Datasets:

Olimpiada-AI

/

ro_wiki

like 0

Follow

Olimpiada AI 5

Franța are un sistem politic multipartit cu numeroase partide, dintre care nici unul nu a avut ocazia să guverneze singur, fiind necesară formarea de coaliții. Din anii 1980 guvernul a alternat între două coaliții principale: Următoarele partide au o reprezentare unifiromă la nivel național. Partidele indicate ca minore nu depășesc scoruri de 3% în cadrul alegerilor naționale, iar cele majore sunt partide care au șansa de a forma un guvern.

Acestea sunt principalele obiective turistice din județul Cluj: Articol legat de revendicările de domenii din România Aristrocația transilvană și domeniile ei Despre județul Cluj și obiectivele sale turistice pe ropedia

Guvernul Dimitrie A. Sturdza (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 4 octombrie 1895 - 21 noiembrie 1896. Ministrul cultelor și instrucțiunii publice Ministrul agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor

Mihail I Rangabe () a fost împărat bizantin între 811 și 813, ginerele lui Nicefor I și ultimul membru al dinastiei focide. În luptă cu bulgarii, Mihail a ocupat Mesembria (Nesebăr) și Versinikia. În 813, Mihail a abdicat în favoarea generalului Leon al V-lea Armeanul și s-a călugărit sub numele Athanasios. Fiii lui au fost închiși într-o mănăstire. Unul dintre ei, Nicetas (Nichita), a devenit patriarh, cu numele Ignatios (Ignațiu) I. Mihail I a murit la 11 ianuarie 844.

Pentru alte râuri omonime, vedeți pagina de dezambiguizare Valea Rea. Râul Valea Rea este un curs de apă, al patrulea afluent de dreapta al râului Bădeni, care este - la rândul său - al treizecilea afluent de stâga al râului Dâmbovița.

În geometrie, o epicicloidă este o curbă plană trasată de un punct fix de pe un cerc - numit epiciclu - care se rostogolește fără alunecare pe exteriorul unui alt cerc fix. Este un caz particular de ruletă. Dacă cercul mai mic are raza r, iar cercul mai mare are raza R = kr, atunci ecuațiile parametrice pentru curbă sunt: Dacă k este număr întreg, atunci curba este închisă și are k cuspide. Dacă k este număr rațional, k=p/q, atunci curba are p cuspide. Dacă k este număr irațional, atunci curba nu se închide și umple spațiul dintre cercul mai mare și un cerc de rază R+2r. Epicicloida este un caz particular de epitrohoidă. Un epiciclu cu o cuspidă este o cardioidă. O epicicloidă și evoluta sa sunt similare.

În copilărie, ea a practicat balet, dans, precum și pian. Dungey a fost, de asemenea, și o patinatoare de succes. Dungey a absolvit în 1989 Liceul Rio Americano din Sacramento, California. A obținut o diplomă pentru artă de la Universitatea UCLA. A fost cea mai tânără câștigătoare a premiului pentru actorie de la UCLA. Dungey este cel mai bine cunoscută pentru rolul ei ca Francie Calfo din serialul plin de succes Alias, unde a jucat din 2001 până în 2003.

A studiat chimia la Roma și Cluj. În 1930-1931 a urmat un curs de ingineria petrolului la Standard Oil Company din New Jersey. A fost angajat la Rafinăria Româno-Americană, unde a lucrat ca cercetător, șef de instalație și apoi șef de fabricație.

Între anii 1947-1949 a fost rector al Institutului Politehnic Timișoara, iar din 1949 până în 1950 este numit rector al Universității din Bucuresti. Ilie Murgulescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1948 - 1975. Spre sfârsitul carierei a ocupat funcția de președinte al  Marii Adunări Naționale, de unde a fost înlaturat în 1970 (prin pensionare), întrucât s-a opus «unificarii» învățământului chimic superior din centrele universitare București și Iași, prin contopirea Facultăților de Chimie și Chimie industrială. Ilie G. Murgulescu a fost ministrul învățământului superior în perioada 24 ianuarie 1953 - 28 octombrie 1953, în cadrul guvernului condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. În mai 1961 a fost decorat cu medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”. Ilie Murgulescu a fost ministru al învățământului și culturii în perioada 21 martie 1961 - 9 iunie 1962 și ministru al învățământului în perioada 9 iunie 1962 - 16 aprilie 1963, în guvernul Ion Gheorghe Maurer. În iunie 1969 i s-a conferit titlul de Om de știință emerit al Republicii Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățămîntului și culturii din patria noastră”.titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”

Theophil (Teofil) (813 - 842) a fost împărat bizantin între 829 și 842. A fost fiul lui Mihail al II-lea Amorianul și al Theklei și nepotul lui Leon al V-lea Armeanul. În 822, Theophil a fost asociat la domnie de către tatăl său. În 829, el a devenit împărat. Theophil a fost un iconoclast convins; în 832 el a dat un edict împotriva cultului icoanelor. Când a venit pe tron, Theophil a fost nevoit să lupte pe două fronturi cu arabii. Sicilia fusese invadată, iar Palermo fusese ocupat în 831. În Anatolia, bizantinii au pierdut multe cetăți în favoarea arabilor, în 830. În 831, Theophil invadează Cilicia și capturează orașul Tarsus, întorcându-se în triump la Constantinopol. Dar, în toamnă, Theophil a fost înfrânt în Cappadocia, iar după o altă înfrângere, Theophil a fost nevoit să semneze pacea în 833. În timpul războiului cu arabii, Theophil a și negociat răscumpărarea prizonierilor de la bulgari, din timpul războiului lui Nicefor I. Cu aceste forțe noi, Theophil a început pregătirile pentru un nou război cu arabii. În 837 Theophil a invadat Mesopotamia și a ocupat orașele Melitene, Samosata și Zapetra, locul de naștere al califului al-Mu'tasim. Theophil s-a întors la Constantinopol în triumf, așa cum mai făcuse și cu șase ani înainte. Pe 21 iulie 838, la Dazimon, Theophil a condus personal armatele bizantine împotriva arabilor, fără succes însă, împăratul însuși fiind aproape de moarte. După aceea, al-Mu'tasim a ocupat Ankira (Ankara) și a pornit spre Amorion, locul de naștere al lui Mihail al II-lea Amorianul, tatăl lui Theophil. După un scurt asediu și cu ajutorul unui dezertor, Amorion a fost ocupat de arabi pe 22 septembrie 838. Mare parte din populație a fost ucisă, restul făcută sclavă iar orașul distrus din temelii. În războiul cu arabii Theophil a secat vistieria statului, dar a fost și un împărat învățat. De asemenea, Theophil a întărit zidurile Constantinopolelui și a construit un spital care a ținut până în secolul al XV-lea. Theophil a murit pe 20 ianuarie 842.

Harta Iosefină din anii 1769-1773 arată că la Băile Sărate existau atunci 16 lacuri. Zona Băilor Sărate este folosită ca microstațiune balneară încă din anul 1834. Inițiativa amenajării zonei se datorează dr. József Hanko și farmacistului Lajos Velits (un reputat farmacist din secolul al XIX-lea) care au înțeles rolul profund curativ pe care îl au apele sărate ale zonei. Alte amenajări au urmat în perioada interbelică (în lemn), apoi în anii 50 ai secolului al XX-lea, precum și în ultimii anii (după privatizarea complexului). Capacitatea ștrandului este de aprox. 8.000 de persoane.„Lacul Roman” (ștrandul), cu o adâncime de 14,2 m și o concentrație a sării de aproximativ 46-48 la mie, are calități curative deosebite, ajutând la tratarea afecțiunilor reumatice, ginecologice, afecțiunilor aparatului nervos periferic etc. Nămolurile de la Băile Sărate sunt terapeutice, au un potențial enzimologic și microbiologic și se utilizează de vizitatori în balneoterapie. În anul 1936 s-a construit la Băile Sărate un hotel (lângă movila din centrul bazinului), prăbușit după scurt timp, din cauza amplasării sale pe un teren alunecos, instabil (pe hartă este însemnat „temelie“). A urmat un proces de despăgubiri, dar dosarul a fost închis definitiv în timpul războiului. În ultimele decenii, în această zonă au fost executate foraje de explorare pentru determinarea morfologiei diapirului de sare și a calității sării geme. Aici au fost identificate 16 lacuri antroposaline (inclusiv actualul ștrand, căruia i se spune și „Lacul Roman”). Toate aceste lacuri au fost vechi exploatări romane sau medievale de sare, umplute cu apă în cursul timpului. Romanii lucrau numai la suprafață, în gropi patrulatere, până la o adâncime de 12-15 m, de unde sarea se putea scoate ușor pe punți alunecoase și cu aparate simple de ridicat, după care o părăseau și începeau alta. Așa au extras romanii sarea peste tot în Ardeal, iar excavațiile părăsite au devenit lacuri. Cele mai importante lacuri sunt: „Lacul Roman” (ștrandul, 0,37 ha, 3,15 - 3,75 m adâncime, salinitate 40 g/l măsurată vara la suprafața apei). Lucrările de amenajare ca ștrand din anii '20 ai secolului al XX-lea i-au schimbat radical aspectul inițial. Originea: două cariere romane de sare, învecinate, de mică adâncime. Adâncimea de 5,25 m, măsurată în colțul de nord al lacului, de către I.Maxim, cu ocazia cercetărilor din 1936, nu a mai fost regăsită. Măsurătorile batimetrice, efectuate în vara anului 1978, reliefează existența unui fund aproape plat, adancimile apei fiind cuprinse, exceptând bazinul artificial pentru copii, între 3,15 si 3,75 m. „Lacul Privighetorii” (0,04 ha, 7,50 m adâncime), botezat cu acest nume de către Ion Al. Maxim în 1937. S-a aruncat în el peste un vagon de pământ la lucrările de construcție a hotelului învecinat (hotel prăbușit în anii '40 ai secolului al XX-lea). Adâncimea maximă, găsită în cursul lucrărilor de batimetrie din vara anului 1978 este de 7,50 m.„Lacul Tarzan” („Lacul fără Fund”) - 0,40 ha, 19 m adâncime. Adâncimea maximă, întâlnită cu ocazia lucrărilor batimetrice executate în vara anului 1978, a fost de numai 11,20 m, față de cercetări batimetrice mai vechi (I.Viski, 1911 după I.Maxim, 1937) ce indicau adâncimea de 19 m. Este amplasat pe locația celei mai vechi mine exploatată în perioada secolelor al XII-lea și al XIII-lea.„Lacul Csiky” - 0,60 ha, 5 m adâncime. Adâncimea maximă întâlnită în vara anului 1978, este de 5,66 m.“Lacul Kimpel”: suprafața sa nu depășește 850 mp, însă adâncimea lui (32 m, măsurată în anul 2007) este semnificativă în raport cu diametrul (38 m). Lacul este situat pe locația unei vechi exploatări subterane din Evul Mediu.“Lacul Grădinii Zoologice” („Lacul Troacelor”) - Singurul lac natural (pe carst salin - 0,11 ha, 1,5 m adâncime) este folosit de Grădina Zoologică din apropiere.

Bogdan Ionuț Păstacă (), cunoscut mai bine sub numele de scenă Ombladon, este un rapper român și unul dintre membrii fondatori ai trupei Paraziții. În mai 1994, Ombladon se alătură lui Cheloo (Cătălin Ștefan Ion) pentru a forma trupa de hip-hop Paraziții. Prima piesă înregistrată este „În Jur” și a apărut pe 13 septembrie 1994. O zi mai târziu au susținut primul lor concert, la balul bobocilor de la liceul Spiru Haret din București. Pe 10 aprilie 2004 Ombladon își lansează primul său album, Condoleanțe, album premiat cu Discul de Aur pentru numărul mare de exemplare vândute. DOC, membru al trupei CTC, a "rumegat" situația și a venit cu un răspuns pentru Paraziții, o piesă lungă de 4 minute însoțită de mesajul:“Am făcut și eu 300k de…voi. Vă mulțumesc că îmi înțelegeți nebuniile. Vedeți voi, eu o văd așa - E necesar să ignor orice părere a oricui pentru a rămâne eu, artistul vieții. D-aia m-am dus la Ha. Fiindcă simt cum mă trage ața spre a sta în spatele pieselor, a compune/scrie/produce pentru alții. Nu prea mai am tragere spre a o expune eu, dar mi-a intrat la venă a o face și n-am să mă opun. Mai mult Vlad Munteanu s-a dus la Ha decât DOC. Eu n-am cum să mă mai schimb. Ală sunt. Ăstă sunt” (Video). Cât despre "atacul" îndreptat către Grasu XXL, este vorba de un conflict mai vechi. Totul a început după ce Guess Who, cât și Spike au părăsit 20CM Records cu ani în urmă, ulterior înființând Okapi Sound împreună cu Grasu XXL și cu Agresiv. În urma acestor întâmplări, membrii trupei Paraziții au lansat mai multe atacuri în ultimii ani la adresa celor de la Okapi Sound, prin piesa lui Cheloo în colaborare cu MarkOne1 intitulată: "We don't care", cât și în piesa "Tare", la care au luat parte toți membrii 20CM Records, printre care și Bitză împreună cu MarkOne1. În urma succesului pe plan internațional consacrat în 2004 reprezentat de câștigarea secțiunii "Best Romanian Act" din cadrul premiilor MTV Europe desfășurate la Roma, a urmat un nou premiu pentru Ombladon. De această dată a fost vorba despre MTV Romanian Music Awards, secțiunea Best Hip-hop, premiu câștigat cu piesa "Egali din naștere", în colaborare cu Raku. Fiind pentru a doua oară premiată în 2 ani consecutivi, piesa "Egali din naștere" a câștigat acest premiu, impunându-se în fața celorlalte piese nominalizate:Sișu și Puya - "Foame de bani", Paraziții - "Jos Cenzura", Bitză ft. Tataee - "Următorul Pas" și B.U.G. Mafia - "O Lume nebună, nebună de tot". Români cunoscuți sub pseudonimele folosite

După absolvire a facultății, a îndeplinit diferite funcții în Marina Militară: șeful cercetării în Statul Major al Forțelor Navale, comandant de vânător de submarine, comandant de divizion de dragoare de radă și comandant de divizion de vânătoare de submarine, șef de stat major și comandant la Brigada Fluvial - Maritimă. La reînființarea Flotilei de Dunăre “Mihail Kogălniceanu”, în anul 1995, la Brăila, Corneliu Rudencu este numit comandant al acestei unități. Prin Decretul nr.519 din 21 octombrie 1996, comandorul Rudencu a fost înaintat la gradul de contraamiral (cu o stea). În anul 1997 este promovat în funcția de locțiitor al Șefului Statului Major al Forțelor Navale până în anul 1999, când este înaintat la gradul de contraamiral și numit adjunct al Șefului Statului Major General. Prin Decretul nr.387 din 29 noiembrie 1999, a fost înaintat la gradul de viceamiral (cu două stele) începând din 1 decembrie 1999. Prin modificarea gradelor, gradul său a fost redenumit contraamiral - cu 2 stele. La data de 1 ianuarie 2002, contraamiralul Rudencu a fost avansat la gradul de viceamiral - cu 3 stele (prin Decretul nr.34 / 14 ianuarie 2002) și a fost numit în funcția de șef al Statului Major al Forțelor Navale. Prin Decretul Președintelui României nr. 133 / 15 martie 2004, viceamiralul Corneliu Rudencu, șeful Statului Major al Forțelor Navale, a fost înaintat în gradul de amiral, începând cu data de 31 martie 2004. El a fost trecut în rezervă începând din 1 aprilie 2004, ca urmare a propriei solicitări, deși mai avea un an până la limita de vârstă de 58 ani. Printre motivele vehiculate ale cererii sale de trecere în rezervă, se numără faptul că la sfârșitul lunii martie 2004, la Statul Major al Marinei Militare a avut loc bilanțul activității pe anul 2003, bilanț la care Marina Militară a primit doar calificativul "Bine" - nu "Foarte bine", cum au primit Forțele Terestre și Forțele Aeriene. Cu acest prilej, generalul Mihail Popescu, șeful Statului Major General, a criticat unele probleme din activitatea acesteia - în special modul de gestionare a cheltuirii fondurilor.

A absolvit Facultatea de Drept a Universității București în anul 1991, titlul lucrării de diplomă fiind Operațiuni de leasing în comerțul internațional. În ianurie 1997, cu sprijinul PNT-CD, a devenit președintele Agenției Naționale pentru Privatizare. Ca președinte al acestei agenții guvernamentale și apoi în funcția de ministru al privatizării, Valentin M. Ionescu a inițiat o serie de politici prin care au fost introduse în legislație leasing-ul, franciza, organizarea și funcționarea burselor de mărfuri, precum și fondurile cu capital de risc. De asemenea, a inițiat revizuirea legislației privitoare la privatizarea sectorului industriei manufacturiere și de servicii, ceea ce a impulsionat procesul de dezetatizare a economiei în intervalul 1997-1999. Pentru o scurta perioadă a deținut funcția de consilier prezidențial al președintelui României (septembrie - decembrie 1997), după care s-a reîntors în structura guvernului, ca ministru al privatizării.

Subrahmanyan Chandrasekhar () a fost un fizician, astrofizician și matematician indian laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1983, pentru studiile teoretice asupra proceselor importante pentru structura și evoluția stelelor. El a împărțit acest premiu cu fizicianul american William Fowler. Lucrările principale se referă la astrofizica teoretică, magnetohidrodinamică, și, în speță, studiul structurii, evoluției și dinamicii stelelor, cercetarea atmosferelor stelare. A fost preocupat de stabilitatea [și hidromagnetică a stelelor, calculul modelelor stelare, proveniența

Pelagianismul este doctrina provenită, ca denumire, de la teologul Pelagius (354 - c.420) cu privire la antropologia și soteriologia creștină. El considera că oamenii au capacitatea de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu prin exercitarea libertății voinței umane, independent de harul divin (grația divină). Cu alte cuvinte, libera voință a unei persoane este pe de-a întregul capabilă să-l aleagă pe Dumnezeu și/sau să facă bine sau rău fără ajutorul intervenției divine. Pelagianismul spune că firea omului este bună, la bază. Astfel, ea neagă păcatul originar, doctrina conform căreia omul a moștenit o fire păcătoasă de la Adam. Pelagius a susținut că Adam și-a făcut rău doar sieși, când a decăzut, iar toți descendenții săi nu au fost afectați de păcatul lui Adam. Pelagius susținea că o persoană este născută cu aceeași puritate și virtuți morale ca cele ale lui Adam, atunci când a fost făcut de Dumnezeu. El afirma că oamenii îl pot alege pe Dumnezeu prin exercitarea liberului arbitru și a gândirii raționale. Harul lui Dumnezeu ar fi doar un ajutor prin care indivizii ar veni către el. Deși pelagianismul a fost condamnat, discuțiile teologice au continuat, dând naștere unui nou conflict: disputa semipelagiană. Susținând necesitatea absolută a harului divin, Augustin afirma că voința omului este atât de slăbită si neputincioasă din cauza păcatului strămoșesc, încât nu poate face, fără ajutorul lui Dumnezeu, decât fapte rele. Augustin a susținut și ideea că Dumnezeu nu vrea ca toți oamenii să se mântuiască, ci numai cei aleși sau predestinați să scape de osândă. Cei sortiți osândei rămân printre cei pierduți pentru vecie, fără întoarcere (ideea a fost preluată de protestantism). După Conciliul din Efes (431), pelagianismul nu a mai tulburat Biserica Greacă, astfel că istoricii greci ai secolului al cincilea nici măcar nu pomenesc ceva despre controversă sau numele ereticilor. Însă erezia a continuat să mocnească în Vest și s-a stins foarte încet.

Orașul este renumit în întreaga lume pentru Festivalul Sanfermines, care se ține între 6-14 iulie, în care conducerea taurilor este una dintre principalele atracții. Acest festival a fost pentru prima dată popularizat pe scară largă de Ernest Hemingway, în romanul său Fiesta.

Această eroare logică se referă la criticile sau atacul la persoana care face afirmațiile și prin care se încearcă discreditarea argumentului. Un alt subtip comun al acestui argument greșit este argumentul ad hominem circumstanțial (argumentum ad hominem circumstantiae), un atac care este bazat pe circumstanțele sau pe situația interlocutorului; la fel argumentul "tu quoque" (și tu) a cărui obiecție la argument constă în caracterizarea acestuia ca fiind vinovat de același lucru împotriva căruia argumentează. Argumentele ad hominem sunt întotdeauna invalide în logica silogistică, date fiind valoarea de adevăr a premiselor și validitatea inferenței logice ca independente de persoana care face inferența. Oricum, argumentele ad hominem sunt rar prezentate ca silogisme formale, iar forma lor ține de domeniul logicii informale și al teoriei probelor juridice. Pe de altă parte, teoria probelor juridice depinde în mare măsură de evaluarea credibilității martorilor, inclusiv a mărturiilor date de martori oculari sau de experți. Dovezi că un martor ocular propus nu este de încredere, sau are motive să mintă, sau că martorul expert propus nu are cunoștințele necesare pot juca un rol decisiv în emiterea de judecăți. Argumentul ad hominem este opusul apelului la autoritate în care interlocutorul își bazează valoarea de adevăr a unei afirmații pe autoritate, pe cunoștințele sau pe poziția persoanei care a făcut inițial afirmațiile. De aceea, chiar dacă argumentul ad hominem poate face o afirmație mai puțin convingătoare, arătând că persoana care face afirmația nu are autoritatea, cunoștințele sau poziția de a face acele afirmații sau a făcut afirmații eronate în trecut despre subiecte similare, totuși, nu poate furniza un contraargument infailibil. Un argument ad hominem eronat are următoare formă de bază: Este ceva criticabil la adresa persoanei A Argumentul ad hominem este eroarea logică cea mai cunoscută și de obicei menționată în introducerile la manualele de logică și în manualele de gândire critică. Atât eroarea logică în sine cât și acuzația de a fi comis-o sunt frecvent fluturate în discursuri. Ca tehnică în retorică este foarte puternică și des folosită datorită înclinației naturale a creierului uman de a recunoaște șabloane. Naziștii au adoptat un plan de eugenie. Prin urmare, eugenia este rea. Prima premisă este numită „afirmația faptică" și este punctul pivot al discuției. Controversa este numită „afirmația inferențială" și prezintă procesul gândirii. Există două tipuri de afirmații inferențiale, explicite și implicite. Eroarea logică nu reprezintă o formă validă de raționament deoarece chiar și în situația în care se acceptă ambele co-premise, acest lucru nu garantează valoarea de adevăr a controversei. Poate fi gândit și că argumentul are o co-premisă ne-declarată. Cuvinte și expresii în limba latină

Un apel la frică (denumit și argumentum ad metam sau argumentum in terrorem) este o eroare de logică în care o persoană încearcă să-și suțină argumentul prin provocarea fricii oponentului și folosirea prejudecăților sau superstițiilor. Apelul la frică este foarte uzual în marketing și politică. Această eroare de logică are următoarea formă a argumentului: Argumentul este invalid. Apelul la emoții este folosit pentru a exploata frica și crea suport pentru propunearea vorbitorului, adică susținerea propoziției P. De asemenea, este folosită adesea și falsa dilemă, sugerând că P din ideea propusă este singura alternativă. Apelurile la frică sunt frecvent folosite în marketing și politici sociale ca metode de convingere. Frica este un factor efectiv de schimbare a atitudinii, în special frica datorată excluderii sociale sau frica de a fi concediat de la locul de muncă. Apelurile la frică nu sunt monotone, în sensul ca nivelul de persuasiune nu crește proporțional cu nivelul fricii. Studii privind publicitatea oficială privind SIDA a arătat că dacă mesajul este prea agresiv sau prea înficoșător, el este respins de indivizi, folosirea fricii în mod mai moderat are o eficiență mai mare. Noam Chomsky, printre alții, a sugerat că apelul la frică joacă un rol social în opresia la scală largă. În conformitate cu această idee, instituțiile politice și mass media folosesc apelul la frică pentru a crește conformismul social și menține status quo-ul.

