page
stringlengths 33
136k
|
|---|
O altă variantă o prezintă ca pe soția (sau sora) zeului ploii Tlaloc, oferind omenirii importante relații vitale cu cerul. Într-o a treia variantă, probabil populară, ea este soția zeului Quetzalcoatl; transformată de acesta în soare, ea își exercită această funcție solară de 6 ori câte 52 ani. Numele lui Chalchiuitlicue înseamnă literalmente „cea cu fustă de jad”, ea fiind numită și Matlalcueitl „deținătoarea fustei vrezi”. Aceată zeiță a fost soția (conform unelor mituri și sora) zeului ploii, Tlaloc. Se spune că ea a fost și soția lui Xiuhtecuhtli. La fel ca la celelalte zeițe ale apei, ea a fost asociată adesea cu șerpii de apă. Ea a fost mama lui Tecciztecatl, un zeu aztec al lunii. Tecciztecatl este portretizat ca un bătrân ce cară o scoică mare și albă în spate. Cele mai multe legende despre Chalchiuhtlicue spun că ea a fost căsătorită cu zeul ploii, Tlaloc. Chalchiuhtlicue l-ar fi ajutat pe Tlaloc să domnească în regatul Tlalocan-ului. Pentru azteci, Chalchiuhtlicue era zeița apei ce erampersonificată de frumusețe și de ardoare tinerească. Ea era reprezentată ca un râu din care creștea un cactus Opuntia cu fructe, simbolizând inima umană. |
Programele sunt difuzate pe canalul TVR 3. Principala emisiune informativă - Telejurnalul Regional este difuzată la orele 15.00 și 21.30 din studioul 10 al Centrului de Știri al TVR. TVR București, spre deosebire de celelalte canale regionale, nu deține o frecvență terestră proprie. |
Termenul Pământ poate să se refere la: Pământ, teritoriul unui popor, instituții sau persoane Pământ, glie, pământ sau teren arabil, sol, lut, argilă, caolin Pământ de Kiesselgur, combinație chimică utilizată la fabricarea dinamitei Pământ (mitologie) element primordial al genezei |
TVR Iași este postul regional al Societății Române de Televiziune (TVR), care emite în regiunea Moldovei. Postul a fost înființat la 3 noiembrie 1991, având sediul la Iași. TVR Iași a început să emită pe 3 noiembrie 1991 cu un program în cadrul emisiunii Videomagazin, difuzată pe TVR1. Cronologic este al doilea canal regional creat de Televiziunea Română. cablu, prin intermediul tuturor societăților distribuitoare, în principal în marea majoritate a localităților urbane și rurale din zona Moldovei precum și în alte zone din țară. |
Alte nume sunt greaca alexandrină, elenistică, comună, sau greaca Noului Testament. Greaca Koine este importantă nu numai pentru istoria grecilor, ca primul lor dialect comun și principal strămoș al limbii demotice, ci și pentru impactul său asupra civilizației occidentale ca lingua franca a Mediteranei. Koine a fost și limba originală a Noului Testament al Bibliei creștine și mijlocul prin care s-au răspândit învățăturile creștinismului. Greaca Koine era, neoficial, prima sau a doua limbă a Imperiului Roman. Greaca Koine a apărut ca dialect comun în armatele lui Alexandru cel Mare. În timp ce statele grecești aliate, sub conducerea lui Alexandru, cucereau și colonizau lumea cunoscută, noul lor dialect comun era vorbit din Egipt până la hotarele Indiei. Deși elemente ale dialectului comun au prins contur în timpul epocii clasice, perioada postclasică a limbii grecești datează de la moartea lui Alexandru cel Mare, în anul 323 î.Hr., când culturile aflate sub influență elenistică au început să influențeze, la rândul lor, limba greacă. Trecerea în următoarea perioadă, cunoscută ca limba greacă medievală (bizantină), datează de la fondarea Constantinopolului de către Constantin I în anul 330 d.Hr. Perioada postclasică a greacăi se referă, astfel, la crearea și evoluția dialectului Koine de-a lungul perioadelor elenistice și romane ale istoriei grecești, până la începutul Evului Mediu. Limba greacă a fost și limbă oficială a bulgarilor și a slavilor de sud până mult timp după apariția alfabetului chirilic promovat de bizantini. Rădăcina lingvistică a dialectului grecesc comun este neclară încă din timpurile antice. În timpul epocii elenistice, majoritatea erudiților considerau Koine ca fiind rezultatul amestecării celor patru mari dialecte grecești antice, "" (compunerea celor patru). Acest punct de vedere era susținut, în prima parte a secolului XIX, de lingvistul austriac P. Kretschmer, în cartea sa, "Die Entstehung der Koine" (1901), în timp ce eruditul german Wilamowitz și lingvistul francez Antoine Meillet, bazându-se pe elementele atice ale dialectului comun - cum ar fi în loc de () - considerau Koine ca fiind o formă simplificată a dialectului ionic. Răspunsul final, care este acceptat de lumea academică de astăzi, a fost dat de lingvistul grec G. N. Hatzidakis, care a dovedit că, în ciuda "compunerii celor patru", "nucleul stabil" al greacăi comune este atic. Cu alte cuvinte, greaca Koine poate fi privită ca rezultatul amestecării celor trei dialecte grecești vechi cu cel atic. Gradul de importanță al elementelor lingvistice non-atice în Koine poate varia, în funcție de regiunea lumii elenistice. Astfel, idiomurile greacăi comune, vorbite în coloniile ioniene ale Asiei Minor și în Cipru, ar fi avut caracteristici ionice mai intense decât alte idiomuri. Greaca Koine literară a epocii elenistice se aseamănă cu atica atât de mult, încât este numită deseori limbă atică comună. Primii erudiți care au studiat greaca comună, atât în timpurile alexandriene, cât și în cele contemporane, au fost clasiciști al căror prototip era limba literară atică a perioadei clasice, și s-ar fi încruntat la vederea oricărui alt tip de limbă elină. Koine era considerată, astfel, o formă învechită de greacă, ce nu merită atenție. Reconsiderarea importanței istorice și lingvistice a limbii grecești comune a început să aibă loc abia la începutul secolului XIX, când erudiți renumiți au desfășurat o serie de studii asupra evoluției greacăi Koine în timpul întregii epoci elenistice și romane în care a fost vorbită. Sursele folosite pentru studierea dialectului au fost numeroase și de încredere variabilă. Cele mai semnificative sunt inscripțiile perioadei postclasice și papirusurile, deoarece sunt două tipuri de texte care au conținut autentic și pot fi studiate direct. Alte surse semnificative sunt Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, și Noul Testament grecesc. Învățătura Testamentelor era îndreptată către cei mai simpli oameni și, pentru acest motiv, ele folosesc cea mai comună limbă a epocii. Informații mai pot fi găsite și la unii erudiți aticiști ai perioadelor elenistice și romane, care, pentru a lupta cu evoluția limbii, au publicat lucrări ce comparau presupusele forme "corecte" atice cu formele "greșite" Koine, prin citarea de exemple. Spre exemplu, Phrynichus Arabius, în timpul secolului II d.Hr., scria: Alte surse se pot baza pe descoperiri întâmplătoare, cum ar fi inscripții pe vase scrise de pictori renumiți, greșeli făcute de aticiști datorită cunoașterii lor imperfecte a greacăi atice pure, sau chiar unele glosare greco-latine din perioada romană, care au mai supraviețuit, e.g: Studiul tuturor surselor din cele șase secole, acoperite simbolic de greaca Koine, relevă schimbări lingvistice față de greaca veche în fonetică, morfologie, sintaxă, lexic și alte elemente ale limbii vorbite. Majoritatea formelor noi încep prin a fi rare și devin, treptat, mai frecvente, până când sunt adoptate complet. Datorită schimbărilor lingvistice care au avut loc în Koine, greaca a început să semene atât de mult cu succesoarele ei, bizantina și neogreaca, încât aproape toate caracteristicile limbii grecești moderne pot fi urmărite în textele Koine care au supraviețuit. Deoarece majoritatea schimbărilor între greaca veche și modernă au fost introduse prin Koine, astăzi, greaca comună este inteligibilă, în mare parte, de grecii moderni. Greaca Koine, este, din punct de vedere fonetic, o perioadă de tranziție: la început, limba era, practic, identică cu greaca clasică, în timp ce, la sfârșit, limba avea, din punct de vedere fonetic, mult mai multe în comun cu greaca modernă decât cu cea veche. Cele mai semnificative trei schimbări din timpul acestei perioade au fost pierderea distincției lungimii vocalelor, înlocuirea sistemului accentual tonic (muzical) cu accentul dinamic (de intensitate) și monoftongarea majorității diftongilor. Evoluția fonetică este descrisă în cele ce urmează: Distincția antică dintre vocalele scurte și lungi s-a pierdut, treptat, și din secolul II î.Hr. toate vocalele erau izocrone. Din secolul II î.Hr., modul de accentuare s-a schimbat de la tonic la dinamic, adică silaba accentuată nu mai este pronunțată pe ton muzical, ci cu o intensitate mai mare a vocii. Aspirația, care se pierduse deja în idiomurile ionice ale Asiei Minor și în dialectul eolic al insulei Lesbos, a încetat de a mai fi pronunțat și scris în textele populare. Diftongii lungi, care, în timpurile mai vechi, erau scriși cu un iota subscris () după o vocală lungă, au încetat să mai fie pronunțați și scriși ca diftongi (se pronunța și scria doar vocala lungă, fără iota) în textele populare. Vocalele simple și-au păstrat pronunția veche, mai puțin η, care e pronunțat ι, și υ, care a păstrat pronunția [] ('U' din franceză) doar până în secolul X d.Hr., mai târziu fiind pronunțat tot ι. Din cauza acestor schimbări fonetice, se făceau multe greșeli de scriere între υ și οι, în timp ce sunetul ι era multiplicat (iotacism). Noul Testament, compus în original în limba greacă (deși unele cărți s-ar putea să fi avut un substrat ebraico-aramaic și conțin unele influențe semitice asupra limbii). A existat o dispută între erudiți, deoarece nu se știa cât de mult greaca biblică reflectă limba Koine vorbită contemporan și cât de multe însușiri de substrat semitic are ea (cf. Primatul aramaic). Acestea ar fi putut fi induse fie prin practica traducerii fidele din originalele ebraice sau aramaice, sau prin influența limbii regionale grecești folosită de evreii vorbitori de aramaică. Câteva dintre însușirile discutate în acest context sunt: absența normativă a particulelor μεν și δε din Septuaginta și folosirea cuvântului εγενετο pentru "s-a întâmplat." Unele însușiri ale limbii grecești biblice, care se consideră a fi fost elemente non-standard, și-au găsit, până la urmă, loc în limba greacă. Greaca Koine din tabelul de mai jos reprezintă greaca Noului Testament, diferită puțin de dialectul vorbit în Iudeea și Galileea secolului I d.Hr. și asemănătoare cu dialectul vorbit în Alexandria, Egipt. De notat că unele foneme diferă față de dialectul mai standardizat de Koine atică. Se observă fricativul "bh", aspirata tare "th", conservarea distincției dintre cele patru vocale anterioare, "i", "ê", "e", și "y" (care e încă rotunjit) și alte caracteristici: Următoarele fragmente ilustrează dezvoltarea fonetică în timpul perioadei Koine. Transcrierile fonetice sunt tentative și intenționează să ilustreze două etape diferite din dezvoltarea reconstruită, o varietate timpurie conservatoare, încă apropiată de limba clasică atică și o varietate mai târzie și mai progresivă, apropiată, în unele aspecte, de greaca modernă. Următorul fragment, începutul Evangheliei lui Ioan, este redat într-o pronunție reconstruită, reprrezentând o varietate populară progresivă de Koine în perioada primară creștină, cu vocale apropiate de cele neogrecești. Varietăți ale limbii grecești vechi |
Alexandru (c.870 - 913), a fost împărat bizantin între 912 și 913, al treilea fiu al lui Vasile I Macedoneanul și al Eudokiei Ingerina. Alexandru a fost numit co-împărat în 879, iar în 912, la moartea fratelui său, devine împărat, dar împreună cu tânărul Constantin VII Porfirogenet, nepotul său, asociat din 908. Când a devenit împărat, Alexandru a întâmpinat o rezistență (nu militară, ci politică) din partea foștilor partizani ai fratelui său. De asemenea, Alexandru a pornit un lung război război cu bulgarii care a continuat și după moartea sa. Unele sursele îl definesc pe Alexandru ca leneș, afemeiat și perfid. Una dintre dovezi este că Alexandru a vrut să-l castreze pe Constantin VII, linia dinastică continuându-se cu urmașii săi, nu ai fratelui său. Alexandru a murit în timpul unui joc de polo pe 6 iunie 913. |
Aceasta este situată în fața rectului și sub vezica urinară. Aceasta contribuie, prin secrețiile sale, cu 25-30% din cantitatea de spermă. La 20 de ani, prostata are un volum de 15 cm3 și seamănă cu o castană. Prostata umană sănătoasă este un pic mai mare decât o nucă. Greutatea medie a prostatei este de 11 grame, deși, în mod normal poate cântări între 7 și 16 grame. Înconjoară uretra, imediat sub vezica urinară, putând fi palpată în timpul examenului rectal. Epiteliul secretor este în mare parte pseudostratificat, fiind format din celule coliumnare și bazale, ce sunt susținute de o stromă fibroelastică ce conține mici fibre musculare. Epiteliul este foarte variabil, prezentând zone cu celule cuboidale sau cu celule scuamoase, în special în zonele diastale și a canalelor. Prezentă în interiorul prostatei, uretra (uretra prostatică) se unește cu cele două canale ejaculatoare. Cu trecerea anilor, scade testosteronul și are loc o inversare a producției hormonale, astfel încât se mărește prostata ca volum și ea este mai dură, mai puțin elastică, boală care poartă numele de adenom de prostată. Astfel că prostata mărită apasă pe uretra ce trece prin mijlocul ei, creând dificultăți în urinare. Uneori atât de strangulată este uretra, încât se ajunge la imposibilitatea de a urina, deci la retenția urinară, care trebuie deblocată la spital prin montarea unei sonde direct în vezică. Cu cât rămâne mai multă urină neevacuată la timp, cu atât crește pericolul ca prostata să se îmbolnăvească din cauza bacteriilor și să se formeze calculi renali. Adenomul de prostată se tratează la început fie cu produse din plante, fie cu medicamente. Sunt două forme clinice: prostatită acută, caracterizată prin edem și infiltrație granulocitară interstițială însoțită de cele mai multe ori de colecții purulente, și prostatită cronică, caracterizată prin scleroza țesutului interstițial, atrofie a epiteliului, de cele mai multe ori cu proliferări papilifere. Adenomul de prostată este o afecțiune frecventă a sexului masculin, întâlnită într-un procent de 10 % la bărbați în jurul vârstei de 40 de ani și intre 70-76 % la peste 80 de ani. În această afecțiune, diagnosticul și tratamentul pot fi stabilite doar de medicul specialist, plantele medicinale având rol de adjuvante ale tratamentului de bază. Până de curând, chirurgia urologică reprezenta singura modalitate de abordare terapeutică realistă a adenomului de prostată, însă în cazurile ușoare ale adenomului de prostată pot fi aplicate și tratamente naturiste alternative. Cum este ținută prostata la respect, 2 octombrie 2007, Jurnalul Național |
În perioada 1918 - 1940 și 1941-1944, localitatea a făcut parte din județul Cetatea-Albă. Inițial a făcut parte din Cazaci, apoi din Sărata. La recensământul din 1980, localitatea avea 2.729 de locuitori, din care 22 români și 2.691 ruși. Cornel Chiriac, critic muzical, personalitate radio, jurnalist român |
Eugen Nechifor s-a născut la data de 23 decembrie 1929 în orașul Pașcani (județul Iași). A absolvit Școala de Ofițeri de Aviație și a devenit pilot de aviație în anul 1953. Ulterior a fost trecut în rezervă. În anul 1970, a fost numit în funcția de primar al orașului Pașcani, deținând această funcție până în anul 1979 când a fost numit în funcția de prim-secretar al Comitetului Municipal de Partid Iași și președinte al Consiliului Popular al municipiului Iași (denumire sub care era cunoscută în acele vremuri funcția de primar). Numirea sa în această funcție a avut loc ca urmare a decesului prematur al primarului Ioan Manciuc. Deși în funcția de primar în general nu se stătea mai mult de un cincinal, pentru că se aplica principiul rotației cadrelor, Eugen Nechifor a beneficiat de bunele relații cu prim-secretarii Consiliului Județean de Partid Iași, Ion Iliescu, Petre Enache și Constantin Leonard, care l-au susținut. Eugen Nechifor a părăsit fotoliul de primar după aproape zece ani de la preluarea funcției, la 22 noiembrie 1989. După Revoluția din decembrie 1989, Eugen Nechifor s-a pensionat pe motiv de vârstă. În anul 2000, primarul Constantin Simirad l-a angajat la Primărie pe postul de consilier pe probleme de gospodărire comunală, pentru a urmări derularea lucrărilor de reparații a străzilor și organizarea șantierelor. "Am apelat la serviciile lui pentru că a lucrat 12 ani în Primărie și cunoaște foarte bine problemele orașului. Eu nu pot să fiu peste tot în oraș și să văd dacă angajații Citadin își fac treaba", a explicat primarul Simirad. Eugen Nechifor a decedat la data de 27 martie 2003 în urma unui infarct, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. Eugen Nechifor a devenit primar al Iașului într-o perioadă foarte grea, după cutremurul din 1977, când multe zone erau demolate. Primarul Nechifor s-a remarcat prin efectuarea de inspecții inopinate pe șantierele din oraș, principala lui realizare fiind asfaltarea în masă a străzilor orașului Iași (95% dintre străzile asfaltate în prezent sunt datorate primarului Nechifor). Sub coordonarea sa au fost ridicate blocurile de locuințe din cartierele Nicolina, Zugravi, Păcurari. Deși nu s-a mai construit în același ritm ca la sfârșitul anilor '70, în cei 10 ani în care Nechifor a condus Iașul s-au terminat de construit cartierele Alexandru cel Bun și Dacia. Eugen Nechifor a fost beneficiarul direct al lucrărilor începute de primarul Ioan Manciuc, care datorită funcției ocupate în organismele centrale de partid, reușise să determine aprobarea a numeroase investiții. Nechifor a finalizat pasajele peste calea ferată Alexandru cel Bun (Podul de Piatră), Socola, Nicolina și CUG și s-au construit numeroase șosele și străzi. În perioada administrației sale, a fost proiectată pasarela Tătărași-Centru, care ar fi rezolvat definitiv problema legăturii dintre cartierul Tătărași și restul orașului, dar aceasta a rămas însă în stadiul de proiect. Evenimentul, 31 martie 2003 - Fostul primar Eugen Nechifor a fost condus pe ultimul drum |
Giorgione este cel mai enigmatic pictor al Renașterii. Nu dispunem decât de puține documente despre viața acestui artist, care, deși a murit timpuriu, la vârsta de abia treizeci și trei de ani, s-a bucurat de mare popularitate încă în timpul vieții. Numele lui apare pe verso-ul așa-numitului "Portret al Laurei" din anul 1506, în două documente în legătură cu o comandă pentru sala de audiențe în Palatul Dogilor, din 1507 și 1508, precum și în actele cu privire la frescele reședinței Fondaco dei Tedeschi. Golul de informații a fost umplut de legende, care au adâncit misterul vieții sale. Un lucru este sigur în privința pictorului venețian: fără el nudul de femeie, ca și rolul culorii în pictura europeană ar fi altfel de cum le cunoaștem astăzi. Piero della Francesca și Giovanni Bellini relevaseră deja posibilitățile nelimitate ale culorii, dar numai Giorgione a eliberat-o de dominația desenului. Consecințele acestei revoluții au fost de o uriașă însemnătate. În fața pictorilor s-au deschis teritorii noi, artiști doritori de înnoire, Tițian, Velazquez, Cézanne, au pornit la cucerirea acestor tărâmuri din lumea culorilor. În timpul vieții, maestrului din Castelfranco i se spunea Giorgio sau Zorzi (în dialect venețian). Fiind din ce în ce mai prețuit pentru picturile sale, cu timpul a fost numit Giorgione ("marele Giorgio"). Augmentativul apare pentru prima oară la Paolo Pino, în ale sale Dialoghi della Pittura, publicate la Veneția în 1548. În legătură cu acest supranume, Vasari scrie: "Datorită ținutei sale superbe și a spiritului său nobil, a fost numit Giorgione". Giorgione s-a născut în 1477 sau 1478 în Castelfranco, orășel situat între Vicenza și Treviso. Nu se știe cu precizie ce vârstă avea când a sosit la Veneția. După cele scrise de Vasari în "Viața celor mai iluștri pictori, sculptori și arhitecți", Giorgione ar fi lucrat la început, aproximativ în perioada dintre anii 1485 și 1490, în atelierul lui Giovanni Bellini, în acel timp unul dintre cei mai cunoscuți maeștri ai școlii venețiene. Tânărul Giorgio învață acolo tehnica redării luminii prin culoare, tehnică introdusă de Antonello da Messina (cca. 1430-1479) și este influențat indirect, prin intermediul atelierului Bellini, de viziunea plastică a lui Andrea Mantegna. Dar nu putem exclude nici influența lui Vittorio Carpaccio (1460-cca. 1525) și a inovațiilor sale în arta plastică. Vasari notează că, atunci când a descoperit operele lui Leonardo da Vinci, Giorgione a fost atât de entuziasmat de stilul acestuia încât "toată viața lui ar fi dorit să fie aproape de el".Tehnica de "sfumato", tipică lui da Vinci, este, se pare, cea care l-a atras pe Giorgione Influența s-a datorat probabil prezenței lui Leonardo la Veneția în anul 1501. Pe tânărul pictor îl interesează și artiștii care trăiesc în afara Republicii Venete. Este de presupus că Giorgione a luat contact și cu pictura lui Perugino (1450-1523) care a vizitat Veneția în 1494. În sfârșit, pictura flamandă, aflată la mare cinste la Veneția, a influențat de asemenea activitatea artistică a lui Giorgione. Talentul lui Giorgione s-a manifestat pentru prima dată în 1504, când a realizat tabloul de altar pentru catedrala San Liberale din Castelfranco, la comanda condotierului Tuzio Costanzo. Paternitatea acestui tablou pictat în ulei pe lemn nu mai trezește azi nici o îndoială. Se poate constata că artistul tratează tema tradițională (Madonna cu Pruncul Iisus și doi sfinți) într-un fel diferit de modalitățile anterioare. Spațiul sacral, Madonna cu Pruncul pe un tron "absurd de abrupt", este despărțit de peisajul de fond printr-o draperie roșie de catifea. Înălțimea tronului permite pe de altă parte legătura motivică dintre Madonna și peisaj. Îndepărtându-se de schematismul lui Bellini, Giorgione își manifestă acum independența. Perioada studiilor sale se încheie, în acest mod, definitiv. O anumită clasicitate în aranjamente, așa cum se manifestă ea aici prin echilibrul volumelor, frontalitatea figurilor și compoziția în planuri paralele față de primul plan, va caracteriza însă și opera de maturitate a lui Giorgione. Revoluționară este uniformizarea reprezentării prin regia luminii. În activitatea sa de mai târziu temele religioase apar din ce în ce mai rar, cedând locul tematicii laice. Primei perioade de creație a artistului îi aparține și tabloul Judita. Tabloul este atribuit de către majoritatea cercetătorilor lui Giorgione și este datat pe baza criteriilor stilistice între anii 1500-1505. El denotă încă o puternică influență a atelierului lui Bellini. Tabloul ilustrează o scenă dintr-o legendă despre copilăria lui Moise, care ar fi fost supus, copil fiind, unei probe de foc pentru a-i demonstra puterea supranaturală. Pruncul Moise trece nevătămat peste această probă cu jăratic. Reprezentarea are în comun cu piesa de altar din Castelfranco aranjamentul scenic al personajelor și rolul important pe care-l joacă peisajul în ansamblul compozițional. În anul 1507, lui Giorgione i se comandă o pictură pentru sala "consiliului celor Zece" din Palatul Dogilor, operă care, din păcate, nu s-a păstrat. O soartă asemănătoare au avut și frescele sale executate pe frontispiciul clădirii Fondaco dei Tedeschi (Casa breslei negustorilor germani), după ce aceasta a fost mistuită de un incendiu. Giorgione a lucrat aici la fațada principală, spre Canal Grande, Tițian, colegul său mai tânăr din atelierul lui Giovanni Bellini, a împodobit fațadele laterale. Frescele lui Giorgione, din care s-a păstrat un mic fragment reprezentând o femeie nudă ("Ignuda del Fondaco") conservat în Galleria Franchetti din Ca' d'Oro în Veneția, au fost terminate în 