric Beigbeder și Jean-Pierre Thiollet, un membru al Salon du livre (Beirut). |
Maurice Druon (; ) a fost un scriitor francez, membru al Academiei Franceze și membru de onoare al Academiei Române din 1996. A fost laureat al prestigiosului Prix Goncourt în 1948 pentru romanul Les grandes familles, tradus în română sub titlul de Marile familii. |
Conacul Paget din Câmpia Turzii, județul Cluj, este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Cluj (cod CJ-II-m-B-07553) elaborată de Ministerul Culturii din România în anul 2015. El se află pe strada Parcului nr.10. Nu este plasat direct la strada principală care traversează orașul (str. 1 Decembrie 1918), ci mai retras (între conac și strada 1 Decembrie 1918 există câteva rânduri de blocuri noi). În preajma acestei construcții frumoase, cu un acoperiș ce atrăgea pe vremuri atenția prin țiglele de un roșu aprins, se aflau acareturile: grajdul cu cai de trăsură, șura, o fierărie, locuința administratorului moșiei. În parcul castelului era un lac, alimentat continuu cu apa ce izvora dintr-o movilă invecinată. Lacul comunica printr-un canal cu lacul conacului învecinat (Szentkereszty Zsigmond - Bethlen Ödön) din curtea Liceului „Pavel Dan” (str. 1 Decembrie 1918 nr. 17). Peste drum de conac, în spațiul unde astăzi se află Casa de Cultură „Ionel Floașiu” (fostul Club Muncitoresc) și vila Ungureanu, au fost grajdurile cu caii de călărie, iar pe locul unde este acum Oficiul Poștal nr. 1 (str. 1 Decembrie nr. 6) era un manej pentru călărie. Tot aici existau mai multe clădiri din cărămidă, situate pe locul actualelor case de pe str. 1 Decembrie 1918 nr. 8 si nr. 10, care erau locuințele personalului de serviciu al castelului Paget. Ilona Paget, nepoata și succesoarea lui John Paget, a vândut prin 1913 statului austro-ungar conacul, parcul și moșia, acestesa fiind folosite ca fermă agricolă de stat. |
Tot în Ghiriș-Sâncrai a existat odinioară și un alt conac, cel al familiei Bethlen, și acesta dispărut în anii 1944-1947. Conacul a fost grav avariat în cel de al doilea război mondial (sept.- oct.1944). Ruinele sale au fost demolate în anul 1947, materialele rezultate fiind folosite la construcția Școlii Primare din cartierul Sâncrai (str. Tudor Vladimirescu, colț cu str. Școlii). |
EDSAC a fost primul computer practic conceput după arhitectura von Neumann. Proiectul a fost sprijinit de J. Lyons and Co., o firmă britanică, ce apoi a fabricat primul computer destinat aplicațiilor comerciale, LEO I, bazat pe design-ul EDSAC. EDSAC a rulat primul program pe 6 mai 1949, calculând un tabel de pătrate și o listă cu numere prime. |
Pierre Messmer provine dintr-o familie animată de patriotism francez. Bunicul său, un țăran din Alsacia, a optat în 1871 să fie francez, când Imperiul German a anexat Alsacia-Lorena. A participat ca militar în cel de-al doilea război mondial, fiind militar între octombrie 1937 și decembrie 1945. În 17 iunie 1940, pe când era locotenent, Pierre Mesmer a auzit la radio un discurs al mareșalului Philippe Pétain, care explica de ca Franța trebuie să accepte înfrângerea. A refuzat să se supună și a plecat la Marsilia unde, împreună cu alți militari, a reușit să deturneze o navă italiană, cu care a plecat la Liverpool de unde a mers la Londra și s-a prezentat generalului de Gaulle, care i-a cerut să se înroleze în Legiunea Străină. În această calitate, a luat parte la expediția din Dakar, fiind coautor al victoriilor din luptele de la Bir Hakein și El Alamein. Viața sa politică a început în 1968, când a fost ales deputat de Sarrebourg, poziție ce a ocupat-o timp de 20 de ani, până în 1989. A fost și Consilier general al departamentului Moselle, între 1970 to 1982, și membru, pentru o perioadă și președinte, al Consiliului regional din Lorena, până în 1992. A fost președinte al Fundației Charles de Gaulle, al Asociației Georges Pompidou și al Academiei de Științe Morale și Politice. |
A scris mai multe articole despre literatura română în diverse enciclopedii și dicționare de autori. După retragerea din activitatea de profesor universitar, Rosa del Conte se ocupă tot mai mult de traducerile din lirica lui Mihai Eminescu, alcătuind astfel o amplă antologie italiană. În 2007 a fost sărbătorită pentru împlinirea venerabilei vârste de 100 de ani, devenind astfel cel mai longeviv filolog și critic literar. |
În 1973 a fost numit de prim-ministru al landului Renania-Palatinat Helmut Kohl în calitate de secretar de stat în guvernul landului delegat în guvernul federal. În această funcție, Herzog a fost în același timp și membru al Consiliului Federal. Înainte de mandatul său prezidențial Roman Herzog a mai activat în calitate de ministru al Culturii (1978-1980) și ministru de Interne al landului Baden-Württemberg (1980-1983). În anul 1983 a fost numit judecător la Curtea Constituțională Federală a Germaniei, iar în 1987 a devenit președintele acestei instituții. În calitate de președinte al Republicii Federale a fost cunoscut, printre altele, pentru discursul său de la Berlin în 1997, în care a îndemnat la avânt și la mai multă disponibilitate pentru reforme în societate și politică („durch Deutschland muss ein Ruck gehen“). În 1996 președintele Herzog a instituit pe 27 ianuarie Ziua de comemorare a victimelor național-socialismului. Începând din 1995 a fost membru de onoare al Academiei Române. |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for Denemarca in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Alegeri pentru Parlamentul European, 2004 (Denemarca) for election results. |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for Estonia in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Alegeri pentru Parlamentul European, 2004 (Estonia) for election results. |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for Germania in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Alegeri pentru Parlamentul European, 2004 (Germania) for election results. |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for Ungaria in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Alegeri pentru Parlamentul European, 2004 (Ungaria) for election results. |
Aceasta este o listă cu cei 10 membri ai Parlamentului European pentru Irlanda, în urma accederii Irlandei la Comunitatea Economica Europeana pe data de 1 ianuarie 1973. Membrii delegației irlandeze au fost numiți temporar de Parlamentul Irlandei până la organizarea alegerilor în luna februarie a aceluiași an. |
Aceasta este lista europarlamentarilor pentru Irlanda, formată din 10 delegați. Această de legație, a doua a îndeplinit mandatul din martie 1973 până la alegerile generale din 1977. |
Aceasta este o listă cu 10 europarlamentari ai Irlandei, numiți ca delegați de către Oireachtas, ca urmare a alegerilor generale din Irlanda din iunie 1977. Au fost delegați din decembrie 1977 până la primele alegeri directe din 1979. |
Aceasta e o listă cu cei 15 Europarlamentari ale Irlandei aleși în alegerile pentru Parlamentul European din 1984. Ei au activat în sesiunea 1984-1989. |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for Letonia in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Parlamentul European election, 2004 (Letonia) for election results. |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for Lituania in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Parlamentul European election, 2004 (Lituania) for election results. |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for Luxemburg in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Parlamentul European election, 2004 (Luxemburg) for election results. |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for Malta in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Alegeri pentru Parlamentul European, 2004 (Malta) for election results. |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for the Olanda in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Parlamentul European election, 2004 (Olanda) for election results. |
Subsets and Splits