Daniel Prodan a început să joace fotbal la echipa-fanion a orașului său natal, Olimpia Satu Mare. În anul 1991, Prodan și-a făcut debutul la echipa mare a Olimpiei. După două sezoane în care a evoluat pentru echipa sătmăreană, Daniel Prodan a făcut cel mai important pas al carierei sale, prin venirea la Steaua. Din anul 1993 și până în 1997, el a evoluat la formația militară. A câștigat nu mai puțin de cinci titluri de Campion al României cu Steaua, reușind să se remarce și la Echipa Națională a României, la care a debutat pe 2 iunie 1993, la Kosice, Cehoslovacia, împotriva naționalei lui Vrabec, Latal sau Dubovsky. România avea să piardă cu scorul de 5-2, însă la sfârșitul campaniei de calificare avea să se califice la Campionatul Mondial de Fotbal din Statele Unite ale Americii din 1994. Daniel Prodan a fost selecționat de către antrenorul Anghel Iordănescu în lotul pentru acest Turneu Final. Daniel Prodan avea să bifeze toate minutele disputate de către naționala țării noastre la Mondial, jucând în meciurile cu Columbia, Elveția, Statele Unite ale Americii, Argentina și Suedia. După turneul final, pe 12 noiembrie 1994, avea să marcheze primul său gol la echipa națională, în meciul cu Slovacia, și ce gol, un gol decisiv, care a asigurat victoria României cu 3-2. Golul venea în minutul 81, la doar un minut după ce slovacii egalaseră la 2, iar meciul se disputa chiar pe Ghencea, stadionul cu care era familiarizat atât de bine. Și datorită acestei victorii cu Slovacia, România s-a calificat la Campionatul European din 1996, din Anglia, unul din cele mai slabe turnee finale făcute de naționala României, care a pierdut toate cele 3 meciuri și a marcat un singur gol. Prodan nu a evoluat în meciul cu Franța, dar a evoluat în tot meciul cu Bulgaria și până în minutul 86 în ultimul meci al grupei, cu Spania. În 1997, Daniel Prodan avea să părăsească Steaua pentru un transfer în Primera Division, la Atletico Madrid. În primul sezon la Atletico, Prodan a evoluat în 17 meciuri, marcând patru goluri, iar în al doilea sezon tot atâtea meciuri, însă fără să mai marcheze. S-a transferat în anul 1998 în Scoția, la Glasgow Rangers, dar nu a evoluat în niciun meci pentru scoțieni, datorită unei grave accidentări la genunchi. În 2000 s-a întors la Steaua, evoluând un singur meci, așa că a părăsit formația din Ghencea pentru a juca la concitadina Rocar București. A evoluat în 15 meciuri pentru formația din Drumul Găzarului, pentru care a marcat și 3 goluri. În timpul șederii sale la Rocar, a evoluat în ultimele sale meciuri pentru echipa națională, fiind chiar și căpitan în câteva meciuri. S-a retras din națională după meciul cu Ungaria, din preliminariile Mondialului din 2002, meci câștigat de România cu 2-0. A mai evoluat la FC Național, echipă la care și-a încheiat cariera de jucător, cu o pauză în care a evoluat la Messina în 2002.

Marea Siberiană Orientală a fost pentru prima dată explorată și cartografiată de Semion Drejnev, călătorind de-a lungul coastei siberiene, până aproape de strâmtoarea Bering. Clima este una rece, marea fiind ocupată de ghețari aproape tot anul, în afară de lunile iulie - august, când temperaturile ating 0 - 1 grade Celsius. Iarna, temperatura apei poate coborî până la-20 grade Celsius. Salinitatea variază între 5 ‰, în regiunea de coastă, și 30 ‰ în partea de nord a mării. Sunt des întâlnite focile, morsele.

Attila Korodi () este un om politic român de naționalitate maghiară, care a îndeplinit funcția de ministru al mediului și dezvoltării durabile în Guvernul Tăriceanu, în Guvernul Ungureanu și în Guvernul Ponta (3). În afară de limba maghiară (maternă) și română, Korodi vorbește și limbile engleză și germană. El este căsătorit. Începând din anul 2005 este doctorand în relații economice internaționale la Academia de Studii Economice din București, cu tema „Impactul managementului instituțiilor europene asupra economiei naționale”. Devenind student, se implică în mai multe asociații de tineret, fiind conducător al Academiei de Vară pentru Consilii de Elevi După alegerile parlamentare din noiembrie 2004, este desemnat de către UDMR pentru a ocupa postul de secretar de stat la Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, ocupându-se de coordonarea Departamentului de Integrare Europeană, coordonarea procesului de integrare europeană în domeniul protecției mediului și coordonarea managementului fondurilor europene alocate acestui domeniu (ianuarie 2005 - aprilie 2007). Odată cu remanierea Guvernului Tăriceanu, prin realocarea ministerelor între membrii PNL și cei ai UDMR, la data de 5 aprilie 2007, Attila Korodi este numit în funcția de ministru al mediului și dezvoltării durabile. La data de 10 aprilie 2012 a devenit din nou ministru al apei, pădurilor, mediului în Guvernul Ungureanu. În legislatura 2008-2012, Attila Korodi a inițiat 16 propuneri legislative, din care 5 au fost promulgate legi. În legislatura 2012-2016, Attila Korodi a inițiat 37 de propuneri legislative, din care 13 au fost promulgate legi. În legislatura 2016-2020, Attila Korodi a inițiat 66 de propuneri legislative, din care 18 au fost promulgate legi. Parlamentari români de etnie maghiară

Ion Bîrlădeanu () este un caiacist român, laureat cu bronz la Moscova 1980. Ioan Bîrlădeanu este unul din cei mai buni caiaciști romani. A fost medaliat cu bronz la JO de la Moscova din 1980 în proba de kaiac simplu 1000m. La Campionatele Mondiale din 1981 de la Notingham a câștigat 3 medalii: două de argint și una de bronz. Locul II la K1 1000 m și k1 500 m și locul III k2 10.000 m. De la Campionatele Mondiale din 1982 Belgrad s-a întors fărămedalie: locul VI la k1 500m. Un an mai târziu, la Tampere a fost la un ciot de podium la k2 1000 m (cu Ion Geantă) și la k2 10.000 m (cu același Ion Geantă). Din septembrie 2005 este președintele Federatiei Romane de kaiac canoe.

A fost foarte utilizat în Al doilea război mondial, fiind construite peste 20,000 de exemplare, inclusiv 6,000 de modele multirol. Constructiv au existat 2 modele de bază: In momentul apariției, modelelul Fw 190 întrecea prin performanțe orice avion de vanatoare aliat. Doar acest model era dotat cu putere de lupta. capabil sa infrunte bombardierele americane, dar la 7000 m performantele lui scădeau. Față de avioanele Aliaților, a avut până spre sfârșitul războiului o superioritate tehnică remarcabilă."Concurenții" britanici erau variantele perfecționate de Spitfire, apoi Hawker TEMPEST V - avion pe care a luptat și celebrul Pierre Closteman din FAFL.

Situată pe pantele din Fiesole, pe partea din spatele mănăstirii San Domenico, a aparținut familiei Buoninsegni apoi, din 1475, lui Domenico di Bartolomeo Mori, vopsitor, și apoi familiei Del Barbigia. În 1523 o parte a fost cedată lui Giovanni di Piero Landi, în timp ce cealaltă parte a rămas a Dadei di Antonio del Barbigia, care s-a căsătorit cu Francesco del Padovano. În 1602 a fost cumpărată în totalitate de Jacopo di Francesco Quaratesi, în 1745 de familia Dazzi și apoi de familia Frescobaldi. La începutul secolului al XX - lea a fost restaurată în stil de Giuseppe Castellucci. Vila a fost celebră mai ales pentru a fi găzduit, începând cu 1933, pe Regina Mamă Elena a României timp de peste treizeci de ani, timp în care proprietatea a trăit momentul de cea mai mare splendoare. Însuși numele vilei amintește originile grecești ale reginei. În 1935 regina l-a angajat pe Cecil Pinsent pentru a recrea grădina din jurul clădirii conform modei de renaștere a grădinii formale în stil italian. Mai târziu, la proiect a lucrat, de asemenea, Pietro Porcinai. În prezent, corpul principal al vilei și clădirile de servicii din jur au fost restructurate pentru a forma șapte unități separate. În centrul complexului proemină turnul palatului familiei Buoninsegni. Accesul la vilă se face pe un drum conectat la via Fontanelle (înainte accesul era prin via Mantellini), drum flancat de o clădire din anii douăzeci folosită ca serviciu de concierge, de un zid de delimitare și de un șir de chiparoși, și care se termină într-o piațetă la nord de vilă. Dincolo de chiparoși se extinde până la vilă un teren destinat cultivării de măslini și arbori fructiferi. La sfârșitul bulevardului se vede o clădire de serviciu și o mică capelă, acum desacralizată. Grădina propriu zisă este dispusă pe terase la înălțimi diferite; prin două scări curbate (dispuse în formă “de clește”), urmate de o cale rectilinie între chiparoși, se ajunge la o "exedră”, parcurgând o pădure bogată în specie de arbori, cum ar fi pini, tei, platani, nuci americani, tise, arțari, stejari, plopi și cedri. Cele mai importante părți ale grădinii sunt, cu toate acestea, cele situate la est și vest. Partea de est este dispusă pe două nivele; nivelul superior dreptunghiular prezintă peluze mărginite de garduri vii de cimișir și este împodobit cu un puț simplu; cel inferior, pătrat, prezintă un decor geometric italian, cu spații pentru vase care conțin lămâi și o fântână centrală, și este înconjurat de un zid, de o seră de lămâi (surmontată de o pergolă de glicină) și de vila propriu zisă. Spre vest sunt trei terase conectate prin scări, dintre care cea la nivelul superior, acoperită de gazon, are în față o capelă; cea la nivelul mediu are în centrul său un puț, un gard viu de chiparoși cu coroanele tunse la același nivel și două scări în partea inferioară, împodobite cu o fântână de perete, la care se adaugă o pajiște cu doi magnolii și o statuie de piatră reprezentând un personaj de sex feminin; terasa inferioară este aranjată cu două peluze dreptunghiulare cu cărări de pietriș.

Rowman & Littlefield Publishing Group este o editură independentă fondată în 1949. Prin intermediul mai multor mărci, compania oferă cărți științifice și reviste academice, precum și cărți de larg consum. Rowman & Littlefield este cea mai mare editură pe plan mondial în domeniul studiilor muzeale. Actuala companie s-a format atunci când University Press of America a achiziționat Rowman & Littlefield în 1988 și a luat numele Rowman & Littlefield pentru societatea-mamă. Din 2013, există, de asemenea, o societate afiliată cu sediul în Londra, Marea Britanie numită Rowman & Littlefield International, care este independentă editorial și publică doar cărți academice în domeniul filosofiei, politicii, relațiilor internaționale și studiilor culturale.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Sugihara a ajutat mii de evrei să fugă din Europa prin emiterea de vize de tranzit pentru ei, astfel încât ei să poată călători prin teritoriul japonez, riscându-și slujba și viața familiei sale. Evreii fugari erau refugiați din vestul Poloniei ocupat de Germania și din estul Poloniei ocupat de URSS, precum și locuitori ai Lituaniei. La câteva decenii după război, în 1985, Statul Israel l-a onorat pe Sugihara ca unul dintre Drepți între popoare (în ) pentru acțiunile sale. El este singurul cetățean japonez care a fost onorat astfel. Sugihara le-a spus refugiaților să-l numească „Sempo” - pronunțarea chino-japoneză a literelor japoneze ale numelui lui - așa cum era mai ușor pentru persoanele nejaponeze să-l pronunțe. În 1935, Sugihara și-a dat demisia din funcția de viceministru de Externe al Manciuriei, în semn de protest față de maltrarea de către japonezi a localnicilor chinezi. Sugihara și soția sa au divorțat în anul 1935, înainte ca el să se întoarcă în Japonia, unde s-a căsătorit cu Yukiko Kikuchi, care a devenit Yukiko Sugihara (1913-8 octombrie 2008) (杉原幸子 Sugihara Yukiko), după căsătorie; ei au avut patru fii (Hiroki, Chiaki, Haruki, Nobuki). În 2010 Nobuki era singurul lor fiu care mai trăia și singurul reprezentant al familiei lui Chiune Sugihara. Chiune Sugihara a slujit, de asemenea, în cadrul Departamentului de Informații al Ministerului Afacerilor Externe și ca traducător pentru Legația Japoneză de la Helsinki, Finlanda. În 1939, Sugihara a devenit viceconsul al Consulatului Japonez de la Kaunas, Lituania. Îndatoririle lui includea raportarea mișcărilor de trupe germane și sovietice și informarea cu privire la planificarea de către Germania a unui atac asupra Sovieticilor și, în acest caz, raportarea detaliilor acestui atac către superiorii lui de la Berlin și Tokyo. Sugihara a cooperat cu serviciile poloneze de informații ca parte a unui mare plan de cooperare japonezo-poloneză. Când Uniunea Sovietica a ocupat statul suveran Lituania în 1940, mulți refugiați evrei din Polonia (evrei polonezi) precum și evrei lituanieni, au încercat să obțină vize de ieșire. Fără vize, era periculos să călătorească, dar a fost imposibil să găsească țări care să dorească emiterea acestor vize. Sute de refugiați au venit la consulatul japonez din Kaunas, încercând să obțină o viză pentru Japonia. În acea perioadă, în preajma izbucnirii războiului, evreii lituanieni constituiau o treime din populația urbană a Lituaniei și jumătate din locuitorii fiecărui oraș. Consulul olandeză Jan Zwartendijk a emis câteva vize cu destinația Curaçao, o inslulă din Caraibe și colonie olandeză care nu necesita nici o viză de intrare, sau Surinam (care a devenit stat independent în 1975). La momentul respectiv, guvernul japonez cerea ca vizele să fie eliberate numai acelor persoane care trecuseră prin procedurile de imigrare și aveau fonduri suficiente. Cei mai mulți dintre refugiați nu îndeplineau aceste criterii. Sugihara a contactat conștiincios Ministerul de Externe al Japoniei de trei ori pentru instrucțiuni. De fiecare dată, Ministerul i-a răspuns că oricine primește o viză de tranzit trebuie să aibă o viză pentru a o a treia destinație din afara Japoniei, fără excepții. conștient de faptul că solicitanții erau în pericol dacă rămâneau acolo, Sugihara a decis să acorde vize pe cont propriu. El a ignorat cerințele pentru acordarea vizelor și a emis vise de zece zile pentru evrei pentru a tranzita Japonia, încălcându-și atribuțiile primite. Datorită postului său diplomatic inferior și a culturii birocratice a Ministerului de Externe al Japoniei, acest lucru era un act neobișnuit de nesupunere. El a vorbit cu oficialii sovietici care au fost de acord să-i lase pe evrei să călătorească prin URSS cu Trans-Siberian Railway, plătind biletul standard la tarife de cinci ori mai mari. Sugihara a continuat să emită personal vize, petrecând, potrivit surselor, 18-20 de ore pe zi pentru scrierea lor și emițând zilnic un număr de vize normal pentru o lună, până în 4 septembrie, când a trebuit să părăsească postul deoarece consulatul a fost închis. Până atunci el a avut acordat mii de vize pentru evrei, dintre care mulți erau capi de familii și aveau, prin urmare, dreptul de a-și lua familiile cu ei. Potrivit martorilor, el a scris vize în timp ce-și părăsea hotelul și chiar după urcarea în tren, în gara Kaunas, aruncând vize către mulțimea de refugiați disperați prin fereastra trenului până la plecarea trenului din gară. Într-un gest final de disperare, foi albe de hârtie, doar cu sigiliul consulatului și semnătura lui (care putea fi scrisă mai târziu deasupra vizei) au fost pregătite în grabă și aruncate afară din tren. În timp ce se pregătea să plece, el a spus: „Vă rog să mă iertați. Nu mai pot să scriu. Vă doresc toate cele bune.”Când el s-a înclinat către oamenii din fața lui, cineva a exclamat: „Sugihara. Nu te vom uita niciodată. Cu siguranță te voi vedea din nou!” Sugihara s-a mirat el însuși despre lipsa unei reacții oficiale față de miile de vize pe care le-a emis. Mulți ani mai târziu, el și-a amintit: „Nimeni nu a spus niciodată nimic despre asta. Îmi amintesc că mă gândeam că, probabil, nu și-au dat seama cât de multe am emis, de fapt”. Numărul total de evrei salvați de Sugihara nu este cunoscut precis, fiind estimat la aproximativ 6.000; au fost emise viza de familie - ceea ce a permis mai multor persoane să călătorească cu o singură viză, ceea ce ar face ca numărul să fie în realitate mult mai mare. Centrul Simon Wiesenthal a estima că Chiune Sugihara a emis vize de tranzit pentru circa 6.000 de evrei și că în jur de 40.000 de descendenți ai evreilor refugiați sunt astăzi în viață datorită acțiunilor lui. Servicile poloneze de informații au emis niște vize false. Văduva lui Sugihara și fiul lui cel mare estima că el a salvat 10.000 de evrei de la o moarte sigură, în timp ce profesorul de la Universitatea din Boston Hillel Levine, estimează, de asemenea, că el a ajutat „10.000 de oameni”, dar mult mai puțini oameni au supraviețuit în cele din urmă. Într-adevăr, unii evrei care au primit vizele emise de Sugihara nu au reușit să plece la timp din Lituania, care a fost ocupată ulterior de germanii care au invadat Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941, și au pierit în Holocaust. Biroul de Evidență Diplomatică al Ministerului Afacerilor Externe a prezentat public două documente privind activitatea lui Sugihara: primul document este o notă diplomatică din 5 februarie 1941 a lui Chiune Sugihara către ministrul de externe al Japoniei Yōsuke Matsuoka în care Sugihara declara că a emis 1.500 din cele 2.139 vize de tranzit pentru evrei și polonezi; cu toate acestea, deoarece majoritatea celor 2.139 de beneficiari nu erau evrei, acest lucru ar însemna că majoritatea vizelor au fost date în schimb evreilor polonezi. Levine notează apoi că un alt document din același fișier diplomatic „indică o suplimentare de 3.448 vize emise la Kaunas dintr-un total de 5.580 vize”, care au fost date probabil evreilor disperați să fugă din Lituania către Japonia sauChina ocupată de japonezi. Mulți refugiați și-au folosit vizele pentru a călători prin Uniunea Sovietică către Vladivostok și apoi cu barca către Kobe, Japonia, unde exista o comunitate evreiască. Tadeusz Romer, ambasadorul Poloniei la Tokyo, a organizat o activitate de ajutorare a lor. Din august 1940 până în iunie 1941, el a reușit să obțină vize de tranzit în Japonia, vize de azil politic pentru Canada, Australia, Noua Zeelandă, Birmania, certificate de imigrare către Palestina aflată sub mandat britanic și vize de imigrare în Statele Unite ale Americii și în unele țări din America Latină pentru mai mult de două mii de refugiați evrei polonezi și lituanieni, care au sosit la Kobe, Japonia, și în Ghetoul din Shanghai, China. O parte din evreii supraviețuitori care au avut vize emise de Sugihara au rămas în Japonia până când au fost deportați în ghetoul din Shanghai, unde exista deja o mare comunitate evreiască care exista încă de la mijlocul anilor 1930. Unii au călătorit prin Coreea direct către Shanghai, fără a mai trece prin Japonia. Un grup de treizeci de oameni, care posedau cu toții o viză pentru „Jakub Goldberg”, au călătorit pe mare timp de mai multe săptămâni înainte să li se permită în final să treacă prin Tsuruga. Majoritatea celor aproximativ 20.000 de evrei au supraviețuit Holocaustului în ghetoul din Shanghai până la capitularea Japoniei în 1945, la trei-patru luni după prăbușirea celui de-al Treilea Reich. Sugihara a fost repartizat la Königsberg, în Prusia de Est, înainte de a fi numit în funcția de consul general la Praga, Cehoslovacia, din martie 1941 până la sfârșitul anului 1942 și apoi la legația din București, România, din 1942 până în 1944. Când trupele sovietice au intrat în România, i-au deportat pe Sugihara și pe familia lui într-un lagăr de prizonieri de război unde i-au ținut optsprezece luni. Ei au fost eliberați în 1946 și s-au întors în Japonia prin Uniunea Sovietică pe calea ferată trans-siberiană și prin portul Nahodka. În 1947, Ministerul de Externe al Japoniei i-a cerut să demisioneze, din cauza reducerii numărului de funcționari. Unele surse, inclusiv soția lui, Yukiko Sugihara, au spus că Ministerul de Externe i-a spus lui Sugihara că a fost demis din cauza „incidentului” din Lituania. Sugihara s-a stabilit în orașul Fujisawa din prefectura Kanagawa cu soția și cu cei trei fii. Pentru a-și întreține familia, a prestat o serie de munci necalificate, ajungând la un moment dat să vândă becuri din ușă în ușă. El a suferit o tragedie personală în anul 1947, când fiul său cel mai mic, Haruki, a murit la vârsta de șapte ani, la scurt timp după întoarcerea lor în Japonia. În 1949 au a mai avut un fiu, Nobuki, care este ultimul fiu în viață și ultimul reprezentant al familiei lui Chiune Sugihara și care locuiește în prezent în Belgia. El a lucrat mai târziu să lucreze pentru o companie de export ca director general al biroului din cadrul postului militar american. Fiind vorbitor fluent de limba rusă, Sugihara a mers să muncească timp de șaisprezece ani în Uniunea Sovietică, în timp ce familia lui a rămas în Japonia. În 1968, Jehoshua Nishri, atașat economic la Ambasada Israeliană de la Tokyo și unul dintre cei ajutați de Sugihara, l-a găsit în cele din urmă și l-a contactat. Nishri era un adolescent polonez în anii 1940. În anul următor Sugihara a vizitat Israelul și a fost întâmpinat cu căldură de către guvernul israelian. Persoanele ajutate de Sugihara au început să facă lobby pentru includerea sa în memorialul Yad Vashem. În 1985, Chiune Sugihara a primit titlul de Drept între popoare (חסידי אומות העולם, translit. Khasidei Umot ha-Olam) din partea guvernului statului Israel. Sugihara era prea bolnav pentru a călători în Israel, așa că soția și fiul cel mai mic Nobuki au acceptat onoarea în numele lui. În același an, la 45 de ani după invazia sovietică în Lituania, a fost întrebat de motivele pentru care a emis vize pentru evrei. Sugihara a explicat că refugiații erau ființe umane și că pur și simplu aveau nevoie de ajutor. Când a fost întrebat de către Moshe Zupnik de ce și-a riscat cariera pentru a salva alte persoane, el a spus pur și simplu: „am făcut-o doar pentru că mi-a fost milă de oameni. Au vrut să plece așa că le-am dat vize”. Sugihara a murit în anul următor, la un spital din Kamakura, la 31 iulie 1986. În ciuda publicității făcute lui în Israel și în alte state, el a rămas practic necunoscut în țara sa de origine. Abia atunci când o mare delegație evreiască din întreaga lume, inclusiv ambasadorul Israelului în Japonia, a apărut la înmormântarea lui, au aflat și japonezii ceea ce a făcut. El și-a pierdut cariera diplomatică, dar a primit o mare apreciere postumă. Când văduva lui Sugihara, Yukiko, a călătorit la Ierusalim în 1998, ea a fost întâmpinată de supraviețuitori cu lacrimi în ochi care i-au arătat vizele pe foi îngălbenite pe care soțul ei le-a semnat. Un parc din Ierusalim este numit după el. Guvernul japonez l-a onorat cu prilejul centenarului nașterii sale, în anul 2000. În iunie 2016, o stradă din Netanya, Israel a primit numele lui Sugihara, în prezența fiului său, Nobuki, ca urmare a faptului că mai mulți locuitori actuali din Netanya sunt descendenți ai evreilor lituanieni care au scăpat de genocid cu ajutorul diplomatului japonez.