1508. Tematica frescelor a fost una ermetică, conform descrierilor martorilor de epocă, fiind probabil influențată de anturajul umanist al artistului. Fragmentul păstrat poate proveni dintr-o personificare a astrologiei. Comenzile sporite l-au determinat pe Giorgione să-și deschidă un atelier propriu, unde lucrează pictori începători ca Tițian și Sebastiano del Piombo. Mai târziu, colaborarea strânsă care s-a realizat între cei trei pictori a produs istoricilor de artă mari dificultăți în stabilirea paternității unor picturi atribuite lui Giorgione, pentru că el nu-și semna operele. Nu este exclus ca la realizarea unui tablou să fi contribuit mai mulți artiști, lucru obșnuit în acel timp, cum este cazul cu tabloul Venus dormind, la care se bănuiește o intervenție finală a lui Tițian. Tițian este cel care a finalizat, conform mărturiei lui Marcantonio Michiel, peisajul și o figură a lui Cupidon. Această figură a fost acoperită în 1837, din cauza stării proaste de conservare a tabloului. Examinarea radiografică a pânzei a revelat existența acestui Cupidon în original. Tabloul, executat în jurul anului 1508 la comanda lui Girolamo Marcello), în care peisajul reprezintă pentru prima dată tema principală și nu numai un cadru convențional, a fost pictat cu o tehnică deosebită, ceea ce Vasari numește "stilul nou" ("maniera nuova"), fără un desen pregătit dinainte. Lucrarea îi este atribuită lui Giorgione de către Michiel, care avusese posibilitatea să o vadă în 1530 în colecția lui Gabriele Vendramin. Vendramin a sugerat, se pare, tema operei. Giorgione nu efectuează studii prealabile pe hârtie, ci aplică direct culoarea pe pânză, mulțumindu-se cu schițarea, cu pensula, a conturilor formelor de bază. Aceasta este explicația pentru faptul că, sub ultimul strat de vopsea, se pot descoperi urme ale unor motive pe care artistul le-a abandonat în cursul lucrului. Examinarea radiografică a pânzei a relevat faptul că, într-o primă versiune a lucrării, în locul tânărului din prim-plan apărea o femeie făcând baie. Acest fapt i-a determinat pe unii cercetători să atribuie lucrarea genului peisagistic. Există însă și studii iconografice care interpretează tematica lucrării cu ajutorul unor izvoare literare; astfel, în scenă este văzută despărțirea lui Paris de nimfa Oinona, ilustrarea visului lui Poliphilio, Dionis alături de Semele și Io, Zeus alături de Io ori legenda ermetică a nașterii lui Moise. Un cercetător precum Edgar Wind interpretează tema mult mai general, văzând în lucrare o alegorie pastorală a vieții omului. Soldatul întruchipează în această interpretare puterea (Fortitudo), femeia este Caritas. Virtutea masculină și cea feminină nu trebuie să se teamă de furtuna care se anunță. Din punct de vedere stilistic, Furtuna reprezintă faza de maturitate în creația pictorului. Magistrală este viziunea naturalistă a vegetației și a ruinelor, culorile estompate de brusca lumină a unui fulger. Tematic, Giorgione alege deci tocmai starea cea mai perisabilă a reprezentării, cu totul dependentă de condițiile atmosferice ale scenei. Poate cea mai controversată operă a lui Giorgione este tabloul cunoscut sub numele de Apus de soare ("Il tramonto"), care reprezintă pe San Rooco și San Gottardo, pictat probabil sub impresia unei epidemii de ciumă ce s-a abătut în anul 1504 asupra peninsulei italice. Figura Sfântului Gheorghe cu balaurul în partea de sus din dreapta a tabloului a fost adăugată de un restaurator trei secole mai târziu. Specialiștii nu reușesc să interpreteze semnificația unui tablou în care monștrii de apă și cei de uscat sunt zugrăviți în același spațiu cu oamenii. Între anii 1508 și 1509, Giorgione realizează compoziția Cei trei filosofi ("I tre filosofi") pentru Taddeo Contarini. Și în acest caz există divergențe în legătură cu cele trei personaje reprezentate. Opinia cea mai răspândită este că nu ar fi vorba de filosofi, ci de cei trei magi din Răsărit care așteptă apariția stelei vestitoare a nașterii lui Christos. În acest tablou Giorgione se înfățișează pe sine în postura celui mai tânăr dintre cei trei înțelepți. Tabloul este de obicei datat în legătură cu lucrările pentru Fondaco dei Tedeschi, tematica sa denotă aceeași preocupare cu subiectele esoterice. În Portretul unei tinere femei, cunoscut în mod tradițional și sub numele de "Laura", datorită ramurilor de laur ce se văd în spatele modelului, artistul a pictat probabil portretul unei curtezane din Veneția. Senzualitatea emanată de tablou întărește această presupunere, mai ales că Giorgione - așa cum notează Vasari - "era un mare iubitor al aventurilor amoroase (cose d'amore)".După majoritatea istoricilor de artă, tabloul Concert câmpenesc ("Concerto campestre") realizat între anii 1508 și 1510, ar fi opera exclusivă a lui Giorgione, deși o contribuție a lui Tițian nu este exclusă. Este surprinzătoare zugrăvirea laolaltă a nudurilor de femeie și a bărbaților îmbrăcați."Dejunul pe iarbă" al lui Édouard Manet, care a provocat la vremea respectivă un imens scandal, este o variantă liberă a tabloului lui Giorgione. Tema arcadică corespunde preocupărilor pe care i le atribuie contemporanii lui Giorgione; frumusețea feminină, muzica, lirismul exprimat prin atmosferă și peisaj. Potrivit legendei, Giorgione avea trei pasiuni: pictura, muzica și dragostea. Și tocmai în aventurile amoroase ale pictorului găsește Vasari și explicația morții sale timpurii. Căci, susține el, pictorul o vizita și în timpul pustietoarei epidemii de ciumă din 1510 pe frumoasa lui amantă. O scrisoare a marchizei de Mantova, Isabella d'Este, menționează de asemenea faptul că artistul a căzut victimă epidemiei în toamna acelui an. Scrierile lui Marcantonio Michiel despre colecțiile de artă venețiene, redactate între 1525 și 1543, constituie importante surse pentru opera lui Giorgione. Desele menționări ale artistului relevă prețuirea de care s-a bucurat opera sa în rândul contemporanilor. Baldassare Castiglione îl enumeră apoi, în Curtezanul din 1528, printre cei mai mari artiști ai renașterii, alături de Leonardo, Mantegna, Rafael și Michelangelo, Vasari consideră în 1550 că artistul și-a fermecat atât contemporanii cât și urmașii. Admirația pentru Giorgione a persistat și a devenit o sursă a controverselor dintre istoricii de artă. Deoarece cercetarea dispune de foarte puține izvoare cu privire la viața artistului și doar de patru tablouri care îi pot fi atribuite acestuia cu certitudine, a apărut la începutul secolului al XX-lea o dispută între cercetătorii care tind să includă în corpul operei sale, bazându-se pe criterii stilistice, un mare număr de picturi (așa-numiții "pan-giorgioniști") și cei care îi asumă doar un număr foarte restrâns de lucrări: Tabloul de altar pentru catedrala din Castelfranco, menționat de către Ridolfi în 1648 drept operă a lui Giorgione. Laura, tablou cu o atribuție anterioară pe verso. Cei trei filosofi, tablou descris de către Michiel în cadrul colecțiilor lui Taddeo Contarini. |
Dumitru Nagîț (Rica) s-a născut în comuna Lipovăț (județul Vaslui) într-o familie de țărani - Nagîț Dumitru și Valenuța. După ce a absolvit școala generală din satul Căpușneni el a venit la Iași fiind admis printre primii la școala profesională de chimie. După absolvire acesteia, a urmat timp de cinci ani Liceul Energetic din Iași și apoi a absolvit Academia de Științe Economice din București. În perioada satisfacerii stagiului militar obligatoriu, a fost numit secretar cu probleme de propagandă. A absolvit ca șef de promoție Școala superioară de partid de la Brașov. În decursul unui singur an (1973-1974), Dumitru Nagîț a fost promovat succesiv în cadrul U.T.C., de la funcția de șef sector școli profesionale la șef sector PTAP, până la funcția de prim-secretar al Comitetului Județean Iași al U.T.C. După ce a activat timp de 10 ani în cadrul Uniunii Tineretului Comunist Iași, în anul 1984, Nagîț a fost numit secretar cu probleme organizatorice al Comitetului Municipal de Partid Iași. La 22 noiembrie 1989 a fost numit în funcția de prim-secretar al Comitetului Municipal PCR și primar al Iașului, înlocuindu-l în această funcție pe Eugen Nechifor. A deținut această poziție până la 22 decembrie 1989, când a fost înlăturat din funcție de Revoluția care a răsturnat de la putere regimul comunist. Înlăturat din funcție de către Revoluția din decembrie 1989 după o singură lună de activitate ca primar, Dumitru Nagîț a contractat în anul 1990 un credit bancar de 2 milioane de lei, pentru a rentabiliza secția de industrie textilă din comuna Rediu (județul Iași), împreună cu Gheorghe Gurincu și el fost prim-secretar al UTC.După un an, secția s-a transformat în SC "Mondex" SRL, având ca principal obiect de activitate producția de tricotaje. La scurt timp, întreprinderea a dat faliment, iar cei doi asociați s-au despărțit. Dumitru Nagîț s-a orientat apoi spre comerț, înființând SC "Mondex Alc" SRL, firmă prin care fostul primar achiziționa cereale pentru fabricile de alcool. El a fost implicat în dosarul "mafiei alcoolului", fiind acuzat că a prejudiciat statul, împreună cu alte câteva persoane, cu circa 2 miliarde lei vechi. Procesul în care era acuzat fostul primar a fost strămutat la Suceava, pentru a fi judecat de către Curtea de Apel din acest oraș. Dumitru Nagîț și-a pierdut viața în data de 31 ianuarie 2003, în urma unui accident rutier, produs la 200 de metri de la ieșirea din comuna Bunești, înainte de satul Cumpărătura (județul Suceava), el aflându-se în drum spre Suceava, pentru a fi prezent la un termen al procesului. Cauza accidentului a constituit-o un accident vascular suferit cu câteva secunde înainte de a intra în "curba morții" de la Cumpărătura. În urma accidentului vascular suferit, Dumitru Nagîț a pierdut controlul volanului, autoturismul Dacia 1310 a părăsit șoseaua și a căzut într-un șanț, izbindu-se de un pom. Moartea a survenit aproape instantaneu în urma leziunilor grave provocate de impactul violent cu pomul. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași . |
Ioan Manciuc s-a născut la data de 25 iulie 1929 în satul Șcheia, comuna Alexandru Ioan Cuza (pe atunci în județul Roman, azi în județul Iași), într-o familie de țărani înstăriți. Mama sa s-a căsătorit cu Dumitru Vasile Manciuc, după ce primul ei soț murise în timpul primului război mondial. Părinții săi au avut 6 copii, el fiind cel de-al treilea. A absolvit școala primară în satul natal, apoi a devenit copil de trupă la Arsenalul Armatei din Roman. În paralel, a urmat cursurile Școlii de arte și meserii. La vârsta de 14 ani s-a calificat ca electrician la Întreprinderea mecanică din Roman. În anul 1943, odată cu apropierea frontului de Iași, a plecat cu întreaga unitate la Sibiu, unde a lucrat la fabrica de armament timp de doi ani. Deoarece fabrica era în subordinea Armatei Germane, Manciuc a învățat acolo limba germană. A urmat apoi cursurile Liceului Teoretic și apoi Facultatea Muncitorească din Iași. A studiat șase ani la Moscova, învățând limbile rusă și franceză. A fost promovat din simplu muncitor în funcții de mare răspundere pe linie de partid și de stat. În perioada 1970-1979 el a deținut și funcția de președinte al Consiliului Popular al Municipiului Iași (denumire sub care era cunoscută în acele vremuri funcția de primar). În calitate de primar, el a făcut parte din Consiliul Executiv al Federației Mondiale a orașelor înfrățite, ocupând și funcția de vicepreședinte al acestuia. În martie 1979 primarul Manciuc s-a îmbolnăvit, având chisturi hidatice la ficat. A fost transportat la București, pentru a fi operat la Spitalul Fundeni. Ioan Manciuc a încetat prematur din viață la data de 27 martie 1979 în orașul București, în urma unui blocaj renal. A fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași. Ioan Manciuc a avut o contribuție importantă la transformarea municipiului Iași într-un oraș modern. El și-a consacrat întreaga activitate dezvoltării economico-sociale și edilitare a Iașului. Printre realizările sale ca primar pot fi menționate următoarele: amenajarea centrului civic al municipiului Iași construcția și dezvoltarea cartierului Alexandru cel Bun integrarea în municipiul Iași a suburbiilor Nicolina, Frumoasa și CUG, unde au fost construite blocuri de locuințe construirea de blocuri noi de locuințe în cartierele Păcurari, Tătărași și Nicolina extinderea și sistematizarea magistralei Socola construirea Stadionului Constructorul (astăzi demolat) pentru cartierele nou-înființate construirea bazinului de acumulare de la Cârlig El a fost cel care a realizat pasajul subteran din Piața Unirii, lucrare pentru care au fost alocate peste 15 milioane de lei la acea vreme. Cutremurul din 1977 a reprezentat pentru Manciuc ocazia de a schimba fața orașului și a amenaja centrul civic.„În centrul Iașului erau numai maghernițe ale comercianților evrei și străzi înguste care semănau mai mult a ulițe. Iașul nu avea nimic din ce se cheamă acum un centru civic. Palatul Roznovanu și Mitropolia erau singurele clădiri mai acătării”, a afirmat vicepreședintele Consiliului Județean Iași, Mihai Popescu. Până la cutremurul din 1977, actualul bulevard Ștefan cel Mare era o stradă strâmtă, mărginită de prăvălii mărunte. Deși centrul Iașului nu a suferit foarte mult de pe urma cutremurului, Manciuc a profitat de ocazie pentru a reamenaja centrul municipiului. În câteva zile, el a adus buldozere și bile de metal pentru demolări și, pe motiv că edificiile vechi din centru au fost afectate de cutremur, a demolat clădirile vechi din centrul orașului.„Când a venit comisia de la București să inventarieze efectele cutremurului, centrul Iașului arăta ca după bombardament”, a povestit Popescu. Guvernul a acordat bani pentru reconstrucția orașului Iași, care s-a transformat într-un imens șantier. Au fost construite cartierele Alexandru cel Bun și Dacia pe șesul Bahluiului; a lărgit Bulevardul Păcurari (care inițial era doar o stradă îngustă, cu prăvălii și case joase de la Fundație și până la ieșirea din Iași) transformându-l într-un bulevard străjuit de blocuri, precum și Bulevardul Independenței; s-a început sistematizarea cartierului Tătărași; suburbiile Nicolina, Frumoasa și CUG au fost integrate în municipiul Iași, construindu-se blocuri noi de locuințe. Pentru a evita pericolul de inundații, Ioan Manciuc a promovat proiectul de sistematizare a râului Bahlui. Albia râului a fost adâncită, cursul apei a fost modificat, au fost construite diguri de protecție care au ferit cartierele de locuințe de revărsări ale râului. Cu același scop, a fost construită și acumularea de la Cârlig, de la ieșirea din Iași. În perioada administrației sale, s-au început lucrările la cele patru mari pasaje rutiere din Iași: Cerna, Poitiers, Cetățuia și Socola. De asemenea, el a aplicat directivele Partidului Comunist Român cu privire la politica de industrializare a orașelor, având o contribuție importantă în dezvoltarea industrială a municipiului Iași prin atragerea de fonduri bănești pentru realizarea unei zone industriale de mare amploare.„A făcut tot ce înseamnă Zona Industrială. Datorită lui a fost adus CUG-ul în Iași, fiindca amplasamentul inițial era între Cozmești și Stolniceni-Prăjescu. (...) A mărit Grădina Botanică, la început avea câteva hectare. A făcut toate serele din jurul Iașului, livezile, stațiunile. Abatorul din Iași aproviziona trupele NATO din Germania. Pe lângă abator, a mai construit complexul de la Tomești, întreprinderile de lapte și alcool. A folosit metoda construirii pe locul viran. A sistematizat orașul. Problema sistematizării a fost o prioritate pentru el. Cei care i-au urmat au lucrat pe modelul său”, afirma fratele său, Gheorghe Manciuc, în anul 2009 . În afară de aceste activități, el s-a mai ocupat și de instituțiile de învățământ, sanitare și culturale din oraș, de păstrarea și punerea în valoare a tuturor monumentelor de artă și istorice. Printre realizările în acest domeniu menționăm construirea de noi cămine studențești, de licee cu profil industrial și a Casei de Cultură a Sindicatelor. A fost decorat în 16 decembrie 1972 cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a III-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”.Primarul care a profitat de cutremurul din '77 și a modernizat Iașiul cu buldozerele, 15 februarie 2013, Ionuț Benea, Adevărul |
Orașul este situat la o altitudine de 230 metri, în partea de est a raionului Secureni (la nord de satul Ojeva), pe malul drept al râului Nistru. La data de 6 aprilie 1973, printr-o hotărâre a ministrului energiei al URSS, s-a aprobat un proiect de construire pe fluviul Nistru a unui baraj și a unei centrale hidroelectrice de mare putere. Această decizie a stat la baza înființării localității Novodnistrovsk, odată cu construirea centralei hidroenergetice de pe malul Nistrului. Prin decizia nr. 57 din 25 februarie 1975 a deputaților din Consiliul Regional Cernăuți s-a înființat pe teritoriul raionului Secureni o localitate denumită Novodnistrovsk, care a primit statutul de așezare urbană (orășel). Infrastructura socială a orașului a fost construită pentru o populație estimată la 30.000-40.000 locuitori . Începând din anul 1991, orașul Novodnistrovsk face parte din raionul Secureni al regiunii Cernăuți din cadrul Ucrainei independente. La data de 17 noiembrie 1993, i s-a acordat statutul de oraș de subordonare raională, iar mai târziu, la 13 iulie 2000, prin Hotărârea Radei Supreme a Ucrainei, orașul Novodnistrovsk a declasat orașul Secureni de funcțiile sale administrative, devenind oraș de subordonare regională, astfel populația raionului a scăzut cu cei 10.342 locuitori ai orașului. În prezent, orașul are 10.413 locuitori, preponderent ucraineni. Locuitorii sunt angajați în principal la centrala hidroelectrică, dar în anul 2006 rata șomajului era de 17.8% . Conform recensământului din 2001, majoritatea populației orașului Novodnistrovsk era vorbitoare de ucraineană (%), existând în minoritate și vorbitori de rusă (%). Populația orașului Novodnistrovsk a evoluat de-a lungul timpului astfel: La recensământul din 1989, orașul Novodnistrovsk avea 10.511 locuitori. Conform recensământului din 1989, numărul locuitorilor care s-au declarat români plus moldoveni era de 197 (42+155), adică 1,84% din populația localității . Conform recensământului efectuat de autoritățile ucrainene în anul 2001, populația orașului Novodnistrovsk era de 10.344 locuitori, fiind împărțită în următoarele grupuri etnice: |
Se acceptă, în general, că doricul provine din Munții Epirului, din nord-vestul Greciei, locul de baștină al grecilor dorieni. Dialectul s-a extins în toate celelalte regiuni în timpul invaziei doriene (circa 1150 î.Hr.) și a colonizării ulterioare. Prezența unui stat doric (Doris) în Grecia centrală, la nord de Golful Corint, a condus la teoria că dialectul doric provine din Grecia de nord-vest sau poate de dincolo de Balcani. Totuși, nu se știe exact unde era granița preistorică și dacă îi cuprindea și pe macedonenii antici (vezi Tableta blestemului Pella). Depinde de clasificarea aleasă dacă grupul de dialecte dorice se potrivește cu clasificarea completă a dialectelor vechi grecești. Mai multe puncte de vedere sunt expuse în articolul Dialecte grecești. Părerea răspândită în majoritatea punctelor de vedere expuse este că doricul e un subgrup al limbii grecești vestice. Unii folosesc termenii greacă nordică sau greacă nord-vestică în loc de greacă dorică. Distincția geografică este doar verbală, căci greaca dorică era vorbită la sud de "greaca sudică" sau "sudestică".Denumirea de "greacă nordică" se bazează pe presupunerea că dorienii au venit dinspre nord și pe faptul că doricul este strâns înrudit cu greaca nordic-vestică. Nu se cunoaște când a început diferențierea celor două dialecte. E posibil ca toți "nordicii" să fi vorbit un singur dialect până la invazia dorienilor; în mod sigur, dialectul doric nu ar fi putut să se diferențieze în dialectele ei clasice, decât atunci când dorienii ajunseseră în sud. Astfel, greaca vestică este cel mai potrivit nume pentru dialectele clasice. Greaca tsakoniană este o limbă din ramura doriană care a supraviețuit, descendentă a doricului laconian (spartan), vorbit încă pe coasta sudică Argolidică a Peloponesului, în prefectura modernă a Arcadiei. Astăzi, tsakoniana este o sursă de mare interes pentru lingviști, și o limbă aflată în prag de dispariție. Dialectele grupului doric sunt următoarele: Laconiana e atestată în inscripții pe vase de lut și piatră din secolul VII î.Hr. O dedicație către Elena datează din al doilea sfert al secolului VII î.Hr. Tarentum a fost fondat în anul 706 î.Hr. Trebuie ca fondatorii să fi vorbit deja dialectul laconic. Au supraviețuit multe documente din statul Sparta, ai cărui cetățeni se numeau lacedemonieni, după numele văii în care locuiau. Homer o numește "Lacedemon scorburos", deși se referă la o perioadă predoriană. Poetul spartan din secolul VII î.Hr., Alcman, folosea un dialect pe care unii îl consideră a fi predominant laconian. Filoxene (Philoxenus) din Alexandria a scris un tratat numit Despre dialectul laconian. Argolica era vorbită în Peloponesul nord-estic dens colonizat, de exemplu, în Argos, Micene, Hermione, Troezen, Epidaurus, până aproape de Atena, în insula Egina. Având în vedere că greaca miceniană a fost vorbită în această regiune în timpul epocii de bronz, este clar că dorienii au invadat-o, dar nu au putut să cucerească Attica. Dorienii au continuat invazia de la Argos la Creta și Rhodos. Există numeroase inscripții cu conținut legal, politic și religios, datând cel târziu din secolul VI î.Hr. Corintul contrazice prejudecata că dorienii ar fi fost militariști rustici, așa cum se consideră despre vorbitorii de laconiană. Poziționat pe o rută comercială internațională, Corintul a jucat un rol principal în recivilizarea Greciei, după secolele de dezordine și izolare ce au urmat declinului Greciei miceniene. Dialectele sunt, după cum urmează: Contracția ae > (ē) în loc de aticul/Koine (ā). eo, ea > (io, ia) în anumite dialecte dorice. Conservarea lui w inițial (ϝ), pierdut în atică/Koine. E.g. (woikos) - atică/Koine (oikos). Textele literare dorice și inscripțiile din epoca elenistă nu au digamma. Numeralul (tetores) "patru" în loc de aticul/Koine (tettares (tessares)). Numeralul (prātos) "primul" în loc de aticul/Koine (prōtos). Perosana întâi plural în , unde atica/Koine au . Varietăți ale limbii grecești vechi |