Italica (Spaniolă: Itálica, la nord de localitatea Santiponce a zilelor noastre, 9 km nord de Sevilla, Spania) a fost un îngrijit și complex oraș roman în provincia Hispania Baetica și locul de naștere al împăraților romani Traian și Hadrian. Orașul modern Santiponce acoperă așezarea Iberică preromană și o parte din orașul roman bine conservat.

Grigori Samuilovici Frid, ortografiat, de asemenea, Grigori Fried, (în Григо́рий Самуи́лович Фри́д; ) a fost un compozitor rus de muzică din mai multe genuri diferite, inclusiv de operă. Născut în Petrograd, acum St. Petersburg, Frid a studiat la Conservatorul din Moscova cu Heinrich Litinsky și Vissarion Șcebalin. A luptat pe front în cel de-al Doilea Război Mondial. Stilul primelor sale compoziții muzicale poate fi considerat convențional, urmând tradiția așa-numitului „realism socialist”. La vârsta de 55 de ani și-a schimbat radical stilul, orientându-se către sistemul dodecafonic și mai multe alte tehnici moderne de compoziție muzicală. Frid a fost cunoscut ca un propagandist muzical și organizator al unei serii de concerte-prelegeri pentru tinerii de la Casa Uniunii Compozitorilor din Moscova, care au fost populare în anii 1970. El a fost, de asemenea, artist vizual, având o serie de expoziții de picturi. Frid a scris câteva volume de amintiri, dintre care două au fost publicate la Moscova în 1987 și 1991. Jurnalul Annei Frank (Дневник Анны Франк), monolog-operă în 2 acte, pentru soprană și orchestră de cameră, Op. 60 (1969); versiunea II (1999), pentru soprană și ansamblu cameral; libretul a fost scris de compozitor Scrisorile lui Van Gogh (Письма Ван-Гога), monolog-operă în 2 acte, pentru bariton și ansamblu de cameră, Op. 69 (1975); libretul scris de compozitor s-a inspirat din scrisorile lui Vincent van Gogh către fratele lui, Theo Calendarul naturii (Календарь природы) după Mihail Prișvin (1947); de asemenea, o versiune pentru vioară și pian Poveste de dragoste (Романс) pentru violoncel, pian și ansamblu cameral (1981); de asemenea, pentru violoncel solo, 4 violoncele și pian; muzica filmului Lenin la Paris Calendarul naturii (Календарь природы), ciclu de 10 piese după Mihail Prișvin pentru vioară și pian (1947,1948) (1947); inițial pentru orchestră Poveste de dragoste (Романс) pentru violoncel solo, 4 violoncele și pian (1981); de asemenea, pentru violoncel, pian și ansamblu cameral; muzica din filmul Lenin la Paris Sonata nr. 2 pentru vioară și pian (1985); a doua versiune a Phèdrei Invenții (Инвенции), Op. 46 (1962); de asemenea, pentru orchestră Jurnal din închisoare (Тюремный дневник), ciclu de cântece pentru voce și pian (1962); text de Ho Și Min Poezie (Поэзия), ciclu pentru 2 voci, clarinet, violoncel, pian și percuție (1973); text de Federico García Lorca Curcubeu(Радуга), ciclu pentru cor și orchestră de cameră (1963); text de Samuil Zalmanovici Galkin Compozitori ruși de muzică cultă

Un sinonim pentru Regatul medieval al Germaniei înainte de istoriografiei germane, adică teritoriul ducatelor germane, cu excepția mărcilor estice Saxonia și Bavaria Altreich (Germania Nazistă), acele teritorii care au făcut parte din Germania Nazistă înainte de 1938 (deci fără a include Austria, anexată în 1938), potrivit Glosarului lingvistic al Germaniei Naziste Un termen peiorativ folosit pentru a descrie mișcarea naționalistă alt-right din Statele Unite ale Americii, cunoscută pentru susținerea supremației albilor și vederile neonaziste.

O navă spațială terestră către Saturn întâmpină probleme tehnice. Flaviana este trimisă sa cerceteze avariile unui modul de salvare, dar este răpită de o forță cosmică necunoscută și dispare din raza senzorilor. Modulul în care se afla Flaviana coboară pe un satelit al lui Saturn și ea își dă seama că poate respira deoarece satelitul a fost terraformat prin Inginerie planetară de un umanoid extraterestru, de culoare albastră, care afirmă că e de pe planeta Elgo, din sistemul Proxima Centauri.

Star Trek Online este un joc de rol cu multiplayer online în masă (MMORPG). Este dezvoltat de Cryptic Studios și este bazat pe universul fictiv Star Trek creat de Gene Roddenberry. Jocul are loc în secolul al XXV-lea, la 30 de ani după evenimentele din filmul Nemesis (2002). Star Trek Online este primul MMORPG din franciza Star Trek și a fost lansat pentru platforma Microsoft Windows în februarie 2010. La lansare, a necesitat o achiziție a jocului și o taxă lunară recurentă. În ianuarie 2012, acesta a fost relansat cu un nivel de acces disponibil free-to-play. După o perioadă de testare publică beta, o versiune completă a jocului a fost lansată pentru OS X în martie 2014. Datorită unor probleme tehnice insurmontabile cu platforma, cu toate acestea, suportul pentru OS X s-a încheiat în februarie 2016. În ianuarie 2014, jocul avea 3,2 milioane conturi online. A fost lansat pentru PlayStation 4 și Xbox One în septembrie 2016. Star Trek Online a avut parte de recenzii împărțite, având un scor de 66/100 pe Metacritic. GameSpot a lăudat lupta spațială a jocului ca fiind distractivă, dar a constatat că celelalte aspecte ale jocului sunt "prea blânde și superficiale".Recenzia MMOify a fost favorabilă jocului, dar a criticat numeroase aspecte ale gameplay-ului, printre care "interpretare slabă a vocilor" și questurile repetate. Un recenzor de la IGN a descris experiența jocului ca un sentiment de a juca "două jocuri" care nu au fost îmbinate bine între ele și, deși a fost "un joc destul de minunat", o mare parte a gameplay-ului este repetitivă.

O piatră de mormânt, piatră tombală sau piatră funerară, amplasată deasupra unui mormânt, poate prezenta diferite forme: lespede, sarcofag, stâlp funerar, stelă sau monument, eventual cu elemente de artă funerară lucrate în relief. Piatra funerară este folosită în mod tradițional pentru înmormântari în religiile creștină, iudaică și musulmană. În cele mai multe cazuri, pietrele funerare conțin inscripții cu numele persoanei decedate, data nașterii și data morții, împreună cu un mesaj personal sau o rugăciune. În multe părți ale Europei sunt inserate și fotografii ale persoanelor decedate. Pietrele funerare pot conține, uneori, inscripții. Informațiile de pe piatra funerară includ, în general, numele persoanei decedate decedatului și data ei de naștere și de moarte. Astfel de informații pot fi utile pentru genealogiști și istorici locali. Proprietarul cimitirului, sau biserica pot încuraja utilizarea unor cuvinte de „bun gust” și precise în inscripții. Inscripțiile sunt amplasate în mod tradițional pe partea din față a monumentului, dar pot fi văzute, de asemenea, în unele cazuri pe partea din spate și chiar pe marginile pietrei. Unele familii solicită ca să fie făcută o inscripție pe porțiunea pietrei, care va fi în pământ. În plus, unele pietre funerare conțin, de asemenea, epitafuri de laudă a persoanei decedate sau citate din texte religioase precum requiescat in pace. În unele cazuri inscripția are forma unei rugăminți, mustrări testament de credință sau chiar un blestem-inscripția de pe piatra aflată pe mormântul lui William Shakespeare declară Sau un avertisment cu privire la moarte, precum poezia persană inscripționată pe un vechi mormânt din capitala tadjică Dușanbe. Sau un simplu avertisment cu privire la inevitabilitatea morții: Alegerea limbii și/sau scrierii de pe pietrele de mormânt a fost studiată de sociolingviști ca indicatori ai loialității față de o limbă. De exemplu, prin studierea inscripțiilor din cimitirele folosite de comunitățile de imigranți, s-a descoperit că inscripțiile au continuat să fie scrise în unele limbi „mult timp după ce limba a încetat să mai fie vorbită” în comunități. În alte cazuri, un limbaj folosit în inscripție poate indica o afiliere religioasă. Structuri și monumente funerare

Dr. Ernst Weiß, cunoscut și ca Ernst Weiss, () a fost un scriitor austriac de origine evreiască și de limbă germană. El este autorul romanului Ich, der Augenzeuge (Martor ocular), inspirat din viața lui Hitler. Ernst Weiss s-a născut la Brno, Moravia, Austro-Ungaria (acum în Republica Cehă) în familia unui prosper negustor evreu de haine. el a venit la Praga pentru a studia medicina. În 1908 el a absolvit studii medicale la Viena și a devenit chirurg. A practicat la Berna, Viena și Berlin, dar s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a încercat să se vindece lucrând ca medic de navă într-o călătorie către India și Japonia în anul 1912. În 1913 a întâlnit-o pe Rahel Sanzara, dansatoare, actriță și, mai târziu, romancieră, iar relația lor a durat până când ea a murit de cancer în anul 1936. În același an, l-a întâlnit pe Franz Kafka și au devenit prieteni apropiați. Kafka a scris în Jurnale 1914: „2 ianuarie. Mult timp petrecut util în compania dr. Weiss”. În 1914 Weiss a revenit în Austria pentru a începe o carieră de medic militar. El a servit în cursul Primului Război Mondial pe Frontul de Est, obținând în cele din urmă o cruce de aur pentru vitejie. După război, a trăit în Praga, pe atunci capitala Cehoslovaciei. El a renunțat la cariera medicală în 1920, când era medic într-un spital din Praga. În 1921 s-a mutat la Berlin și a început o carieră prolifică de scriitor, publicând aproape un roman pe an. Această perioadă literară s-a terminat atunci când, în 1933, s-a întors la Praga pentru a avea grijă de mama sa muribundă. El nu s-a mai putut întoarce în Germania Nazistă, așa că a plecat la Paris în 1934. Acolo el a trăit o viață mizeră, fiind ajutat de scriitori celebri precum Thomas Mann și Stefan Zweig. El a solicitat, dar nu a primit, un ajutor financiar din partea organizației American guild for German cultural freedom. Ultimul roman al lui Weiss, Martorul ocular, a scris în 1938, prezintă un tânăr veteran german al Primului Război Mondial, identificat ca „A.H.”, care a fost trimis într-un spital militar pentru că suferea de isterie (numită acum tulburare conversivă). Personajul este inspirat evident de Adolf Hitler, care a fost tratat într-adevăr pentru tulburare conversivă într-un spital militar din Pasewalk, dar cercetătorii nu sunt lămuriți în ce măsură narațiunea este fictivă. Scriitorul Walter Mehring a susținut în autobiografia sa că Weiss a avut acces la Paris la dosarul medical al lui Hitler de la Pasewalk, care a fost trimis în afara țării pentru păstrare de către Edmund Forster, psihiatrul care l-a tratat pe Hitler. Locul unde se află astăzi dosarul este necunoscut, cu toate acestea, iar adevăratul Edmund Forster dezaproba folosirea hipnozei, tratamentul folosit pentru a-l vindeca pe „A.H.” în romanul lui Weiss. Weiss s-a sinucis pe 14 iunie 1940, când trupele germane au invadat orașul. Încercarea lui de a se otrăvi în camera de hotel nu a avut succes imediat, dar el a murit în noaptea următoare într-un spital din Paris. Bazându-se pe cercetări aprofundate asupra lui Hitler și pe relatarea șederii sale în clinica de la Pasewalk, psihologul David Lewis în cartea sa The Man who invented Hitler relatează, de asemenea, povestea lui Ernst Weiss și a cărții despre Hitler, folosind pseudonimul A.H. Activitatea sa literară este influențată de Sigmund Freud, de prietenul Franz Kafka și de autorii care făceau parte din curentul literar expresionism ce era la modă atunci. El prezintă adesea cazuri medicale și probleme etice în romanele și povestirile sale. Die Galeere (1913); respinsă de douăzeci și trei de editori; Franz Kafka l-a ajutat să o publice Boetius von Orlamünde (1928, redenumită Der Aristokrat în 1966); distinsă cu medalia de argint la concursul literar de la Jocurile Olimpice de vară de la Amsterdam din 1928 și cu premiul Adalbert Stifter Der Augenzeuge (publicată postum în 1963); publicată cu titlul Ich, der Augenzeuge din cauza problemelor legate de drepturile de autor în urma publicării cărții Le Voyeur de Alain Robbe-Grillet sub același titlu

În 2011, Paulson a jucat în serialul FX Povești de groază americane (American Horror Story), interpretând personaje diferite în fiecare sezon. Pentru acest serial, a fost nominalizată de patru ori la premiile Emmy Primetime (2013-2016) și a câștigat două Premii Critics' Choice pentru Televiziune pentru cea mai bună actriță într-un film/miniserie (2013 și 2015). Supraviețuitori ai bolilor canceroase

Este cel mai mare departament din cadrul facultății, atât din punct de vedere al numărului de cadre didactice titulare, cât și din punct de vedere al numărului de studenți și al programelor de licență și masterat gestionate. Departamentul gestionează trei programe de licență și cinci programe de masterat. Programele de licenta functionează în conformitate cu sistemul Bologna si sunt acreditate de Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior (ARACIS). Durata studiilor este de 3 ani (6 semestre) și sunt acumulate 180 credite ECTS. Primul curs de Sociologie din cadrul Universității din Iași a fost susținut in anul 1897 de catre profesorul Constantin Leonardescu. Din anul 1910 Catedra de Sociologie de la Iași este ocupată de Dimitrie Gusti, iar din 1920 de către Petre Andrei. Din 1941 catedra este preluată de către Alexandru Claudian până în anul 1948 când sociologia este eliminată ca disciplină din curricula universităților românești. Catedra de Sociologie a fost înființată în anul 1990 de profesorul Vasile Miftode și condusă de acesta până în anul 2007. În perioada 2007 - 2016 conducerea catedrei / departamentului a fost asigurată de Prof. Univ.Dr. Dumitru Stan (în anul 2012 a fost adoptată organizarea sub forma Departamentului de Sociologie și Asistență Socială). Din anul 2016 Directorul Departamentului este Conf. Univ.Dr. Romeo Asiminei. Situația studenților la data de 1 ianuarie 2020:

În anii 882-884 a avut loc un război sângeros între Arnulf de Carintia și Svatopluk I al Moraviei, în timpul căruia așezările omenești din Pannonia și de la Dunăre au suferit cel mai mult. Se spune că Svatopluk ar fi „măcelărit ucigător și înverșunat ca un lup, a distrus mult prin foc și sabie”. Cei doi conducători au convenit asupra păcii în 884. Prinț slav și înflăcărat loialist franc, potrivit Annales regni Francorum, Braslav a fost „Ducele Pannoniei Inferior” (). El a condus o provincie cuprinsă între râurile de la Drava la Sava (în Slavonia modernă). A luat parte în anul 884 la semnarea tratatului de pace franco-morav de la Tulln. Cândva în cursul anului 891, potrivit Analelor de la Fulda, Arnulf a trimis în Moravia o delegație condusă de margraful Arbo pentru a reînnoi pacea. O scrisoare scrisă de margraf a anunțat curând că delegații se întorceau de la Svatopluk și că moravii care acceptaseră „să se dea în prietenie”. Cu toate acestea, Svatopluk și-a încălcat promisiunile, astfel încât Arnulf a decis să invadeze Moravia în 891. Arnulf s-a întâlnit mai întâi cu Braslav, dux-ul slav de pe râul Sava, a ridicat apoi o armată de franconi, bavarezi și alemani și, de asemenea, a recrutat maghiari pentru campania lui (pentru recrutarea din urmă, cronicarii ottonieni l-au învinovățit pe Arnulf pentru că i-a dezlănțuit pe maghiari împotriva Europei). Braslav a participat la campania din 892. După moartea lui Svatopluk în anul 894, maghiarii au făcut ravagii în Pannonia, devenind inamici ai lui Arnulf și amenințând Pannonia Francă. Situația critică a apărut după ce maghiarii au ocupat bazinul panonic cuprins între Tisa și Dunăre. Astfel, în 895 sau 896, Arnulf i-a încredințat lui Braslav stăpânirea Pannoniei cu localitatea Mosapurc (actualul Zalavár, Ungaria), întărind astfel apărarea frontierei sale sud-estice. Arnulf și Braslav nu i-au putut opri pe maghiari, care au ocupat întreaga Pannonia. Braslav a fost menționat pentru ultima oară într-o sursă datând din anul 898, timp în care o mare armată maghiară a pătruns pentru prima dată în Italia, traversând teritoriile slave. În istoriografia croată modernă, el este numit prinț croat.

Mercedes-Benz W188 este un autoturism compact de lux, în 2 uși, produs de Mercedes-Benz între anii 1951 și 1958. Cele mai scumpe și mai exclusiviste automobile ale producătorului, elegantul 300S, asamblat manual (1951 - 1954), și succesorul său 300Sc (1955 - 1958) au constituit apogeul gamei Mercedes a epocii. Stilul conservativ al celor două era în contrast cu inovațiile tehnologice de care dispuneau. Acestea aveau în comun multe elemente inovative pe parte de design, dar și elemente de mecanică, cu emblematicul Mercedes-Benz 300SL „Gullwing”. Printre acestea se numără motorul, suspensiile și șasiul. Seria 300S (W188) de automobile în două uși, asamblate manual era una dintre gamele de top ale Mercedes-Benz, la vremea lansării sale, la Salonul Auro de la Paris, în Octombrie 1951. Acestea erau disponibile ca autoturisme decapotabile în 2 uși, coupé 2+2, și cabriolet (cu bare tip landau, cunoscut oficial ca și Carbriolet A). Deși, din punct de vedere mecanic, se asemăna foarte bine cu contemporanul său - 300 (W186) - plusul de măiestrie, eleganță, elocvență, și prețul cu 50% mai mare, au ridicat gama W188 în vârful clasamentului mașinilor de lux ale epocii sale. Automobilele 300S erau dotate cu o versiune performantă a motorului de 3.0 litri specific seriei W186 (2996 cc / 183 in3), un motor cu arbore cu came, cu capete din aluminiu: M189 6 cilindrii în linie. Proiectat pentru un serviciu durabil și de încredere, în condiții de uzură prelungită, motorul era dotat cu cămăși de apă alungite, o conexiune diagonală inovatoare, între capătul pistonului și blocul motor, care permitea montarea unor valve de admisie, dar și de evacuare, supradimensionate. În plus, acesta avea și un sistem de răcire a uleiului, controlat de un termostat, cuzineți din cupru și plumb, și un arbore cotit fortificat. La acestea se adaugă carburatoare tip Triple Solex , compresie la o scală de 7.8:1, și o capacitate mărită la 150 PS (110 kW; 150 cp) la 5000 rpm. Din iulie 1952, până în august 1955, a fost produs un număr total de 216 automobile Coupé, 203 automobile Cabriolet și 141 automobile Rodster. În partea din spate au fost montate suspensii individuale Mercedes-Benz cu „pivot scurt”. Singura diferență vizibilă, față de predecesorul său, era o linie cromată de fiecare parte a capotei. Prețul ajungea la DM 36,500, iar până în aprilie 1958, s-au produs 98 de automobile Coupé, 49 Cabriolet A, și 53 tip Roasdster.

Școala de Meseriași Militari ai Aeronauticii a fost o instituție de învățământ care pregătea cadre tehnice în diferite specialități din domeniul aviației. Prima școală pentru formarea tehnicienilor militari de aviație a fost înființată pe baza documentației întocmite de Direcția aeronautică, prin Înaltul Decret Regal 4167/din 18 octombrie 1920. Durata cursurilor era de 6 ani, din care 4 ani pentru cursul inferior și 2 ani pentru cursul superior. Și-a început activitatea la Pipera-București unde au fost afectate provizoriu o clădire, câteva hangare și barăci. La conducerea școlii s-a aflat locotenent-colonelul Ion Capșa în perioada 16 octombrie 1920 - 1 octombrie 1921, și apoi căpitanul Toma Ioannin în perioada 1 octombrie 1921 - 5 martie 1923. Din cauza condițiilor dificile de cazare, lipsa unui local propriu și a perspectivei primirii unor serii mari de elevi, școala a fost mutată în toamna anului 1921 la Mediaș unde și-a continuat activitatea sub numele de Școala Tehnică a Aeronauticii. Instituții de învățământ militar

Considerat unul dintre cei mai mari jurnaliști ai secolului al XIX-lea și un pionier al jurnalismului modern este cel mai adesea amintit pentru corespondența sa de război. A scris pentru multe ziare italiene și a contribuit la presa din Franța, Marea Britanie și Belgia. Născut în Moliterno, Basilicata, pe atunci parte a Regatului de Neapole, numele său de naștere a fost Ferdinando Petruccelli, el adăugându-și la numele său de familie "della Gattina" (numele unei ferme proprii) pentru a evita poliția din Bourbon, care l-a persecutat din motive politice. Tatăl său Luigi era medic și membru al Carbonari, în timp ce mama sa Maria Antonia Piccininni era o nobilă din Marsicovetere. A crescut în cercuri religioase dar din cauza abuzurilor din timpul copilăriei a dezvoltat un anticlericalism puternic care se va reflecta în lucrările sale. La vârstă fragedă, s-a dedicat studiului limbilor latină și greacă. Mai târziu, a urmat cursurile Universității din Napoli, absolvind medicina, dar a ales calea jurnalismului. În 1838, și-a început cariera scriind la ziarul napolitan Omnibus și, în 1840, a călătorit în Franța, Marea Britanie și Germania drept corespondent pentru Salvator Rosa și Raccoglitore fiorentino. Din cauza ideilor sale liberale, a fost arestat pentru calitatea de membru al Italiei tinere (mișcare italiană care avea scopul de a realiza așa-numita Republică Italiană Unită) și a fost trimis sub pază în orașul său natal. Revenit la Napoli în 1848, Petruccelli a fost ales deputat al parlamentului napolitan și a fondat Mondo vecchio e mondo nuovo, un ziar care a acuzat dinastia Bourbon de guvernare greșită în politica internă și externă și, pentru atacurile frecvente asupra coroanei, fiind fost suprimată de magistratură. După suspendarea constituției promulgată de regele Ferdinand al II-lea cu câteva luni înainte, el a luat parte la revoltele aceluiași an. Revolta a eșuat și a fost forțat să fugă în Franța, în timp ce guvernul l-a condamnat la moarte și i-a confiscat proprietățile. În timpul șederii sale în Franța, și-a lărgit orizonturile politice și culturale, mulțumită contactelor cu gânditori renumiți. A urmat cursuri la Sorbona și Collège de France, a studiat literatura franceză și engleză și a urmat o carieră strălucită de jurnalist, devenind cunoscut și apreciat în Europa. Poreclit, frumos, Pierre Oiseau de la Petite Chatte (traducerea în limba franceză a numelui său) a intrat în lumea jurnalismului francez datorită lui Jules Simon și Daniele Manin, care au apreciat intervenția Mondo vecchio e mondo nuovo în favoarea Republicii San Marco. În 1859, el a fost corespondent în Al Doilea Război de Independență Italian și în 1860 în Expediția celor O Mie. Odată cu nașterea Regatului Italiei, a fost membru al parlamentului italian, unde mai mulți ani a stat pe banchetele celor de stânga și a contribuit la ziare și reviste italiene precum L'Unione, L'Opinione, Fanfulla della Domenica, Cronaca bizantina și Nuova antologia. În 1866, Petruccelli a fost corespondent al revistei Journal des Débats în timpul celui de-al Treilea Război de Independență Italian, iar în 1868 s-a căsătorit cu scriitoarea engleză, Maude Paley-Baronet, pe care a cunoscut-o la Londra în 1867. În 1870 a urmat Războiul franco-prusac, povestind evenimentele din baricadele pariziene și, după căderea Comunei din Paris, el a fost expulzat din Franța prin ordinul lui Adolphe Thiers (împotriva căruia a întors cuvintele amare). A trăit restul vieții afectat de o paralizie care l-a împiedicat să scrie, dar cu ajutorul soției sale a reușit să-și continue activitatea. Petruccelli a murit la Paris în 1890, corpul fiindu-i incinerat. Municipalitatea napolitană a propus să transporte cenușa la cimitirul din Poggioreale, dar soția sa a refuzat și au fost îngropați în Londra, respectând voința lui Petruccelli.

Santa Maria di Castello este un complex religios și bisericesc din Genova, Italia. Administrat de mult timp de Dominicani, este situat pe dealul Castello al orașului, unde în Evul Mediu a existat un castel fortificat al episcopului. Biserica este flancată de Turnul mare al Embriaciului. Baptisteriul are un poliptic de la maeștrii lombarzi ai secolului al XV-lea. Portalul principal este în stil toscan (mijlocul secolului al XV-lea). Loggia pe care o are a doua mănăstire conține fresce de sfinți, o Madonna și la etajul întâi, o Bună Vestire de Giusto d'Alemagna (1451). La etajul superior se află o statuie înfățișându-o pe "Sf. Catherina din Alexandria" și un tabernacol de marmură atribuit lui Domenico Gagini (secolul al XV-lea).

Distribuția filmului este alcătuită din: Filmul a fost vizionat de 1.496.566 de spectatori în cinematografele din România, după cum atestă o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la data de 31 decembrie 2014 alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei.

Salamul de Sibiu este un salam crud-uscat, realizat din carne de porc provenită de la porci ajunși la maturitate și din slănină tare. România are o tradiție de peste 100 de ani în producerea Salamului de Sibiu; există surse care atestă că acest produs a început să fie fabricat de către de italianul Filippo Dozzi, la Sinaia, în 1910. România a reușit să înregistreze la nivel european, ca produs de Indicație Geografică Protejată (IGP) Salamul de Sibiu în 2016.

István Eörsi (; ) a fost un scriitor, romancier, eseist politic, poet și traducător literar maghiar. S-a născut într-o familie de evrei educați din Budapesta, primind la naștere numele Ede Schleiffer. După finalizarea studiilor de literatură engleză și germană la Budapesta, a lucrat ca profesor de școală. Începând din tinerețe, el a scris articole pentru ziarul comunist, a pretins că era marxist și a scris o poezie cu ocazia morții lui Iosif Stalin. Eörsi a făcut parte din minoritatea maghiară, care a urat bun venit Armatei Roșii, când rușii au invadat țara. El a fost unul dintre cei care i-a privit pe ruși ca pe niște eliberatori și nu ca pe niște dușmani. Deși cei mai mulți dintre acești susținători ruși au fost dezamăgiți după ascensiunea la putere a lui Stalin, Eörsi a găsit noi oportunități în această perioadă de incertitudine. Încă de când era elev, Eörsi a publicat poezii, în care a cântat laude guvernului comunist. În anii ulteriori, el a devenit un adversar al dictaturii proletariatului și un opoziționist. Din cauza participării sale la Revoluția Maghiară din 1956 el a fost condamnat la opt ani de închisoare, din care a ispășit trei ani și jumătate (până la amnistia din 1960). După eliberarea sa, i s-a interzis să mai publice, iar din această cauză el s-a concentrat pe traducerea scrierilor lui Goethe, Heine, Brecht, Shakespeare, Ginsberg, Shelley, Keats, Pușkin, Jandl și Lorca. În 1983 și 1984, el a trăit în Berlinul de Vest ca bursier DAAD (Deutscher Akademischer Austauschdienst). După căderea comunismului în Ungaria în 1989, Eörsi a criticat renașterea naționalismului. El a fost un membru fondator al Alianței Democraților Liberi, dar a părăsit acel partid din cauza diferențelor ideologice. Stilul literar al lui Eörsi a fost marcat de poziția sa ideologică și a purtat de multe ori zelul său politic sub formă de sarcasm. Scrierile sale au avut tendința de a fi volatile, precum și pasionate, mai ales atunci când el a scris pe teme politice. În ultimii ani, scrierile lui Eörsi au avut nuanțe mai domoale. Dar scrierea sa a fost marcată mereu de două aspecte: în primul rând, o formă revizionistă de marxism pe care a învățat-o de la profesorul său, György Lukács; în al doilea rând, experiențele sale din perioada Revoluției Maghiare din 1956, care l-au dus la închisoare. Angajamentul lui Eörsi la ideologia anticomunistă și exprimarea lui în versuri l-a dus la închisoare. El a fost arestat în decembrie 1956 sub acuzația de incitare. În timpul procesului său două poezii antisovietice, care apăruseră în ziarul clandestin Elunk (Trăim) cu câteva săptămâni mai devreme, au fost folosite ca dovezi. El a fost condamnat la o pedeapsă de opt ani de închisoare. Cu toate acestea, el a petrecut doar 42 de luni în închisoare, deoarece a fost amnistiat și eliberat în 1960. A doua antologie de versuri a lui Eörsi, intitulată Ütni az ördögöt, a fost publicată cu puțin timp înainte de arestarea sa. După ce a fost arestat această carte a trebuit să fie retrasă din circulație. Această retragere a marcat o eră de interdicții pentru Eörsi, ale cărui lucrări au trebuit să aștepte încă 12 ani pentru a fi publicate din nou. În perioada interdicției, Eörsi a trăit lucrând ca jurnalist independent. El a făcut, de asemenea, o viață de lucru ca un asistent să Lukacs, ale cărui cărți s-a tradus din limba germană în limba maghiară. Relația lui Eörsi cu bătrânul filosof a fost mai mult decât una profesionistă. Ei au dezvoltat o prietenie puternică, iar cei doi au înregistrat numeroase conversații sincere, care au fost publicate în 1989 în volumul Eletrajz magnoszalagon. În 2005, el a fost distins cu Premiul Kossuth, considerat cel mai prestigios premiu cultural din Ungaria. În același an a murit de leucemie.

Lupta de la Cernavodă a fost o acțiune militară de nivel tactic, desfășurată pe Frontul Român, în timpul campaniei din anul 1916 a participării României la Primul Război Mondial. Ea s-a desfășurat în perioada 10/23 octombrie 1916 - 12/25 octombrie 1916 și a avut ca rezultat cucerirea orașului Cernavodă de către forțele Puterilor Centrale, în ea fiind angajate forțe române din Divizia 2 Infanterie și Divizia 5 Infanterie și forțe ale Puterilor Centrale din Divizia 1 Infanterie bulgară și Divizia 4 Infanterie bulgară. A făcut parte din acțiunile militare care au avut loc în bătălia de pe aliniamentul Rasova-Cobadin-Tuzla.

Al doilea roman al ei, Little Fires Everywhere a urcat la scurt timp după lansare, în 2017, pe lista bestseller de la New York Times. Ng locuiește cu soțul și fiul ei în Cambridge, Massachusetts.

Apoi a călătorit la Paris, unde s-a întâlnit cu Léon Bonnat și a semnat un contract cu Goupil & Cie, reușind să-și completeze veniturile ca pictor portretist cu ilustrații pentru reviste. A frecventat cercurile lui Giuseppe De Nittis. Între 1881 și 1886, el a expus frecvent la Salon. S-a întors în Italia în 1886, probabil pentru a se înrola în armata și s-a stabilit la Florența. S-a convertit la catolicism și s-a căsătorit cu o văduvă, Emma Ciabatti. În Florența, și-a făcut prieteni în cercurile intelectuale și a realizat portrete ale lui Silvestro Lega, Giosue Carducci și Pietro Mascagni. După 1900, a scris pentru revista florentină Il Marzocco. De asemenea, a publicat o scurtă poveste în revista Fanfulla della Domenica, intitulată Mademoiselle Leprince. În 1904, a călătorit la Potsdam pentru a-l picta pe împăratul Wilhelm al II-lea și pe alți membri ai monarhiei germane. În timpul primului război mondial, fiul său a murit în luptă în 1916. În anii 1920 s-a alăturat Gruppo Labronico împreună cu Plinio Nomellini și Ulvi Liegi. În 1913, autoportretul său a fost acceptat de muzeul Uffizi.

După victoria englezilor de la Kentish Knock (8 octombrie) Consiliul de Stat englez, crezând că războiul naval a fost câștigat și că Provinciile Unite nu vor mai trimite o altă flotă atât de târziu în an, a împărțit flota engleză. O escadră sub căpitanul Andrew Ball a fost trimisă în Sund în încercarea de a redeschide comerțul baltic (să îl convingă pe regele danez Frederick al III-lea să dea drumul din Copenhaga unui convoi cu lemn de stejar și cu gudron, pe care să îl escorteze în Anglia). Altă escadră sub vice-amiralul Penn a fost trimisă spre nord pentru a proteja comerțul costier cu cărbune din Newcastle spre Londra (apropierea iernii făcând imperativ protejarea acestui comerț). A treia a fost trimisă la vest de Plymouth și a patra, sub căpitanul James Peacock, a fost trimisă în Marea Mediterană. Amiralul Blake a rămas la Downs doar cu 37 nave de război. Poziția lui Blake a fost subminată și mai mult de lipsa banilor pentru a plăti echipajele și pentru a repara navele avariate de furtună și de luptă. Cea mai mare navă englezească, Sovereign, avea să rămână luni de zile în port fără să fie reparată. Englezii i-au subestimat pe neerlandezi în mod periculos. Statele Generale, dimpotrivă depinzând în chip esențial de comerțul lor pe mare, nu puteau renunța la expedierea și primirea de convoaie. La sfârșitul lunii noiembrie Maarten Tromp, readus la comanda supremă a flotei, a dispus astfel de 88 nave de război care urmau să escorteze prin Canalul Mânecii un convoi mare între 250 și 300 nave comerciale pregătit să părăsească Țările de Jos. În ciuda anotimpului friguros, multe nave comerciale se îndreptau spre sud, în special Flota de Bordeaux care urma să aducă vin din Franța. Maarten Tromp a fost repus la comanda supremă împreună cu Jan Evertsen, Michiel de Ruyter a fost numit vice-amiral iar Pieter Florissen contra-amiral, fiecare comandând câte o escadră, astfel că flota neerlandeză era organizată în patru corpuri distincte. Witte de With, învinsul de la Kentish Knock, trebuia să însoțească flota, dar boala (o cădere nervoasă în urma înfrângerii sale) l-a trimis pe uscat acasă iar Tromp și-a reluat vechea tactică de a escorta navele comerciale. Tromp a recrutat oameni de pe navele comerciale pentru a se asigura că flota sa de război are echipajele complete. Tromp a ridicat ancora de la Hellevoetsluis la 1 decembrie flota sa de 88 nave de război și 5 nave incendiare escortând vreo 300 de nave comerciale care aveau diverse destinații din Franța, Marea Mediterană și din India. Dar vântul nefavorabil l-a forțat să se întoarcă în port, abia la 3 decembrie vântul schimbându-și direcția spre sud. Cu această ocazie Witte de With a părăsit flota. Michiel de Ruyter pe Witte Lam i-a luat locul la comanda escadrei acestuia, în timp ce căpitanul navei amiral a lui De With, Jan Evertsen de Liefde, pe Princess Louise, a devenit vice-amiral interimar în escadra lui Evertsen. La 4 decembrie flota neerlandeză a fost văzută în dreptul North Foreland dar vremea proastă a întârziat traversarea în jos prin Canal timp de mai multe zile. Tromp a escortat convoiul prin cea mai periculoasă parte a Canalului - prin strâmtoarea Dover, trecând de aceasta convoiul rupându-se în grupuri mai mici, fiecare părăsind Canalul Englez către destinația proprie, însoțite în total de 16 nave de război. Tromp, rămas cu forța principală de 73 de nave având 1.800 tunuri și 6.500 membri ai echipajului, s-a întors înapoi pentru a căuta flota engleză, protejând astfel navele comerciale. A găsit-o în ancorajul ei de la Downs la 9 decembrie (ancoraj cunoscut printre neerlandezi ca Rada de la Duins). Tromp acționa în concordanță cu instrucțiunile primite de la Statele-Generale care i-au ordonat să lovească pe cât posibil inamicul la cap. Downs se află între limbile de pământ numite North Foreland și South Foreland, oferind un loc de ancoraj la adăpost de vânturile occidentale, loc folosit frecvent ca bază convenabilă de flota engleză. Totuși potențialul ofensiv al acestei locații era mult diminuat de faptul că nu se putea scăpa foarte ușor în fața unei flote inamice puternice care ar ataca cu vântul dinspre est (Tromp însuși s-a folosit de aceste împrejurări pentru a distruge o flota spaniolă în Bătălia de la Downs din 1639). În ciuda marii inferiorități numerice, după un consiliu de război cu toți căpitanii săi la bordul navei amiral Triumph, Blake a ordonat flotei sale, ajunsă la 42 nave de război (din care aproape jumătate erau nave comerciale armate) plus 10 nave incendiare și auxiliare, să iasă în larg la sud de Downs, între orele 11:00 și 12:00 ambele flote virând în direcția vântului spre vest-sud-vest. Neerlandezii au rămas spre nord până pe la ora 13:00 când au fost opriți de o rafală puternică de vânt dinspre nord-vest care s-a intensificat și mai mult ulterior. În loc să se retragă spre întăririle lor de pe Tamisa, englezii au virat spre sud foarte aproape de țărm și au trecut în vânt la 2-3 mile de neerlandezii aflați atunci la vest-sud-vest. După lăsarea întunericului, aproximativ după ora 17:00, ambele flote au ancorat la mai mult de 2 mile una de cealaltă, englezii în rada de la Dover aproape de stâncile înalte de la vest de oraș și adăpostiți de vântul puternic dinspre nord-vest, neerlandezii sub vânt de ei mai în larg, în apă mai adâncă, mai expuși vântului și întinzându-se de la Deal la aproximativ 1,5 mile de South Foreland. Tromp era nu numai în poziția de a-l separa pe Blake de Tamisa dar și de a-l bloca față de uscat, astfel încât cu vântul neschimbat dinspre nord-vest Blake nu putea să se retragă pe Tamisa, nici să treacă în vânt, dar nici să depășească Dungeness pentru a evita bătălia cu o forță mult superioară. Blake a fost depășit de manevrele lui Tromp iar în ziua următoare a fost forțat să lupte în dezavantaj. Vântul a continuat să sufle puternic pe parcursul nopții, dar s-a moderat într-o oarecare măsură spre dimineață. Blake nu a argumentat ordinul său de a naviga spre sud. Au fost sugerate două explicații alternative pentru decizia lui Blake. Proasta vizibilitate din ziua de 9 decembrie i-a împiedicat pe englezi să afle mărimea reală a flotei neerlandeze înainte de a părăsi ancorajul de la Downs, sau amintirea distrugerii de către neerlandezi a flotei spaniole în aceleași ape (Bătălia de la Downs, 21 octombrie 1639), astfel că Blake a părăsit Downs pentru a evita să fie prins în capcană. Deși într-o poziție vulnerabilă, Blake nu a ales să pornească spre nord înapoi pe Tamisa temându-se să nu își piardă prestigiul și riscând să lase neerlandezilor controlul asupra Canalului, astfel că el a virat spre sud. Este la fel de posibil că el nu cunoștea mărimea reală a flotei lui Tromp sau considera că acesta nu avea o putere de luptă prea mare și dorea să se strecoare la sud-vest de aceasta pentru a ataca bogatul convoi comercial. Oricum vântul puternic dinspre nord-vest făcea direcția sudică mult mai ușor de urmat decât cea nordică. Acum vremea a jucat un rol major în forțarea bătăliei. La momentul în care Blake a conștientizat că este mult depășit numeric, vântul puternic și-a rotit directia dinspre nord-vest, împiedicându-l să se întoarcă la Downs (și în același timp fiindu-i imposibil să lupte). La sfârșitul zilei Blake a ancorat lângă Dover iar Tromp pe la orele 17:00 la 2 mile mai jos sub vânt, la nord de Dover. Doar câteva nave neerlandeze au reușit să se aproprie îndeajuns pentru a schimba câteva lovituri de tun. În timpul nopții vântul s-a întețit până aproape de furtună și unele dintre navele incendiare neerlandeze au fost duse în derivă. În dimineața următoare de 10 decembrie Tromp a dat semnalul pe la 8:00 să se ridice ancora, dar deoarece unele nave erau avariate la vergi și catarge și aveau lanțuri lungi de ancoră desfășurate iar vântul sufla încă puternic dinspre nord-vest și marea fiind foarte agitată, abia pe la ora 11:00, odată cu creșterea fluxului (care la Dover are loc la 6:17 și la 18:42), flota neerlandeză s-a pus încet în mișcare. Flota engleză a ridicat și ea ancora imediat apoi, formând o linie strânsă paralelă și foarte aproape de coastă, urmată de navele neerlandeze mai spațiate care făceau tot ce puteau ca să se apropie. Florrisen menționează în jurnalul navei sale că skipperul meu s-a asigurat că catargele și velele mele erau toate ridicate, dând ordinul să se întindă toate velele, preferând să arunce pete bord orice nu era indispensabil. În plus cele două forțe erau separate de un banc de nisip aflat paralel de-a lungul coastei, Varne Shoal. Ambele flote au urmat un curs spre vest întorcând apoi spre vest-sud-vest de-a lungul coastei, Blake navigând mai aproape de coastă (din această cauză navele sale având mult mai puțin spațiu de manevră ca inamicul), nemaiavând decât cam 12 mile marine până la pământul dintre Hythe și Dungeness, iar Tromp mai jos sub vânt și mai în larg, navele neerlandeze neputând ataca împotriva vântului. Nici una dintre cele două flote nu era organizată într-o ordine obișnuită, ambele părți conturându-se în formații de urmărire generală în care navele mai rapide și mai doritoare de luptă erau în frunte sau se mențineau în vânt. Lupta ulterioară a implicat doar o parte a fiecărei flote. Vântul a împiedicat multe nave neerlandeze să intre în luptă, în timp ce unii căpitani englezi s-au folosit de același vânt ca să evite lupta. La început marea navă engleză Triumph se angajă în pasaj. Această navă de război avea un armament mai puternic decât orice navă angajată de neerlandezi. Doar nava amiral a lui Tromp, Brederode, avea destulă putere de foc pentru a purta un duel pe picior de egalitate cu aceasta. Tromp abia sosit atacă imediat nava lui Blake, ridicând steagul roșu sângeriu ca semn de atac general. Când Blake observă acest lucru, Triumph a virat cu avantajul vântului pentru a angaja lupta. El a reușit să traverseze prova lui Brederode și să lanseze o bordee. Brederode a virat corespunzător, trecând sub vânt de Triumph și răspunzându-i cu volee de ghiulele, dar a fost atacată de următoarea navă engleză, Garland (44), al cărei căpitan Robert Batten, sosit în ajutorul amiralului englez, a poziționat-o între Triumph și Brederode, probabil în aceiași încercare de a o traversa pe la prova. Dar această manevră a eșuat iar Garland s-a ciocnit de prova lui Brederode la tribord atât de puternic încât ambele nave au rămas agățate una de cealaltă, bompresul și galionul (păpușa) navei lui Tromp fiind rupte. Navele neerlandeze din spatele lui Brederode l-au depășit și au continuat atacul asupra navei lui Blake. Avangarda englezilor a fost pusă sub mare presiune. Nava amiral a lui Blake, Triumph, sprijinită de Victory (60 tunuri) și de Vanguard (58 tunuri), i-a înfruntat pe Florissen și pe De Ruyter, fiind atacată de Witte Lam a lui De Ruyter, Princess Louise a lui Jan de Liefde și de Monnickendam a lui Pieter Florisse. Nava Campen a căpitanului Joris van der Zaan s-a alăturat și ea atacului. Cu toate eforturile lui Blake de a se feri de pericolele abătute asupra lui Brederode, Triumph a fost atacată pe ambele părți și abordată de Princess Louise și de Gulden Beer a căpitanului Jan de Haes. Abia târziu Blake și-a dat seama de poziția periculoasă a navelor Garland și Bonaventure și a dat ordin să se întoarcă și să le sprijine. Intenția sa nu a putut fi executată de Triumph, care suferise multe avarii la vergi și greement de la focul inamic (trinchetul a fost retezat și velele sfâșiate) și nu mai putea fi manevrată. Se pare că restul flotei engleze nu s-a arătat dornic să se implice în luptă, conștientizând că toate navele care s-au aventurat către pasaj erau amenințate să fie copleșite de o preponderență de nave neerlandeze. Acest lucru aproape că se întâmplă cu (Happy)Entrance care se afla într-un duel cu Haes in `t Veld a căpitanului Bastian Centsen. Navele grele Victory și Vanguard și-au deschis drum printre navele neerlandeze și sosirea lor i-a permis lui Blake să se retragă la nord-est la lăsarea întunericului. La acea oră Triumph pierduse catargul trinchet, vârful bompresului fusese aruncat în aer iar Blake însuși era rănit. În mod neașteptat, și majoritatea navelor neerlandeze au rămas în afara luptei; o încercare a lui De Ruyter de a intra în pasaj cu nava sa nu a fost susținută de neerlandezi și a trebuit să se retragă din nou. Alte trei nave englezești au fost scufundate în luptă în timp ce se retrăgeau spre Dover: una dintre ele, Hercules, al cărei căpitan Zachary Browne era rănit, a fost sabordată pe mal pentru a evita captura dar neerlandezii au repus-o pe linia de plutire și au luat-o ca pradă de război a doua zi. Rapoartele neerlandeze menționează două nave englezești arse și o altă navă scufundată dar care nu pot fi confirmate de sursele englezești contemporane, deși nu există o listă completă a navelor englezești prezente. Pierderea celor trei nave este menționat de David Hume în a sa Istorie a Angliei. În orice caz era vorba de nave mici, de vreme ce primul mesaj a lui Tromp către țară nu le menționat, deci nu era vorba de nici o navă majoră. O flotă de război era întotdeauna însoțită de iachturi și galiote folosite pentru recunoaștere sau pentru a trimite rapoarte. Fregata ușoară Acorn, cu 22 de tunuri, nu a mai fost menționată după bătălie și conform rapoartelor neerlandeze era una dintre navele incendiate, cu vreo 20 de tunuri, al cărei nume nu a putut fi identificat. Neerlandezii au pierdut doar o navă, Schiedam (numită și Gelderland deoarece provincia Gelderland a finanțat echiparea acesteia), care a fost distrusă de o explozie în urma unui incendiu accidental în cursul nopții, doar un singur om din echipaj murind prin înec. Căpitanul Dirk Juinbol a murit la 11 Decembrie în urma rănilor suferite în bătălie. Cele trei nave capturate au fost aduse în serviciul flotei de război neerlandeze, Garland sub numele de Rozenkrans și Anthony Bonaventure ca Bonaventure. La un moment incert navele englezești au fugit cu ajutorul vântului către Dover și au fost probabil salvate de la pierderi serioare sau chiar de la distrugerea totală de adăpostul serii. După întunecare Triumph a urmat și ea același ancoraj, după ce seara rămăsese aproape singură. De la Dover Blake s-a strecurat înapoi la Downs. Se pare că neerlandezii au continuat urmărirea fără vigoare, oprindu-se pentru a-și repara navele, în mod special pe Brederode care era cu adevărat avariată. În dimineața de 11 Decembrie neerlandezii au observat că Blake a fugit în timpul nopții de-a lungul coastei către nord-est. Ei au pornit în urmărire și s-au întâlnit cu trei nave englezești care au fuseseră trimise să i se alăture lui Blake dar acestea au fost pierdute în întuneric. Aceste nave erau originare din Portsmouth dar fuseseră trimise la Londra pentru reparații și în cele din urmă trebuiau să întărească flota engleză din Marea Mediterană. Una dintre acestea este Hercules, mai sus menționată, care a fost capturată de căpitanul Centsen, acesta readucând-o de pe plajă unde fusese sabordată pe linia de plutire. Echipajul de 80 de oameni a fugit în mare parte în interiorul Angliei. Celelalte două nave erau nave de aprovizionare, inclusiv una cu muniții, care s-au predat. În plus alte trei nave comerciale englezești, pline cu curmale și citrice din Spania, ce se apropriau dinspre vest au căzut în mâinile neerlandezilor, fructele fiind împărțite echipajelor. Urmărirea forței principale englezești nu a durat prea mult deoarece vântul și-a schimbat direcția dinspre est. Același vânt i-a permis lui Blake, care dublase deja South Foreland, să se grăbească către estuarul Tamisei, în care a pătruns în noapte de 11-12 decembrie. La 13 decembrie Tromp a sosit în acel loc și a ținut un consiliu de război în care a propus să înainteze pe Medway până la Chatham și să distrugă flota engleză ancorată acolo. Dar frica bine cunoscută a căpitanilor neerlandezi de apele puțin adânci periculoase din estuar a făcut ca planul să fie abandonat. Paisprezece ani mai târziu, în timpul Celui de-al Doilea Război Anglo-Neerlandez, această acțiune va fi dusă la bun sfârșit sub comanda lui De Ruyter, cunoscută sub numele de Raidul de la Chatham din 1667. Tromp nu a fost mulțumit cu acest rezultat deoarece neerlandezii au ratat oportunitatea de a îi anihila pe englezi. Lupta a fost doar parțială, nu mai mult de jumătate dintre navele englezești și cam aceiași proporție dintre cele neerlandeze au fost implicate în acțiune, dar dacă englezii ar fi rămas să lupte nimic nu ar fi împiedicat și restul flotei neerlandeze să se alăture luptei dacă ar fi vrut. În jurnalul său, De Ruyter menționează și el că nu a fost sprijinit și comentează că englezii au pornit atunci pe fugă ... iar dacă noi am fi avut orice ajutor, chiar și 10-12 corăbii, am fi putut să le batem întreaga flotă; dar cele mai multe nave ale noastre nu au putut porni în urmărirea lor. Bătălia a arătat că neerlandezii erau departe de a fi înfrânți, dar a dovedit de asemenea că mercenarii, atât cei englezi cât și cei neerlandezi, nu puteau fi de încredere în luptă, ei nedorind să își riște corăbiile. După bătălie Tromp s-a întors la convoiul său, la 14 și 15 decembrie părțile convoiului său putând naviga în siguranță spre sud, escortând o parte până în Golful Biscaya, în apele cetății franceze La Rochelle la insula Saint Martin de Ré, unde a așteptat un alt convoi să se adune pentru întoarcerea în metropolă. Pentru următoarele câteva săptămâni Canalul a fost umplut de crucișătoare și de privatieri neerlandezi care au capturat un mare număr de nave englezești. O legendă ulterioară faptelor contemporane (nici o sursă neerlandeză din acea vreme nu o menționează) susținea că Tromp a legat o mătură de catargul său ca semn că a curățat marea de dușmanii săi, dar se pare ca legenda nu are fundament real, nefiind în caracterul lui Tromp o astfel de faptă; în plus, în acele vremuri atașarea unei mături de un catarg era un fel de arăta că o navă este de vânzare (susține istoricul naval englez Nicholas Andrew Martin Rodger). Cu toate acestea, povestea se pare că este veche. Apare pentru prima dată în Relatarea perfectă a Bătăliei de la Portland, publicată la 9 martie 1653, bazată pe o informație de pe fregata Nonsuch care suna astfel: Pe când galantul domn Tromp se afla în Franța, din câte am înțeles, purta un steag cu o mătură și, fiind întrebat ce voia să semnifice acest lucru, el a răspuns că urma să curețe Mările Înguste de toți englezii. Deci acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla decât la începutul Bătăliei de Trei Zile, când Tromp s-a întors în Canal. Pentru englezi înfrângerea a fost un mare șoc și au început să se teme de o invazie. Farurile de pe coasta sudică au primit instrucțiuni să nu mai fie folosite ca să nu îi ajute pe neerlandezi la navigație. Coasta de Sud a fost fortificată pentru a respinge o invazie. Generalul Marmaduke Langdale, un exilat din anturajul lui Carol al II-lea al Angliei, a propus să fie pusă la cale o invazie în estul Angliei și să captureze Newcastle. În timpul iernii nimeni nu a mai îndrăznit să trimită nave carboniere la Londra iar prețul cărbunelui a urcat în capitală la 6 lire sterline pentru un chaldron londonez (aproximativ o tonă). Debarcările efective ale neerlandezilor s-au limit doar la furtul unor vite în Sussex și la un raid a 60 de oameni în Kent, care au fost capturați de trupele colonelului Nathaniel Rich. Ca rezultat al înfrângerii Blake și-a oferit demisia, dar i-a fost refuzată. O parte din flota lui Blake consta din nave comerciale contractate care și-au păstrat căpitanii civili sau proprietarii. Mulți dintre ei au refuzat să participe la luptă. De asemenea multe nave ale statului nu aveau destui oameni care să le poată manevra sau folosi cum trebuie în luptă. Mai mulți căpitani navali au insistat asupra dreptului tradițional de a intra sau de a ieși din luptă la propria alegere și de a părăsi formația pentru a își păzi captura. Blake s-a plâns în raportul său că era o atitudine ticăloasă nu numai printre căpitanii comerciali ci și pe multe nave ale statului. Totuși, oricare ar fi fost comportamentul căpitanilor lui Blake, acuzațiile sale asupra lor trebuiesc desconsiderate, căci înfrângerea sa s-a datorat în principal lipsei sale de îndemânare marinărească. El și-a adus flota într-o poziție unde era expusă dezavantajos unui atac al unei forțe mult superioare. Datoria unui amiral nu este să atragă înfrângerea ci să câștige victoria. Consiliul de Stat a creat la 20 decembrie o nouă Comisie a Amiralității, condusă de Sir Henry Vane, care a deschis o investigație asupra înfrângerii care a dus la mai multe reforme imediate ale Marinei Engleze: au fost introduse 3 noi funcții (yeoman, able seaman și ordinary seaman) iar marinarii mai experimentați au primit plăți mai mari; a devenit obligatoriu ca toate navele comerciale contractate să fie sub comanda unor căpitani navali; aprovizionarea cu provizii și muniție a fost reorganizată; a stipulat împărțirea flotei în escadre sub comanda ofițerilor mai mici pentru o mai bună comandă și mai bun control; emiterea Instrucțiunilor de Navigație și Luptă care au întărit considerabil autoritatea amiralului asupra flotei. Un alt rezultat a fost contruirea a 30 noi fregate, îndepărtarea și arestarea a 6 căpitani care au refuzat să lupte (căpitanii Young, Saltonstall și Taylor au fost suspendați, iar un al patrulea, Benjamin Blake, chiar fratele amiralului, a fost demis din funcție ) și sfârșitul practicii de a permite căpitanilor comerciali să își comande propriile nave în bătălie. Aceste reforme au fost finanțate prin creșterea taxelor. Controlul neerlandez asupra Canalului a fost de scurtă durată. O flotă engleză mai puternică, 70 nave de război mari și fregate ușoare și rapide, a fost gata să ia marea pentru noi confruntări la mijlocul lunii februarie 1653 iar când Tromp a încercat să aducă acasă următorul convoi el a fost angajat într-o luptă ce a durat timp de trei zile (Bătălia de la Portland, 8-10 martie). Ambele părți au suferit pierderi grele în această bătălie, dar neerlandezii au avut mai mult de suferit iar Canalul a fost închis din nou pentru comerțul lor.