Acidul sulfuric (sulfat de dihidrogen, în conformitate cu nomenclatura IUPAC) este un compus chimic al sulfului cu formula chimică H2SO4. Acesta este un lichid incolor, uleios, foarte vâscos și higroscopic. Acidul sulfuric este unul dintre cei mai puternici acizi și foarte coroziv. Acidul mineral formează două serii de săruri, sulfații acizi și sulfații, în care în comparație cu radicalul liber, unul sau doi protoni sunt înlocuiți de unii cationi. Acidul sulfuric este unul dintre cele mai importante substanțe chimice din punct de vedere tehnic și constituie unul dintre cei mai fabricați precursori chimici. În 1993, aproximativ 135 de milioane de tone de acid sulfuric au fost produse. Este utilizat în principal în producerea fertilizatorilor și pentru a reprezenta alți acizi minerali, cum ar fi acidul clorhidric sau acidul fosforic. Este în mod frecvent utilizat în soluții apoase de diferite concentrații. Anhidrida acidului sulfuric este trioxidul de sulf (SO3). Atunci când trioxidul de sulf este dizolvat în acidul sulfuric peste raportul stoichiometric, soluția este cunoscută sub denumirea de acid sulfuric fumans sau oleum , întrucât aceasta conține sulf ce este emis cu ușurință ca fum. Acizii asociați celui sulfuric sunt acidul sulfuros (H2SO3), care este derivat din dioxidul de sulf , și acidul tiosulfuric (H2S2O3), în acest caz un atom de oxigen fiind înlocuit de către sulf. Acidul sulfuric este cunoscut încă din vechi timpuri sub denumirea de vitriol. Primele indicații ale acestuia se găsesc în textele alchimistului istoric controversat Dschābir ibn Hayyān din secolul al VIII-lea. Apoi, acesta a fost menționat împreună cu unele metode de fabricare posibile în scrierile alchimistului Albertus Magnus (1200-1280) și ale lui Basilius Valentinus (c. 1600). Aceștia au descris metode de produce a vitriolului din diferiți sulfați naturali - ca și calcantitul sau alaunul. Numele de ulei de vitriol este derivat de la denumirea învechită de vitriol pe care o aveau aceste minerale. Prima sursă ce conținea cantități mari de acid sulfuric a fost vitriolul. Din secolul al XVI-lea, el a fost fabricat în Boemia, Saxonia și Harz, unde procesul de fabricare al vitriolului a produs acid sulfuric. După numele primei mare producții din Nordhausen, produsul a fost redenumit Vitriol Nordhausen. Primele investigații științifice ale acidului sulfuric au fost desfășurate de către Johann Rudolph Glauber. El a reacționat acidul cu clorura de sodiu și a obținut acid clorhidric și sulfat de sodiu, care a fost denumit Sarea Glauber. Totuși, metodele în care erau folosiți sulfații erau foarte complicate și scumpe. Pentru a obține cantități mai mari de produs, în secolul al XVIII-lea s-a dezvoltat un procedeu în care sulful și salpetrul era ars în borcane de sticlă. Pentru că recipientele din sticlă erau prea fragile, în 1746, John Roebuck a fost primul care a încercat reacția în unele mai rezistente de plumb. După 1793, Nicolas Clément-Désormes și Charles Bernard Désormes au descoperit că utilizând aerul, salpetrul era redus semnificant în volum, așadar metoda camerelor de plumb putea fi utilizată industrial. Acest lucru a fost particular pentru anul 1789 când a fost descoperit de Nicolas Leblanc și aplicat în 1791 pentru producția carbonatului de sodiu. Procesul a fost îmbunătățit de mai multe ori de Joseph Louis Gay-Lussac și s-au dezvoltat metodele de absorbție a gazelor nitroase Astfel, era posibilă producerea continuă a acidului. Principalul dezavantaj al acestei metode este că a fost atinsă o centrație de doar 78%, iar soluțiile mai concentrate de oleum vor produce distilarea vitriolului. O metodă de producere de acidului sulfuric extrem concentrat a fost dezvoltată numai după 1870, când a fost descoperit procedeul de contact. Liber și nedisociat în ioni de oxoniu sau de sulfat, acidul sulfuric este foarte rar în natură. În |
Vengeance a fost un eveniment pay-per-view anual de wrestling organizat în luna iunie de federația World Wrestling Entertainment. Prima ediție a pay-per-view-ului a avut loc în 2001, când a înlocuit WWE Armageddon ca eveniment al luni decembrie, iar cu un an mai târziu Armageddon a revenit și Vengeance a luat locul ppv-ului WWF Fully Loaded. În 2003, evenimentul a fost unul exclusiv al diviziei SmackDown!, iar în perioada 2004-2006 unul exclusiv RAW. Vengeance 2002 a avut loc pe data de 21 iulie 2002, evenimentul fiind gazduit de Joe Louis Arena din Detroit, Michigan. Vengeance 2004 a avut loc pe data de 11 iulie 2004, evenimentul fiind gazduit de Hartford Civic Center din Hartford, Connecticut. Vengeance 2011 a avut loc pe data de 23 octombrie 2011, evenimentul fiind gazduit de AT&T Center din San Antonio, Texas. |
Ion Niculi s-a născut la data de 25 ianuarie 1887 în orașul Iași, într-o familie de muncitori. A lucrat de timpuriu ca ucenic, apoi lucrător tipograf. Începând din anul 1912 participă la mișcarea muncitorească, în special la numeroase acțiuni revendicative ale muncitorilor tipografi și textiliști din Iași. De asemenea, între anii 1925-1933, a activat în cadrul Blocului Muncitoresc Țărănesc, precum și în alte organizații inițiate și conduse de către PCR. A avut un rol important la manifestările de la Casa Poporului din Iași (constituită în anii 1918-1921), la tipărirea ziarului Moldova Roșie din satul Vlădiceni - Iași, la procurarea unor documente necesare muncii clandestine, precum și la desfășurarea activității altor organizații ieșene muncitorești și socialiste. Din cauza activității conspirative desfășurate și a funcțiilor de conducere deținute în organizațiile muncitorești comuniste, Ion Niculi a fost arestat în numeroase rânduri și condamnat, executând pedepse în închisorile pentru deținuți politici de la Galata - Iași, Chișinău, Doftana și Târgu Jiu. După răsturnarea guvernului antonescian la 23 august 1944, i se încredințează diverse funcții în partid și în stat. În urma alegerilor parlamentare din noiembrie 1946, este ales ca deputat al Blocului Național Democrat, îndeplinind funcția de vicepreședinte al Camerei Deputaților. Ion Niculi a primit titlul de "Erou al Muncii Socialiste”. A decedat la data de 31 iulie 1979 în orașul Iași, la vârsta de 92 ani, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași. titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră” |
Petru I, copilul țarului Alexei I din a doua căsătorie, a fost împiedicat să urce pe tron de diferitele facțiuni care se luptau pentru controlul noului împărat. Alexei a fost succedat de fiul din prima căsătorie, Feodor al III-lea, un tânăr bolnăvicios, care a murit în 1982. Petru I a fost încoronat co-țar cu fratele său vitreg, Ivan al V-lea, dar puterea era în mâinile surorii lor, Sofia. Sofia a domnit ca regent, în vreme ce regentul Petru primea permisiunea doar să se joace jocuri de război cu prietenii săi sau să colinde prin cartierele străinilor din Moscova. De foarte tânăr, Petru s-a arătat interesat de tacticile și tehnologiile militare occidentale, în special de industria militară, artilerie, navigație și construcția de corăbii. În 1689, folosindu-se de soldații pe care îi antrenase în timpul jocurilor de război, Petru a reușit să împiedice un complot pentru proclamarea ca împărăteasă a surorii sale vitrege, Sofia. După moartea fratelui său Ivan al V-lea, Petru a rămas țar unic. Domnia lui Petru a fost dominată de acțiunile războinice. Pentru început, a încercat să securizeze granițele sudice ale statului său împotriva atacurilor tătarilor și turcilor otomani. Una dintre campaniile sale la Marea Azov, care avusese ca obiectiv cucerirea unui port fortificat, a eșuat după prima tentativă de cucerire, reușind în 1696, numai după ce rușii au reușit să-și construiască o mică flotă. Pentru a putea continua războiul cu Imperiul Otoman, Petru a călătorit în Europa Occidentală în căutare de aliați. În timpul acestei vizite, prima făcută de un țar, el a vizitat Brandenburgul, Olanda, Anglia și Sfântul Imperiu Roman în timpul așa numitei Marea Ambasade. Petru a învățat foarte multe lucruri și a angajat numeroși tehnicieni și ofițeri occidentali. Misiunea sa diplomatică a fost întreruptă de tentativa susținătorilor Sofiei de a o plasa pe aceasta din urmă pe tronul Rusiei, complotul fiind zdrobit de credincioșii lui Petru. Odată ajuns în țară, Petru a ordonat ca mai multe sute de participanți la complot să fie torturați și uciși, trupurile lor fiind expuse în public pentru înspăimântarea dușmanilor țarului. Petru a eșuat în încercarea de a forma o mare alianță europeană împotriva Imperiului Otoman, dar în timpul călătoriei sale a hotărât să pornească război împotriva Suediei, o mare putere militară a Europei acelor vremuri. Considerând că Rusia are o șansă să-și croiască un drum de ieșire la Marea Baltică, Petru a făcut pace cu otomanii în 1700 și a atacat portul suedez Narva de la Golful Finic. Până în cele din urmă, tânărul rege Carol al XII-lea și-a demonstrat marile capacități militrare zdrobind armata lui Petru cel Mare. Din fericire pentru ruși, Carol, în loc să declanșeze o contraofensivă lui Petru, s-a încurcat într-o serie de războaie pentu ocuparea tronului statului Polono-lituanian. Acest răgaz i-a permis lui Petru să edifice o nouă armată după modelul occidental. Când armatele celor două puteri s-au întâlnit din nou la Poltava în 1709, rușii i-au învins pe suedezi. Când Carol a reușit să se refugieze pe teritoriul otoman, Petru cel Mare a găsit motivul perfect pentru a declanșa un nou război împotriva Imperiului Otoman. În 1711, țarul a fost de acord să retrocedeze portul Azov otomanilor. Marele Război Nordic, al cărui rezultat fusese decis în principal în timpul bătăliei de la Poltava, a mai continuat până în 1721, când Suedia a fost de acord cu semnarea Tratatului de la Nystad. Acest tratat de pace permitea Rusiei să incorporeze teritoriile care le ocupase în timpul luptelor: Livonia, Estonia și Ingria. Prin intermediul acestei victorii și a expansiunii teritoriale consfințite de tratatul de pace, Petru cel Mare a obținut o ieșire la mare, care-i permitea menținerea unei legături neîntrerupte cu Europa Occidentală. Mai târziu, Petru și-a asumat pe lângă titlul de țar și pe cel de împărat. În 1721 a fost proclamat Imperiul Rus. Petru cel Mare a reușit să înfăptuiască expansiunea țării și transformarea ei în imperiu prin înfăptuirea mai multor măsuri. El a înființat forța maritimă a țării, a reorganizat armata în conformitate cu modelele vest-europene, a modelat primul guvern și a mobilizat toate resursele financiare și umane ale Rusiei. În timpul lui Petru cel Mare, armata a înrolat pe viață soldați profesioniști din rândurile populației plătitoare de impozite, a încadrat armata cu ofițeri profesioniști din rândurile nobilimii, și a cerut aristocraților să aleagă între serviciul pe viață în forțele armate sau în administrația civilă. În 1722, Petru I a introdus Tabelul rangurilor, care determina poziția și statutul unei persoane funcție de serviciile făcute imperiului mai degrabă decât funcție de naștere sau apartenență la aristocrație. Noul sistem introdus de țar perimitea tuturor, inclusiv oamenilor de rând, ca, după ce atingeau un anumit nivel în sus-numitul tabel, să fie înnobilați automat. Petru a schimbat regulile de succesiune la tron după ce și-a omorât propriul fiu, Alexei, care se opunea reformelor și care devenise un centru de polarizare a grupurilor conservatoare. Noua lege promovată de Petru permitea împăratului să-și aleagă propriul succesor, dar el nu a reușit să facă o asemenea alegere mai înainte de a muri în 1725. În deceniile care au urmat, absența unor reguli clare de succesiune a cufundat monarhia într-o serie de intrigi, comploturi, lovituri de stat și contralovituri de stat. În acele vremuri, factorul hotărâtor în obținerea tronului devenise sprijinul corpului de elită al gărzilor Palatului Imperial din Sankt Petersburg. După moartea lui Petru, tronul a fost ocupat de soția sa, Ecateriana I, dar ea a murit la scurtă vreme, în 1727. Nepotul lui Petru I, Petru al II-lea a fost încoronat țar. În 1730, Peter al II-lea a murit de variolă, și o fiică a lui Ivan al IV-lea, care fusese co-țar cu Petru I, Ana Ivanovna, a fost încoronată împărăteasă. Grupul de nobili care asiguraseră ascensiunea Anei Ivanovna pe tron a încercat să-i impună diverse condiții împărătesei. În lupta împotriva foștilor susținători, Ana s-a bucurat de ajutorul unor nobili care se temeau mai mult de dominația oligarhiei ruse decât de domnia unui monarh autocrat. Astfel, principiul auatocratice s-au bucurat de un sprijin puternic în ciuda luptelor haotice pentru tron. Ana a murit în 1740, iar nepotul ei minor a fost proclamat țar cu numele de Ivan al VI-lea. După o serie de lovituri de palat, Ivan a fost înlocuit de fiica lui Petru I, Elisabeta, care a domnit între 1741 și 1762. În timpul domniei succesorilor lui Petru cel Mare, Rusia a avut un rol din ce în ce mai activ în diplomația europeană. Din 1726 până în 1761, Rusia s-a aliat cu Austria împotriva Imperiului Otoman, sprijinit în mod tradițional de Franța. În războiul polonez de succesiune, (1733-1735), Rusia și Austria au blocat candidatura pretendentului francez la tronul Poloniei. Într-un război costisitor cu otomanii în 1734-1739, Rusia a recucerit portul Azov. Cele mai multe cuceriri teritoriale în Europa le-a avut în timpul Războiului de șapte ani (1756-1763), care a avut lupte pe trei continenete, protagoniștii fiind Regatul Unit și Franța, plus numeroșii lor aliați. În acest război, Rusia a continuat alianța cu Austria, dar Austria a ales să se alieze cu Franța împotriva Prusiei. În 1760, forțele Rusiei au ajuns la porțile Berlinului. Din fericire pentru Regatul Prusiei, Elisabeta a murit în 1762, iar succesorul ei, Petru al III-lea, un mare admireator al regelui Frederic cel Mare, a schimbat alianțele, alăturându-și imperiul cu Prusia. Petru al III-lea a avut o domnie scurtă și nepopulară. Deși era nepotul lui Petru cel Mare, tatăl lui erea duce de Holstein-Gottorp, astfel încât Petru al III-lea fusese crescut într-un mediu german luteran. Rușii îl considerau un străin. Împăratul nu și-a ascuns disprețul pentru tot ce era rusesc și a atacat Biserica Ortodoxă, a schimbat modul de instruire a armatei după modele prusace și a privat militarii de bucuria unei victorii, aliindu-și imperiul cu Prusia. Folosindu-se de nemulțumirile din toate straturile sociale și temându-se pentru propria sa poziție, soția împăratului, Ecaterina, l-a răsturnat de la putere cu ajutorulu unor complotiști, Alexei Orlov, amantul împărătesei, asasinându-l în cele din urmă pe țarul detronat. Astfel, Ecaterina a fost încoronată în iunie 1762 ca împărăteasă cu numele de Ecaterina a II-a. Domnia împărătesei Ecaterina a II-a a fost una a expansiunii țării, care a adus impeiului noi teritorii uriașe în sud și vest, ca și o consolidare a puterii centrale. După victoria dintr-un nou război ruso-turc dintre 1768 și 1774, părțile au semnat pacea de laKuciuk-Kainarji. Prin acest tratat, Rusia obținea o ieșire la Marea Neagră, iar tătarii din Crimeea deveneau independenți de puterea otomană. În 1783, Ecaterina a anexat Crimeea, acțiune care fost pretextul pentru un nou război ruso-turc în 1787 - 1792. La încheierea acestui nou conflict, a fost semnat tratatul de la Iași, prin care Rusia își extindea puterea în sud est până la râul Nistru. Termenii tratatului aminteau de planurile Ecaterinei de expulozare a otomanilor din Europa și de refacere a Imperiului Bizantin sub control rusesc, așa numitul "proiect grecesc". Imperiul Otoman nu a mai fost o amenințare serioasă pentru Imperiul Rus, care și-a manifestat tot mai pregnant influența în Balcani. Expansiunea spre vest a Rusiei a fost rezultatului participării armatelor Ecaterinei la împărțirile Poloniei. Cum Polonia devenea din ce în ce mai slabă în secolul al XVIII-lea, fiecare dintre cei trei vecini ai acesteia, și anume: Rusia, Prusia și Austria, au încercat să-și plaseze propriul candidat pe tronul de la Varșovia. În 1772, cele trei puteri mai sus-amintite au căzut de acord cu o împărțire a vecinului lor comun. Rusia a obținut stăpânirea asupra unor părți ale Belarusului și întreaga Livonie. După aceste pierderi teritoriale, Polonia a inițiat un vast program de reforme, care includea un proiect revoluționar de constituție, proiect care a alarmat conservatorii atât din Polonia cât și din Rusia. Folosindu-se de pretextul amenințării radicalismului polonez, aceleași trei puteri vecine au ocupat noi teritorii poloneze în 1793. De această dată, Rusia a obținut aproape întregul Belarus și Ucraina la vest de Nipru. Ultima împărțire a dus la o răscoală antirusă și antiprusacă, care s-a încheiat cu a treia împărțire din 1795. Ca urmare a acestei ultime împărțiri, Polonia a dispărut de pe harta politică a Europei. Deși împărțirile Poloniei au adus Imperiului Rus noi teritorii și prestigiu, au creat și dificultăți importante. După ce Polonia a dispărut ca stat-tampon, Rusia se învecina acum atât cu Austria cât și cu Prusia. În plus, imperiul a devenit mai eterogen din punct de vedere etenic, trebuind să asimileze un mare număr de polonezi, ucrainieni, bieloruși și evrei. Soarta țăranilor ucrainieni și bieloruși, care lucrau în principal ca iobagi, nu s-a schimbat prea mult sub stăpânirea rușilor. Existența unui mare număr de credincioși catolici în noile teritorii cucerite a făcut și mai grea integrarea cetățenilor de altă credință decât cea ortodoxă. În timpul războiului ruso-turc din 1768 - 1774, Rusia a fost confruntată cu Răscoala lui Pugaciov. În 1773, un cazac de pe Don, Emilian Ivanovici Pugaciov s-a proclamat reînviatul țar Petru al III-lea. Un mare număr de cazaci, diferite triburi turcice care erau nemulțumite de creșterea centralizării statului rus, dar și muncitorii industriali din Munții Ural și iobagii care doreau libertate s-au alăturat răscoalei. Implicarea adâncă a forțelor armate ruse i-au permis lui Pugaciov să preia controlul asupra unei părți a zonei Volgii. În 1774, armta regulată a zdrobit rebeliunea. Istoria armatei ruse din această perioadă este legată de numele lui Alexandr Suvorov, un general care și-a câștigat renumele de a nu fi pierdut nicio bătălie. Din 1777 până în 1783, Suvorov a fost la comanda armatelor din Crimeea și Caucaz, fiind avansat la gradul de general-locotenent în 1780 și de general de infanterie în 1783, la încheierea misiunii sale în zonă. Din 1787 până în 1791 a luptat într-un nou război ruso-turc (1787-1792), în cursul căruia a câștigat un șir de victorii. Suvorov a condus ofensiva victorioasă rusă împotriva lui răsculaților lui Kościuszko. Ecaterina cea Mare a murit în 1796, urmându-i pe tron (1796-1801) fiul ei Paul. Politica sa externă a împins Rusia într-o coaliție împotriva Franței în 1798, iar mai apoi într-o neutralitate armată împotriva Regatului Unit în 1801. Modelarea de către noul împărat a armatei ruse după modelul prusac l-a adus pe Paul în conflict cu Suvorov, acesta autoexilându-se după ce a căzut în disgrație. Suvorov a fost rechemat la conducerea armatelor ruse în 1798-1799, în această perioadă trupele imperiale comportându-se remarcabil în campaniile din Italia și Elveția. La începutul secolului al XIX-lea, populația, resursele naturale, diplomația internațională și forțele armate au transformat Rusia într-unul dintre cele mai puternice state ale epocii. Puterea crescâdă i-a permis Rusiei să joace un rol din ce în ce mai important în politica europeană. Acest rol a atras imperiul intr-o serie de războaie împotriva lui Napoleon Bonaparte, care a avut consecințe pe termen lung asupra Rusiei și Europei. După o perioadă iluministă, Rusia a devenit unul dintre cei mai activi oponenți ai curentului liberalizării în Europa Centrală și Apuseană. Dat fiind statutul ei de mare putere europeană, Rusia nu a putut să scape de implicarea ei în războaiele revoluționare franceze și napoleoniene. Sprijinul lui Paul pentru cauza Cavalerilor Ospitalieri, (și acceptarea poziției de Mare Maestru al Ordinului) a îndepărtat pe mulți dintre membrii curții de la Petersburg. Politicile sale liberale față de clasele de jos, descoperirea corupției printre responsabilii tezaurului și dorința de reformă i-au pecetluit soarta împăratului. În martie 1801, Paul a fost asasinat de o mână de nobili și ofițeri nemulțumiți. Alexandru I, (care a domnit între 1801-1825), i-a succedat tatălui său, Paul I. Pe seama noului țar au circulat zvonuri cu privire la implicarea în asasinat. Preocuparea de căpătâi a lui Alexandu a fost politica externă, nu cea internă. Temându-se de politica expansionistă a lui Napoleon și de creșterea puterii Franței, Alexandru a implicat Rusia într-o alianță cu Marea Britanie și Austria împotriva împăratului francez. Napoleon i-a învins pe ruși și austrieci la Austerlitz în 1805 și i-a zdrobit pe ruși la Friedland în 1807. Alexandru a fost forțat să ceară pacea și prin semanarea Tratatului de la Tilsit, Rusia a devenit aliatul Franței. Rusia a folosit acest tratat pentru a continua expansiunea sa teritorială. După războiul finlandez, Rusia a cucerit Marele Ducat al Finlandei de la Suedia în 1809 și Basarabia în 1812. Alianța ruso-franceză a devenit din ce în ce mai încordată. Napoleon era preocupat de preocuparea rușilor pentru cucerirea stâmtorilor vitale Bosfor și Dardanele. În același timp, Alexandru considera Marele Ducat al Varșoviei, statul polonez aflat sub influența Franței, ca o amenințare la adresa Rusiei. Cererea lui Napoleon ca Alexandru să se alăture blocadei continentale antibritanice a dus uriașe pagube comerțului exterior rusesc, ceea ce a dus la încălcarea de către țar a condițiilor embargoului. În1812, Naoleon a invadat Rusia pentru a-l obliga pe Alexandru să păstreze Rusia în Sistemul Continental și să renunțe la amenințarea cu invazia din Poloni. Grande Armée, (650.000 de oameni (270.000 francezi și mulți aliați), au traversat râul Nimen pe 23 iunie 1812. Rusia a proclamat declanșarea Războiului Patriotic, în timp ce Napoleon a proclamat al doilea război polonez, dar în ciuda așteptărilor polonezilor, care au asigurat peste 100.000 de soldați francezilor, Napoleon a evitat să facă orice fel de concesiune Poloniei, deoarece dorea să aibă mâinile libere ca să poată negocia cu Rusia. Rusia a folosit politica pământului pârjolit în timpul retragerii, până în momentul bătăliei de la Borodino (7 septembrie), când rușii au dat prima luptă serioasă. Bătălia a fost foarte sângeroasă, iar rușii au fost în cele din urmă forțați să se retragă din nou și au lăsat neapărată capitala țării, Moscova. Până pe 14 septembrie, Moscova a fost ocupată, în condițiile în care capitala fusese abandonată de ruși, iar condamnații din închisorile orașului au fost eliberați pentru a-i incomoda pe francezi. Alexandru I a refuzat să capituleze și cum nu exista niciun semn de victorie clară încât Napoleon a fost forțat să se retragă din Moscova după ce guvernatorul rus, prințul Rastopcin, a ordonat se pare incendierea orașului. Retragerea fracezilor a început, ducând la pierderea a peste 370.000 de soldați, în cea mai mare parte morți de foame și frig, iar 200.000 au fost luați prizonieri. Până în noiembrie, numai 27.000 de soldați au mai treversat râul Berezina. Napoleon și-a părăsit armata pentru a se reîntoarce la Paris în vederea pregătirii apărării Poloniei. Armata rusă i-a urmărit pe francezii în retragere prin Europa Centrala și Occidentală până la porțile Parisului. După înfrângerea lui Napoleon, Alexandru a devenit conoscut ca salvatorul Europei, și a jucat un rol important în redesenarea hărții politice a continentului la Congresul de la Viena din 1815. În același an, Alexandru I a fost cuprins de un val de misticism religios și a inițiat înființarea Sfintei Alianțe, o înțelegere lejeră prin care monarhii națiunilor implicate, (cele mai multe din Europa), erau de acord să acționeze conform principiilor creștine. În 1814, a fost înființată pe principii mult mai pragmatice Alianța Cvatruplă între Rusia, Anglia, Austria și Prusia. Aliații au creat un sistem internațional de menținere status quo-ului teritorial și de prevenire a expansionismului francez. Alianța Cvadruplă, întărită de o serie de conferințe internaționale, a asigurat creșterea influenței Rusiei asupra Europei. În același timp, Rusia și-a continuat expansiunea. La Congresul de la Viena a fost creat Regatul Poloniei (Polonia Rusească), căruia Alexandru i-a asigurat o constituție. Prin aceasta, Alexandru devenea monarhul constituțional al Poloniei, în timp ce rămânea țarul autocrat al Imperiului Rus. El a fost de asemenea și monarhul Finladei, care fusese anexată în 1809 și care căpătase un statut de autonomie. În 1813, Imperiul Rus a cucerit teritoriul din jurul orașului Baku din Caucaz de la Persia. Până la începutul secolului al XIX-lea, imperiul era solid instalat și în Alaska. Istoricii sunt în general de acord că în timpul domniei lui Alexandru I s-a născut mișcarea revoluționară rusă. Tinerii ofițeri care au participat la luptele împotriva lui Napoleon din vestul Europei s-au reîntors în Rusia cu idei revoluționare, inclusiv în ceea ce privește drepturile omului, guvernul reprezentativ și democrație. Occindentalizarea intelectuală, care fusese inițiată în secolul luminilor de statul paternalist autocratic rus, includea acum și opoziția la autocrație, cereri pentru alegerea unui guvern reprezentativ, cereri pentru abolirea iobăgiei și, uneori, chemând la răsturnarea pe cale revoluționară a guvernării țariste. Ofițerii erau în mod particular incitați de faptul că Alexandru I oferise Poloniei o constituție, în vreme ce Rusia nu avea o asemenea lege fundamentală. Mai multe organizații clandestine se pregăteau să organizeze o revoltă de amploare, când Alexandru a murit pe neașteptate în 1825. După moartea împăratului, a urmat o perioadă de incertitudine, deoarece fratele lui și urmașul legal la tron, Constantin, a refuzat dreptul la succesiune. Un grup de ofițeri în fruntea a 3.000 de oameni au refuzat să jure credință fratelui lui Alexandru Nicolae, proclamându-și loialitatea față de o constituție a Rusiei. Deoarece aceste evenimente au avut loc în decembrie 1825, rebelii s-au numit pe ei înșiși decembriști. Nicolae a reușit să înăbușe rapid revolta, iar decembriștii care nu au fost uciși în timpul acțiunilor de înlătuare a rebeliunii au fost arestați și cei mai mulți au fost exilați în Siberia. Până la un anumit punct, decembriștii se înscriau în lunga tadiție a revoluționarilor de palat, care nu urmăreau decât plasarea propriului candidat pe tron. Dar datorită faptului ca decembriștii au urmărit de asemenea și punerea în aplicare a unui program politic liberal, revolta lor a fost considerată o mișcare revoluționară incipientă. Revolta decembristă a fost prima fisură evidentă între guvernanți și elementele liberale, o fisură care avea să se lărgească în anii care aveau să vină. Armata rusă în timpul războaielor napoleoniene |