Un tunel transatlantic este un tunel care ar traversa teoretic Oceanul Atlantic între America de Nord și Europa, facilitând transportul în masă între cele două continente. Prin acele tuneluri ar urma să circule trenuri avansate din punct de vedere tehnologic, care ar atinge viteze de 500-800 kilometri pe oră. Majoritatea ideilor cu privire la acest tunel prevăd realizarea sa între Statele Unite ale Americii și Marea Britanie - sau, mai precis, între New York și Londra. Avantajele transportului transatlantic prin aceste tuneluri în comparație cu transportul aerian ar putea fi viteza sporită și utilizarea energiei electrice în locul combustibililor pe bază de petrol, având în vedere diminuarea cantității de petrol într-un viitor apropiat. Principalele bariere în calea construirii unui astfel de tunel sunt costurile estimate între 88 de miliarde și 175 miliarde de dolari, precum și limitele actuale ale științei materialelor. Tunelurile majore aflate în exploatare, precum Tunelul Canalului Mânecii, Tunelul Seikan și Tunelul de bază Gotthard, în ciuda folosirii unei tehnologii mai puțin costisitoare decât cea propusă pentru tunelul transatlantic, au costuri de întreținere ridicate. Există mai multe variante de construire a acestui tunel, inclusiv un tub deasupra fundului mării, un tunel sub fundul oceanului sau o combinație a celor două. O propunere din anii 1960 vizează construirea unui tub aproape vid lung de 5.000 km pentru vactrain, un tip teoretic de tren maglev, care ar putea călători la viteze de până la 8.000 km/h. La această viteză, timpul de călătorie între New York și Londra ar fi mai mic de o oră. O altă variantă modernă, menită să reducă costurile, este un tunel plutitor scufundat la aproximativ 50 de metri sub suprafața oceanului, pentru a evita navele, vremea rea și presiunea ridicată asociată unui tunel mult mai adânc în apropierea fundului mării. El ar fi format din 54.000 de secțiuni prefabricate care ar urma să fie ținute în loc de 100.000 de cabluri de legare. Fiecare secțiune va consta dintr-un strat de spumă prins între tuburi concentrice de oțel, iar tunelul va avea, de asemenea, o presiune redusă a aerului. Prima sugestie pentru o astfel de structură i se datorează lui Michel Verne, fiul lui Jules Verne, care a scris în anul 1888 o povestire intitulată Un Express de l'avenir. Această povestire a fost publicată în limba engleză în Strand Magazine în 1895, fiind atribuită greșit lui Jules Verne, o greșeală frecvent repetată astăzi. În 1913 a fost publicat romanul Der Tunnel al scriitorului german Bernhard Kellermann. El a inspirat patru filme cu același nume: unul în 1915 regizat de William Kretschmann, plus versiunile separate în limbile germană, franceză și britanică lansate în 1933 și 1935. Versiunile în limbile germană și franceză au fost regizate de Curtis Bernhardt, iar scenariul versiunii britanice a fost elaborat parțial de  scriitorul de literatură științifico-fantastică Curt Siodmak. Sugerând probabil un interes contemporan pentru acest subiect, un afiș original elaborat cu prilejul lansării în SUA a versiunii britanice (redenumite Transatlantic Tunnel) a fost estimat la o licitație organizată în 2006 la o valoare de 2.000-3.000 $.

El a fost format de clubul Sporting Lisabona, și a fost decoperit de antrenorul român, Ladislau Bölöni, alături de Cristiano Ronaldo. Ambii fiind remarcați pentru viteza și tehnica lor deosebită. Cel mai des joacă pe postul de mijlocaș dreapta. Ricardo Quaresma și-a început cariera la Sporting Lisabona, chiar dacă el ținea cu rivala de moarte Benfica. Încă de pe vremea când era doar un copil, a fost remarcat de școala de fotbal a clubului de unde a fost promovat la prima echipă în 2001 de managerul de atunci, românul Ladislau Bölöni, alături de prietenul său Cristiano Ronaldo. În primul sezon în prima ligă Portugheză el a jucat în 22 de meciuri și a înscris de 3 ori. În cel de-al 2-lea sezon el a jucat cele mai multe minute dintre jucătorii de la Sporting (2216), bifând 31 de apariții și marcând 5 goluri. El a fost desemnat, alături de Cristiano Ronaldo, cei mai buni jucători de la Sporting în sezonul 2002-2003. În sezonul următor Quaresma a fost vândut de Sporting Lisabona în Spania, la FC Barcelona pentru suma de 6.000.000 €. A debutat într-un meci amical cu AC Milan, înscriind unicul gol al partidei. În meciurile oficiale, portughezul a intrat mai mereu în postura de rezervă, înscriind un singur gol în 22 de partide. Spre finalul sezonului 2003-2004 el s-a accidentat la piciorul drept, ratând astfel Campionatul European under 21 din 2004, dar și turneul final de la Euro 2004, unde intrase în vederile selecționerului Luiz Felipe Scolari. Înainte de începerea sezonului 2004 - 2005, antrenorul catalanilor, Frank Rijkaard a hotărât să-l cedeze la FC Porto la schimb cu Deco. La Porto a avut un debut de sezon excelent, el reușind să înscrie în Supercupa Europei 2004, primul gol în tricoul lui Porto. Ricardo a "recidivat" în Supercupa Portugaliei, cu Benfica, înscriind unicul gol al meciului, și aducând trofeul pe Estádio do Dragão. Jucând 32 de meciuri, adică în toate partidele oficiale ale lui Porto, Quaresma a devenit om de bază în primul 11 al lusitanilor reușind să marcheze 5 goluri. Și pentru ca anul să fie perfect pentru el, FC Porto a câștigat Campionatul Mondial al Cluburilor FIFA 2004, grație golului decisiv înscris de el la penalty-uri în finala cu columbienii de la Once Caldas. Declarat cel mai bun jucător din prima ligă portugheză, Quaresma a reușit în sezonul următor să devină idolul suporterilor lui Porto, înscriind goluri de generic și contribuind decisiv la câștigarea titlului de campion al Portugaliei. Astfel, după 29 de meciuri bifate, și 5 goluri marcate, Quaresma a intrat în lotul lui Scolari, pentru Campionatul Mondial din Germania, dar nu a jucat deloc, pentru că Luiz Felipe Scolari a considerat că este cam "zgârcit" cu defensiva.

Dayro Moreno a început fotbalul la Once Caldas. A reușit să câștige, cu echipa columbiană, Copa Libertadores în anul 2004, după o finală cu argentinienii de la Boca Juniors, participând apoi la ultima ediție a Cupei Intercontinentale, disputată la Yokohama, și pierdută de columbieni în fața portughezilor de la FC Porto, care erau deținătorii Ligii Campionilor. Atacantul de 1.78 m a evoluat cu succes și la naționalele de tineret ale Columbiei, mai ales la naționala sub 20 de ani, unde s-a remarcat cu o serie de evoluții bune. Aceste evoluții l-au adus în atenția mai multor cluburi importante din Europa și America de Sud, cum ar fi Dinamo Zagreb, Hajduk Split (ambele din Croația) și Boca Juniors. Până la urmă, nimic nu s-a concretizat, deoarece formațiile croate nu au avut destui bani pentru a satsface cerințele celor de la Once Caldas, iar Boca Juniors a renunțat să îl cumpere în favoarea unui alt atacant. Până la urmă, Dayro a fost împrumutat la Atletico Paranaense, o echipă din Curitiba, Brazilia. A evoluat doar 2 meciuri pentru „Uragan”, întorcându-se apoi la Once Caldas. A avut un start fantastic al anului 2008: a fost selecționat pentru prima oară la echipa națională pentru a evolua împotriva Argentinei, în preliminariile Campionatului Mondial din 2010, și a reușit să înscrie golul victoriei Columbiei. Deoarece în acel moment era golgheterul Campionatului Columbiei, cu 16 goluri marcate, a părăsit Once Caldas pentru a veni la Steaua, după ce evoluase în 136 de meciuri și marcase de 57 de ori. În ianuarie 2008, Dayro Moreno a semnat cu Steaua, fiind sfătuit de colegul său din naționala Columbiei, Róbinson Zapata. Suma de transfer pentru care Once Caldas l-a cedat pe jucător a fost de aproximativ 2.000.000 de euro. La Steaua, Moreno a sosit deodată cu conaționalul său, și în același timp tizul său, Jose 'Pepe' Moreno. La Steaua București a debutat tot în ianuarie 2008. Dayro Moreno a înscris primul gol al Stelei la Istanbul, împotriva Galatei, si a inscris si primul gol al Stelei în sezonul 2008-2009 împotriva Brașovului. A jucat pentru Steaua București în grupele UEFA Champions League, contabilizând 12 meciuri în această competiție. În sezonul 2009-10, Dayro a fost trimis la echipa a doua a Stelei, întrucât a lipsit la reuniunea lotului și de la antrenament timp de 3 luni. A fost rechemat în lotul echipei mari de antrenorul Mihai Stoichiță în octombrie 2009, jucând pe data de 19 octombrie, într-un meci oficial, cel cu Politehnica Iași, în care a marcat. A cucerit titlul de golgheter al Apertura 2014 marcând 13 goluri pentru Millonarios Bogota. A evoluat și în echipa națională a Columbiei până în 2011, pentru care a marcat de două ori.

Consign to Oblivion cel de-al doilea album al formației olandeze de metal simfonic, Epica, lansat sub semnătura casei de înregistrări Tramsmission Records în anul 2005. Comercializarea celui de-al doilea material discografic al formației Epica a început la data de 11 octombrie a anului 2005.Fiind produs de Sascha Paeth, acesta are influențe puternice ale civilizației maiașe, lucruri remarcabile în melodiile din seria „A New Age Dawns".Colecția „A New Age Dawns" se referă la un sistem maiaș al timpului care se extinde până în anul 2012, însă nu se face nicio referire la ceea ce se paote întâmpla în acel moment. Consign to Oblivion a fost compus cu ajutorul multor coloane sonore ale unor diverse filme. Hans Zimmer și Danny Elfman au fost citați drept mari surse de inspirație în procesul creeări albumului. Pe album apare și Roy Khan (component al formației Kamelot), alături de care Simone Simons interpretează melodia „Trois Vierges". De asemenea, Epica s-a alăturat grupului Kamelot în turneul de promovare al albumului The Black Halo, material pe care Simons a înregistrat un duet cu Roy Khan intitulat The Haunting (Somewhere In Time). Coperta albumului este de asemenea inspirată de civilizația Maiașă, pe ea apărând un artefact maiaș. Din totalul de unsprezece piese incluse pe album, doar două au fost extrase pe discuri single: Solitary Ground și Quietus (Silent Reverie). Ambele melodii au beneficiat de videoclipuri, care au fost difuzate rareori în cadrul posturilor televizate din Olanda.

Cyborg sau ciborg este un personaj (o ființă umană) din literatura de anticipație sub forma unui hibrid creier-mașină-microprocesor, dar nu un robot. Un cyborg este un organism cibernetic (un organism care are atât sisteme artificiale cât și naturale). Termenul a fost inventat în 1960 atunci când Manfred Clynes și Nathan Kline l-au folosit într-un articol despre avantajele în spatiul cosmic ale unui sistem om-mașină ce se auto-reglează. Creșterea dependenței umane de mecanisme, precum și înlocuirea organelor prin dispozitive mecanice (proteze, implanturi) creează condițiile pentru transformarea treptată a omului în cyborg. În tehnologie, omul se proiectează pe sine, astfel încât evoluția comună a omului și a tehnologiei în cyborg este un proces obiectiv. În conceptele feministe ale lui Donna Haravai. Cyborg a devenit metafora de pornire pentru a explora modalități de a scăpa de confruntările naturale / culturale. Demonstrează modul în care dorința de a diviza aspectele opuse existenței devine mai dificil de îndeplinit, și încearcă să utilizeze noțiuni limită pentru a dezvolta noi modalități de acțiune politică. Acest concept este cunoscut sub numele de «Teoria Cyborg».James Litten a inventat termenul "cyborgization" pentru a descrie procesul de a deveni un cyborg. Povestea lui Isaac Asimov "Omul de două sute de ani" explorează conceptul de cibernetică. Caracterul central este un robot care se modifică cu ajutorul componentelor biologice. Cercetările sale conduc la o descoperire în medicină în domeniul organelor și protezelor artificiale. Până la sfârșitul istoriei, nu există diferențe semnificative între corpul robotului și cel uman (cu excepția componentei principale - a creierului). Cu toate acestea, există încă o opinie că "cyborgizarea" completă a unei persoane este imposibilă. În special, L. E. Grinin este convins că, din moment ce funcționarea creierului este în mare măsură legată de activitatea organelor senzoriale și de controlul organismului biologic, în consecință, munca sa deplină are o bază exclusiv biologică și această legătură va fi întotdeauna și trebuie să prevaleze.

Campionatul Mondial de Fotbal 1990 a fost cea de-a paisprezecea ediție a celei mai importante competiții la care participă echipe naționale din toată lumea, ediție ce s-a desfășurat în Italia. Țara gazdă a fost stabilită în anul 1984. Au candidat pentru organizare Italia și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Italia a devenit a doua țară care găzduiește de două ori turneul final, după ediția din 1934. Prima țară fusese Mexic cu edițiile 1970 și 1986. Costa Rica, Irlanda și Emiratele Arabe Unite au participat în premieră la un turneu final mondial. Dacă echipele erau la egalitate de puncte, erau clasate după următoarele criterii: România a revenit la un turneu final după o pauză de 20 de ani. A fost prima participare la o competiție majoră a Generației de Aur așa cum a fost intitulată generația care a adus cele mai mare performanțe pentru echipa națională. Deși a avut o grupă dificilă, cu Argentina, campioana mondială, U.R.S.S., finalista EURO 1988 și Camerun, a depășit faza grupelor. Tricolorii au început cu o victorie în fața URSS, apoi au reușit în ultimul meci o remiză mare împotriva Argentinei, punctul obținut aducând în premieră pentru România calificarea în faza a doua a unui Campionat Mondial. În optimile de finală, echipa pregătită de Emeric Ienei a fost eliminată de Irlanda după executarea loviturilor de departajare.

Johann Friedrich Blumenbach () a fost antropolog și biolog german, unul dintre primii care a studiat specia umană prin prisma științelor naturale. Aplicând anatomia comparativă, a reușit să clasifice rasele umane, identificând cinci astfel de tipuri rasiale. S-a născut la Gotha și a studiat medicina la Jena, obținând doctoratul în 1775 cu lucrarea De generis humani varietate nativa („Asupra deosebirilor naturale ale oamenilor”).Această lucrare, publicată în 1776, a devenit cea mai influentă scriere privind evoluția ulterioară a conceptului de „rasă umană”.În 1776, Blumenbach a fost numit profesor „extraordinar” de medicină la Göttingen, materie pe care o a predat-o aici timp de aproape șase decenii. În toată această perioadă, a ținut un număr impresionant de cursuri de anatomie comparată, fiziologie și istoria medicinei. A fost omagiat ca Magister Germaniae de către toți iubitorii științelor naturii. S-a retras în 1835, rămânând la Göttingen până la sfârșitul vieții. Bazându-se pe studii și cercetări craniometrice (măsurarea craniilor umane), Blumenbach clasifică specia umană în cinci rase: rasa americană (amerindiană) sau rasa roșie. Toată această varietate rasială a determinat pe mulți să susțină faptul că aceste tipuri umane au apărut separat și independent. Blumenbach, dimpotrivă, consideră că toți indivizii umani au apărut dintr-o singură specie, varietățile apărând și evoluând datorită diferitelor condiții de viață din diferitele regiuni ale Terrei. Interpretarea lui Blumenbach este cu atât mai meritorie, mai ales că această teorie a unității originii umane a fost emisă cu multe decenii înainte ca Charles Darwin să elaboreze teoria evoluției.