Camaxtli, cunoscut și ca Mixcoatl-Camaxtli sau Mixcoatl-Camaxtli-Xocotl, a fost în mitologia aztecă și mitologia Maya zeul vânătorii, războiului, sorții și focului, care ar fi fost inventat de el însuși, acesta fiind unul din cei patru zei creatori ai planetei noastre, iar de către populația Chichimec acesta era considerat zeitate tribală. Zeul implica realizarea de sacrificii omenești, transformând luptătorii morți pe câmpul de luptă în stele pe cerul estic. Este reprezentat cu o mascǎ neagrǎ peste ochi și dungi distinctive roșii și albe pe corp. Împǎrțea aceste trǎsǎturi cu Quetzalcoatl, stǎpânul stelei zorilor, dar spre deosebire de acesta, Camaxtli distins prin uneltele de vânǎtoare, ce includeau un arc cu sǎgeți și o plasǎ sau un coș pentru pradǎ. |
După terminarea Facultății de Litere a Universității din Cluj, a funcționat câțiva ani ca profesor la Liceul de Băieți din Blaj, timp în care se îmbolnăvește de cancer. Este spitalizat la o clinică din Cluj. Pleacă la Viena, dar boala se agravează. Revine în țară și moare în clinica Sturdza din Cluj la data de 2 august 1937, la vârsta de numai 30 ani. Necrologul a fost rostit de Ion Agârbiceanu. Conducător al grupului literar al liceului (grup care a editat în 1925 propria revistă „Fire de tort”), scrie de timpuriu, tratând subiecte inspirate din viața aspră a țăranului român transilvan. Este un prozator înzestrat cu un robust talent litarar. Pe patul clinicii din Cluj scrie nuvela „Iobagii”, care obține premiul I la concursul literar organizat de ziarul clujean „România Nouă”.După decesul său, i se publică colecția de nuvele în volumul „Urcan Bătrânul”. Talentul său a fost asemănat cu cel al scriitorilor Ion Slavici, Ion Agârbiceanu și Liviu Rebreanu. Este unul din reprezentanții cei mai importanți ai ardelenismului literar românesc. Cenaclul literar din Turda îi poartă numele. Pe peretele casei sale natale se află inscripția: „De aici a plecat scriitorul Pavel Dan”. |
Unforgiven a fost un eveniment pay-per-view anual de wrestling organizat în luna septembrie de federația World Wrestling Entertainment. Inițial a fost o gală din cadrul evenimentelor In Your House, programând în prima ediție din 1999 primul meci Inferno din istorie, dintre The Undertaker și Kane. În perioada 2003-2006 a fost un eveniment exclusiv al diviziei RAW. Ultima ediție a fost în 2008, dupa ce din 2009 a fost inlocuit de WWE Breaking Point. Unforgiven 2007 a avut loc pe data de 16 septembrie 2007 în arena FedEx Forum din Memphis, Tennessee. În cadrul acestui eveniment a avut loc revenirea în ring a lui The Undertaker. |
Fides este zeița bunei-credințe în mitologia romană, simbolul personificat al loialității. Conform tradiției, cultul ei a fost întemeiat de regele Numa Pompilius și a fost totdeauna în strânsă legătură religioasă cu Jupiter. Templul din Roma al zeiței Fides a fost construit (cca 254 î.C.) în apropierea Capitolului; sacrificiile se efectuau cu mâinile acoperite simbolic, pentru păstrarea inviolabilității secretului. Emblema zeiței avea același simbol - două mâini care se strâng reciproc. Cultul pentru Fides a apărut probabil în timpul regalității romane, când poporul roman își constituia preceptele de bază ale societății sale. Zeița patrona atunci fidelitatea față de înțelegerile și contractele încheiate. Preoții îi aduceau sacrificii, având mâna dreaptă (simbolul înțelegerii și asociațiilor) înfășurată într-o bucată de stofă. De altfel, și monedele, având pe avers efigia zeiței Fides, purtau pe revers același simbol al mâinii drepte, ca garanție pentru respectarea contractelor. |
No Mercy este un eveniment pay-per-view anual de wrestling organizat în luna octombrie de federația World Wrestling Entertainment. Prima ediție a avut loc pe data de 16 mai 1999 în Manchester, Anglia. Evenimentul a fost desființat în 2008 dar în 2016 a revenit ca eveniment al brandului SmackDown iar din 2017 aparține mărci Raw. Au avut loc următoarele meciuri: No Mercy 1999 a avut loc pe data de 17 octombrie 1999, evenimentul fiind găzduit de Gund Arena din Cleveland, Ohio. No Mercy 2003 a avut loc pe data de 19 octombrie 2003, evenimentul fiind găzduit de 1st Mariner Arena din Baltimore, Maryland. |
Greaca eolică este un termen lingvistic folosit pentru a descrie o mulțime de sub-dialecte arhaice grecești, vorbite, în special, în Beoția (o regiune din Grecia Centrală), în insula Lesbos (aproape de Asia Minor) și în alte colonii grecești. Dialectul eolic făcea uz considerabil de așa numita conjugare verbală atematică, i.e. conjugarea terminată în-mi (e.g. atic-ionic - eolic „iubire”). Aceeași conjugare se găsește și în irlandeză, unde această selecție a fost generalizată, i.e-im. În dialectul lesbian, accentul tonic al tuturor cuvintelor este regresiv („barytonesis”), ceea ce e tipic doar pentru verbele altor dialecte (e.g. atic-ionic - lesbian „râu”).În thesaliană și boețiană, semi-vocala proto-indo-europeană (și protogreacă) w (digamma) s-a păstrat la începutul cuvintelor, așa cum era în dialectul doric (e.g. atic-ionic - boeoțian, doric „cuvânt, epopee” < PIE u̯ékʷos, cf. românul voce). În boețiană, sistemul vocalic era, în multe cazuri, schimbat, într-un mod care amintește de pronunția greacă modernă: atic-ionic - boeoțian - neogreacă ; atic-ionic - boeoțian - neogreacă ; atic-ionic - boeoțian - neogreacă . Varietăți ale limbii grecești vechi |
Hubal este zeul arab preislamic al Cerului și al Lunii, strămoșul tribului din zona Mecca. Era principala divinitate preislamică adorată în templul Kaaba. Închipuit antropomorf (o statuie a sa din piatră are una din mâni modelată în aur), totodată simbolizat însă și de piatra neagră sacră, zidită în peretele Kaabei. |
În prezent există două succesiuni la tronul României: cea după legea salică (o lege a francilor din secolul al VI-lea, ale cărei principii au fost introduse în constituțiile României de dinainte de 1952, principii respectate în general în estul creștin-ortodox ), și cea după principiul primogeniturii cognatice cu preferință masculină. Conform principiului legii salice din ultima constituție democratică în vigoare în perioada monarhiei din România, cea din 1923, au dreptul de succesiune la tron doar descendenții de sex masculin pe linie masculină. Astfel, ordinea de succesiune la tronul României după Regele Mihai I este următoarea: Acestă linie descinde din Prințul Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen, care, împreună cu tatăl său, Prințul Leopold , a renunțat la tronul României în favoarea fratelui său mai mic, viitorul Rege |
Cyber Sunday a fost un eveniment pay-per-view anual de wrestling organizat toamna de federația World Wrestling Entertainment. Prima ediție a avut loc în anul 2004, când gala a purtat numele de Taboo Tuesday. În perioada 2004-2006 a fost un eveniment exclusiv al diviziei RAW. Ultima editie a fost in 2008, dupa ce a fost inlocuit de Bragging Rights. Acest pay-per-view avea ca specialitate că toate meciurile aveau o stipulație precum adversarul sau tipul de meci care fani alegea-u prin voturi online. Cyber Sunday 2006 a avut loc pe data de 5 noiembrie 2006, evenimentul fiind găzduit de US Bank Arena din Ohio. Au avut loc următoarele meciuri: |
Huitzilopochtli a fost zeul național al aztecilor. A fost simultan un zeu al războiului, un zeu soare, unul al bărbaților tineri, războinicilor, furtunilor și un ghid al călătoriilor. În cultura Nahua, multe nume au înțelesuri ezoterice, fiind cunoscute doat inițiaților. Conform interpretării date de Laurette Séjourné, din cartea sa "Apa sacră", în hărțile civilizației Nahua, sudul este la stânga, iar sudul este totodată paradisul Soarelui. De asemenea, sufletele războinicilor morți se întorc pe Pământ ca fluturi și păsări colibri, explicații ce conduc la concluzia că numele ezoteric al lui Huitzilopochtli este "sufletul războinicului din paradis." |
Tabel - canalele TV cu recepție națională Au fost incluse în această listă numai canalele TV cu recepție națională și câteva cu recepție locală/regională. R=regional (canalul TV se recepționează doar în unele zone din țară). |
Armageddon a fost un eveniment pay-per-view anual de wrestling organizat în luna decembrie de federația World Wrestling Entertainment. Prima ediție a pay-per-view-ului a avut loc în decembrie 1999. În anul 2001 gala a fost anulată datorită evenimentelor tragice din 11 septembrie, în locul ei având loc ppv-ul WWE Vengeance. Ultima ediție acestui PPV a fost în anul 2008, fiind inlocuit apoi de WWE TLC: Tables, Ladders & Chairs. În anul 2003 a fost un eveniment exclusiv al diviziei RAW, iar în perioada 2004-2006 a ținut exclusiv de divizia SmackDown!. Armageddon 2002 a avut loc pe data de 15 decembrie 2002, evenimentul fiind gazduit de Office Depot Center din Sunrise, Florida. |
În perioada 2005-2007 a fost un eveniment exclusiv al diviziei RAW. Au avut loc următoarele meciuri: |
No Way Out a fost un eveniment pay-per-view de wrestling profesionist organizat în luna februarie de federația World Wrestling Entertainment. A fost creat în 1998, ca un eveniment In Your House în luna februarie a acelui an. No Way Out din 2000 a devenit un eveniment PPV pentru WWE. Pentru a coincide cu brand extension, în 2004 a devenit un eveniment exclusiv al diviziei SmackDown, dar pentru a urma forma WrestleManiei, în 2007 toate PPV-urile au devenit evenimente ale celor trei divizii: ECW, Raw și SmackDown. Evenimentul final a fost ținut în 2009, No Way Out fiind înlocuit de Elimination Chamber în 2010. Spectacolele a avut loc în S.U.A (8 state ale Statelor Unite ale Americii) și Canada (într-o provincie canadiană), unde fiecare a fost ținut într-o arenă. Fiecare eveniment a prezentat un angajat al WWE-ului care a participat în diferite meciuri de wrestling. Opt dintre main eventuri (evenimente principale) au fost meciuri pentru centuri. Wrestlingul profesionist este un sport profesionist necompetitiv, unde meciurile sunt prestabilite, și este de asemenea considerat o artă interpretativă atletică, conținând elemente puternice de catch wrestling, mock combat și teatru. Fiecare eveniment PPV prezintă diverse meciuri de wrestling profesionist care includ diferiți wrestleri implicați în dușmănii și povești preexistente și plănuite. Ei sunt portretizați ca niște ticăloși sau eroi în evenimentele plănuite care creează tensiune și culminează într-un meci sau o serie de meciuri de wrestling. În 2002, compania WWF a fost obligată de tribunal să-și schimbe numele, lucru ce a rezultat schimbarea numelui în WWE. Mai târziu în acel an, WWE a organizat un draft care a împărțit lotul în două divizii distincte de wrestling, Raw și SmackDown, și ECW în 2006. Înaintea de draft, meciurile prezentau wrestleri din lot fără nicio limitare; după draft, meciurile constau doar în wrestlerii din diviziile lor diferite. Primul eveniment No Way Out care urma să fie produs sub logo-ul WWE-ului și cu limitări ale lotului a fost No Way Out (2003) care a avut loc pe 23 februarie 2003. Anul următor, WWE a anunțat că evenimentele PPV, excluzând WrestleMania, SummerSlam, Survivor Series și Royal Rumble, vor deveni evenimente exclusive pentru fiecare divizie (No Way Out pentru SmackDown). După trei ani de producere ca un spectacol exclusiv, No Way Out (2007) a fost evenimentul final, după ce WWE a anunțat că evenimentele de atunci urmau să prezinte toate cele trei divizii. Fiecare spectacol a avut loc într-o arenă, cu nouă evenimente organizate în Statele Unite ale Americii și unul în Canada. Patru evenimente au fost ținute în coasta de vest a Statelor Unite ale Americii, trei în coasta de est, două în vestul mijlociu și unul în sudul Canadei. |
Ion Agârbiceanu (1882-1963) - protopop onorar greco-catolic al Clujului, scriitor, publicist, director revista clujeană Tribuna Theodor Angheluță (1882-1964) - matematician și profesor universitar român, membru de onoare al Academiei Române Vencel Bíró (1885-1962) - istoric, cu lucrări de seamă privind istoria Clujului Romul Boilă (1881-1946 - profesor universitar de drept constituțional Alexandra Ciura (1878-1936) - scriitoare, istoric literar, traducător din limba maghiară Doina Cornea (1929-2018) - publicistă, disidentă anticomunistă Leon Daniello (1898-1970) - medic, profesor universitar de pneumoftiziologie Nicolae Drăganu (1884-1939) - lingvist, istoric literar, profesor universitar Ioannes Fabritius de Gladis (1676-1750) - colonel, donator al terenului pentru cimitirul luteran Ion Goia (1892-1982) - medic internist, profesor universitarJenő Janovics (1872-1945) - actor, scenarist, cineast, regizor și director de teatru maghiar, pionier al cinematografiei, mentor al regizorilor Alexander Korda și Michael Curtiz, fondatorul studioului de film "Transsylvania" din Cluj Adrian Marino (1921-2005) - scriitor, critic literar Imre Mikó (1805-1876) - politician liberal, om de cultură Camil Negrea (1882-1956) - jurist, profesor universitar Marian Papahagi (1948-1999) - profesor universitar, critic literar, eseist și traducător român, director la Accademia di Romania din Roma Victor Papilian (1888-1956) - medic, profesor universitar, scriitor, om de cultură Dominic Stanca (1892-1979) - medic ginecolog, profesor universitar Alexandru Șerban (1922-2002)- economist, a fost primar al municipiului Cluj-Napoca în 1990, fiul celebrului economist și profesor universitar român Mihai Șerban Alexandru Brăduț Șerban (1960-1983) - alpinst, cunoscut și sub numele de Cuxi, primul român care a cucerit faimosul vârf Matterhorn (Mont Cervin, Monte Cervino, Elveția), 4477 m, din Alpii Apenini, pe 12 august 1982. În anul 1983, în vârstă de 23 de ani, avea să își găsească sfârșitul într-o avalanșă din Munții Retezat. Este fiul economistului Alexandru Șerban. Stefan Virgil Voda (1949-2012) - conferențiar universitar, antrenor emerit judo Doina Zegreanu (1941 - 2011) - profesor geografie, director școală |
Étienne Hajdu expune în 1939 împreună cu Vieira da Silva și Árpád Szenes la galeria Jeanne Bucher, care continuă să îi expună lucrările și în anii următori (1946,1948,1952,1957). Mobilizat din cauza războiului, apoi demobilizat, lucrează la o uzină de aluminiu de lângă Tarascon, apoi la o fabrică de marmură din Bagnères-de-Bigorre. În 1947 predă sculptura la atelierul lui Fernand Léger. În 1950 își construiește o casă-atelier la Bagneux. Elemente abstracte apar în arta sa din anii 1932-1934, dar abia după 1950 își creează un stil propriu. Hajdu a realizat sculpturi, basoreliefuri, altoreliefuri din lemn, marmură, onix, bronz și plumb, aluminiu și cupru, dar și "ștampile" ("estampilles", cum le numea el) pe hârtie. La el vom găsi din plin filiațiunea brâncușiană, aspirația către puritatea formei, arta de a reda viața organică a materiei și a o transfigura, inteligența tactilă, elanul inimii și preferința pentru liniile curbe, pentru planurile ondulate, pentru ritmurile lente și lumina care dezvăluie forma și se preface, prin subtile tranziții, în umbră. |
Feniculul sau molura (Foeniculum vulgare) este o specie de plantă perenă comestibilă din genul Foeniculum, familia Apiaceae (Umbelliferae), al cărei areal natural cuprinde regiunea mediteraneeană și sud-vestul Asiei (de la est la vest din Maroc și Portugalia până în Pakistan). Este o plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cilindrică, fin striată longitudinal,înaltă până la doi metri și ramificată începând de la bază. Frunzele, prevăzute la bază cu o teacă dezvoltată, sunt alungit-triunghiulare și multipenat-partite. Florile sunt mici, galben-aurii, dispuse în umbele mari, terminale. Fructele mature sunt de culoare cenușie sau brun-verzuie, au miros plăcut și gust dulceag. Se aseamănă cu mărarul, cu care poate poleniza încrucișat, rezultând semințe lipsite de aromă. Uleiul volatil determină acțiunea farmacologică : antispastică, sedativă, carminativă, expectorantă. Feniculul (Foeniculum vulgare) este folosit în tratarea a numeroase afecțiuni datorită proprietăților acestuia: antispastic, tonic nervos, dezinfectant. În medicina populară, feniculul era utilizat pentru vindecarea constipației, balonărilor, calmarea colicilor. Există câteva preparate pe bază de fenicul apreciate ca excelente remedii naturale: ceaiul de fenicul, necesar în vindecarea bronșitei, laringitei, amigdalitei, faringitei, oboselii fizice și psihice. Pulberea preparată din semințe de fenicul ajută la tratarea celulitei, depresiilor, amenoreei, digestiei lente, durerilor de cap. Vinul preparat din fructele de fenicul reprezintă un remediu natural excelent. Fructele de fenicul au proprietatea de a calma și alina durerile de orice natură și se pot utiliza sub forma de diverse preparate. |
Aceste proteine sunt de obicei găsite în laptele mamiferelor, alcătuind 80% din proteinele din lapte de vacă și între 20% și 45% din proteinele din . Cazeina are o mare varietate de utilizări, fiind o componentă importantă în brânză, se utilizează și ca aditiv alimentar, sau ca liant pentru chibrituri. Ca sursă de hrană, cazeina furnizează aminoacizi, carbohidrați și două elemente esențiale, calciu și fosfor. Cazeina este o proteină 100% pură și naturală cu efect de absorbție lentă. Rata de absorbție lentă ajută la prevenirea corpului de a intra într-o stare catabolică, făcând consumul acestei proteine ideal înainte de somn sau înainte de orice altă perioadă lungă de timp, când se știe că nu se vor consuma proteine. Se descompune încet în sistemul digestiv, menținând stomacul plin pentru mai mult timp și în același timp furnizând aminoacizi importanți în dezvoltarea mușchilor. |
Teodor Murășanu s-a născut din părinți țărani. A fost al doilea din cei cinci copii ai lui Vasile Murășanu și Eudochia (Dochița), născută Danciu, amândoi țărani din Urca. Între 1904-1912 a urmat Liceul din Blaj. Între 1912-1916 a beneficiat de o bursă la Seminarul Catolic Central din Budapesta. În 1916 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Panticeu. Între 1918-1919 a efectuat un an de studii de Filologie și Filozofie la Universitatea din Cluj, după care a fost numit profesor de limba și literatura română la „Liceul Regele Ferdinand” din Turda (azi Colegiul Național Mihai Viteazul), unde a pus bazele societății de lectură „Titu Maiorescu“ și a înființat revista școlară „Fire de tort“. |
Ienupărul (Juniperus communis L.) este un conifer care aparține genului Juniperus din familia Cupressaceae. Semintele protejate de un invelis suculent care nu sunt fructe deoarece coniferele nu fac fructe(boabe mari, negre, zbârcite) se utilizează în bucătărie drept condiment, în special în marinade, pentru vânat sau varză, și ca ingredient la fabricarea ginului. Se utilizează pseudobacele (Fructus Juniperi) în lunile octombrie - decembrie, putându-se prelungi până în primăvară. Se recoltează prin lovirea sau scuturarea ușoară a ramurilor, pentru a nu se desprinde și pseudobacele verzi. Ienupărul (Juniperus communis - L.) reprezinta o plantă medicinală ale cărei proprietăți terapeutice sunt utilizate în tratarea multor afecțiuni și boli: tratează reumatismul, răceala, bronșita, bolile de piele, elimină piatra existentă la nivelul vezicii urinare. Fructele de ienupăr constituie și ele un remediu natural pentru anemie, lipsa poftei de mâncare, artroza, asigurând o funcționare optimă a organismului. Pulberea rezultată din mărunțirea fructelor de ienupăr este foarte eficientă în tratarea obezității, viermilor intestinali, oboselii, arteriosclerozei. Ceaiul preparat din fructe de ienupăr calmează tulburările digestive și balonările. Important de menționat este că fructele de ienupăr nu trebuie consumate de femeile însărcinate și de persoanele cu leziuni ale căilor urinare. Un alt remediu natural oferit de ienupăr îl reprezintă tinctura de ienupăr eficientă în vindecarea afecțiunilor urinale, gripei, bronșitei, colitei de fermentație. Se pot produce cu pseudobacele de Juniperus sabina L. (cetină de negi) care sunt toxice. Deosebiri: frunzele sunt aciculare, pungente, dispuse în verticile de câte 3 (la Juniperus sbina sub formă de solzi imbricați). |
Mărarul (Anethum graveolens) este o plantă anuală, cu viață scurtă, nativă sud-vestului și centrului Asiei. Este singura specie a genului Anethum, deși clasificată de unii botaniști în relație cu genul Peucedanum ca Peucedanum graveolens (L.) C.B.Clarke. Mărarul este originar din zona mediteraneană și pontică. În epoca bronzului, în Grecia miceniană, planta era deja denumită „maratu-o”. Frunzele și semințele mărarului au mult ulei volatil, bogat în anetol, carvonă, cu aromă puternică, specifică, cu efect pozitiv asupra respirației. Frunzele conțin cantități mici de estrogen, hormonul feminin care ajută la creșterea naturală a sânilor și mențin mâinile frumoase. Semințele de mărar conțin ulei volatil antibacterian și sunt recomandate la afecțiuni ca aerofagie, astm (bronșic), tulburări nervoase, impotență, amenoree, anorexie, boli ale căilor urinare, boli de inimă, dureri menstruale, insomnie, balonări. În timpul alăptării, lactația este stimulată de consumul de mărar sau chimen. Dacă este consumat constant, mărarul reduce colesterolul rău. Uleiul volatil de mărar conține calciu, potasiu, sulf, fier, magneziu și sodiu, vitaminele A, B și C (toate în cantități considerabile). |
Lemnul dulce este o plantă erbacee perenă sau arbust cu frunze imparipemat-compuse, flori mici, liliachii și fructe spinos-păroase. Are aspect de subarbust ce crește spontan dar și în cultură, îi priesc solurile nisipoase și este puțin răspândit în foste albii de râuri, în luminișuri și în zone necultivate. Înflorește în iunie și iulie. În scopuri medicinale se recoltează părțile subterane, rizoamele și rădăcinile (Radix Echinatae), din luna martie până la începutul lui mai, înainte de înflorire și toamna după căderea frunzelor dar numai de la specii care au depășit 3-4 ani. Fluidizează secrețiile traheobronhice și faringiene, are acțiune diuretică, antispasmodică, antiinflamatoare și antiulceroasă în ulcerul gastric, laxativ și purgativ funcție de doza administrată. În artrite, dismenoree, ulcer gastric, traheită, faringită, bronșită, constipație, calculoză renală și biliară. Nu se utilizează de către bolnavii hipertensivi. Macerat 2 % din care se iau 200ml. pe zi ; infuzie, o linguriță în 200 ml. apă clocotită, se beau 3 ceaiuri pe zi. |