Eduard s-a născut la 9 noiembrie 1841 la ora 10:48 la Palatul Buckingham. Mama lui a fost Regina Victoria, singura fiică a prințului Edward Augustus, Duce de Kent și nepoată a regelui George al III-lea. Tatăl lui a fost prințul Albert de Saxa-Coburg-Gotha verișor și soț al reginei Victoria. În familie, pe tot parcursul vieții sale a fost cunoscut sub numele Bertie. Fiind cel mai mare fiu al unui suveran britanic a primit în mod automat la naștere titlurile de Duce de Cornwall și Duce de Rothesay. Ca fiu al prințului Albert el a primit, de asemenea, titlurile de Prinț de Saxa-Coburg-Gotha și Duce de Saxonia. Regina Victoria și-a numit fiul Prinț de Wales și Conte de Chester la 8 decembrie 1841. A fost numit Conte de Dublin la 17 ianuarie 1850, Cavaler Garter la 9 noiembrie 1858 și Cavaler Thistle la 24 mai 1867. În 1863, el a renunțat la drepturile sale de succesiune la Ducatul de Saxa-Coburg-Gotha în favoarea fratelui său mai mic, Prințul Alfred. În 1861 și-a început studiile la Trinity College, Cambridge. Eduard a sperat să urmeze o carieră în cadrul Armatei Britanice, dar acest lucru îi era interzis deoarece era moștenitor al tronului. Gradele sale militare au fost onorifice. În septembrie a fost trimis în Germania cu pretextul de a urmări manevre militare, dar, de fapt cu scopul de a se mijloci o întâlnire între el și prințesa Alexandra a Danemarcei, fiica cea mare a prințului Christian al Danemarcei. Regina Victoria și Prințul Albert deja deciseseră ca Eduard și Alexandra ar trebui să se căsătorească. Tinerii s-au întâlnit la 24 septembrie sub auspiciile surorii mai mari a lui Eduard, prințesa Victoria. În decembrie 1861 soțul reginei Victoria moare pe neașteptate iar regina se retrage din viața publică. La scurt timp după ce decesul Prințului Albert, regina a organizat pentru Eduard un amplu turneu în Orientul Mijlociu, cu vizite în Egipt, Ierusalim, Damasc, Beirut și Constantinopol. După revenirea în Marea Britanie, Eduard și Alexandra s-au căsătorit la Capela St George, Windsor la 10 martie 1863. Eduard avea 21 de ai iar Alexandra 18. Eduard va fi ultimul monarh până în 1981 care se va căsători în timp ce era Prinț de Wales. Eduard și soția sa s-au stabilit la Casa Marlborough, reședința lor din Londra și la Casa Sandringham din Norfolk ca reședință de la țară. Căsătoria lor a stârnit dezaprobare în unele cercuri deoarece cele mai multe relații ale reginei Victoria erau germane iar Danemarca era în dispută cu Germania pentru teritoriile Schleswig și Holstein. După căsătorie, regina Victoria și-a exprimat neliniștea în legătură cu viața lor și a încercat să le dicteze pe diverse probleme, inclusiv numele copiilor. În 1869, Sir Charles Mordaunt, membru al Parlamentului britanic a implicat numele lui Eduard în divorțul său. Eduard a fost chemat ca martor la acest proces la începutul anului 1870. S-a dovedit că Eduard a vizitat casa lui Mordaunts în timp ce acesta nu era acasă. Deși nimic mai mult n-a fost dovedit iar Eduard a negat adulterul, imaginea a fost afectată. Ultima metresă a lui Eduard, frumoasa Alice Keppel a fost invitată de soția lui Eduard, Alexandra, la Palatul Buckingham la capătul patului soțului ei când acesta era pe moarte în 1910. Una dintre stră-strănepoatele Alicei Keppel, Camilla Parker Bowles a devenit metresa, apoi soția Prințului Charles, stră-strănepot al regelui Eduard. Au existat zvonuri că bunica Camillei, Sonia Keppel (născută în mai 1900) a fost fiica nelegitimă a regelui Eduard. Totuși, Eduard nu a recunoscut niciodată nici un copil nelegitim. Se consideră că Alexandra era la curent cu aceste aventuri pe care a trebuit să le accepte. În timpul văduviei reginei Victoria, Eduard a reprezentat-o pe mama sa la ceremonii și adunări publice. Totuși, mama sa nu i-a permis lui Eduard un rol activ până în 1898. Și-a supărat mama fiind de partea Danemarcei în problema teritoriilor disputate cu Germania (regina Victoria era pro-germană) și, în același an, 1864, a supărat-o din nou făcând un efort special pentru a se întâlni cu Garibaldi. Eduard a fost patron al artelor și al științelor și a ajutat la deschiderea Colegiului Regal de Muzică. În 1891 a fost implicat într-un nou scandal, după ce a dezvăluit că a jucat cărți pe bani cu un an în urmă. Prințul a fost obligat să apară ca martor în instanță pentru a doua oară când unul dintre jucători a intentat proces de calomnie celorlalți jucători care l-ar fi acuzat că a înșelat. În același an, Eduard a fost implicat într-un conflict personal cu Lordul Charles Beresford care l-a amenințat că va dezvălui presei detalii din viața privată a lui Eduard, ca protest împotriva amestecului prințului în aventura cu Contesa de Warwick. Prietenia dintre cei doi bărbați a fost stricată iremediabil iar amărăciunea lor a durat pe tot parcursul vieții lor. În 1892, fiul cel mare al lui Eduard, Albert Victor, s-a logodit cu Prințesa Victoria Mary de Teck. La câteva săptămâni după logodnă, Albert Victor a murit de pneumonie. Era al doilea copil a lui Eduard care murea. În 1871, fiul său ma mic, John a murit la 24 de ore după naștere. După moartea reginei Victoria la 22 ianuarie 1901, Eduard a devenit rege al Regatului Unit și Împărat al Indiei. A ales să domnească sub numele de Eduard al VII-lea în loc de Albert Eduard - numele ales de mama sa pentru el Eduard VII și Alexandra au fost încoronați la Westminster Abbey la 9 august 1902 de arhiepiscopul de Canterbury Frederick Temple în vârstă de 80 de ani. Inițial, încoronarea lui Eduard a fost programată pentru 26 iunie, însă cu două zile mai devreme de această dată Eduard a fost diagnosticat cu apendicită. Operația a fost făcută de Sir Frederick Treves într-o vreme în care rata mortalității pentru apendicită era mare. La două săptămâni după operație s-a anunțat că regele este în afară de orice pericol. Treves a fost răsplătit cu titlul de baronet iar operația de apendicită a intrat în obișnuința medicală. Eduard a renovat palatele regale, a reintrodus ceremoniile tradiționale și a creat noi decorații, cum ar fi "Ordinul de Merit" pentru recunoașterea contribuțiilor la dezvoltarea artelor și științelor. Ca rege, principalele interese ale lui Eduard au fost: domeniul afacerilor externe și chestiunile militare și navale. Vorbind fluent limbile franceză și germană el a făcut o serie de vizite în străinătate iar vacanța anuală o făcea la Biarritz și Marienbad. Una dintre cele mai importante vizite în străinătate a fost vizita oficială din Franța în primăvara anului 1903 ca oaspete al președintelui Émile Loubet.

Muzeul național de etnografie și istorie naturală este un muzeu în municipiul Chișinău, Republica Moldova, pe str. Mihail Kogălniceanu, 82. A fost creat în octombrie 1889 în baza colecției exponatelor primei expoziției agrare din Basarabia, organizată sub inițiativa baronului A. Stuart. În spatele muzeului este amenajată o grădină, monument de arhitectură peisagistică.

Grünzweig, ofițer în rezervă, care a luptat în războiul din Liban, fost asasinat într-un atentat al unui contra-demonstrant de extremă dreapta, Yona Avrushmi, în timp ce participa la Ierusalim o demonstrație antiguvernamentală care cerea aplicarea concluziilor din februarie 1983 ale Comisiei de anchetă Kahan, care a investigat împrejurările masacrului de civili palestinieni de către forțe falangiste libaneze în tabărele de refugiați Sabra și Shatila de lângă Beirut. Ulterior, ca urmare a criticii de către comisia Kahan, ministrul apărării Ariel Sharon a fost nevoit să renunțe la acest portofoliu. Emil Grünzweig s-a născut la 1 decembrie 1947 la Cluj, în România, într-o familie de evrei. Mama sa, Olga, a fost o supraviețuitoare a lagărului de exterminare de la Auschwitz. Familia, compusă din părinții Olga și Samuel (Shmuel) și fratele Eliezer au emigrat din România în Franța și în Brazilia. În vara anului 1963, după decesul tatălui său în Franța, în drum spre Israel, Emil și restul familiei au ajuns în statul evreiesc și s-au stabilit la Haifa. El a continuat studiile liceale la Școala Reală din Haifa, iar în 1965 s-a înrolat într-o unitate militară agricolă (de tip Nahal = Tineretul Pioner Combatant) cu baza în kibuțul Revivim în deșertul Negev. Ca parașutist în serviciul militar regulat, și apoi ca rezervist, a luat parte la Războiul de Șase Zile din iunie 1967, la Războiul de Uzură din 1967 - 1970, la Dupa terminarea serviciului militar regulat, Emil Grünzweig a devenit membru al kibuțului Revivim și și-a întemeiat acolo o familie. A lucrat mai ales în [și a studiat

Bruise Pristine este primul single al trupei de rock alternativ Placebo, lansat pe 30 octombrie 1995. Atunci nu s-a bucurat de succes, și trupa l-a relansat pe 12 mai 1997; a fost și ultimul single de pe albumul de debut Placebo. Ca urmare a relansării, „Bruise Pristine” a urcat până pe 14 în topul britanic. Regizorul videoclipului pentru „Bruise Pristine” a fost același Howard Greenhalgh. Placebo sunt prezentați cântând într-o sală, printre oameni vârâți în huse de plastic care se sărută unii pe alții cu pasiune. În cadrele următoare, toți protagoniștii își arată vânătăile apărute în urma sărutărilor și urmele de ruj de pe gură. Nici acest clip nu duce lipsă de mesaje cu aluzii sexuale, într-una din scene apărând un individ legat cu curele de tavan, plutind prin aer, în vreme ce din piele îi curge lapte, o aluzie evidentă la ejaculare. Când trupa a fost întrebată, într-un interviu din 1998 dacă există un lucru pe care să îl fi făcut în trecut și de care să le fie rușine, Brian Molko a declarat, fără a ezita, că acel „lucru” e prima variantă a single-ului „Bruise Pristine”:„Chiar urâm varianta aia, e așa de rapidă, și sincer, mă aud de parcă aș fi Mickey Mouse. Era cât pe ce să îți răspundem nu la întrebare, dar varianta aia e atât de ridicolă că trebuie atestată cumva. Chiar nu înțeleg de ce vocea mea se-aude de parcă aș fi luat heliu.” Fotografia de pe coperta acestei ediții îi aparține fotografului Cecil Beaton, și datează din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Reprezintă niște copii aflați într-un adăpost anti-bombe în timpul Bătăliei Angliei.

Fiică unică a cuplului Andreu și Montserrat, iubitoare a literelor, copilăria i-a fost influențată de figura bunicului matern, Pere Gurguí, care i-a inculcat o profundă mentalitate catalanistă, ce o va defini întreaga viață. În 1928, la douăzeci de ani, Rodoreda se căsătorește cu unchiul său Joan Gurguí, cu paisprezece ani mai în vârsta ca ea, cu care are unicul fiu, Jordi. Căsătoria se dovedește a fi un dezastru. Mercé caută un spațiu de evadare din viața prea monotonă. Îl găsește în literatură. Inițiază colaborări cu diverse publicații ca La Veu de Catalunya, La Publicitatsau Mirador. Scrie și patru romane pe care, ani mai târziu, le respinge, deoarece le consideră rodul unei artiste "inexperte". Consideră valoros doar romanul Aloma(1937), deși îl rescrie complet în 1969. În 1939 se exilează în Franța. Rodoreda crede că exilul va fi pentru scurt timp, așa că își lasă fiul în grija mamei ei. Se instalează la periferia Parisului, și de acolo, cu venirea nemților la începutul celui de-al doilea Război Mondial va fugi, pentru a se stabili în Bordeaux. Ulterior se mută în Elveția, mai precis în Geneva, unde se instalează împreună cu partenerul său sentimental Armand Obiols, pseudonim al criticului literar Joan Prat. Biblioteca din Platja d'Aro primește numele său.

Văleu, văleu, nu turna! este un film de comedie, realizat de către studioul cinematografic Telefilm Chișinău în anul 1991.„Văleu, văleu, nu turna!” este un film color realizat în Republica Moldova în anul 1991. El prezintă intenția Partidului Comunist din Uniunea Sovietică de a lupta cu alcoolismul, ca urmare a unui ucaz din vara anului 1985. Capodoperele filmului moldovenesc: Văleu, văleu, nu turna!

ITIN (Institut des Techniques Informatiques) este un institut de învățământ superior, care pregătește studenți in domeniile: informatică, rețele de calculatoare și sisteme de informații, reprezentând de asemenea un centru de formare prin alternanță școală-muncă. Următoarele diplome atestă finalizarea a 5 ani de studii: Această diplomă corespunde finalizării a 3 ani de studii : BTS - aceasta diplomă validează finalizarea a 2 ani de studii: Ucenicia reprezintă o metodă de pregătire a unei diplome, în cadrul căreia ucenicul își împarte timpul între cursuri și munca într-o întreprindere. Sunt alternate perioadele de teorie, care se desfășoară în școală cu perioadele de practică în întreprindere. Aceste perioade au durate cuprinse între 1-2 luni. Eventualele nelămuriri care nu-și gasesc răspuns în întreprindere sunt soluționate la școală. Studenții trebuie să realizeze, pentru sfârșitul fiecărui an, în echipă, un proiect. Universitatea consideră că munca în echipă le permite acestora să-și dezvolte capacitatea de a asculta și de a fi receptivi la nevoile clientului, să învețe să-și organizeze timpul pentru lucrul în echipă astfel încât să răspundă cerințelor și să fie capabili să redacteze un Caiet de sarcini. În final acestia trebuie să prezinte soluția pentru realizarea unui produs finit.

Evening Standard este un ziar britanic înființat la data de 21 mai 1827 Ziarul pune accent pe știrile de afaceri și este singurul cotidian de seară plătit din Londra. Din 1986 până în 2009 ziarul a fost deținut de compania Daily Mail and General Trust, prin subsidiara acesteia, Associated Newspapers. În ianuarie 2009, miliardarul rus Aleksandr Lebedev a cumpărat 75,1% din acțiunile ziarului, aflat în mare dificultate financiară, pentru suma de doar 1 GBP. Lebedev a declarat atunci că va respecta independența editorială a cotidianului, dar nu a procedat așa. În luna aprilie 2008, Evening Standard avea un tiraj de 281.187 de exemplare.

Sintagma este, în lingvistică, o îmbinare de cel puțin două cuvinte ce reprezintă cea mai mică unitate în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic. Este ierarhic inferioară propoziției, fiind un constituent al acesteia. După unii lingviști, o sintagmă trebuie să conțină cel puțin două cuvinte cu sens lexical deplin. După alții este suficient și un singur asemenea cuvânt, celălalt sau celelalte putând fi cuvinte gramaticale (articol, prepoziție etc.). În funcție de partea de vorbire din care face parte cuvântul care dă caracterul sintagmei, există sintagmă nominală, sintagmă verbală, sintagmă adjectivală etc., numite și grup nominal, grup verbal, grup adjectival etc. Sintagma care conține numai două cuvinte este una minimală, ea putând fi constituentul unei sintagme mai mari. De exemplu, propoziția L’enfant du voisin avait lancé le ballon dans le carreau de la cuisine „Copilul vecinului aruncase mingea în geamul bucătăriei” se constituie din:l’enfant du voisin „copilul vecinului” - sintagma nominală subiect, compusă din: avait lancé le ballon dans le carreau de la cuisine - sintagma verbală predicat, constituită din:

Cartele internaționale sau cartele pentru telefonie internațională sunt moduri de a plăti în avans pentru servicii de telefonie internațională. Acestea pot fi pe suport de plastic pe care este imprimat un numar (cod) PIN care se poate descoperi prin răzuire, fie virtuale prin trimiterea codului PIN pe e-mail. Acel cod pin vă oferă o metodă de autentificare în rețeaua unui operator de telefonie. Accesul la rețeaua de telefonie se face apeland un număr, în general gratuit de la telefoane publice, fixe sau mobile. În general, cartelele internaționale oferă reduceri semnificative pentru apeluri catre alte destinații. Ce trebuie sa știm atunci când alegem o cartelă internațională in funcție de unde vrem să sunăm și cum dorim să folosim cartela (să consumăm tot creditul odată sau în mai multe apeluri, etc...): Achiziționarea unei cartele internaționale trebuie să se facă luând in calcul aceste aspecte. În general, chioșcurile si magazinele specializate nu oferă toate aceste amănunte, dar le puteți citi pe internet pe paginile furnizorilor pentru cartele internaționale. Există și magazine online specializate în cartele internaționale sau alte magazine online care oferă, printre altele, cartele pentru telefonie internațională de la diferiți furnizori.

Prin ordinul Ministrului de Interne de la data de 8 mai 1975, secția Penitenciarului Brăila, numită secția Mândrești, a căpătat statut de penitenciar de categoria I. Penitenciarul avea un efectiv de 300-400 de deținuți, închiși pentru pedepse cu închisoarea de sub 5 ani. La date de 31 iulie 1975, ca urmare a Decretul Prezidențial nr. 202, Penitenciarul Mândrești a fost desființat, deținuții fiind transportați la Penitenciarul Galați, iar la 1 octombrie 1981, penitenciarul a fost reînființat, sub numele de Penitenciarul Focșani. Acesta a fost înființat datorită numeroaselor nelegiuiri făcute de către vrânceni, astfel președintele județului cere înființarea Penitenciarului Mândrești. Se aprobă proiectul în anul 1970,5 ani mai târziu penitenciarul primește primii deținuți a căror pedeapsă se încadrează sub 5 ani maxim. Mândreștiul pe acea vreme era aproape nelocuit și era ținta pescarilor datorită celor două bălți din Moldova. Încetul cu încetul satul Mândrești prinde formă și contur în anul 1984 fiind numit Cartier al Orașului Focșani. Penitenciarul Focșani este unicul în Județ.

Marvin Lee Minsky s-a născut în New York și este fiul unui chirurg oftalmolog și al unei activiste de origine evreiască. A urmat cursurile școlii Fieldston din New York, liceul Bronx High School of Science și apoi școala superioară perparatoare Phillips Academy în Andover, Massachusetts. A fost înrolat în Marina americană între anii 1944 și 1945. A obținut diploma de licență în matematică la Harvard (1950) și un doctorat în matematică la Princeton (1954). A fost profesor la MIT din anul 1958. În 1959 el și John McCarthy au fondat Laboratorul pentru informatică și inteligență artificială. Este momentan „profesor Toshiba” de arte mediatice și științe și profesor de inginerie electrică și informatică. Isaac Asimov l-a descris pe Minsky ca una din cele două persoane despre care ar recunoaște că ar fi mai inteligenți ca el, cealaltă fiind Carl Sagan. Invențiile lui Minsky includ afișaj montat pe caschetă (HUD - Head-mounted Display) (1963) și microscopul confocal (1957, un instrument care precede instrumentului modern: microscop confocal cu laser). A dezvoltat, alături de Seymour Papert prima implementare a limbajului de programare Logo, un limbaj destinat copiilor care folosește o „broască țestoasă” pentru a desena pe un ecran. Minsky a mai construit, în 1951, prima rețea neuronală cu legături aleatorii, SNARC. În noiembrie 2006, Minsky a publicat Mașina emoțională (The Emotion Machine), o carte care critică multe teorii populare despre cum funcționează mintea umană și sugerează teorii alternative, care deseori înlocuiesc ideile simple cu altele mai complexe. Cartea se găsește gratuit pe saitul lui Minsky. Minsky a câștigat Premiul Turing în 1969, the Premiul Japoniei în 1990, premiul IJCAI pentru excelență în cercetare în 1991 și Medalia Benjamin Franklin din partea Institutului Franklin în 2001.În 2006 a devenit „fellow” al Muzeului Istoriei Calculatoarelor „pentru co-fondarea domeniului inteligenței artificiale, pentru crearea primelor rețele neuronale și roboți și pentru dezvoltarea teoriilor cogniției umane și robotice.”În 2014, Minsky a câștigat Premiul Dan David „Mintea digitală” în domeniul inteligenței artificiale. În 2013 a primit premiul fundației BBVA Frontierele Cunoașterii la categoria „tehnologii informaționale și de comunicare” Minsky este un critic al premiului Loebner. Pe vremea când Sussman era un novice, Minsky a venit o dată la el în timp ce hăcuia la un PDP-6.„Ce faci acolo?” întreabă Minsky.„Antrenez o rețea neuronală legată aleatoriu să joace X și 0”, a răspuns Sussman.„De ce e legată aleatoriu rețeaua neuronală”, a întrebat Minsky.„Nu vreau să aibă păreri preconcepute despre cum se joacă”, zise Sussman.„De ce ai închis ochii?”, întreabă Sussman pe magistru. Minsky este ateu și a semnat o scrisoare deschisă a oamenilor de știință în favoarea crionicii. Mașina inutilă - un „hack” amuzant hardware inventat de Minsky Oameni de știința pe platou: un interviu cu Marvin Minsky

În inginerie, un bailag este o bucată subțire de material, uneori conică sau în formă de pană, folosită pentru umplerea spațiilor și a golurilor dintre obiecte. Bailagurile sunt folosite in mod normal pentru compensarea toleranței, susținerea sau nivelarea unei suprafețe. Bailagurile sau materialele din care sunt realizate pot fi folosite și ca izolație electrică sau etanșări. Aria materialelor ce pot constitui materialul de bază pentru realizarea bailagurilor cuprinde următoarele: metal (titan, oțel inoxidabil, oțel carbon, alamă, nichel, aluminiu), compuși plastici, lemn sau piatră, în funcție de contextul în care sunt folosite. În funcție de materialul de bază din care sunt realizate, bailagurile pentru compensarea toleranței se împart în următoarele categorii: În baza produselor semi-fabricate standardizate - panourile laminate alcătuite din straturi de folii metalice subțiri - se pot realiza o serie de produse variate, cum ar fi bailaguri pentru ajustarea motoarelor, a inelelor de rulmenți sau alte tipuri de bailaguri. Avantajul bailagurilor laminate este reprezentat de faptul ca grosimea dorită poate fi atinsă prin îndepartarea strat cu strat a foliilor metalice. În acest fel, timpul, costurile si munca mecanică pot fi reduse sau evitate in totalitate. Tehnologiile din acest domeniu permit realizarea la comandă a bailagurilor laminate, in concordanța cu specificările clientului. Bailagurile solide sunt realizate din plăci metalice si folii metalice sau din benzi de precizie. Aceste bailaguri sunt folosite, în special, in asamblarea componentelor sau a agregatelor. Diferența in utilizare dintre bailagurile laminate și cele solide este o chestiune de a avea sau nu o preferința pentru manipularea bailagurilor. Daca toleranța componentului este cunoscută doar aproximativ, atunci o serie de bailaguri sunt inserate treptat, pana cand grosimea necesară este atinsă. Un tip particular de bailaguri este reprezentat de pachetele de bailaguri - bailaguri de diferite grosimi si materiale, laminate in totalitate, îmbinate de-a lungul marginii sau stivuite lejer. Ele reprezintă cel mai personalizat tip de bailaguri. Acest tip de bailaguri este realizat din materiale polimerice ce au forța structurală necesară pentru a suporta sarcini de compresiune și au alte proprietați fizice precum: rezistență la temperatură, umiditate sau alte condiții ambiante, rezistentă la vibrații. Au aceeași arie de utilizare ca și bailagurile metalice, totusi, sunt folosite în condiții de greutăți mai ușoare și de temperaturi mai scăzute ( spre exemplu, in condițiile unor temperaturi ce depașesc 200 grade Fahrenheit, se preferă folosirea bailagurilor din Aluminu) și atunci când se dorește evitarea coroziunii între materiale diferite. Bailagurile din materiale plastice sunt codate în culori - există o culoare diferită pentru fiecare grosime - pentru o recunoaștere rapida a grosimii la momentul utilizării. Pe langă bailagurile metalice si plastice, există si alte tipuri de bailaguri pentru compensarea toleranței, realizate din GFC sau ceramică. Acestea pot fi folosite in arii speciale de aplicații, unde sunt necesare parți foarte ușoare, fapt care se traduce intr-un preț foarte ridicat. În acest sens, o pentru a obține valoare tehnică, se recomandă folosirea aliajelor de Auminiu cu o rezistența ridicată la tracțiune sau Tiatniul. ► Poansonare CNC (ștanțare) și tehnologia laserului ► Aducerea la suprafața a detritușului Exemple de utilizare a bailagurilor in cateva domenii de inginerie: Bailaguile au rol in umplerea spațiilor goale dintre componente și este folosit in feluri diferite. În acest domeniu, bailagurile sunt de obicei folosite pentru ajustarea jocului dintre două parți. De exemplu, bailagurile sunt instalate sub tacheți pentru a regla jocul dintre aceasta și coada supapei. Bailagurile sunt folosite pentru ajustarea diferentelor de nivel. Bailagurile sunt folosite aici pentru a alinia țevile. La instalarea unui rezervor peste traductoare de sarcină electrica, este necesar ca suprafețele sa fie nivelate. În aces scop sunt folosite plăci subțiri de metal ( bailaguri). Bailagurile se folosesc pentru a ajunge la distanța corecta dintre arborele motor, cutia motorului și componetele conectate ale sistemului de transmisie. Informații detaliate despre bailaguri în engleză

Iakov Borisovici Zeldovici () a fost un ilustru fizician rus, de origine evreu, din Belorusia, membru al Academiei de Științe a URSS (din 1958), de trei ori erou al Muncii Socialiste (29.10.1949,04.01.1954,11.09.1956). Zeldovici a participat la cercetări de fizică nucleară, astrofizică și chimie fizică Este unul dintre fizicienii de anvergură din URSS, talent-polivalent, cu realizări majore în domeniul chimiei fizice și, în speță, a fizicii detonației, fizicii atomice și nucleare, fizicii particulelor elementare, astrofizicii, gravitației și cosmologiei, fizicii corpului solid. A creat o școală științifică importantă, în speță în domeniul astrofizicii, cosmologiei, fizicii nucleare și a particulelor elementare. A fost atât experimentator cât și un teoretician ilustru. Ca realizări de profunzime poate fi umbrit doar de Lev Landau, iar ca arie de preocupări științifice este comparabil cu Vitalie Ghinzburg. Unul dintre primii tutori științifici ai lui Zeldovici a fost academicianul Boris Petrovici Konstantinov, care l-a îndreptat spre chimia fizică și cea nucleară. A cercetat mecanismul de oxidare a azotului într-o reacție în lanț și undele de șoc . Specialist în teoria detonației, creator alături de Iuliu Hariton și Nicolai Bogoliubov a bombei atomice sovietice la biroul de construcții de la Sarov, regiunea Nijnii-Novgorod, aflat sub conducerea lui Igor Kurceatov. Ulterior a colaborat cu Andrei Dmitrievici Saharov și Iuri Trutnev la construcția bombei cu hidrogen, proiect inițiat de Igor Tamm. Unul dintre cercetătorii reputați ai fizicii nucleului din URSS, având contribuții importante în teoria difuziei particulelor elementare pe nuclee. Unul dintre principalii promotori ai teoriei gravitației și cosmologiei în anii 1970-1980 în URSS. În anii 1939-40 a efectuat în colaborare cu Iuliu Hariton calculul procesului de fisiune a uraniului în reacție de lanț și a cercetat randamentul neutronilor. A dezvoltat teoria reactorului omogen cu neutroni termici și absorbția de rezonanță a neutronilor în U-238. A examinat cinetica reactorului și a arătat rolul principial al neutronilor întârziați la funcționarea lui. Începând din anii 1970 se ocupă de teoria gravitației (găuri negre, unde gravitaționale, magnetohidrodinamică), în special de cosmologie, și astrofizică, aprofundează cercetările anterioare de fizică a particulelor elementare. Unul dintre coautorii efectului de supraradiație a găurilor negre. În anul 1971 apare monografia "Teoria gravitației și evoluția stelelor", care explică evoluția stelelor prin procesele fizice, care au loc în interiorul stelelor și nu prin acțiunea forțelor supranaturale, a lui Dumnezeu, sau a unor forțe oculte. În următoarea carte "Structura și evoluția Universului" (1975) acești autori arată cum a apărut Universul în urma unei gigantice explozii, cum a evoluat de la o stare extrem de densă, singulară, la stadiul când materia a putut să se coaguleze în fluctuații de densitate, care s-au transformat ulterior în galaxii. Ulterior în interiorul galaxiilor au apărut stele, în urma colapsului gravitațional al norilor de hidrogen, pentru ca mai apoi în unele sisteme stelare să apară planete, inclusiv locuibile. Creator al unei impunătoare școli științifice de astrofizică. Printre discipolii lui Iacov Zeldovici se numără: Este tatăl fizicanului Boris Iakovlevici Zeldovici. În ceea ce privește participarea la proiectele atomice sovietice, l-a susținut moral pe Andrei Saharov, însă nu a avut curajul acestuia din urmă să renunțe la posibilitatea de a continua munca științifică. Membru de onoare al mai multor academii străine. Fizicieni ai particulelor elementare

relația personajului tău cu vecinii tăi de apartament și noi activități în lot-urile publice. Acest pack adaugă și un oraș nou, numit Belladonna Cove. Acesta are în incinta să foarte multe apartamente inclusiv bine cunoscutele apartamente din San Francisco: Painted Ladies (Doamnele Pictate). Alte locuințe care se includ în acest oraș sunt: Acest pack aduce cu el foarte multe interacțiuni sociale cum ar fiCopii desigur au și ei interacțiuni noi care le pot folosi cu părinții lor (că de exemplu "Huddle" pentru cei foarte mici). Caracterele de toate vârstele pot participa în "Classic Dance"(dans clasic) sau "Jump Rope" (a sări coarda). Acest pack va da oportunitatea caracterelor voastre de a deveni vrăjitoare fiecare fiind cu,costumul lor unic. Aceștia pot alege în vrăjitoare extrem de rea (piele verde această fiind foarte rea). Fiecare dintre vrăjitoare au un lot separat și unic unul fiind pentru cele bune și unul fiind pentru cele rele. Vrăjitoarele pot folosi diverse obiecte cum ar fi maturi sau vase (pentru a face poțiuni). Acestea pot face bineînțeles și magii care necesită ingridientele lor specifice. Ele se pot găsi prin 3 moduri diferite: → văcuțe în vas, → cumpărate din lot-ul secret al vrăjitoarei respective. Apartment Life v-a include desigur și niște NPC-uri noi cum ar fi: șeful apartamentului/blocului. Sims 2 Apartment Life aduce cu acesta și niște vehicole noi care pot fi cumpărate. Acestea sunt elicopterul și matură (pentru vrăjitoare) cu care vor putea călători prin oraș fără a mai avea nevoie de vechiul taxi. După cum și numele acestui pack sugerează, caracterele voastre pot trăi acum în blocuri și apartamente în care încap doar 4 familii create de ține (familiile create de joc care încap în bloc/apartament sunt foarte multe). Dumneavoastră veți putea alege cu ce familie să jucați (în caz că sunt 1 sau 4 familii create de dumneavoastră acolo) dar nu veți putea controla decât acea familie.

Câine ciobănesc românesc carpatin (abreviat CRC) este un câine folosit de secole de ciobanii români din Carpați pentru paza turmelor, fiind un excelent câine de pază. Numărul clasificării FCI: 350, în grupa 2, secția 2.2 (din 2005; provizoriu). În România, primele date despre câinele ciobănesc carpatin au fost consemnate în Revista științelor veterinare, anul XV, nr. 2, februarie, împreună cu fotografia unui exemplar ciobănesc din proprietatea colonelului Manolescu, care a obținut premiul I la a 4-a expoziție canină din București (1931). În 1937, numărul 6 al revistei “Carpații” dr. G. Moldoveanu de la Institutul Național Zootehnic a publicat standardul rasei Ciobănesc românesc carpatin cu fotografia unui exemplar din județul Muscel. În martie 1998, un grup de pasionați ai acestei rase a fondat Clubul de câini de rasă Ciobănesc românesc carpatin, redenumit Clubul crescătorilor de câini de rasă Ciobănesc românesc carpatin (CNCCRCRC), cu sediul în Bistrița. În această perioadă s-a remarcat existența în zona Rucăr a unor câini de tip carpatin, proveniți conform unor surse neoficiale din Țara Dornelor. Aceștia au fost de asemenea considerați strămoși ai carpatinilor actuali. Unii câini au provenit din Munții Călimani și de pe valea Mureșului (din proprietatea unor păstori). În decembrie 1998, la Piatra Neamț, în prezența unor reprezentanți ai Asociației Chinologice Române, a fost elaborat noul proiect de standard pentru Ciobănescul românesc carpatin, principala sursă de inspirație a autorilor, fiind proiectul de standard din 1937. În ianuarie 1999, proiectul a fost aprobat de AChR. Clubul național al crescătorilor și proprietarilor de ciobănesc românesc carpatin

Vena mezenterică superioară este un vas de sânge care drenează sângele din intestinul subțire (jejun și ileon). La terminarea sa din spatele gâtului pancreasului, vena mezenterică superioară se unește cu vena splenică pentru a forma vena portă hepatică. Vena mezenterică superioară se află în dreapta arterei mezenterice superioare, care provine din aorta abdominală. Tributarii venei mezenterice superioare drenează intestinul subțire, intestinul gros, stomacul, pancreasul și apendicele și includ: vena colică mijlocie - drenează colonul transvers vena colică dreaptă - drenează colonul ascendent Tromboza venei mezenterice superioare este destul de rară, dar este o cauză semnificativă a ischemiei mezenterice și poate fi fatală. Se estimează că 10-15% din ischemia mezenterică se datorează trombozei mezenterice. Anatomy photo:39:02-0102 - "Intestinele și pancreasul: vasele mezenterice superioare"

Psych este un serial de televiziune genul comedie-dramă creat de Steve Franks și difuzat în USA Network cu redirecționări sindicalizate pe ION Television. Serialul îl portretizează pe James Roday în rolul lui Shawn Spencer, un tânăr consultant în domeniul crimei pentru Departamentul de Poliție Santa Barbara ale cărui „abilități de observație crescute” și o memorie eidetică impresionantă îi permit să convingă oamenii că rezolvă cazurile cu abilități psihice. Showul îl conține și pe Dulé Hill, cel mai bun prieten al lui Shawn și partenerul reticent, dar inteligent Burton „Gus” Guster, precum și Corbin Bernsen ca tatăl lui Shawn, Henry, fost ofițer al departamentului de poliție Santa Barbara. Psych a debutat vineri, 7 iulie 2006, imediat după premiera celui de-al cincilea sezon al serialului Monk, și a continuat să fie asociat cu seria până la terminarea acesteia la 04 decembrie 2009.În cel de-al doilea sezon, a fost adăugat în serial un segment animat intitulat „Marile aventuri ale micilor Shawn și Gus”. Psych a fost cea mai bine cotată premieră americană de televiziune prin cablu din 2006. USA Network a reînnoit serialul pentru un al optulea sezon pe 19 decembrie 2012, pentru a include opt episoade și a comandat încă două episoade pe 25 iunie 2013, aducând numarul episoadelor la zece. În 5 februarie 2014, USA Network a confirmat că cel de-al optulea sezon al lui Psych va fi ultimul său, finalul serialului urmând să fie difuzat pe 26 martie 2014. Spectacolul a dezvoltat un grup de fani dedicați, mai ales în anii de după difuzarea lui, aceștia fiind numiți „PsychOs”. The Movie, un film TV de două ore, difuzat pe USA Network pe 7 decembrie 2017. Speranța lui Frank este să mai facă încă cinci filme Psych, după Psych: The Movie. Pe 14 februarie 2019, a fost anunțat că i s-a dat undă verde filmului Psych: The Movie 2 și că toată distribuția principală va reveni pentru filmul TV, care urma să aibă premiera la sfârșitul lui 2019, dar premiera acestuia a fost ulterior amânată până în 2020, cu filmul redenumit Psych 2: Lassie Come Home. Filmul va fi difuzat pe noul serviciu de streaming NBCUniversal, Peacock,după lansarea acestuia. Majoritatea episoadelor încep cu o deschidere rece (episodul începe fără prezentarea distribuției și anunțurile tradiționale) sub forma unui flashback către copilăria lui Shawn și Gus. De obicei, flashback-urile implică învățarea de catre tineri, o lecție predată de Henry Spencer (tatăl lui Shawn) (Corbin Bernsen) în tinerețe, care dorește ca fiul său să îi calce pe urme și să devină un ofițer al legii. Aceste lecții joacă adesea un rol pentru punctul culminant al episodului. În copilărie, Shawn a fost învățat de Henry să-și perfecționeze abilitățile de observare și deducere, folosind deseori jocuri și provocări pentru a-l testa. Fiecare flashback stabilește, de asemenea, tema pentru episod. Shawn devine cunoscut inițial ca un medium după ce a dat ponturi pentru zeci de crime abordate la știri, ajutând astfel poliția să închidă cazurile, însă lumea devine suspiciosă de cunoștințele sale. Poliția teoretizează că astfel de cunoștințe ar putea veni doar din „interior” și decid să-l aresteze ca suspect. Pentru a evita să fie trimis la închisoare, Shawn folosește abilitățile sale de observație pentru a convinge poliția că este medium. Șeful interimar al poliției îl avertizează pe Shawn că, dacă „puterile” sale sunt false, el va fi urmărit penal. Fără altă opțiune decât să păstreze actul și, dovedindu-se un ajutor eficient poliției în soluționarea infracțiunilor, el înființează o agenție de detectivi clarvăzători numită Psych, și devine un consultant extern al poliției. Pretinzând că are puteri psihice îi permite să se implice într-un comportament ciudat și comic, în timp ce transformă indicii reale în viziuni și vizitări din lumea cealaltă. Îi place să-și tachineze constant prietenul de-o viață, Burton Guster (Gus), un reprezentant al vânzărilor farmaceutice, în timp ce se deplasează într-un Toyota Echo albastru, supranumit „Afina” („The Bluberry”) rezolvând infracțiunile. Burton „Gus” Guster (Dulé Hill) este cel mai bun prieten și partener de afaceri al lui Shawn. Henry Spencer (Corbin Bernsen) este tatăl strict și precis al lui Shawn și un fost sergent de poliție. Madeleine Spencer (Cybill Shepherd) este un psiholog al poliției, care în același timp este și mama lui Shawn și fosta soție a lui Henry. Mary Lightly (Jimmi Simpson) este un psiholog al departamentului care a fost expert în cazurile criminalului Yang. Woody the Coroner (Kurt Fuller) este un legist al poliției cu care Shawn împărtășește un respect reciproc. Marlowe Viccellio (Kristy Swanson) este o femeie pe care Lassiter o întâlnește și mai târziu se căsătorește. Betsy Brannigan (Mira Sorvino) preia funcția de nou detectiv șef atunci când Lassiter este promovat la șef. Piesa tematică pentru Psych este „I Know You Know” de The Friendly Indians, trupa creatorului seriei Steve Franks. Unele episoade din sezoanele trei-opt folosesc o versiune extinsă din „I Know You Know”, formată din primul vers și cor, dar majoritatea episoadelor folosesc o versiune scurtată, constând în mare parte din cor. În unele episoade, melodia tematică este schimbată, de obicei ca legătură cu tema episodului care va urma. A fost extinsă într-o versiune tematică Bollywood cântată în hindi în „Bollywood Homicide”, în timp ce fiecare dintre credite a fost afișat mai întâi în hindi, apoi în engleză. În „Romeo and Juliet and Juliet”, creditele sunt traduse în chineză. Cu toate acestea, piesa tematică reală nu este editată. Julee Cruise, care a înregistrat tema pentru Twin Peaks, a înregistrat o versiune mai lentă și extinsă a temei pentru episodul inspirat de Twin Peaks - „Dual Spiers ”.A fost înregistrată o versiune cu teme de super-erou pentru „The Amazing Psych-Man & Tap Man, Issue # 2 ”. Creditele au fost, de asemenea, refacute în stil de benzi desenate. Pentru episodul „Heeeeere’s Lassie ”, melodiei și creditelor li s-a oferit o temă similară cu The Shining. Versiunile cântecului de Crăciun și hindi, de asemenea, includ variații ale creditelor. Episoadele cu temă hindi și chinezească au tradus fonetic cuvinte în caractere Devanagari și, respectiv, în caractere chineze, în secvențele lor de titlu. Secvența de titlu din episodul „Dual Spiers” este o recreație aproape identică filmată a secvenței din titlu a Twin Peaks. Episodul „100 Clues ” a prezentat o secvență de titlu principal complet nouă, bazată pe jocul de masă Clue. Numele și titlul actorului au fost afișate pe cărți de joc similare cu cele ale cărților suspecților din Clue. În episodul „Pilot ”, James Roday a improvizat, ridicând un ananas și spunând: „Ar trebui să tai ăsta pentru drum?”. De atunci, ananasul a apărut în aproape fiecare episod ca o glumă constantă. Ananasul este un punct de marketing important pentru articole legate de serial pe site-ul USA Network. Mișcările fanilor, cum ar fi site-urile realizate de fani, au fost, de asemenea, dedicate găsirii unui ananas sau al unui obiect asemănător cu ananasul în fiecare episod. Înainte de difuzarea sezonului 8, emisiunea a făcut un episod muzical special, de 88 de minute. Acest episod nu se încadrează cronologic în narațiune; există situații în episod care ar presupune că are loc cândva înainte de mijlocul sezonului 7. După finalul serialului, în data de 26 martie 2014, USA Network a difuzat o conferință live. Specialul de o oră a fost găzduit de Kevin Pereira și a prezentat vedetele serialului și creatorul / producătorul executiv Steve Franks. Pe 28 iunie 2017, fostul invitat vedetă Ralph Macchio s-a alăturat distribuției, reprezentându-și rolul de Nick Conforth, ofițerul academiei de poliție care i-a antrenat pe Shawn și Gus în sezonul 5. Filmarile au fost făcute în perioada 25 mai - 18 iunie în Vancouver, Columbia Britanică. Ulterior a fost anunțat că Timothy Omundson va avea un rol redus din cauza unui accident vascular cerebral, dar va apărea în continuare. În plus, Kurt Fuller, John Cena și Jimmi Simpson au confirmat că își reiau rolurile respective de Woody Strode, Ewan O'Hara și Mary Lightly. Pe 14 februarie 2019, a fost anunțat că filmului Psych: The Movie 2 i s-a dat undă verde și toată distribuția principală va reveni pentru filmul TV, care ar fi trebuit să aibă loc în 2019. Pe 18 aprilie 2019, a fost anunțat că Joel McHale se va alătura filmului TV, precum și Jimmi Simpson, reprezentând rolul său recurent ca Mary Lightly. Pe 17 septembrie 2019, a fost anunțat că continuarea a fost redenumită Psych 2: Lassie Come Home și se va transmite pe noul serviciu de streaming al NBCUniversal, Peacock. În consecință, filmul va debuta doar după lansarea serviciului de streaming. Într-un interviu din noiembrie 2019 cu Larry King, Timothy Omundson a dezvăluit că filmul se va învârti în jurul personajelor care se reunesc în sprijinul recuperării lui Lassie în urma unui accident vascular cerebral, reflectând un accident vascular cerebral al lui Omundson, ceea ce a dus la prezența sa redusă în Psych: The Movie. Psych a obținut o notă de 4,51 puncte de rating și o medie de 6,1 milioane de telespectatori în premieră, ceea ce l-a facut serialul cu cea mai mare audiență în premieră pe cablu în 2006, în toate demografiile cheie (gospodării, P18-49, P25-54 și total de telespectatori), potrivit unui comunicat de presă al USA Network, citat în Critica Futon. Psych a fost câștigătorul premiului anual al Independent Investigations Group pentru „Excelență în divertisment” pentru avansarea cauzei științei și expunerea superstiției. Acceptând premiul pentru Psych a fost scriitorul de personal Daniel Hsia. James Roday a fost nominalizat la Premiul Satelit în 2006 pentru cel mai bun actor la categoria Seriale TV Musical sau Comedie. James Roday a fost, de asemenea, nominalizat la

Nikola Altomanović (în ) a fost un mare župan sârb din secolul al XIV-lea membru al Dinastiei Vojinović. El a condus zonele din jurul muntelui Rudnik, cele de lângă râul Polimlje, regiunea Podrinje, estul Herțegovinei cu Trebinje, ajungând până la Konavle și Dračevica, vecină cu Republica Dubrovnik. El a fost învins și orbit la Užice (fortăreața Užice) în 1373 de o coaliție a vecinilor săi regii sârbi și bosniaci susținuți de regele Ungariei. Tatăl său a fost Altoman Vojinović, un vojvod din Zeta. În 1363, unchiul lui Nikola, Vojislav Vojinović, a fost ucis, iar Nikola s-a folosit de moartea unchiului său pentru a câștiga o bucată din pământurile sale. S-a aliat cu Lazăr împotriva regelui Vucașin Mrniavcevici și au reușit să-l convingă pe Uroš să îi susțină. Cu toate acestea, după ce Lazar a fost scos din luptă în momentul critic, restul au fost învinși la Kosovo în 1369. În toamna anului 1373, după înfrângerea sârbilor împotriva otomanilor la bătălia de pe Marița, a împărțit și condus câteva țări cu Lazăr al Serbiei.

Sir William Hamilton, () a fost un diplomat britanic, anticar, arheolog și vulcanolog . După o perioadă scurtă de membru al Parlamentului, a ocupat funcția de ambasador britanic în Regatul Napoli, între 1764 și 1800. El a studiat vulcanii Vesuvius și Etna, devenind Fellow of the Royal Society și primitor al Medaliei Copley. A doua sa soție a fost Emma Hamilton, cunoscută drept amanta lui Horatio Nelson.