Mocănița este denumirea generică dată unui tren de linie îngustă, care circulă în regiunile de munte. Cele mai cunoscute „mocănițe” sunt: Calea ferată îngustă de pe valea Hârtibaciului, care leagă orașele Sibiu și Agnita. În trecut aceasta ajungea până la Sighișoara, însă tronsonul Agnita-Sighișoara a fost desființat în 1965. Ultimul tren a circulat în anul 2001, de atunci linia fiind trecută în conservare, dar un consorțiu local face demersuri pentru refacerea ei în scop turistic. Calea ferată minieră ardeleană, care leagă Hunedoara de „Ținutul Pădurenilor”. Vagoanele mocăniței porneau de la Castelul Corvinilor și, după aproximativ 12 kilometri de drum pe viaducte, prin tunele și peste poduri construite în urmă cu peste 100 de ani, se opreau la furnalul de la Govășdia și continuau spre Retișoara. Traseul conținea și cel mai vechi pod curb de cale ferată din România. În toamna anului 2008, mocănițele hunedorene au fost trase definitiv pe linie moartă, după mai bine de 150 de ani în care traseul a fost folosit. Deși era unul dintre cele mai frumoase trasee turistice care puteau fi valorificate la Hunedoara, calea ferată a fost tăiată și vândută la fier vechi. Trenuri de persoane sau de marfă au circulat între 1912-1997 și pe calea ferată îngustă Târgu Mureș-Praid, precum și pe calea ferată îngustă Slănic - Măneciu-Ungureni (1922-1938).„Mocănița Sovata” - locomotiva cu aburi pe un traseu de 14 km între Sovata și Câmpu Cetății, cu parcurs în 2 ore dus-întors. Înapoi în viitor, 5 iulie 2005, Evenimentul zilei |
Muștarul alb (Sinapis alba) este o plantă anuală din familia Cruciferae. Mai este numită și Brassica alba sau B hirta sau muștar galben. Este cultivată pentru semințele sale, muștar, fie ca hrană pentru animale sau pentru rotația culturilor. Acum este cunoscută în toată lumea, deși este originară din regiunea mediteraneană. |
Secolul XXII va începe la 1 ianuarie 2101 și se va încheia la 31 decembrie 2200. Lucrările de curățare a centralei nucleare Oldbury de lângă Thornbury, din South Gloucestershire, Anglia, care a fost închisă pe 29 februarie 2012, vor fi încheiate în anii 2092-2101. În Japonia, construcția mega-orașului piramidal Shimizu va fi încheiată după 2110. Studiile de 100 de ani pe Inteligență Artifciaila (AI100) inițiată de Universitatea Standford vor fi finalizate în 2115. Orașul Chernobyl va putea fi locuit din nou în 2110.Satelitul Envisat, declarat "mort" în 2012, va întră în atmosfera Pământului și va arde nu mai devreme de 2162. Nikolai Kardashev a prevestit că civilizația umană va deveni una de tip I după 2200. Conform Biroului de Populație al Națiunilor Unite, speranța de viață în 2200 va crește la 100 de ani în statele dezvoltate, iar populația globală va numără 11 miliarde de locuitori. Din 2100,12% (1250) din speciile de păsări vor deveni extincte la începutul secolului al XXII-lea. Din 2100, specia pinguinului imperial va dispărea din cauza schimbărilor climatice conform studiilor făcute de institutul oceanografic Woods Hole. Pe 14 martie 2100 diferența dintre calendarul iulian și calendarul gregorian ajunge la 14 zile. Sistemele de fișiere FAT vor funcționa până la 31 decembrie 2107 (deși oficial numai până la 31 decembrie 2099). Tipul Anului în MySQL acceptă date până la 31 decembrie 2155. Noiembrie 2120 - Africa de Sud urmează să obțină o boltă care conține mii de capsule de timp care conțîn informații actuale pentru utilizarea generațiilor viitoare. Vault2120 va fi amplasat la Maropeng în Leagănul Omului și va fi sigilat în noiembrie. Bolta va fi deschisă abia în anul 2120. Bolta și miile sale de capsule de timp vor fi îngropate cel puțin doi metri sub pământ la Centrul de vizitatori Maropeng. Acest lucru este prezis de a fi cea mai lungă eclipsă în perioada curentă de 10000 ani, de la 4000 î.Hr. și 6000 d.Hr. August 2113: Pluto ajunge la afeliu pentru prima dată de la descoperirea sa. In filmul Matrix protagonistul Neo descoperă că tot ceea ce credea el drept realitate este de fapt o simulare . Morpheus, un alt personaj al filmului, identifică evenimentele filmului ca fiind realizate în anii 2199. În AI, un film de ficțiune științifică , povestea începe cândva în secolul 22, când androizii cu nivel foarte mare de inteligență artificială au devenit ceva obișnuit. Primul film Alien are loc în 2122. Una din poveștile din filmul Cloud Atlas este stabilită în 2144. Actiunea din filmul Avatar este setat în anul 2154. Filmul distopic In Time este stabilit în 2169, unde toată lumea este programată genetic să nu depășească vârsta de 25 de ani. Pentru a preveni suprapopularea, timpul a înlocuit forma tradiționala de monedă. |
Termenul de Bazin se poate referi la: Marele Bazin o regiune mare, aridă, de tip deșertic, situată în vestul SUA René Bazin (1853 - 1932), scriitor și profesor universitar francez, unchiul lui Hervé Bazin |
Oregano (Origanum vulgare - L., cunoscut și ca sovârf, șovârv, măghiran sălbatic, busuioc de pădure sau arigan) este o plantă medicinală din familia Lamiaceae, genului Origanum. Planta este o specie nativă Europei, în regiunea mediteraneană, și sudului și centrului Asiei. Planta înflorește începând din iulie până în august. Crește prin fânețele din regiunile de deal și de munte. Oregano este o plantă culinară, folosită pentru aroma frunzelor sale, care poate fi mai aromată atunci când este uscată decât proaspătă. Are o aromă tic, cald și ușor amară, care poate varia ca intensitate. Oregano de bună calitate poate fi suficient de puternic aproape pentru a amorți limba, dar culturile adaptate la climatele mai reci pot avea o aromă mai mică. Factori precum climatul, anotimpul și compoziția solului pot afecta uleiurile aromatice prezente și acest efect poate fi mai mare decât diferențele dintre diversele specii de plante. Printre compușii chimici care contribuie la aromă se numără carvacrol, timol, limonen, pinenă, ocimen și cariofilen. Uleiul de oregano a fost folosit în medicina populară de-a lungul secolelor. Uleiul esențial de oregano este extras din frunzele plantei de oregano. Cu toate că oregano sau uleiul său pot fi utilizate ca supliment alimentar, nu există dovezi clinice care să indice că fie are vreun efect asupra sănătății umane. În 2014, Administrația SUA Food and Drug Administration (FDA) a avertizat o companie Utah, Young Living, că produsele sale pe bază de plante, inclusiv oregano uleiul esențial, erau promovate dar au numeroase efecte anti-boală nedovedite și astfel au fost vândute sub formă neautorizată de mărfuri greșite ca medicație, sub pedeapsa confiscării și a pedepselor federale. Similar FDA scrisori de avertizare pentru publicitate falsă și neprobată cerere de sănătate s despre produsele petroliere esențiale de oregano au fost publicate în 2017 și 2018. |
Aceasta este o listă a posturilor de radio din București care emit pe FM. Frecvente duplicate pentru posturile de radio din tabelul de mai sus: Posturi de radio cu recepție mai puțin bună in apartamente din anumite zone din București O lista de posturi radio tinuta la zi si cu mai multe informatii are RadioMap. eu: Posturi de radio în București. |
Constituția Danemarcei este alcătuită din 89 de articole (secțiuni), grupate în 11 părți. Prima constituție datează din 1665, '“Legea Regelui”' , fiind una din primele constituții europene. Alte constituții datează din: 1849,1855,1863,1953 și sunt inspirate de constituțiile Belgiei și Norvegiei . Revizuirea constituției din 1953 instituie un parlament unicameral și permite accesul la tron și pentru femei . Groenlanda și Insulele Faroe sunt comunități distincte, care se auto-guvernează, în cadrul Regatului Danemarcei. Danemarca este o monarhie constituțională . Puterea legislativă aparține monarhului (care este și conducătorul statului ), și Parlamentului (Folketing), alcătuit din 179 membri . Puterea executivă este exercitată de monarh prin intermediul miniștrilor, conduși de un Prim Ministru . În sistemul juridic danez, nu există curți constituționale; toate curțile se pot pronunța asupra constituționalității legilor Detalii cu privire la Constituție de pe pagina oficială a Ministerului Danez de externe |
Edgar este un nume de familie sau prenume masculin de origine anglosaxonă (ead = proprietar, avere și gar = lance) tradus ar fi: cel care apără proprietatea sa cu lancea sau sulița. Ziua onomastică este sărbătorită la data de 8 iunie |
Podul Londrei (în ) este un pod, construit peste râul Tamisa, care leagă centrul istoric al Londrei de districtul Southwark. Așezat între Cannon Street Railway Bridge și Tower Bridge, formează capătul de vest al zonei numite Pool of London. Spre sud față de pod se află Catedrala Southwark și gara London Bridge; spre nord se află „Monument to the Great Fire of London” (Monumentul marelui incendiu din Londra) și stația de metrou Monument. A fost singurul pod peste Tamisa în aval de Kingston până la ridicarea Podului Putney în 1729. Podul care există în prezent a fost inaugurat în 1973 și este ultimul din succesiunea de poduri care au fost construite în acest loc și au purtat același nume. Un pod a existat pe același loc sau în apropiere de acesta încă din perioada ocupației romane, acum aproape 2000 de ani. În jurul anului 50 e.n. romanii au construit primul pod peste Tamisa în zona Londrei, probabil un pod militar de lemn, pe pontoane. În jurul anului 55 e.n. a fost construit un pod pe piloni și romanii au întemeiat un mic târg lângă acesta - localitatea Londinium. Așezarea și podul au fost distruse în timpul revoltei conduse de Regina Boadicea în anul 60 e.n. Victoria acesteia a fost de scurtă durată întrucât romanii i-au învins pe rebeli foarte curând și au organizat construirea unui oraș nou, fortificat. Zidul Londrei a supraviețuit din secolul al II-lea până în zilele noastre. Noua așezare și noul pod au fost construite în zona podului din prezent, asigurând accesul la porturile din sud - prin intermediul drumurilor care au devenit ulterior străzile Stane (autostrada A3) și Waitling (autostrada A2). Podul s-a deteriorat după retragerea romană. Cum și Londinium fusese părăsit, nu prea mai era nevoie de un pod în acest loc, iar în perioada Saxonă râul a devenit frontiera politică dintre regatele inamice Mercia și Wessex. Condițiile politice necesare pentru ca un pod să fie construit din nou în zonă au apărut o dată cu șocul invaziei vikingilor, recucerirea orașului de către regii din Wessex și reocuparea acestuia de către Alfred cel Mare. Totuși, nu există dovezi arheologice cu privire la construirea unui pod înainte de domnia lui Ethelred și de încercările acestuia de a opri invazia vikingilor din anii 990 e.n. În anul 1014, în conformitate cu un poem popular scandinav, podul a fost distrus de prințul norvegian Olaf, în timp ce îi dădea ajutor regelui Ethelred în ceea ce, dacă a fost și adevărat, a fost o încercare reușită de a diviza forțele de apărare ale danezilor (care dețineau orașul fortificat al Londrei și Southwark-ul), prin această manevră fiind posibilă recucerirea Londrei pentru regele anglo-saxon. Se pare că acest episod a inspirat cântecul pentru copii „Podul Londrei se dărâmă” ("London Bridge is Falling Down"). Prima atestare a podului saxon într-un document scris apare în anul 1016, când pe sub pod au trecut corăbiile regelui Knut cel Mare în războiul pe care acesta l-a purtat cu Edmund al II-lea al Angliei pentru recăpătarea tronului. Podul Londrei astfel refăcut a fost distrus în anul 1091 de o furtună care pare să fi fost o tornadă de gradul 4 pe scara Fujita (gradul 8 pe scara Torro), care a lovit și St. Mary le Bow și care este cunoscută sub denumirea de Tornada din Londra din anul 1091. Repararea sau înlocuirea podului a fost efectuată de William al II-lea al Angliei prin muncă forțată, în același timp cu lucrările care se efectuau la noua Catedrală Saint Paul și cu ridicarea Turnului Londrei. A fost distrus însă din nou, de această dată de un incendiu, în 1136. După distrugerea din 1136, unele lucrări de reconstrucție au fost efectuate în timpul domniei regelui Ștefan, probabil de-a lungul acelorași linii instituite de William al II-lea al Angliei. După urcarea pe tron a lui Henric al II-lea a fost o încercare de a organiza întreținerea podului prin instituirea unei bresle monahale care să sprijine această activitate prin vânzarea de indulgențe. Sunt dovezi că în Londra erau și bresle locale neînregistrate care aveau același scop. În 1163, Peter de Colechurch a fost numit Director al închisorii și al podului, iar această numire pare să combine toate reglementările ad hoc anterioare. În 1173, Peter a propus să se înlocuiască podul de lemn cu unul de piatră, schimbarea fiind aproape sigur cerută de popularitatea cultului lui Thomas Becket și de pelerinajele asociate acestuia la Canterbury. În anul 1176, construcția a început sub conducerea lui Colechurch. O capelă a fost construită lângă pod (dedicată recent canonizatului Becket, care s-a născut în parohia St. Mary Colechurch). Capela Saint Thomas a fost mai mare decât oricare dintre bisericile din orașele principale ale parohiilor; avea chiar și o intrare la nivelul râului pentru pescari și pentru cei care transportau pasageri peste râu. Noul pod a fost construit în 33 de ani și nu a fost terminat decât în 1209, în timpul domniei lui Ioan. Regele Ioan a autorizat construirea de case pe pod, ca mijloc direct de obținere a veniturilor necesare pentru întreținere, astfel că podul a fost curând invadat de prăvălii. Podul medieval avea 19 arcade mici și o parte care se putea ridica, precum și o poartă pentru apărare la capătul sudic. Desene contemporane acestuia îl înfățișează aglomerat cu clădiri de până la 8 etaje înălțime. Pentru că avea arcade înguste, podul a funcționat și ca un baraj parțial peste Tamisa. Prin restricționarea debitului apei, râul devenea mai vulnerabil la îngheț din cauza curenților lenți. Curgerea apei a fost de asemenea obstrucționată prin adăugarea unor roți (proiectate de Peter Morice) sub primele două arcade din partea de nord (pentru a face să funcționeze pompe de apă) și sub ultimele două arcade din partea de sud (pentru a alimenta mori de cereale). Acestea au produs curenți foarte rapizi între piloni, iar diferența de nivel între cele două părți ale podului putea să fie chiar de 2 metri. Numai cei mai curajoși sau cei mai nebuni au încercat să treacă pintre piloni cu barca și mulți s-au înecat încercând. Așa cum se spunea, podul a fost construit „pentru a trece peste el și nu pe sub el”. Decizia regelui Ioan de a permite ca prăvăliile să fie construite pe pod a încetinit traficul peste râu. Casele și prăvăliile ocupau spațiu și puteau să creeze aglomerație, iar când căruțele se stricau sau animalele erau neascultătoare, traversarea pe pod putea să dureze și o oră. Pentru acest motiv, pietonii adesea alegeau să treacă râul cu una din bărcile care funcționau ca taxi și care îi transportau rapid de pe un mal pe celălalt. De altfel, podul avea o lățime de 8 metri, iar construcțiile de pe pod ocupau aproape 2 metri pe fiecare parte a străzii. Unele construcții erau proiectate și peste marginea podului, trecând până la 2 metri peste aceasta, deasupra râului. Așadar, drumul pentru trafic era redus la numai 4 metri. Aceasta înseamnă că pietonii, caii și căruțele împărțeau doar 2 metri, un șir mergând înspre nord și unul înspre sud. Erau puține locuri în care nu se construiseră prăvălii sau case și unde oamenii puteau să iasă din trafic și să se bucure de o bucățică de râu și de malurile Londrei. În 1284, după un litigiu care a durat mai mulți ani, Londra a câștigat controlul efectiv și a instituit asociația Bridge House Estates pentru a menține același venituri din exploatarea podului și pentru a-l moderniza. Bridge House (Casa Podului, în traducere) este continuatoarea casei originale a lui Peter de Colechurch, care a fost depou de întreținere și spațiul în care au locuit frații săi de pod, lângă biserica Saint Olave în Southwark, un loc încă marcat de numele străzii: Curtea Podului („Bridge Yard”). Diferite arcade ale podului s-au prăbușit de-a lungul anilor și casele de pe pod au fost incendiate în timpul răscolei țăranilor condusă de Wat Tyler în anul 1831 și în timpul rebeliunii conduse de Jack Cade din 1450, în cursul căreia pe pod s-a purtat și o bătălie. În sfârșit, conform Actului Parlamentului datat iunie 1756, s-a autorizat demolarea tuturor caselor și prăvăliilor de pe Podul Londrei. În perioada 1758 - 1762, casele au fost demolate de-a lungul celor două arcade centrale și au fost înlocuite cu o deschidere mai largă pentru a îmbunătăți navigația pe râu. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a devenit evident că vechiul Pod al Londrei, construit cu mai bine de 600 de ani înainte, trebuie înlocuit. Era strâmt și uzat, blocând traficul pe râu. În 1799 s-a ținut un concurs de proiecte pentru a înlocui vechiul pod, fapt care l-a determinat pe inginerul Thomas Telford să propună un pod cu o singură arcadă de fier cu 180 de metri deschidere. Oricum, acest proiect nu a fost niciodată folosit din cauza incertitudinii cu privire la fezabilitate și la suprafața de teren necesară pentru construcție. Podul a fost înlocuit în cele din urmă cu o structură din 5 arcade de piatră proiectată de inginerul John Rennie. Fiul proiectantului, John Rennie - fiul a construit podul la 30 de metri în amonte față de vechiul pod. Lucrările au început în 1824, iar piatra de temelie a fost pusă în batardoul de sud pe 15 iunie 1825. Vechiul pod a continuat să fie folosit în timp ce se construia noul pod și a fost demolat după inaugurarea din 1831. Amplasarea noului pod a impus construirea străzilor mari de legătură, iar această modificare a costat mai mult decât construcția podului. Costul total al construcției a fost de 2,5 milioane de lire sterline (186 milioane de lire sterline în 2010) și a fost plătit de Corporația Londrei și de guvern. Constructorii au fost Podul lui Rennie avea o lungime de 283 de metri și o lățime de 15 metri. Inaugurarea oficială a avut loc la 1 august 1831; regele William al IV-lea și regina Adelaide au participat la banchetul care s-a ținut într-un pavilion ridicat pe pod. Recentul construit HMS Beagle a fost primul vapor care a trecut pe sub pod. În 1896 s-a estimat că Podul Londrei era cel mai aglomerat punct din oraș, cu peste 8000 de pietoni și 900 de vehicule în fiecare oră. Podul Londrei a fost lărgit în 1902 de la 16 la 20 de metri, într-o încercare de a diminua congestia cronică a traficului. O duzină de piloni din granit pregătiți pentru această lărgire, dar neutilizați, încă se află lângă Cariera Sweltor. În final, lărgirea s-a dovedit a fi prea mare pentru fundația podului; s-a descoperit ulterior că podul a început să se scufunde cu 2,54 cm la fiecare 8 ani. Până în 1924, partea de est a podului era cu 10-16 cm mai jos decât partea de vest; curând a devenit evident că podul trebuie înlocuit cu unul modern. În 1976 Consiliul General al Londrei („Common Council of the City of London”) a oferit podul spre vânzare. Consilierul Ivan Luckin a susținut ideea vânzării și a amintit „Toți au crezut că am fost complet nebun când am sugerat să vindem Podul Londrei atunci când va trebui înlocuit”. La 18 aprilie 1968, podul construit de Rennie a fost vândut unui antreprenor din Missouri, Robert P. McCulloch proprietarul companiei McCulloch Oil, pentru 2.460.000 de dolari. Susținerea că McCulloch a crezut că va cumpăra faimosul Pod al Turnului (Tower Bridge) a fost negată de Lunckin într-un interviu. În timp ce podul a fost demontat, fiecare piesă a fost numerotată pentru a ajuta la reasamblare. Podul a fost reconstruit în localitatea Lake Havasu din Arizona. Podul lui Rennie reconstruit se întinde peste canalul Bridgewater și constituie centrul de interes al unui parc englezesc, completat fiind de un centru comercial construit în stil Tudor. Podul Londrei construit de Rennie a devenit a doua mare atracție turistică a Arizonei după Marele Canion. Versiunea podului reconstruită la Lake Havasu constă dintr-o ramă de beton placată cu piatră din vechiul pod al Londrei. Pietrele folosite au grosimea de 150-200 mm. Piatra care a rămas a fost dusă la Cariera Merrivale. Când Cariera a fost abandonată și inundată în 2003, câteva din pietrele care au rămas au fost vândute la o licitație online. Actualul Pod al Londrei a fost proiectat de compania Mott, Hay and Anderson. Inginerul șef a fost Alan Simpson , proiectul de structură a fost făcut de o echipă condusă de Michael Leeming, iar proiectul de fundație de o echipă condusă de Keith Pointing. Podul a fost construit de John Mowlem and Co în perioada 1967-1972 și a fost inaugurat de regina Elisabeta a II-a la 17 martie 1973. Podul are trei deschideri construite cu grinzi-casete din beton precomprimat și are o lungime de 283 de metri. Lămpile au fost făcute din tunurile lui Napoleon. Podul a fost construit să fie funcțional și durabil, astfel că a fost mai puțin ornamentat decât alte poduri de peste Tamisa. Prețul de 4 milioane de lire sterline (42,1 milioane de lire sterline în 2010) a fost plătit de asociația City Bridge Trust. Podul actual a fost construit în același loc cu podul făcut de Rennie: podul vechi a rămas în funcțiune până au fost construite cele două grinzi laterale ale noului pod. Traficul a fost apoi transferat pe aceste două grinzi noi, podul vechi a fost demolat și au fost construite cele două grinzi centrale ale noului pod. În 1984 fregata HMS Jupiter s-a lovit de Podul Londrei; nava și podul au fost avariate. Actualul Pod al Londrei este adesea folosit în filme, știri și documentare pentru a ilustra mulțimea de navetiști care merg zilnic la muncă în centrul istoric al Londrei de la gara London Bridge (dinspre sud către nord). Un exemplu recent este actorul Hugh Grant trecând pe pod de la nord către sud în timpul orei de vârf de dimineață, în filmul din 2002 „About a boy”. Cele mai apropiate stații de metrou sunt Monument și London Bridge. Acestea sunt la nord, respectiv la sud de pod. Gara London Bridge este, de asemenea, în apropiere. |
Gospodăria românească este spațiul administrativ și spiritual în care familia restrânsă sau extinsă română trăiește și își desfășoară activitatea spirituală și materială. Spațiul administrativ în care se desfășoară activitata gospodarilor a căpătat denumirea de gospodărie și cuprinde atât locuința propriu-zisă cât și anexele aferente cu întreg spațiul deținut. Gospodăria extinsă cuprinde și spații de grădină de legume, livadă, teren arabil în funcție de obiceiurile specifice diferitelor zone. Gospodăria românească tradițională este diferit organizată și dezvoltată în funcție de posibilitățile materiale și cultura gospodarilor. În societățile premoderne, importanța gospodăriei țărănești, și a țăranului agricultor ca lucrător al pământului și mai ales crescătorului de animale este primordială. Este remarcată importanța socială deosebită a ocupației țăranului, care este producător de bunuri și materii prime, a cărui muncă presupune un surplus de materie primă care să aducă hrană și celorlalte clase sociale, care nu se ocupă cu agricultura sau creșterea animalelor. Cu cât surplusul de produse rămas de la gospodăria țărănească este mai mare cu atât mai ușor se vor hrăni și celelalte gospodării. Deci, cu cât gospodăria țărănească este mai prosperă, și mai bine utilată cu atât se vor hrăni celelalte clase sociale mai bine. De altfel, gospodăria țărănească a reprezentat multă vreme baza economică a societății. Istoria a influențat așezarea gospodărească creând necesități deosebite. Astfel apare în zona de Sud-Est a României, în perioadele când năvălirile turcilor și tătarilor erau foarte dese, locuința sub pământ, bordeiul. Bordeiul, este o construcție cu dimensiuni reduse, care se poate efectua repede, săpând pământul. El poate avea formă paralelipipedică sau rotundă și este acoperit cu paie, cu nuiele sau șiță, materii prime la îndemână. Are o singură cameră, ferestrele mici acoperite cu membrană din vezică de bou, pentru a păstra căldura sau cu șiță de lemn. În perioadele mai blânde istoric, bordeiul prezintă o anexă laterală săpată în pământ care preia rolul de cămară sau cameră pentru depozitarea alimentelor. Vatra este construită în mijlocul încăperii din piatră, pământ și din lut și are dublu rol - acela de încălzire și de preparare a hranei familiei, iar fumul se înalță ieșind prin mijlocul acoperișului. În zona Transilvaniei, zonă apărată de lanțul muntos al Munților Carpați, deci mai puțin amenințată de năvălirile barbarilor, bordeiul apare săpat în grădină, având rol de cămară răcoroasă pentru păstrarea alimentelor. În perioadele calme ale istoriei gospodăria țărănească din Sud-Est evoluează, începând să fie înălțată deasupra pământului, construită din bârne de salcâm, lipite cu chirpici și fiind alcătuită din două încăperi, acoperită cu stuf sau nuiele de salcie sau salcâm, esențe des întâlnite în zonele de luncă. Astfel s-a ajuns ca în zilele noastre, gospodăria din această zonă, să fie cel mai adesea construită din cărămidă, fie arsă, fie nearsă, acoperită cu olane sau cu șită din lemn. Alături s-a adăugat și pridvorul din lemn care completează spațiul casnic și preia unele din activitățile desfășurate în casă, pentru perioada de vară fierbinte. De asemenea multe gospodării se completează cu fântâni proprii, unele chiar la mare adâncime. Gospodăriile situate în Transilvania secolelor XII-XVI, având în vedere preluarea apărării marginilor Regatului Ungariei de desele năvăliri turcești și tătărești, încep să dezvolte un caracter militar, prin popularea cu soldați ai imperiului, transformându-se în mici cetăți întărite, construite din piatră și cărămidă, împrejmuite cu ziduri puternice, crenelate. Gospodarii lor sunt fie localnici crescători de animale, agricultori sau cavaleri ai gărzilor, cu soldații lor. În prezent în zona Transilvaniei majoritatea gospodăriilor sunt alcătuite de: casă, căsuță continuate cu șop cu spațiu pentru depozitarea uneltelor, șură mare sub care se adăpostesc cotețele pentru porci. Casa este înaltă cu fundație adâncă construită din piatră de râu, pe beci și deține de cele mai multe ori trei încăperi: tinda care a preluat rolul holului de intrare, camera dinainte și cameră de zi, care uneori preia și rolul bucătăriei. Căsuța este casa bătrânească păstrată pe curte, în ea locuind de multe ori bătrânii, părinții. Acolo unde au rămas numai familiile tinere căsuța preia rolul bucătăriei și locuinței de vară. Gospodăria este continuată cu grădina de legume, urmată de livada de pomi fructiferi. Curtea este închisă aproape ca o cetate, cu poartă înaltă din blană de brad sau stejar și zid de piatră. Ferestrele sunt ferecate cu obloane de lemn gros cu balamale metalice. La începutul sec. al XX-lea gospodăriile locuitorilor din această zonă prezintă așezarea cu case risipite pe coamele dealurilor, printre fânețe, creșterea animalelor și prelucrarea lemnului fiind ocupațiile de bază ale locuitorilor. Caracteristică zonei este casa cu moară, constituită din cameră de locuit, cămară, pridvor la fațadă, piuă și presă pentru ulei, vâltoare, grajduri pentru animale și șură mare, monumentală împrejmuite cu gard de răzlogi și vramniță. Caracteristică acestei zone pomicole pentru sfârșitul secolului XIX este gospodăria cu curtea închisă de casă și de construcțiile anexe, pentru economisirea terenului. Gospodăria cuprinde: casa alcătuită din tindă, două camere de locuit și pridvor la fațadă, sistem de încălzire: sobă oarbă cu vatra în tindă. Bucătărie de vară, șopru, cămară, colnă pentru căzile cu borhot, (fructe fermentate), țuică, șură cu grajd, cămară pentru unelte, cotețe de porci, cuptoare de uscat fructe în livada gospodăriei. Gospodăria se închide cu poartă înaltă și deține cel mai adesea fântână cu roată. Această zonă viticolă se caracterizează spre sfârșitul sec. al XVIII-lea prin gospodăria cu curte simplă, caracteristică așezărilor răsfirate. Casa prezintă două camere de locuit, cămări, pridvor pe trei laturi și pivniță. Sistem de încălzire: vatră liberă cu ploatăn - cuptor de pâine în tindă, șură cu grajd, fânar „în furci” pentru adăpostirea furajelor, cămară, colnă, coteț de porci, teasc de struguri, poartă înaltă cu porumbar și este închisă cu garduri de răzlogi, de nuiele împletite și de scânduri. Majoritatea gospodăriilor au fântână cu cumpănă. Trăsătura principală pentru a doua jumătate a sec. al XIX-lea este gospodăria cu curte simplă, casă cu tindă, cameră de locuit și pridvor pe două laturi, cuptor de pâine în tindă, vatră liberă, șură de îmblătit (construcție caracteristică zonelor agricole), grajd pentru animale, cămară pentru produse cerealiere, groapă pentru cartofi, două cotețe de porci, coștei (construcție din nuiele împletite) pentru păstrat porumbul, fântână cu cumpănă. Caracteristică este gospodăria cu curte simplă, casă cu tindă, cameră de locuit, cămară și pridvor pe două laturi, cuptor de pâine, cu vatră, șură cu două grajduri și colnă, piuă de ulei, presă cu pene, fânar, două cotețe de porci, poartă înaltă și gard din șipci de brad fântână cu roată. La începutul sec. al XIX-lea forma cea mai des întâlnită este gospodăria cu curte simplă, casă cu cameră de locuit, tindă și pridvor la fațadă, cuptor de pâine cu „băbătie” (sistem care apără acoperișul de scântei); șură cu grajd și colniță, cămară, colnă, cotețe, poartă scundă și gard de „cepuri” (nuiele de brad împletite vertical), fântână cu cumpănă. Specifică zonei Maramureșului în sec. XVII-XVIII este gospodăria cu curte dublă (curtea casei, curtea animalelor). Casa este alcătuită din tindă, cameră de locuit, cămară, pridvor la fațadă și prisacă, pereți de lemn netencuiți în interior, cuptor cu „prichici” (ramă masivă de lemn, decorată, care mărginește vatra), fântână cu roată, poartă înaltă, sculptată (în curtea casei) și gard de nuiele, colnă pentru mijloacele de transport, șură cu două grajduri, fânar cu acoperiș fix, fânar cu acoperiș mobil, coteț de porci, fântână cu cumpănă, coștei de porumb. Standarul locunței din gospodăriile țărănești a crescut la sfârșitul secolului XX atât prin inventarul îmbogățit cu mobilier de fabrică, telefon mobil, televizor color, mașină de spălat și nu de multe ori apă curentă adusă de pompă de la fântână, cât și adăugarea la construcție a băii și a garajului pentru mașină. Creșterea gradului de comfort a fost posibil și datorită veniturilor suplimentare în bani, aduse în gospodărie prin angajarea țăranilor, sau a unora dintre membrii gospodăriei, la fabricile din orașele apropiate. Acest lucru a făcut cu putință contractarea de credite în lei aducând un aport financiar sporit gospodăriei. Este spațiul în care legătura de neam și legătura spirituală (de duh, suflet), consfințită prin Sfânta Căsătorie reunește mentalitățile, gândirea și obiceiurile gospodarilor creând comportamente spirituale diferite, dar integrate în marele ansamblu spiritual, societatea. Conform obiceiurilor de neam și moștenirii spirituale, gospodăria românească capătă valențe spirituale și materiale specifice zonelor geografice în care se situează. Geografia și clima locului de așezare au influența netăgăduit dezvoltarea gospodăriei în funcție de necesitățile ivite pe parcursul timpului. Istoria cu meandrele ei, cu luptele și viictoriile purtate, a creat căi de dezvoltare specifice diferitelor perioade. Poporul român fiind de la începuturile formări sale creștin, fluxurile spirituale și evoluțiile Sfintei Biserici au modelat gândirea și comportarea administrativă a indivizilor. Astfel, ca rezultat al stratificării spirituale și materiale, începând din secolele XII-XIV majoritatea locuințelor sunt așezate în apropierea surselor de apă și sunt adunate în jurul unui nucleu - lăcașul de cult, biserica - formând așezări mai mici (sate, comune) sau mai mari (cetăți, orașe). Poporul Român fiind de la începuturile sale creștin, la baza întemeierii familiei stă Sfânta Cununie. Uniunea spirituală și materială astfel consimțită adaugă familiei reguli și legi cunoscute care trebuiesc respectate pentru ca bunăstarea morală, materială și spirituală să dăinuiască și să se răsfrângă asupra urmașilor și întregii familii. Familia clasică este condusă de tată, de comun acord cu mama și are în grijă copii născuți până la majorat (18 ani). De multe ori această grijă extinzându-se, se întemeiază familia extinsă. Copiii urmează părinților, la vârsta de 3 luni-6 luni fiind botezați în credința strămoșească. Astfel din tată în fiu sunt preluate valorile creștine care au la bază cele 10 Porunci Dumnezeiești. Acestora li se adaugă cele 9 porunci Bisericești. Monumente etnografice în muzeele în aer liber din România |
Pictor este un termen care se referă la un artist care creează opere de artă care pot fi picturi, fresce. Denumirea de Pictor este și numele unei constelațiiÎn alte limbi ca de exemplu în germană (pictor = maler) poate însemna ''pictor, zugrav sau vopsitor. În epoca de piatră, pictorii au creat imagini sau desene pe pietre. Primii artiști celebri au fost vechii greci din secolul V î.Hr. e. (Agatharch și Polygnot). Daedalus a fost considerat primul artist mitologic, deși a fost atât sculptor, cât și inginer. În Egiptul Antic, pictorii au decorat morminte și case de piatră, iar ambarcațiunile pictorului au fost strâns asociate cu fabricarea vopselei. În plus, în Egiptul antic, crearea de imagini a fost considerată un efect magic, iar pictoriii înșiși au fost venerați ca preoți. Deoarece imaginile erau sacre, pictorii aveau cunoștințe despre un anumit canon și proporții. |
Norbert este un nume de familie sau prenume masculin de origine germană (Nor = nord și beraht = strălucitor) în traducere ar fi: strălucirea nordului. Ziua onomastică este sărbătorită la: 6 iunie. Prenumele unor persoane mai cunoscute: Norbert Darabos, ministrul de apărare internă austriac Norbert Thom, om de știință german care trăiește în Elveția Norbert Wiener, matematician american, care a pus bazele ciberneticii Norbert Wójtowicz, istoric, teolog și publicist polonez |
Instanțele judecătorești nu au avut o practică unitară în aprecierea calității de avocat a membrilor Baroului Constituțional. În practica instanțelor judecătorești se puteau identifica următoarele tendințe: de calificare a mandatului de reprezentare ca fiind dat unui neavocat și, în conformitate cu dispozițiile art. 68 alin.4 din Codul de procedură civilă nu le este permis membrilor baroului menționat să pună concluzii. În data de 5 aprilie 2012, Judecătoria Deva a decis condamnarea la pedeapsa de 6 luni de închisoare a lui Pompiliu Bota, decanul Baroului Constituțional, pentru exercitarea fără drept a profesiei de avocat și la 6 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii. În urma contopirii celor două pedepse, s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare. De asemenea, instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate lui Pompiliu Bota pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni. Sentința dată de Judecătoria Deva a fost recurată de către Pompiliu Bota în data de 26 aprilie 2012 la Curtea de Apel Alba Iulia, însă recursul a fost respins în data de 29 mai 2012, astfel că sentința de condamnare a lui Pompiliu Bota de către Judecătoria Deva a rămas definitivă. De asemenea i-a fost respinsă contestația în anulare. În prezent, există numeroase decizii ale Curții Constituționale sau ale CEDO în legătură cu problema organizării profesiei de avocat și a barourilor din România ca urmare a conflictului dintre „barourile clasice” și „barourile bota”, însă practica a continuat multă vreme să fie neunitară la nivelul instanțelor de judecată. În data de 21 septembrie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat printr-un recurs în interesul legii (RIL) cu privire la practica neunitară în ce privește avocații din barourile alternative. Minuta are următorul conținut: Fapta unei persoane care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor entități care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat republicată, cu modificările și completările de ulterioare, constituie infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii prevazuta de Art. 348 Cod Penal. De atunci practicarea avocaturii de către „avocații” Baroului Constituțional constituie infracțiune, fără a mai exista dubii în această privință. Acest lucru a fost confirmat de Curtea Constituțională pe 17 septembrie 2019, menționând printre altele respingerea ca inadmisibilă a cererii 24.057/03 adresate Curții Europene a Drepturilor Omului. Domeniul web a fost șters ca urmare a Hotărârii 2384/2019 din 17 octombrie 2019 a Tribunalului București. |
Sfântul este o persoană care, din punct de vedere religios, este considerată foarte apropiată de Divinitate și fără păcate. Un sfânt este o persoană care pe parcursul vieții a făcut fapte bune, lucru ce conduce spre purificarea sa spirituală, și a ajuns în Rai. Este preponderent întâlnită în creștinism, dar și la alte religii, având diverse particularități. Recunoașterea oficială a calității de sfânt este efectuată de o autoritate religioasă și politică; ea este adesea cauzată de aclamarea adepților și credincioșilor, depinzând în unele biserici de minunile legate de omul sfânt. Lăcașuri sfinte, ca: mănăstire, biserică Ordin de călugări ca: benedictini, iezuiți, dominicani, franciscani Hram ziua patronului Bisericii, de obicei un sfânt din calendarul ortodox. Canonizare recunoașterea oficială a calității de sfânt, sinonim: sanctificare. Petre Țuțea - „...A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. Sfântul are forța de coeziune a pietrei. Un sfânt poate fi și analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfințenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea e ancorată în cultul genialității ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansați, mecanic și material, cu atât suntem mai departe de esența reală a lumii, de sfințenie...” Se consideră sfinți acele persoane care posedă anumite capacități miraculoase, putând înfăptui minuni sau să învie morții. Sfinții sunt cinstiți deoarece prin ei se reflectă puterea de mijlocire pentru oameni înaintea lui Dumnezeu. În calendarul românesc ortodox se cinstesc următorii sfinți (cu excepția Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Botezătorul) în ziua în care au murit și s-au unit cu Hristos: Sfântul, un serial al televiziunii britanice |
Alexandru A. Bădărău s-a născut la data de 9 aprilie 1859 în satul Bădărăi (județul Iași, azi în Județul Botoșani), fiind descendent al unei vechi familii de răzeși. A urmat școala primară în comuna ieșeană Bivolari, unde tatăl său a fost primar timp de 40 de ani. Își începe studiile la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, dar este exclus pentru că a participat la mișcarea socialistă (1881). Își continuă studiile la Paris, obținând licența în drept și diploma de absolvire a Înaltei Școli de Științe Politice, precum și la Bruxelles, unde obține titlul științific de doctor în litere și filosofie. La Bruxelles, se află printre inițiatorii unui cerc socialist și ai tipăririi revistei Dacia viitoare (1883). În anul 1885, se reîntorce în România, lucrând ca profesor de franceză la Liceul Național și la Gimnaziul „Alexandru cel Bun”, ambele din Iași. Concomitent, a predat ca profesor suplinitor de psihologie la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din Iași. În paralel cu activitatea didactică, a profesat și avocatura. Alexandru A. Bădărău fondează în anul 1888, împreună cu George Panu, Partidul Democrat Radical, care va fi absolvit de către Partidul Conservator în anul 1897. Devine membru marcant al acestui partid, fiind ales ca deputat conservator de Iași și apoi primar al municipiului Iași (22 aprilie 1899 - 19 februarie 1901). În calitate de primar, el a realizat alimentarea cu apă a orașului și a construit Râpa Galbenă. |
Gheorghe Gh. Mârzescu s-a născut la data de 4 iulie 1876 în orașul Iași, fiind fiul cunoscutului profesor, avocat și om politic Gheorghe Mârzescu (1834-1901). A urmat liceul și o parte din Facultatea de Drept în orașul natal, finalizându-și studiile universitare în anul 1897 la București, obținând licența în drept cu teza Condițiunea juridică a străinilor în România. A făcut studii de doctorat la Paris, pe care nu le-a finalizat însă. El și-a început cariera politică în anul 1896 ca șef de cabinet la Ministrul Cultelor și Instrucțiunii, condus de către tatăl său. În anul 1901 devine membru al Partidului Național Liberal. Îndeplinește diferite funcții importante, cum ar fi cea de director general al Epitropiei Casei Spitalelor Sfântul Spiridon și profesor suplinitor de drept civil la Universitatea din Iași (1901-1904). În perioada 1904-1906 este director al ziarului Liberalul din Iași, din a cărui redacție au mai făcut parte poetul Mihai Codreanu și publicistul C. Săteanu, apoi în anul 1907 este numit în funcția de subprefect de Iași. În același an, este ales, pentru prima oară, deputat liberal. În septembrie 1909, Gheorghe Gh. Mârzescu înființează ziarul Mișcarea, oficios al mișcării liberale ieșene. În paralel cu aceste activități, a lucrat și ca avocat în Iași. Între anii 1914-1916, Gheorghe Gh. Mârzescu a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași. În perioada refugiului guvernamental de la Iași, a fost un permanent colaborator al lui Ion I. C. Brătianu, pe care l-a susținut în toate acțiunile întreprinse pentru apărarea integrității țării și a formei de guvernământ, pentru realizarea reformelor vizând modernizarea structurală a societății românești. După spusele lui Ion Gh. Duca, a fost „singura personalitate populară din acele vremuri deoarece, în calitate de primar al Iașului (27 aprilie 1914 - 14 decembrie 1916) și de șef al organizației liberale locale, a făcut eforturi deosebite pentru încartiruirea refugiaților și aprovizionarea populației”. El a depus eforturi extraordinare pentru reîntregirea României în hotarele sale naturale, locuința sa din fața Universității ieșene devenind un loc de întâlnire a politicienilor acelor vremi (Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga, Vintilă Brătianu, Ion Gh. Duca, Vasile G. Morțun, Emil Costinescu și alții). De asemenea, s-a ocupat de buna dezvoltare, gospodărire și reconstrucție a orașului Iași de după Primul Război Mondial. În noiembrie 1916, a fost ales în funcția de vicepreședinte al Adunării Deputaților. Remarcat de către Ion I.C. Brătianu, a făcut parte din guvernele liberale conduse de către acesta, ca deținător al următoarelor portofolii: În anul 1924, Gheorghe Gh. Mârzescu, în calitate de ministru al justiției, a elaborat Legea persoanelor juridice, adoptată la 6 februarie 1924, prin care s-a autorizat, de facto, desființarea partidelor și organizațiilor extremiste. În baza Legii Mârzescu, Partidul Comunist Român a fost trecut în afara legii la data de 6 aprilie 1924. De asemenea, a fost inițiatorul Legii privind dobândirea și pierderea naționalității române (24 februarie 1924), precum și a Legii pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice (18 decembrie 1924), care pedepsea pe toți acei care, singuri sau în tovărășie cu alții, pregăteau sau executau crime contra persoanelor sau proprietății. El s-a remarcat în mod deosebit prin opera sa de unificare judecătorească și legislativă, dar nu a reușit să finalizeze toate legile inițiate de el. Printre proiectele de legi rămase de la el menționăm: proiectele de cod al muncii, al cooperației, precum și proiectul legii sanitare, care au fost adoptate mai târziu de Parlament. Gheorghe Gh. Mârzescu a încetat din viață la data de 12 mai 1926 la Sanatoriul „Elisabeta” din orașul Iași, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași, alături de tatăl său. |