Cei Trei Ierarhi (în Οἱ Τρεῖς Ἱεράρχαι;în Οι Τρεις Ιεράρχες) din creștinismul răsăritean se referă la Vasile cel Mare (cunoscut și sub numele de Vasile din Cezareea), Grigorie Teologul (cunoscut și sub numele de Grigore de Nazianz) și Ioan Gură de Aur. Ei au fost episcopi puternic influenți ai bisericii timpurii, care au jucat roluri esențiale în conturarea teologiei creștine. În creștinismul răsăritean sunt cunoscuți și sub numele de cei trei mari Ierarhi și învățători ecumenici, în timp ce în catolicismul roman, cei trei sunt onorați ca Doctori ai Bisericii. Cei trei sunt venerați ca sfinți în ortodoxia estică, catolicism, anglicanism și alte biserici creștine. În Constantinopolul secolului al XI-lea au avut probleme în legătură cu care dintre cei trei ierarhi a fost cel mai mare. Unii au susținut că Vasile era superior celorlalți doi datorită explicațiilor sale despre credința creștină și exemplul monahal. Susținătorii lui Ioan Gură de Aur au declarat că „Gură de Aur” (Χρυσόστομος) arhiepiscopul Constantinopolului a fost de neegalat atât în elocvență, cât și în aducerea păcătoșilor la pocăință. Un al treilea grup a insistat că prietenul apropiat al lui Vasile, Grigorie Teologul, a fost preferat celorlalți datorită măreției, purității și profunzimii omiliilor sale și apărarea credinței sale de erezia ariană. Toți trei au zile de sărbătoare separate în ianuarie: Vasile la 1 ianuarie, Grigore pe 25 ianuarie și Gură de Aur pe 27 ianuarie. Bisericile răsăritene învață că cei trei ierarhi au apărut împreună într-o viziune către Sfântul Ioan Mauropous, episcopul Euchaitei, în anul 1084, și au spus că sunt egali în fața lui Dumnezeu: „Nu există diviziuni între noi și nici o opoziție unul față de celălalt.” Drept urmare, o zi de sărbătoare (30 ianuarie) care îi comemorează în comun pe cei trei ierarhi a fost instituită în jurul anului 1100, sub Împăratul bizantin Alexie I Comnenul.

Constantin Tih a fost un boier bogat bulgar (sau nobil) ale cărui moșii erau situate în regiunea Sofia sau Skopje. Constantin a declarat în scrisoarea sa către Mănăstirea Sf. Gheorghe de lângă Skopje că Ștefan Nemanja al Serbiei a fost bunicul său. Istoricul bizantin George Pachymeres l-a descris ca fiind pe „jumătate sârb”. Ar fi putut fi legat de casa regală sârbă, fie prin mama, fie prin tatăl său. Dacă a fost o rudă patrilineală a lui Nemanja, tatăl său, Tih, ar fi fost fiul fratelui lui Nemanja, Tihomir, potrivit istoricului Srdjan Pirivatrić. Pirivatrić și alți cercetători consideră, de asemenea, că ar fi putut fi un fiu sau un nepot al boierului bulgar John Tihomir, care a condus Skopje la sfârșitul secolului al XII-lea. Dacă Constantin a fost legat de casa regală sârbă prin mama sa, fiica sau nepoata lui Nemanja trebuie să fi fost mama lui. Constantin Tich a ajuns pe tronul bulgar după moartea lui Mihail al II-lea Asan, dar circumstanțele ascensiunii sale sunt obscure. Mihail Asan a fost ucis de vărul său, Kaliman Asan (Koloman) la sfârșitul anului 1256 sau începutul lui 1257. Apoi, și Kaliman a fost ucis, iar linia masculină a dinastiei Asan (sau a Asăneștilor) a dispărut. Rostislav Mikhailovici, banul de Macsó (care era socrul lui Mihail și al lui Kaliman) și boierul Mițo Asan (care era cumnatul lui Mihail), au revendicat tronul Bulgariei. Rostislav a cucerit Vidinul, Mițo s-a oprit asupra sud-estului Bulgariei, dar niciunul dintre ei nu și-a putut asigura sprijinul boierilor care controlau capitala Tarnovo, aceștia din urmă au oferit tronul lui Constantin care a acceptat. Constantin a divorțat de prima sa soție (al cărei nume nu este cunoscut) și s-a căsătorit cu Irene Doukaina Laskarina în 1258. Irene a fost fiica lui Teodor al II-lea Laskaris, împăratul Imperiului Bizantin de la Niceea și a Elenei a Bulgariei, fiica lui Ioan Asan al II-lea al Bulgariei. Căsătoria cu un descendent al familiei regale bulgare i-a consolidat poziția. A fost numit ulterior Constantin I Asan. Căsătoria sa a dus și la o alianță între Bulgaria și Imperiul de la Niceea, care a fost confirmată un sau doi ani mai târziu, când istoricul și oficialul bizantin George Akropolites a venit la Tarnovo. Prințul rus kievean Rostislav Mikhailovich (în ) a invadat Bulgaria cu ajutor maghiar în 1259. În anul următor, Rostislav și-a părăsit ducatul de Macsó (Mačva) pentru a se alătura campaniei militare a socrului său, Béla al IV-lea al Ungariei, împotriva Regatului Boemiei. Profitând de absența lui Rostislav, Constantin a intrat în ținuturile sale și a ocupat Vidinul. Constantin a trimis o armată să atace și Banatul Severinului, dar comandantul maghiar, Laurențiu de Transilvania, a luptat cu invadatorii și i-a respins cu succes. Invazia bulgară a Severinului l-a revoltat pe Béla al IV-lea. Curând, după ce a încheiat un tratat de pace cu Ottokar al II-lea al Boemiei, în martie 1261, trupele maghiare au luat cu asalt Bulgaria sub comanda fiului și moștenitorului lui Béla al IV-lea, Ștefan al V-lea. Au cucerit Vidinul și au asediat Lom pe Dunărea de Jos, dar nu au putut să-l provoce pe Constantin la o luptă deschisă, deoarece acesta s-a retras la Tarnovo. Armata maghiară a părăsit Bulgaria înainte de sfârșitul anului, dar campania i-a readus lui Rostislav controlul asupra nord-vestul Bulgariei. Cumnatul minor al lui Constantin, Ioan al IV-lea Lascaris, a fost detronat și orbit de fostul său tutore și co-împărat, Mihail al VIII-lea Paleologul, înainte de sfârșitul anului 1261. Armata lui Mihail al VIII-lea a ocupat deja Constantinopolul în iulie, astfel că lovitura de stat l-a făcut singurul conducător al Imperiului Bizantin restaurat. Renașterea imperiului a schimbat relațiile tradiționale între puterile din Peninsula Balcanică. Mai mult, soția lui Constantin a decis să răzbune mutilarea fratelui ei și l-a convins pe Constantin să întoarcă armele împotriva lui Mihail al VIII-lea. Ca urmare a războiului cu bizantinii, la sfârșitul anului 1263, Bulgaria a pierdut teritorii semnificative în mâinile celor doi dușmani ai săi, Imperiul Bizantin și Regatul Ungariei. Constantin nu a putut decât să solicite ajutor din partea tătarilor din Hoarda de Aur pentru a pune capăt izolării sale. Astfel, hanii tătari au fost stăpânii monarhilor bulgari timp de aproape două decenii, cu toate că stăpânirea lor a fost doar formală. Un fost sultan din Rum, Kaykaus al II-lea, care a fost încarcerat la ordinul lui Mihail al VIII-lea, a dorit să-și recapete tronul cu ajutorul tătarilor. Unul dintre unchii săi a fost un lider de seamă al Hoardei de Aur și i-a trimis mesaje pentru a-i convinge pe tătari să invadeze Imperiul Bizantin cu ajutorul bulgarilor. Potrivit istoricului bizantin, Nichifor Gregoras, Kaykaus al II-lea i-a trimis un mesaj și lui Constantin, prin care îi oferea mulți bani dacă va veni să-l elibereze. Mii de tătari au traversat Dunărea de Jos care era înghețată pentru a invada Imperiul Bizantin la sfârșitul anului 1264. Constantin s-a alăturat curând lor, deși anterior a căzut de pe un cal și și-a rupt piciorul. Armatele unite ale tătarilor și ale bulgarilor au lansat un atac surpriză asupra lui Mihail al VIII-lea, care tocmai se întorcea din Tesalia la Constantinopol, dar nu l-au putut prinde pe împărat. Constantin a asediat cetatea bizantină din Ainos (acum Enez în Turcia), forțându-i pe apărători să se predea. Bizantinii au acceptat, de asemenea, eliberarea lui Kaykaus (care a plecat curând la Hoarda de Aur), dar familia sa a fost ținută încarcerată chiar și după aceea. Alianța lui Constantin cu tătarii i-a întărit poziția. Jacob Svetoslav a acceptat din nou să fie vasalul lui Constantin. Profitând de un război civil în Ungaria, Jacob Svetoslav a invadat și Banatul Severinului. Războiul civil maghiar s-a încheiat cu divizarea țării între Béla al IV-lea și Ștefan în martie 1266. Ștefan a lansat o campanie militară împotriva Bulgariei și a cucerit Vidinul în iunie. Constantin a încercat să reziste, dar maghiarii i-au învins armata și au jefuit regiunea Tarnovo. Maghiarii au cucerit Plevna și alte cetăți de pe Dunăre și l-au obligat pe Jacob Svetoslav să fie din nou vasalul lui Ștefan. După aceea, Jacob Svetoslav a fost numit „împărat al Bulgariei” în hrisovurile regale maghiare. Carol I de Anjou al Siciliei și Balduin al II-lea (de Courtenay), împăratul latin al Constantinopolului, au făcut o alianță împotriva Imperiului Bizantin în 1267, la Viterbo. Pentru a împiedica Bulgaria să se alăture coaliției anti-bizantine, Mihail al VIII-lea a oferit-o de soție pe nepoata sa, Maria Palaiologina Kantakouzene, văduvului Constantin, în 1268. Împăratul a promis, de asemenea, că va da înapoi Mesembria și Anchialos Bulgariei, ca zestre, dacă aceasta îi va naște un fiu. Constantin s-a căsătorit cu Maria, dar Mihail al VIII-lea și-a încălcat promisiunea și nu a renunțat la cele două orașe după nașterea lui Mihail, fiul lui Constantin și al Mariei în 1270. Indignat de trădarea împăratului, Constantin a trimis soli lui Carol I la Napoli în septembrie 1271. Negocierile au continuat în anii următori, arătând că țarul bulgar era dispus să-l susțină pe Carol I împotriva bizantinilor. Constantin a năvălit în Tracia în 1271 sau 1272, dar Mihail al VIII-lea l-a convins pe hanul Nogai, figura dominantă în cel mai vestic teritoriu al Hoardei de Aur, să invadeze Bulgaria. Tătarii au jefuit țara, forțându-l pe Constantin să se întoarcă și să renunțe la pretenția sa asupra celor două orașe. Nogai și-a pus capitala la Isaccea în apropiere de Delta Dunării, astfel încât să atace cu ușurință Bulgaria. Constantin, care a fost grav rănit în urma unui accident de călărie, nu se putea deplasa fără ajutor, deoarece a paralizat de la talie în jos. Soția sa ambițioasă a preluat controlul statului. După ce trimișii lui Mihail al VIII-lea au acceptat propunerea papei Grigore al X-lea la o uniune bisericească la cel de-al doilea conciliu de la Lyon în vara anului 1274, ea a devenit unul dintre adversarii principali ai uniunii ecumenice. Ea a încercat chiar să-l convingă pe Baibars I, sultanul mameluc din Egipt, să atace Imperiul Bizantin. Maria a fost, de asemenea, hotărâtă să asigure tronul fiului ei. Jacob Svetoslav, cu toate acestea, a venit cu o solicitare puternică de a-l urma pe Constantin la tron, deoarece soția sa era nepoata lui Ioan Asan al II-lea al Bulgariei. Maria a discutat prima dată cu Jacob Svetoslav pentru a-l convinge să recunoască dreptul fiului ei la tron, dar mai târziu ea l-a otrăvit. Au fost și alți nobili prinși sau executați, ceea ce a făcut ca domnia lui Constantin să nu (mai) fie populară. Țarul Constantin paralizat nu a putut împiedica tătarii lui Nogai să jefuiască periodic Bulgaria. Locuitorii regiunilor care au fost expuse cel mai mult atacurilor și jafurilor tătarilor au trebuit să-și organizeze apărarea fără sprijinul monarhului. Constantin I a fot căsătorit de trei ori. Nu sunt cunoscute numele primei sale soții și ale copiilor cu aceasta. Cu a doua sa soție, Irene din Niceea, Constantin nu a avut copii. Cu a treia soție, Maria Kantakouzene, a avut un fiu, Mihail, care a reușit să ajungă ca co-împărat al (unei părți a) Bulgariei între 1277-1279, un an cu tatăl său și apoi în timpul răscoalei lui Ivailo.

Makarije Sokolović (în ; ) a fost un cleric ortodox sârb care a îndeplinit funcția de arhiepiscop de Peć și patriarh al sârbilor și bulgarilor din 1557 până în 1571. El a fost primul conducător al Patriarhiei sârbe de Peć, după reînființarea acestei instituții, care fusese desființată în 1463 în urma cuceririi Serbiei de către otomani. Se spune că a fost fratele, nepotul sau verișorul primar al vizirului otoman Mehmed-paša Sokolović, care și-a folosit influența în cadrul administrației otomane pentru a restabili Patriarhia Sârbă cu reședința la Mănăstirea din Peć. Patriarhul Makarije este sărbătorit ca sfânt de către Biserica Ortodoxă Sârbă. S-a născut în prima jumătate a secolului al XVI-lea într-o familie ce provenea din clanul sârb Piva din Herțegovina Veche. A fost o rudă apropiată a lui Mehmed-paša Sokolović, marele vizir otoman. A studiat de la o vârstă fragedă la Mănăstirea Mileševa, după care a devenit călugăr și apoi egumen la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos. Până la restabilirea Patriarhiei de Peć, credincioșii ortodocși sârbi s-au aflat sub jurisdicția Arhiepiscopiei de Ohrid, care nu a reușit de fapt să controleze decât un număr mic de eparhii sârbești. Mitropolitul Pavle al Semendriei a fost unul dintre numeroșii episcopi care nu au recunoscut statutul actual al credincioșilor ortodocși sârbi în Imperiul Otoman și a depus eforturi pentru restabilirea independenței Bisericii Ortodoxe Sârbe. Patriarhia sârbă de Peć a fost reînființată în 1557, cu sprijinul marelui vizir Mehmed-paša Sokolović, iar ruda sa Makarije a devenit primul patriarh al patriarhiei reînființate. Sultanul otoman i-a acordat lui Makarije aceleași drepturi ca și patriarhului Constantinopolului. Fiind bolnav, patriarhul Makarije a fost nevoit să renunțe la funcție și i-a succedat în 1571 nepotul său de frate, Antonije Sokolović. A murit în 1574. Patriahul Makarije a fost inclus în Lista celor mai renumiți 100 de sârbi.

În timpul acțiunilor separatiștilor găgăuzi din sudul Republicii Moldova, a fost mobilizat și numit comandant al unui grup de rezerviști. Împreună cu echipa sa, la 26 octombrie 1990 l-a capturat pe șeful Serviciului de Contraspionaj al Armatei a 14-a, colonelul V.Țațurin, care era însoțit de locțiitorul acestuia - colonel locotenent Gorbunov, de șeful Direcției Sud a KGB-ului RSSM - maiorul Reabuha, și de ministrul Afacerilor Interne a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Găgăuze - căpitanul I.Burgudji, cu hărți și documente secrete, care demonstrau că Armata a 14-a dislocată în Tiraspol, Districtul Militar Odesa și conducerea de vîrf de la Chișinău și Moscova sînt organizatorii separatismului găgăuz. Grație acetei capturi, a fost demascat planul Moscovei de a forma în sudul Republicii Moldova Republica Autonomă Sovieticpă Socialistă Găgăuză și a fost pus capăt războiului care urma să fie declanșat în această zonă. (pag.103, După absolvirea Facultății de Drept ”Nicolae Titulescu” din Craiova, în perioada 1994-1999, a activat în calitate de anchetator superior și procuror al Secției anchetă penală din cadrul Procuraturii mun. Chișinău, aducîndu-și aportul personal la lichidarea criminalității care luase amploare la începutul anilor '90.În perioada 1999-2013, împreună cu colegii ecologiști au reușit să stopeze distrugerea Peșterii ”Emil Racoviță”, stoparea extragerii țițeiului din aria Rezervației protejate de stat ”Prutul de Jos”, stoparea tranzitării deșeurilor radioactice de la Centrala Atomică Kozlodui din Bulgaria prin Republica Moldova, stoparea construcției în sudul Basarabiei a canalului Dunărea Marea Neagră ș.a. În această funcție a contribuit activ la formarea institutului integrității în Republica Moldova și pentru a transparentiza activitatea Comisiei Naționale de integritate. A fost una din puținele persoane care deschis s-a pronunțat împotriva controversatului pachet de legi anticorupție, care avea drept scop lichidarea Comisiei Naționale de Integritate ca instituție colegială și înființarea unei alte instituții loilale corupților, precum și sabotarea luptei cu corupția pe cel puțin 2 ani. Pentru poziția sa,a fost criticat dur de ONG-urile și mass-media controlată de oligarhi. În campania electorală pentru postul de primar general al municipiului Chișinău a obținut 0,19 % din totalul de voturi expuse.

Barajul este alcătuit din rocă, steril și un miez din argilă. Volumul umpluturilor totalizeaza 8,3 milioane m³ anrocamente. În urma construiri barajului, drumul național DN10 și-a schimbat ruta, ocolind lacul Siriu pe linia sa de contur, pentru acest scop construindu-se mai multe viaducte. Viaductul Giurca are o lungime de , cu piloni de înălțime, iar viaductul Stânca Tehărău traversează stânca versantului cu același nume.

West Highland White Terrierul (Westie-terrierul alb vest scoțian) este membru al grupului de terrieri și este și azi folosit pe post de câine de companie, prezentări de dresaj și la expoziție. Durata de viață a unui Westie este de 13-14 ani iar numărul de pui poate fii de trei; poate avea chiar 4 cățeluși. Boli curente: surzenie, defecte congenital-metabolice ale ficatului, boli de piele, displazie epidermică, boala lui Krabbe. West Highland White Terrier au fost crescuți pentru vânătoarea de vidre, vulpi și animale dăunătoare. Își împarte strămoșii cu Scottish, Cairn și Dandie Dinmont terrierii. Din lotul de terrieri cu părul tare din Scoția, puii albi au fost selectați pentru a forma această rasă. Scrierile arată că regele James I al Angliei în anii 1620 a cerut câțiva cățeluși albi urecheați din Argyleshire, Scoția, aceștia putând fi Westies! Col Malcom din Poltalloch, Argyleshire și-a țintit și omorât accidental terrierul său favorit (care era de culoare închisă) și s-a hotărât de atunci să aibă numai câini albi. El ar putea fi cel care a format rasa Westie care însă pe vremea aceea se numea Poltalloch Terrier. Moșia ducelui de Argyll’s din Dumbartonshire a fost numită Roseneath și, în secolul al 19 lea, Westie erau cunoscuți drept Roseneath Terrieri în onoarea patronajului și interesului său. La primele expoziții canine la sfârșitul anilor 1800 erau cunoscuți ca White Scottish terrier (terrierul alb scoțian) până în 1904 când au fost clasificați sub numele de West Highland White Terrier (terrierul alb scoțian vestic). Westie este un câine inteligent dar poate fi întrucâtva neascultător așa că rămâneți constant în ceea ce privește dresajul său. Toată pigmentația trebuie să fie neagră. Capetele lor trebuie să fie ușor boltite cu un stop distinct. Dinții trebuie să fie mari în raport cu mărimea câinelui, cu o mușcătură în formă de foarfecă regulată. Ochii, de mărime medie și cât mai întunecați posibil. Urechile lor trebuie să fie mici, îndreptate în sus, și purtate ferm, acoperite cu păr scurt și neted. Gâtul trebuie să fie musculos și suficient de lung contopindu-se între umerii frumos înclinați. Corpul trebuie să fie compact cu o spinare dreaptă. Picioarele din față trebuie să fie scurte, musculoase și drepte. Picioarele posterioare sunt scurte, musculoase și viguroase. Talpa picioarelor anterioare va fi mai mare decât cea posterioară, rotundă, puternică și captușită des și acoperită cu păr scurt și aspru. Talpa picioarelor posterioare va fi mai mică și căptușită des. Coada trebuie să fie lunguiață, cât mai dreaptă posibil fără coamă și purtată vesel. Sub nici o formă nu va fi scurtă. Exerciții generale: 60-80 minute pe zi. Westie are nevoie de exerciții. Este un cățel energic căruia îi place să se joace cu mingea. Le place să sape și să hoinărească așa că asigurați-vă că grădina are garduri bune. Stres cauzat dacă este lăsat singur: scăzut Compatibilitate pe post de câine de pază: medie Riscul de a speria oile: ridicat Ușurință la transport: ridicată Compatibilitate cu alte animale: medie Compatibilitate pentru copii: ridicată Caracter general și temperament: Westie sunt caractere obraznice, încrezătoare și afective. Sunt alerți și curajoși putând fi buni câini de pază. Pot fi de asemenea vicleni și încăpățânați dar sunt loiali total familiilor lor. Sunt parteneri de joacă excelenți pentru copii atât în casă cât și în exterior pentru că se pot opune jocului dur și se înțeleg în mod rezonabil cu alți indivizi din aceeași rasă. Totuși trebuie familiarizați cu pisicile când sunt tineri întrucât le vor vâna la vârsta adultă. Dresajul trebuie să-l socializeze timpuriu, imperativ dacă trebuie să trăiască cu alți câini, întrucât pot fi foarte dominanți. Cerințe de îngrijire a blănii: o dată pe săptămână Cerințe privind necesitatea prestării service-ului de către un frizer profesionist: da Îngrijirea blănii: Blana lor este tare deci nu trebuie să li se facă baie prea des. Când câinele se murdărește cel mai bine este să lăsați noroiul să se usuce pe ei și să-l îndepărtați apoi prin periere. Blana trebuie să fie smulsă cu mâna de două-trei ori pe an de un frizer canin specializat. O îngrijire săptămânală este tot ceea ce trebuie pentru a scăpa de părul care atârnă inert. Westie - micutii catei scotieni

Doctrina platonică a afirmat existența formelor idei, independent de subiectul uman. Formele universale platonice sunt niște prototipuri modale perfecte și absolute, neschimbătoare, la care participă formele corespondente din lumea umană. Spre exemplu, pentru fiecare formă perceptibilă sau conceptibilă, există o formă idee, o formă universală, perfectă și stabilă, care dă atributul formei sau calității din lumea umană, dar cu care nu se confundă. Realismul filozofic („via antiqua”) susține existența universaliilor precum binele, frumusețea sau dreptatea universală, din care se împărtășesc binele, frumosul și dreptatea umanului, incomparabil mai restrânse, mai puțin perfecte și mai puțin rezistente la schimbare. De asemenea, există conceptele de roșu, albastru sau verde universal, la care participă, dar cu care nu se identifică culorile corespunzătoare perceptibile de ochiul uman. Există universaliile absolute de tip mărime, cantitate, greutate, paritate, egalitate și altele asemenea și se mai disting mărimea, greutatea, egalitatea, paritatea, accesibile umanului, diferite prin amplitudine și perfecțiune de cele absolute. Nominalismul („via moderna”) neagă existența independentă de subiect a formelor în sine, a existențelor universale și declară că există doar entități particulare care posedând diferite grade de similitudine structurală sau dinamică sunt convențional numite cu același nume concept.