Limba greacă veche, în antichitatea clasică, înainte de dezvoltarea limbii Koiné ca lingua franca a elenismului, era împărțită în mai multe dialecte. La fel, limba greacă modernă este împărțită în mai multe dialecte, majoritatea derivate din Koiné. Cel mai timpuriu dialect cunoscut, miceniana, limba reconstruită din tabletele scrise în Linear B ale civilizației miceniene din Epoca Bronzului a sfârșitului mileniului 2 î.Hr. Distribuția clasică a dialectelor a fost determinată de migrațiile Epocii de fier timpurii, după colapsul civilizației miceniene. Unii vorbitori ai micenienei au fost strămutați în Cipru, în timp ce alții au rămas în interiorul Arcadiei, dând naștere dialectului arcado-cipriot. Acesta este singurul dialect cu un precedent cunoscut din Epoca de bronz. Celelalte dialecte au avut și ele forme anterioare celor atestate, dar relația formelor lor anterioare cu miceniana nu este cunoscută încă. Eolica era vorbită, îndeosebi, în Lesbos (dialectul lesbian) și pe coasta vestică a Asiei Minor, la nord de Smirna. Ionicul era vorbit mai ales pe coasta vestică a Asiei Minor, inclusiv în Smirna și zona de la sudul ei. Iliada și Odiseea lui Homer au fost scrise în greaca homerică (sau greaca epică), o varietate timpurie de greacă estică. Atica, un subdialect sau dialect-frate al ionicului, a fost, timp de secole, limba vorbită în Atena. Deoarece atica a fost adoptată în Macedon, înainte de cuceririle lui Alexandru cel Mare și a înălțării ulterioare a elenismului, a devenit dialectul standard, care a evoluat în Koiné. Autori importanți, care au scris în dialecte individuale, sunt Tucidide pentru atică, Herodot și Arhiloc din Paros pentru ionică, Alcman și Ibycus din Rhegium pentru dorică, Sappho și Alceus pentru eolică (lesbiană), Corinna din Tanagra pentru boiotic. Thesalicul și arcado-cipriotul nu au fost niciodată dialecte literare și sunt cunoscute doar din inscripții și, într-o oarecare măsură, din parodiile comice ale lui Aristofan. Greaca epică este o combinație dintre cea eolică, dorică și atic-ionică, potrivit lui Dion Hrisostom; însă, elementele "dorice" nu sunt, de fapt, dorice, ci, mai curând, arhaisme eolice. Dialectele antichității clasice sunt puțin diferit reprezentate de mai mulți erudiți. Dialectul pamfilian este un dialect marginal al Asiei Minor și este, uneori, în afara oricărei categorii. De notat că miceniana a fost descifrată abia în 1952 și lipsește din schemele mai timpurii, prezentate aici. Dialectele grecești sunt definite ca fiind colecții distinctive de însușiri lingvistice. Însușirile individuale sunt rareori distinctive, ci împărtășite de diferite alte dialecte. Astfel, selectarea unui grup este, într-o anumită măsură, arbitrară. Totuși, lingvistul care definește grupul, începe, de obicei, de la o clasă geografică și un centru, cum ar fi atica și centrul Atena. Lingviștii care au făcut aceste diviziuni au luat în considerare reputația și credința politică a vorbitorilor antici; de exemplu, grecii antici înșiși au recunoscut o distincție între dorieni și atenieni. Într-o oarecare măsură, fiecare oraș mare avea un mod de a vorbi care putea fi identificat. Existența dialectelor grecești nu poate fi explicată prin Teoria nodului sau a valului. Leonard Bloomfield scrie despre Teoria nodului:„Câteodată, negreșit, istoria ne arată o scindare bruscă …. O diferențiere de acest fel apare când o parte a unei comunități emigrează.” În Teoria nodului, o populație părinte, sau nod, vorbind o limbă strămoș al dialectelor ei, se presupune a fi existat și este, uneori, atestată. Nodul dialectelor grecești ar fi fost protogreaca, dar ea este reconstruită și nu este atestată. Cele mai puternice candidate pentru Teoria nodului sunt greaca estică și cea vestică, care au clase geografice diferite, recunoscute din antichitate.„Diferite schimbări lingvistice se pot răspândi ca valurile peste o zonă de vorbire”. Majoritatea însușirilor individuale sunt izoglose; va să zică, o hartă cu doar o însușire încrucișează mai multe categorii nodale. Lingviștii erau, astfel, liberi să definească colecția de izoglose care părea să se potrivească cel mai bine cu grupurile antice de vorbitori, potrivit propriilor lor documente și credințe. Dialectele greacăi vechi erau, în principal, fonemice și vocalice; adică, dialectele erau recunoscute, în special, prin diferențele lor vocalice. Aceste diferențe au apărut ca rezultat al pierderii lui s intervocalic și pierderii lui i și w din protogreacă. O astfel de pierdere a adus două foneme vocalice în juxtapunere, situație numită, deseori, "ciocnire vocalică". Pentru motive necunoscute, vorbitorii de greacă priveau două vocale consecutive ca fiind necorespunzătoare și, în timp, au schimbat pronunția pentru a le evita. Modul în care s-au făcut aceste schimbări a determinat dialectul. De exemplu, cuvântul pentru zeul mării (indiferent de cultura și limba de unde provine) a fost, într-o formă preistorică, Poseidāwōn, la genitiv Poseidāwonos, la dativ Poseidāwoni, etc. Pierderea lui w intervocalic a dat Poseidāōn, găsit in miceniană și greaca epică. Ionicul a schimbat a în e: Poseideōn, în timp ce aticul a contras cuvântul la Poseidōn. La alte dialecte: corintineanul Potedāwoni, a devenit Potedāni și Potedān; boioticul Poteidāoni; în cretană, rhodiană și delfică, Poteidān; în lesbiană, Poseidān; în arcadiană, Posoidānos; în laconiană, Pohoidān. Din aceste dialecte, poate fi ușor văzut că aceste izoglose nu urmează deloc o structură nodală. Obiectul inconștient al acestor schimbări pare a fi, în principal, crearea unui fonem din două, proces numit contracție dacă se ajunge la un al treilea fonem, sau hyphaeresis („a îndepărta”) dacă un fonem este îndepărtat, păstrându-l pe celălalt. Uneori, cele două foneme sunt păstrate, sau păstrate și modificate, ca în ionicul Poseideōn. Dialectele limbii grecești vechi au fost un rezultat al izolării și comunicării sărace dintre comunitățile care trăiau în teritorii despărțite. Nici un istoric general grec nu uită să sublinieze influența teritoriului asupra dezvoltării orașelor-state. Deseori, în dezvoltarea limbilor, dialectizarea are drept rezultat disimilația limbilor fiice. Această fază nu a apărut în greacă; în schimb, dialectele au fost înlocuite de greaca standard. Populația aflată în creștere și comunicarea au adus vorbitorii mai aproape și i-a unit sub aceleași autorități. Greaca atică a devenit limba literară de pretutindeni. Buck spune:„… cu mult după ce atica devenise norma prozei literare, fiecare stat avea propriul dialect, atât în monumentele private, cât și publice, de preocupare internă, cât și în cele de … caracter interstatal, cum ar fi … tratatele”. În primele câteva secole dinaintea erei noastre, dialectele regionale le-au înlocuit pe cele locale: greaca Koine nord-vestică, Koine dorică și, desigur, Koine atică. Aceasta din urmă a ajuns să le înlocuiască pe celelalte în vorbirea comună, în primele secole ale erei creștine. După despărțirea Imperiului roman în cel estic și vestic, a început să domnească cea mai timpurie greacă modernă. Distribuția dialectală era, atunci, astfel: Tsakoniana este singurul dialect grecesc modern, care nu descinde din atică sau Koiné. Inscripții grecești cu posibilitate de căutare. O culegere considerabilă de inscripții antice grecești în mai multe dialecte, publicată de Packard Humanities Institute. |
Via Francigena, din vechime numită Via Francesca sau Romea deseori întâlnită și cu numele Franchigena, este itinerariul unui pelerinaj care de la Canterbury ducea până la Roma și constituia totodată una dintre cele mai importante căi de comunicație în perioada medievală. Cea mai veche însemnare asupra acestui itinerar este din anul 990, unde - în 79 de etape - este descrisă întoarcerea de la Roma a lui Sigerico, arhiepiscopul de Canterbury. În acest jurnal de călătorie se găsește o impresionantă colecție de semne, embleme, culturi și limbaje ale Occidentului creștin. Urme ale acestei căi, care a structurat profund formele de găzduire pe toată distanța itinerariului, se regăsesc și în prezent. Importanța acestui itinerar constă în faptul că a permis diverselor culturi europene să comunice între ele și să intre în legătură, făurind astfel baza culturală, artistică, economică și politică a Europei moderne. Arhiepiscopul de Canterbury, Sigerico, a parcurs acest itinerar în 79 de zile, în cea mai mare parte pe jos. Ceea ce presupune că străbătea cam 20 de km pe zi. Obstacolele naturale pe care pelerinul, călătorul sau negustorul trebuia să le înfrunte erau Canalul Mânecii, Alpii și Appennini. Dacă pentru primul obstacol nu erau mai multe variante, pentru traversarea Alpilor - în afară de parcursul pe Valle d’Aosta - mai era și varianta pe la Val di Susa, care poartă pelerinul pe la Abația de la Novalesa și pe la cea de la Sant’Antonio di Ranverso ca mai apoi, la Torino, să se reunească cu traseul văii d’Aosta. Pentru trecerea Appenninilor apoi, erau diferite posibilități. În traseul cartografic al itinerariului (Via Francigena) pentru a se ajunge din Câmpia Padană în regiunea Toscană, sunt înregistrate diverse variante de parcurs, care evitau diferite pante pentru a ajunge în valea Trebbia; o altă variantă traversa Taro; și, în afară de aceste două variante principale mai existau și altele de mai mică însemnătate. Itinerarii medievale: resurse pentru studiul perioadei medievale |
Titus nume de familie sau prenume masculin de origine sabină care se poate referi la: Titus Tatius rege legendar roman, după unele izvoare istorice rege al sabinilor Titus Steel actor si regizor de filme |
Scarlat Pastia s-a născut la data de 24 septembrie 1827, în comuna Nicorești din județul Galați. A venit în orașul Iași la vârsta de 12 ani, aici efectuându-și studiile liceale și universitare, devenind avocat. Grație culturii și inteligenței sale, Scarlat Pastia a avut acces la cele mai înalte demnități politice. Din veniturile obținute ca avocat, Scarlat Pastia a deținut un hotel reprezentativ pentru Iași și mai multe magazine în Piața Unirii și pe străzile Arcu și Lăpușneanu. Deși magazinele îi aduceau un profit considerabil, primarul a decis să le demoleze pentru a ridica un teatru național. Proiectul nu a fost realizat însă, iar în locul edificiului cultural, a ridicat Hotelul Traian. Cheltuielile de construcție a hotelului au fost foarte mari și practic l-au ruinat. A pierdut în final cele două hoteluri pe care le-au câștigat creditorii săi, însă a primit o cameră și o masă gratuită zilnică la restaurantul Hotelului Traian. Scarlat Pastia și-a pus averea și puterea de muncă în slujba dezvoltării și înfloririi orașului său de adopție, Iași. S-a îndatorat atât de mult, încât a pierdut toată averea. El a donat în anul 1868 proprietatea sa din dealul Tătărași pentru înființarea primului cimitir municipal din Iași - „Eternitatea”, deschis pe 1 septembrie 1876. El a ctitorit și Biserica „Sf.Gheorghe” din Cimitirul „Eternitatea”, sfințită în anul 1875. Scarlat Pastia a îndeplinit funcția de primar al Iașului în perioada 11 ianuarie 1877 - 3 ianuarie 1879. În această perioadă, el a renunțat la salariul care i se cuvenea. A făcut parte din comitetul care a reușit să reclădească Catedrala Mitropolitană din Iași, a cărei construcție fusese începută în anul 1833 de către mitropolitul Veniamin Costache, dar care, în urma prăbușirii în anul 1839 a cupolei mari, a stat în ruină până în 1880.Printre altele, el a făcut importante donații Universității „Al. I. Cuza” și Societății „Reuniunea Femeilor Române” din Iași, și a trimis, pe cheltuiala sa, la Paris, tineri pentru studii înalte. S-a implicat și în rezolvarea problemei alimentării cu apă a orașului, construind, tot pe banii lui, fântânile din cartierele Nicolina, Frumoasa și Socola, în vremuri când Iașul era lipsit de apă potabilă. El este și autorul primului studiu cu privire la sistemul de apă potabilă din Iași, cu titlul Despre originea apelor în Iași și lucrările privitoare la îndestularea cu apă, 1677-1896 și a articolelor publicate în Ecoul Moldovei (1896) sub genericul Chestiunea apei în Iași. În februarie 1888, Teatrul cel Mare din Copou fiind distrus până la temelii de un incendiu, Scarlat Pastia a amenajat restaurantul din curtea Hotelului „România”, al cărui proprietar era, transformându-l într-o sală de spectacole deschisă în 1889. În această sală, cunoscută ca Teatrul „Pastia” sau sala „Pastia”, au continuat spectacolele teatrului ieșean, până la construirea noului edificiu, în 1896. Scarlat Pastia a trecut în neființă la data de 11 decembrie 1900 în orașul Iași, fiind înmormântat în Cimitirul "Eternitatea", în cavoul unchiului său, Alexandru Sturzescu. La trecerea lui în neființă, ziarul "Prietenii poporului" l-a caracterizat astfel: ... bun patriot, corect, cinstit, filantrop, adevărat prieten binefăcător al poporului român, Scarlat Pastia a fost primar al Iașului fără leafă. Despre originea apelor din Iași și lucrările pentru îndestularea lui cu apă (1677-1896), Iași, 1897,68 p. Ionel Maftei, „Oamenii cetății. Scarlat Pastia - un ieșean pe nedrept uitat”, Opinia nr. 744,11 decembrie 1992. |
Nicolae Nica s-a născut în anul 1917, în satul Chilia, com. Făgețelu, jud. Olt. Binecunoscut în țară și străinatate, Nicolae Nica, este un veritabil artist popular . Sculptor, de excepție, Nicolae Nica, este, înainte de toate, creatorul unuia dintre cele mai frumoase și interesante muzee țarănești din România - Muzeul Sătesc Chilia-Făgețelu. O viață de om, închinată, la propriu și la figurat, acestui deziderat. Muzeul este amenajat, după toate normele etnografice, în satul Chilia, adăpostit de incinta unei foste școli generale, dezafectate, pe drumul național Pitești-Drăgășani. |
Eugen N. Herovanu () a fost un jurist, prozator și om politic român, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași (1922). Eugen N. Herovanu s-a născut la data de 13 septembrie 1874 în orașul Piatra Neamț. A absolvit Liceul Național din Iași în anul 1896 și apoi Facultatea de Drept din cadrul Universității "Al. I. Cuza" din Iași, obținând licența în drept, în anul 1900. Ulterior a obținut titlul științific de doctor în drept la Bruxelles în 1903. După cel de-al doilea război mondial, s-a alăturat forțelor antifasciste. Eugen Herovanu a încetat din viață la București, la 31 decembrie 1956 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Pe lângă activitatea sa didactică și de avocat, Eugen Herovanu a publicat câteva volume de poezii și proză. Menționăm următoarele:Cartea reprezentativă a lui Eugen Herovanu este "Orașul amintirilor" (1935), în care prezintă cu nostalgie și iubire personalități, monumente, evenimente din viața socială și culturală a Iașului de odinioară. El este menționat în prezent în principal ca un "cronicar al Iașului". |
Protocolul de inițializare a sesiunii (sau SIP, din engl. Session Initiation Protocol) este un procol de semnalizare aflat la nivelul aplicație în stiva OSI, utilizat pentru crearea, modificarea și încheierea sesiunilor între doi sau mai mulți participanți. Astfel de sesiuni includ apeluri telefonice prin Internet, sesiuni multimedia, conferințe multimedia. Protocolul a fost proiectat de către Henning Schulzrinne (Universitatea Columbia, New York) și Mark Handley (UCL) începând cu anul 1996. Cea mai actuală versiune este specificată în RFC 3261 de la IETF SIP Working Group. În noiembrie 2000, SIP a fost acceptat de către 3GPP ca element permanent pentru arhitectura IMS. SIP este foarte răspândit în prezent ca protocol de semnalizare pentru Voce peste IP sau VoIP, împreună cu H.323. SIP are următoarele caracteristici: Complexitate redusă, având doar 6 metode. Bazat pe mesaje de tip text, ceea ce permite mesajelor SIP să fie citite direct și de către oameni. |
Schinduful (Trigonella foenum-graecum), denumit și fân grecesc, sfindoc sau regional molotru, aparține familiei Fabaceae și este înrudit cu molotrul albastru (Trigonella melilotus-coerulea). Este o plantă erbacee din familia leguminoaselor. Schinduful înflorește din mai până în iunie. Florile sunt mici, alb-gălbui și la bază violet, și sunt poziționate la subțioara frunzelor. Întreaga plantă emană un miros puternic, ușor asemănător cu leușteanul. Semințele măcinate au o aromă puternică și un gust dulce-amărui amintind de zahăr ars. Crește în sud-vestul Asiei și în estul Mediteranei. Schinduful are o perioada de vegetație de patru luni, are un miros tare, picant care persistă pe mână, se recoltează, cu tot cu rădăcină și păstăi când acestea au îngălbenit, și se pune la uscat, apoi semințele sunt treierate și uscate. Schinduful a fost cultivat pentru proprietățile sale medicinale încă din antichitate. Din timpuri străvechi, schinduful era un apreciat intăritor al organelor sexuale. Cele mai vechi dovezi datează din 4000 î.e.n. din zona Irak-ului de azi. În Egipt era utilizat încă din 1000 î.e.n. printre altele pentru îmbălsămare, iar semințele mature și uscate erau folosite ca afrodiziace. Arabii îl foloseau ca tratament împotriva căderii părului, în India era cunoscut pentru proprietățile sale carminative, tonice și afrodiziace, iar chinezii l-au utilizat ca plantă decorativă și de asemenea la tratarea impotenței. Plinius descrie schinduf ca având un efect benefic asupra sexualității. În Europa nordică, călugării benedictini au încercat să aclimatizeze această plantă în sec. VII, după care a fost întrebuințată timp îndelungat în medicina populară. Numele latin al speciei foenum graecum se traduce prin "fân grec", acesta fiind o referire atât la mirosul puternic de fân uscat, la utilizarea sa ca nutreț, cât și la originea de la est de Mediterană a speciei. Acest nume a fost preluat și este încă uzual în multe din limbile europene. Numele arab hulbah este derivat din rădăcina ḤLB cu semnificația "lapte", ceea ce se explică, poate, și prin acțiunea galactagogă a plantei cunoscută în medicina populară. În multe țări din sudul, vestul și estul Asiei, numele plantei are la bază denumirea arabă. În Israel este foarte folosita în bucătăria și medicina populară a evreilor yemeniți sub numele de „hilba”. Principalii constituienți sunt găsiți în semințe care conțin mucilagii, nucleoprotide, albumine, ulei fix trigonelină (alcaloid), colină, ulei volatil, fitosterină, tanin, saponine, hidrați de carbon, săruri de fier, magneziu, fosfați, precum și saponină steroidică ce ajută la producția de hormoni sexuali. Printre utilizările tradiționale ale schindufului se numără cea ca plantă furajeră ca nutreț pentru vite. În special în ținuturi mai uscate din Orientul Mijlociu, Africa de nord și Spania se cultivă încă în acest scop. În agricultură planta se pretează și ca îngrășământ verde, îmbogățind solul cu elemente nutritive. Schinduful este foarte bogat în minerale, vitamine și alte substanțe. Semințele de schinduf se folosesc în bucătărie în țările asiatice încă din antichitate drept condiment: fie uscate, adăugate în amestecuri tradiționale (curry), fie încolțite ca o verdeață picantă, în salate. Pentru obținerea de preparate medicinale se prelucrează semințele. Sub formă de cataplasme sau de bandaje, schinduful se utilizează în tratarea unor afecțiuni dermatologice, cum ar fi plăgile, rănile ulcerate, furunculozele. Este recomandat în anemie, lipsa poftei de mâncare, pierdere în greutate, rahitism, astenie, diabet. Preparatele pe bază de schinduf dau rezultate în tratarea impotenței, ajută la creșterea nivelului de testosteron și scăderea frigidității, fiind și un important afrodiziac. Schinduful revitalizează întregul organism, fiind un agent de resuscitare a celor mai importante funcții ale acestuia. Semințele de schinduf, au fost folosite în scopuri medicinale din cele mai vechi timpuri, fiind apreciate pentru calitățile lor vindecătoare, ele produc un mucilagiu puternic, fiind folosite în tratarea inflamațiilor și a ulcerelor de stomac. Consumul de schinduf, nu este indicat în timpul sarcinii, persoanelor care au afecțiuni. Schinduful - tonic, hranitor, revigorant |
Cresonul (Lepidium sativum) sau hrenița este o plantă erbacee legumicolă anuală din familia cruciferelor, cu flori albe mici, cultivată pentru frunzele ei întrebuințate ca salată sau condiment. Originea plantei este în Orientul Mijlociu, de unde s-a extins în Europa și Asia, ajungând inclusiv pe teritoriul țării noastre. Aici, cresonul este atestat ca făcând parte din flora spontană a Bucureștiului în anul 1912, de profesorul Zacharia Panțu. În prezent, cresonul poate fi întâlnit în stare sălbatică în pădurile din județul Ilfov. |
Ardeiul iute (Capsicum annuum) este o specie populară a genului Capsicum care face parte din familia Solanaceae. Această specie se dovedește a fi cea mai cultivată dintre toate cele 4 tipuri de ardei cunoscuți. Ardeii iuți se pot găsi în mărimi și forme diferite, iar intensitatea iuțelii acestora poate varia și de la slab la intens: ardei gras, chilli sau ardei iute roșu. Proprietățile medicinale ale ardeiului sunt limitate, în general, la proprietățile vitaminizante (îndeosebi privind vitaminele A și C). În acest sens, varietatea de ardei iute este o excepție datorită substanței iritante capsaicină, cu multiple indicații terapeutice. Deasemenea, partea care da iuțeala unui ardei, sunt semințele. Deși annuum înseamnă anual (provenind din latinescul annus ”an”) ardeiul iute este o plantă perenă, care în absența iernilor geroase se poate adapta și poate supraviețui mai multe anotimpuri. Ardeiul iute are flori de culoare albă, uneori purpuriu iar tulpinile sunt numeroase și pot atinge o înălțime de 60 cm. Fructele pot fi verzi, galbene sau roșii. În timp ce alte soiuri de ardei se pot dezvolta în orice tip de climat, ardeiul iute are nevoie de un mediu cald și uscat. Originar din America Centrală și de Sud, ardeiul iute a fost răspândit în lume de marinarii spanioli și portughezi. Istoria ardeiului iute a început în Mexic acum aproximativ 7500 de ani. Deși ardeiul iute a apărut pentru prima dată în Mexic, cele mai multe soiuri de ardei iute sunt cultivate în Peru, în Bolivia puteți consuma cele mai multe soiuri sălbatice de ardei iute iar India este acum cel mare producător, consumator și exportator din lume. Diego Alvarez Chanca a adus primii ardei iuți în Spania în anul 1493. La început aceștia erau crescuți mai degrabă ca niște curiozități botanice în grădinile mănăstirilor din Spania și Portugalia. În întreaga lume se cultivă 3,8 milioane de hectare din care rezultă o producție de 33 milioane de tone de ardei iute. Din America Centrală ardeiul iute a ajuns în Spania, în Africa de Vest și India. Din India acesta s-a răspândit spre Asia centrală, Turcia și a ajuns și ăn Ungaria unde a devenit extrem de cunoscut sub numele de boia. În lume se pot găsi 35 de specii de ardei iute, dintre care aproximativ 25 dintre ele se pot găsi doar pe continentul American. Ardei iute de Cayenne - acesta are un gust înțepător și iute. Adesea se găsește sub formă de pudră de ardei iute sau piper de cayenne. Ardei iute Anaheim - aceștia au o culoare portocaliu-roșcată și coaja destul de groasă. Sunt potriviți pentru copt sau gătit deoarece nu se rup ușor dar cel mai adesea sunt uscați și folosiți în pudre de chili. Ardei iute Scotch Bonnet - are un gust aparte și este foarte des folosit în bucătăria tradițională jamaicană. Este considerată una dintre cele mai iuți specii de ardei din lume. Ardei Habanero - originali din America de Sud, aceștia se integrează perfect în salsa și marinade. Sunt considerați a fi cei mai iuți ardei din lume. Ardei Tahi chili - sunt cel mai adesea folosiți în bucătăria asiatică, în sosurile de pește, salatele de mango sau amestecurile de curry. Ardei Fatalii - sunt originali din Africa și sunt considerați aproape la fel de iuți ca și ardeii Habanero. Deoarece au coaja subțire, sunt adesea folosiți în salsa, sosuri fierbinți sau sunt transformați în pudre. Ardei Jalapeno - sunt cel mai adesea întâlniți în Spania și Mexic. Deoarece au o textură cărnoasă, aceștia pot fi umpluți, prăjiți sau adăugați în salate. Ardei Serrano - este original din Mexic și are o textură asemănătoare cu ardeiul Jalapeno, dar este mult mai iute decât acesta din urmă. Se pot consuma atât cruzi cât și copți. Ardei Poblano - au de asemenea origini mexicane și sunt folosiți în diverse sosuri iuți și în chile relleno (ardei iuți umpluți cu carne și prăjiți pane), unde de altfel sunt și ingredientul cheie. Ardei Tahi chili - într-o variată mai puțin coaptă și mai puțin iute. Ardeiul iute este unul dintre cele mai sănătoase alimente din lume. Câteva dintre cele mai importante proprietăți terapeutice oferite de acesta sunt: ameliorarea inflamațiilor - acesta are proprietăți anti-inflamatorii iar consumul regulat de ardei iute poate preveni artrita. ameliorarea durerii - ardeiul iute poate reduce durerile provocate de artrită, psoriazis și neuropatie diabetică. îmbunătățirea sănătății cardiovasculare - ardeiul iute poate reduce colesterolul și nivelul de trigliceride, prevenind astfel formarea cheagurilor de sânge. Cei care consumă ardei iute din abundență au șanse mult mai scăzute de a dezvolta boli de inimă și tromboză. îmbunătățirea digestiei - ardeiul iute stimulează apetitul și îmbunătățește digestia. Astfel, alimentele care sunt digerate bine oferă organismului nutrienții necesari și energie. întărirea imunității - ardeiul iute are un conținut ridicat de betacaroten și provitamina A care poate oferi organismului o doză suplimentară de vitamina C și A, esențiale pentru prevenirea infecțiilor. prevenirea cancerului de prostată - capsaicina, substanța găsită în ardeii iuți, distruge în mod eficient celulele canceroase. Se recomandă administrarea unei cantități de 400 mg de capsaicină de trei ori pe săptămână pentru prevenirea cancerului de prostată. stimularea procesului de slăbire - consumul de ardei iute crește termogeneza - procesul prin care corpul uman generează căldură și arde calorii în mod suplimentar. prevenirea ulcerului de stomac - este dovedit faptul că ardeiul iute nu cauzează ulcer de stomac ci din contră previne apariția lui datorită faptului că distruge bacteriile nocive și stimulează secreția de sucuri gastrice. prevenirea diabetului de tip 2 - consumat în mod regulat, ardeiul iute poate reduce nevoia organismului de secreție a insulinei, astfel reducându-se nivelul glucozei din sânge. scăderea tensiunii arteriale - ardeiul iute poate avea efecte benefice asupra sistemului circulator, fiind considerat unul dintre cele mai bune remedii pentru combaterea hipertensiunii arteriale. |
Arpagicul (Allium schoenoprasum) este o plantă perenă, mică și robustă, din familia Liliaceae, înrudită cu ceapa. Bulbii săi mici, albi și alungiți, și frunzele subțiri și tubulare se dezvoltă grupat la baza tulpinii. Deasupra frunzelor cresc niște inflorescențe albăstrui sau liliachii, cu o formă sferică, dense și atrăgătoare. Frunzele de arpagic pot fi tăiate la nivelul solului pentru a fi folosite la condimentarea mâncărurilor. Țiganii români s-au folosit de arpagic la ghicit. Se credea că un mănunchi de arpagic uscat atârnat în jurul unei case ar alunga boala și răul. |
Limba mielului (Borago officinalis sau Echium amoenum) este o plantă erbacee anuală, originară din Siria, naturalizată în regiunile mediteraneene, în aproape toată Europa, nordul Africii și Iran. Numele plantei, în multe limbi europene, poate fi urmărit începând cu latina evului mediu, de la termenul borrago. Se crede că acesta din urmă provine din limba arabă, probabil din abu buraq, care se traduce prin tatăl asprimii. Fructul constă în patru nucșoare mici de culoare brun foarte închis. Limba mielului conține alcaloizi pirolizidinici, o parte din ei fiind hepatotoxici, tumorigenici și cancerigeni. |
Lavandula este un gen de plante din familia Lamiaceae, native din regiunea mediteraneană până în Africa tropicală și până în regiunile sud-estice ale Indiei. Genul include circa 40 (până la 60) de specii de plante anuale, plante ierboase, arbuști. Zonele native se întind de la Insulele Canare, nordul și estul Africii, sudul Europei și Mediterana, Arabia și India. Deoarece formele cultivate sunt plantate în grădini din toată lumea, sunt uneori găsite și în sălbăticie, departe de mediul natural. Denumirea de lavandă este folosită uneori pentru a desemna parfumul extras din levănțică. |
Maghiranul (Origanum majorana, Lamiaceae) este o plantă ierboasă perenă sensibilă la frig cu arome dulci de pin și citrice. Mai este numit măghiran sau măgheran. Maghiranul (Majorana hortensis) reprezintă o plantă medicinală considerată remediu natural în tratamentul balonărilor, durerilor reumatice, gastritei hipoacide, tulburărilor care intervin la menopauză, insomniilor, durerilor de cap, afecțiunilor renale, stărilor de nervozitate și menstruației însoțită de dureri. Ceaiul de maghiran băut zilnic va îmbunătăți starea pacientului, alungând oboseala fizică și psihică, stările anxioase, afecțiunile tractului urinar, palpitațiile și bronșita. Tratamente naturale pe bază de maghiran |
În 1932, sub influența cercurilor politice și industriale de dreapta, retrăgea sprijinul inițial acordat cancelarului centrist ca orientare, Heinrich Brüning. Pe 31 mai 1932, Hindenburg îl desemna pe Franz von Papen cu formarea unui nou guvern, sub care influența partidului nazist al lui Hitler asupra politicii interne germane a crescut considerabil. În decembrie, ajungea cancelar, ministrul de rǎzboi de pânǎ atunci, Kurt von Schleicher, o „eminențǎ cenușie” politicǎ în spatele bǎtrânului Hindenburg. Schleicher nu reuși, dupǎ cum intenționase, sǎ aducǎ în guvernul său „moderați” naziști și astfel, pe 30 ianuarie 1933, președintele îl numea pe Adolf Hitler în funcția de cancelar (prim-ministru) al Reichului German (Reichskanzler), deschizând efectiv drumul spre putere dictatorială pentru șeful partidului național-socialist. |
Părinții apostolici au fost un mic grup de autori creștini, care au trăit și au scris în ultima jumătate a secolului I d.Hr. și în prima jumătate a secolului II d.Hr., fiind recunoscuți ca lideri ai Bisericii primare, dar ale căror scrieri nu au fost incluse în canonul biblic al Noului Testament, cel puțin așa cum a fost finalizat în Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă și creștinismul protestant. Denumirea romano-catolică de părinți apostolici a fost folosită din secolul al XVII-lea (vezi mai jos) pentru a sublinia faptul că acești autori au făcut parte din generația care a avut un contact personal cu apostolii. Astfel, ei fac legătura dintre apostoli, care l-au cunoscut pe Iisus din Nazaret și generația mai târzie a apologeților creștini, apărători ai autorității ortodoxe și dezvoltatori ai doctrinei: Părinții Bisericii.„Părinții apostolici” se deosebesc de alți autori creștini ai aceleiași perioade prin faptul că teologia și practicile lor făceau parte, în mare, din acele tradiții aflate în dezvoltare ale creștinismului paulin, care a devenit dominant. Până în secolul IV, mișcarea creștinismului niceean, dominată de interpretarea lui Pavel din Tars, avea dreptul de a declara interpretările diferite ca fiind eretice. Alte scrieri timpurii, dar „neapostolice”, au fost condamnate și suprimate în mod activ în următoarele secole, și sunt, acum, lucrări „pierdute”. Scrierile părinților apostolici sunt de mai multe genuri, unele, e.g. scrierile lui Clement romanul sunt scrisori (numite epistole), altele relatează evenimente istorice, e.g. Martiriul Sfântului Policarp, iar Didahia este un ghid etic și liturgic. Potrivit Enciclopediei catolice, termenul „părinți apostolici” poate fi găsit pentru prima oară în cartea din 1672 a lui Jean Baptiste Cotelier, numită SS.Patrum qui temporibus apostolicis floruerunt opera („Lucrări ale Sfinților Părinți care au înflorit în timpurile apostolice”), al cărei titlu a fost abreviat la Bibliotheca Patrum Apostolicorum de către L. J. Ittig, în ediția lui (Leipzig, 1699) cu aceleași scrieri. De atunci, termenul a fost folosit peste tot, în special de către scriitorii romano-catolici (alte tradiții nu fac o distincție între părinții apostolici și părinții Bisericii, în general). Nu toți creștinii folosesc termenul „părinți apostolici”. Autoritatea rezonantă în această exprimare sugerează că acești scriitori furnizează legăturile istorice autentice cu generația apostolică. Pentru acei creștini pentru care tradiția Bisericii este de greutate comparabilă cu cea a Scripturii, aceasta este o exprimare folositoare din punct de vedere apologetic și, astfel, o posibilă motivare pentru a o folosi. Creștinii care consideră că o mare apostazie a avut loc în istoria Bisericii primare, nu folosesc, de obicei, acest termen. În teologia protestantă, termenul este, de asemenea, puțin folosit și scrierile sunt mai puțin studiate (dar vezi Paleo-Ortodoxia). Doctrină și filozofie religioasă |
Râul Vicinic este un curs de apă, afluent al râului Caraș. Cea mai mare parte a cursului de apă se află pe teritoriul României. Pe cursul inferior traversează frontiera cu Serbia înainte de se vărsa în râul Caraș. |
Lerul este o denumire specifică (un regionalism), folosită în partea de nord a Transilvaniei, însemnând cuptorul unei sobe de gătit. De asemenea, ler este și un cuvânt care apare ca refren în colinde, pentru a se realiza o anumită eufonie. |
Camil sau Kamil (lat. Camillus = ocrotitorul victimelor) nume de familie sau prenume masculin de origine etruscă, se poate rerferi la: Camil Petrescu scriitor român, inițiator al romanului modern |
A fost înmormântat inițial (1835) în cimitirul parizian Père-Lachaise, lângă mormântul lui Frédéric Chopin. În 1836 a fost exhumat, îmbălsămat și transferat în Domul din Catania (Sicilia). |
Ștefan (grec. Στέφανος = coroană) este un nume de botez masculin sau de familie care se referă la: Ștefan Lupașcu un filozof al științei român Ștefan Voitec politician și om de stat român |
Bătătlia de la Voronej a fost una dintre luptele de pe frontul de răsărit al celui de-al doilea război mondial, care s-a desfășurat în regiunea din jurul orașului Voronej pe râul Don în iunie și iulie 1942. Puterile Axei erau formate din Armata a 4-a Panzer (Hermann Hoth) și Armata a 2-a ungară (Gusztav Jany). Lor li se opunea Frontul Voronej comandat de generalul-locotenent Evgheni Golikov. După victoria germană din a doua bătălie de la Harkov din mai 1942, planul pentru campania de vară era executarea unui atac spre sud-est din regiunea râului Don spre cea a râului Volga și mai departe în Caucaz - așa-numita Operațiune Albastru. Atacul pe această direcție era amenințată din flanc de concentrarea de trupe sovietice de la Voronej. Operațiunea Axei cu numele de cod „Fredericus II” (după numele regelui Prusiei Frederick al II-lea), a început pe 22 iunie 1942 - amoversarea declanșării Operațiunii Barbarossa. Armata a 4-a Panzer a atacat spre est pornind dinspre Belgorod și Kursk, reușind să închidă încercuirea pe 2 iulie, dar numărul de prizonieri sovietici a fost extrem de redus comparativ cu bătăliile anului 1941 - Armata Roșie învățase din înfrângerile de la începutul războiului. Hoth, care primise instrucțiuni stricte să nu se implice în lupte de stradă, a capturat Voronejul pe 6 iulie, doar pentru a deveni ținta contraatacului sovietic. Diviziile de infanterie ale Axei au avut nevoie de două ziele să lupte ca să ajungă la Voronej, și să asigure dezangajarea Armatei a 4-a Panzer și trimiterea ei în Caucaz. Adolf Hitler a ajuns să creadă mai târziu că aceste două zile, combinate cu alte întârzieri în marșul către Volga au permis mareșalului Semion Timoșenko să încheie pregătirile de apărare a Stalingradului mai înainte de sosirea Armatei a 4-a Panzer în fața orașului. Al doilea război mondial - Frontul european de răsărit |
Născut într-o familie de țărani, Aagaard a învățat de mic să cânte la vioară. În 1898 a fost acceptat ca elev de Carl Nielsen. A studiat din 1900 la consevatorul din Copenhaga și mai târziu compoziție și contrapunct. Din 1905 a fost organist și învățător la Ringe, unde a rămas până la moarte. Aagaard s-a remarcat mai ales ca compozitor de muzică sacră. A îngrijit mai multe culegeri de cântece populare și a compus atât cântece cu caracter popular cât și pentru biserică. Compozițiile sale instrumentale sunt: Cvartet pentru coarde în la major Suită pentru 2 violine și violă |
Hekate (zeiță) din mitologia greacă a vrăjitoriei, necromantiei, răspântiilor. Hecate poate fi originea numelui feminin Ecaterina |
Focul reprezintă oxidarea unui material combustibil, în urma căreia rezultă căldură, lumină, dar și diferiți produși de reacție, precum dioxidul de carbon și apă. Dacă temperatura ajunge la un nivel destul de ridicat, gazele se pot ioniza pentru a produce plasmă. În funcție de substanțele aprinse și de impuritățile din mediu, culoarea flăcării și intensitatea focului pot varia. Focul are potențialul de a cauza răni fizice prin ardere. Un foc de proporții mari scăpat de sub control este numit incendiu, pârjol și care este stins cu ajutorul pompierilor. Majoritatea specialiștilor consideră că omul a început să utilizeze focul cu circa 700.000 - 800.000 de ani în urmă. Dar descoperiri recente, realizate în peștera Wonderwerk din Africa de Sud, plasează această dată la circa un milion de ani în urmă. |
Louis Hector Berlioz () a fost un compozitor, scriitor și critic francez. A avut o contribuție importantă în conturarea romantismului francez. Contribuția lui constă în promovarea unei noi estetici muzicale, care presupune existența unor mijloace expresive. Dezvoltarea orchestrei simfonice vine în întâmpinarea gustului pentru grandios al lui Berlioz, relevat prin 4 tipuri procedurale: forța sonoră, exploatarea efectelor timbrale, divizarea partidei instrumentale și mărirea numărului de instrumente (împreună cu preocuparea pentru stereofonie). Hector Berlioz a fost și autorul „Tratatului de instrumentație”, care prezintă preocuparea romanticilor pentru timbrul instrumentelor, ca mijloc de exprimare nuanțată a sensibilităților. Berlioz inaugurează seria dirijorilor cu baghetă din secolul XIX. Din punct de vedere compozițional, el creează lucrări instrumentale cu un program declarat și explicat, sau numai direcționat de titluri, cu genuri noi, care evoluează dinspre simfonie către operă. Operă pentru orchestra simfonică de suflat: Muzică pentru armoniu și orgă:Simfonia fantastică, denumită inițial „Simfonie fantastică:Episod din viața unui artist, în cinci părți” (Symphonie fantastique: Épisode de la vie d'un artiste, en cinq parties), este o lucrare de muzică programatică care are mai mult înfățișarea unui poem simfonic și mai puțin cea a unei simfonii. Compoziția a fost terminată la 5 decembrie 1830 și a fost dedicată Împăratului Nicolae I al Rusiei. Leonard Bernstein a considerat că această simfonie este „prima compoziție muzicală care e psihedelică prin natura sa halucinantă și totodată pentru că, din contextul epocii, se înțelege că Berlioz a compus cel puțin o parte din ea sub influența opiului". |
Fiu al unei familii cu înclinații spre artă și cu o veche tradiție muzicală, Léo Delibes s-a născut în ziua de 21 februarie 1836, la Saint-Germain du Val (Franța). Beneficiază în copilărie de o educație muzicală din partea mamei și al unui unchi (organist). După moartea tatălui în 1847 se stabilește la Paris unde studiază la Conservator. În 1881 este numit profesor de compoziție la Conservatorul din Paris, unde îi va succeda lui Henri Reber. Delibes moare la Paris în ziua de 16 ianuarie 1891. Acțiunea capodoperei sale, opera Lakmé, este plasată într-o lume cu totul deosebită față de cele obișnuite în lumea operei de până atunci, anume în lumea hindusă. |
Pomana porcului este un vechi obicei care constă în oferirea unei mese de mulțumire pentru ajutorul primit la tăierea porcului de la rude, vecini și prieteni, după terminarea treburilor de către gazdă. Înaintea sărbătoririi Nașterii Domnului Iisus Hristos, de Ignat, gospodarii creștini obișnuiesc să taie porcul crescut întregul an, în vederea obținerii cărnii și a preparatelor din carne necesare praznicului Nașterii Domnului. După terminarea tăierii, sortării și preparării specialităților din carnea de porc, gazda casei îi invită la masă pe toți oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Felul de mâncare tradițional, numit Pomana porcului, este obținut prin prăjirea bucăților de carne (bucăți de mușchi, ficat, slănină, coastă, falcă, reprezentând toate părțile animalului sacrificat) în grăsime. Tradițional masa se așează afară după spălarea și curățarea tuturor urmelor sacrificiului sau ale procesului de preparare a cârnaților, caltaboșilor, tobei, etc. Se mănâncă în picioare și alături de mâncare se servește țuică tradițională sau rachiu de cazan. Pomana porcului - inceputul sarbatorilor de iarna, 3 iulie 2012, Cronica Română |
Temperamentul sau caracterul unui organism viu, ne arată felul cum reacționează, sau cum se comportă în anumite situații de schimbare a unor elemente din mediul înconjurător. La rândul lui, comportamentul se exteriorizează prin reacții emoționale și motorice, corelate cu modul în care se realizează autocontrolul acestor reacții. Termenul „temperament” definește de asemenea constanta, intensitatea și durata reacțiilor provocate de excitantul extern. Cuvântul provine din secolul al XVI-lea, când temperamentum era interpretat ca un amestec de raporturi echilibrate, sau în farmacie ca un amestec de umori ale corpului uman. Teoria celor patru temperamente clasice (umoralismul lui Galen) a fost abandonată, nu mai este știință. Cvasiunanimitatea psihologilor au considerat temperamentul ca fiind înnăscut. El este considerat „factorul ereditar” în organizarea internă a personalității. Particularitățile temperamentului țin de structura somatică, de sistemul nervos, de mobilitatea proceselor nervoase, de resursele energetice. Temperamentul nu se manifestă în același mod pe tot parcursul vieții. El evoluează o dată cu întregul organism și sistem nervos, astfel încât trăsăturile de temperament se maturizează, sunt deplin formate la sfârșitul adolescenței, se mențin relativ constante pe toată perioada maturității, până la bătrânețe, când cunosc un proces de aplatizare din cauza pierderii vivacității, a vigorii. În schimb, unele trăsături temperamentale se rigidizează, se accentuează la bătrânețe (de exemplu: iritabilitatea la un coleric, depresia la un melancolic, închistarea la un flegmatic). Temperamentul este neutru din punct de vedere valoric pentru personalitate, adică nu el este cel care dă valoare personalității. Temperamentele nu sunt bune sau rele, de dorit sau indezirabile. Temperamentul, deși larg determinat genetic, este în expresia lui funcțională, modelat de condițiile socio-culturale, existențiale ale individului. Influența ereditarului asupra psihocomportamentalului nu este directă, ci mediată de factori socio-culturali. Nu există temperamente pure. Etimologia latină a cuvântului „tempera - temperare”, care înseamnă „a amesteca”, sugerează acest lucru. In mod potential, trasaturile apartin tuturor tipurilor de temperament coexista in fiecare persoana, insa unele se manifesta mai pregnant decat altele. Asadar, temperamentul fiecarei persoane este o combinatie unica, originala, care il individualizeaza. Clasificarea tradițională a temperamentului este legată de cultura, arealul geografic, perioada istorică. Cele mai cunoscute clasificări ale teperamentelor sunt clasificarea greacă sau chineză; în Europa este răspândită clasificarea greacă a lui Hipocrat, care are patru grupe mari umorale: De aici provin cele patru temperamente: Acest punct de vedere prezintă importanță doar pentru istoria științei, el nu mai este medicină sau psihologie. Deja la 1850 teoria celor patru temperamente clasice era privită drept depășită. În prezent la temperamente se urmăresc patru trăsături de caracter descrise ca: activitate - forță, iuțeală, mobilitate a gândirii și vorbirii creativitate - tempo, intensitate de reacție la stimulanții exteriori emoționalitate - frecvență, intensitate, și gradul în care emoțiile influențează comportamentul sociabilitate - dorința de apropiere de alte persoane, felul, modul de adaptare, comportare în grup. |
Temperamentul unui organism viu Element al scrierilor electronice sau tipărite |
Donizetti a studiat în orașul natal, apoi la Bologna, cu abatele Pietro Mattei, cu care a și lucrat o perioadă de timp, respectiv ulterior cu Gioacchino Rossini. În peregrinările sale prin marile orașe muzicale ale Europei, Donizetti a ajuns și la Viena, unde a avut loc premiera operei sale "Linda di Chamounix" (1842). La 8 aprilie 1848, în vârstă de numai 51 de ani, Gaetano Donizetti decedează în orașul sau natal, Bergamo. Donizetti a fost un prolific compozitor de muzică cultă. Opera sa cuprinde 75 de opere, 16 simfonii, 19 cvartete de coarde, 193 de cântece, 45 duete, 3 oratorii, 28 de cantate, concerte instrumentale, sonate și alte piese de muzică clasică. Larghetto, tema e variazioni in E flat major Quartet for Strings no 3 in C minor: 2nd movement, Adagio ma non troppo Persoane cu tulburare bipolară |
Equisetum este un gen de ferigi, care include în jur de 15 specii, numite comun coada-calului. Acest gen este singurul gen extant al clasei Equisetopsida. Alte genuri ale acestei clase sunt cunoscute din rămășițele fosile, din perioada Carboniferului, când reprezentau o mare parte a florei lumii. Genul Equisetum conține aproximativ 15 specii și mai mulți hibrizi, răspândite pe toate continentele, din zona ecuatorială până în cea temperată și rece, populând pădurile și pajiștile umede, mlaștinile, luncile. |
Vasile Balș (, Iași - d. 3 februarie 1832, Viena) a fost un cărturar și om politic român din Bucovina, care a deținut funcția de căpitan districtual (guvernator) al Bucovinei în perioada 1792-1805. Vasile Balș s-a născut în perioada 1757-1769 în orașul Iași, fiind descendent al unei vechi familii boierești, care se bucura de încrederea autorităților moldovene și austriece deopotrivă. Tinerețea a petrecut-o la moșia părintească din Russ Plăvălar. În 1776 a fost delegat de domnul Moldovei, Grigore Ghica, pe lângă comisia mixtă austro-turcă de delimitare a graniței după alipirea nord-vestului Moldovei denumit "Bucovina" la Imperiul Habsburgic. În vederea reorganizării administrative a acesteia, la 4 aprilie 1780 a fost organizată o conferință la Viena care urma să stabilească dacă noul teritoriu fie va fi înglobat în confiniul militar de la Năsăud, fie ca alipit la Galiția, fie va fi împărțit în două. Episcopul Dosoftei Herescu a ținut un sfat cu credincioșii care s-au opus acestor măsuri. Dorințele exprimate au fost incluse într-un memoriu cuprinzător intitulat "Descrierea Bucovinei și a situației ei interne" care a fost prezentat, alături de o „relatare de supușenie”, la 13 noiembrie 1780 de Vasile Balș contelui Andrei Hadik, președintele Consiliului Aulic de Război de la Viena. Împăratul a fost atât de impresionat încât a dat ordin ca Vasile Balș să fie întrebuințat în calitate de „conțopist aulic” (redactor) în administrația militară a Bucovinei. La scurt timp a fost numit consilier al guvernatorului militar al Bucovinei, generalul Karl von Enzenberg, iar mai târziu prim-asesor al tribunalului episcopal. Printre propunerile înaintate de către el guvernului austriac menționăm următoarele: Multe dintre aceste propuneri vor fi realizate după 6 august 1786 când a încetat conducerea militară a generalului Enzenberg. Participă la 12 februarie 1782 la instalarea ca episcop exempt al Bucovinei a chiriarhului Dosoftei Herescu. În vederea reducerii numărului mănăstirilor și schiturilor și secularizării moșiilor lor, a fost numită o comisie condusă de vicarul Meletie din care a făcut parte și baronul Vasile Balș. Procesul a fost anevoios și a creat multe animozități. În 1783, Iosif al II-lea îl numește redactor și, în același timp, referent aulic, la Consiliul Aulic de Război. Practic, el a fost reprezentantul de facto în Bucovina al programului imperial de reforme. În același an îl aduce pe Ion Budai-Deleanu la Cernăuți care va desfășura o frumoasă activitate administrativă fiind printre primii organizatori ai învățământului de stat din Bucovina. Va ajunge apoi la Lemberg, capitala Galiției, în calitate de consilier regal și imperial la Înalta Curte de Apel. Imediat după dizolvarea administrației militare a Bucovinei în 1785, Vasile Balș este transferat la Viena în calitate de redactor al traducerilor în limba română pe lângă cancelaria aulică unită boemo-austriacă, forul suprem de conducere a Galiției și Bucovinei. În această perioadă intră în contact cu francmasoneria devenind membru al lojelor Adevărata Concordie și Adevărul având ca frați de lojă pe contele Franz Anton von Kolowrat-Liebsteinsky, președintele Camerei Imperiale, și pe consilierul aulic Joseph von Sonnenfels. În 1789 se îmbolnăvește și timp de doi ani întrerupe activitatea. După vindecare și o refacere de câteva luni la moșia părintească din Moldova prezintă noului monarh, Leopold al II-lea, două manuscrise: Istoria și petiția fostului boier Balș și Studii istorice asupra Moldovei și Valahiei în legăturile lor cu Austria. El apela împăratul să elibereze Moldova și Valahia de sub jugul turcilor și să le încorporeze Imperiului Austriac. Vasile Balș este mesagerul unui nou memoriu al bucovinenilor adresat împăratului prin care se arăta că deosebirile de limbă, de datini și de obiceiuri constituie o reală piedică în calea coordonării administrative a Bucovinei și Galiția. Prin patenta imperială din 29 septembrie 1790 se dispunea despărțirea celor două provincii. Este numit secretar al guberniului din Lemberg, iar în decembrie 1791 este ridicat la rangul de baron. În decembrie 1791 este numit consilier al guberniului și căpitan districtual al Bucovinei cu reședința la Cernăuți. până în 1805 fiind primul român care a deținut această funcție (până în 1808). Printre realizările sale ca guvernator putem menționa următoarele: dezvoltarea învățământului în limba română: a adus manuale școlare de la Viena, a tradus și a editat manuale școlare în limba română, a realizat prima carte laică românească folosită în școlile bucovinene. Se pensionează din politică în anul 1808. Ulterior, în anul 1818, este numit în funcția de șambelan al Curții de la Viena. A trecut în neființă la data de 4 februarie 1832 în Viena. De numele său sunt legate toate reformele din primii 40 de ani de ocupație austriacă în Bucovina, inclusiv menținerea Bucovinei ca ducat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic. |
Capodoperă a romantismului italian, una dintre ultimele mari creații preverdiene, în care belcantoul este investit cu valențe expresiv - dramatice. Este cea mai celebră tragedie donizettiană. Ca și în cazul multor alte opere ale lui Gaetano Donizetti, și succesul "Luciei di Lammermoor" depinde de o distribuție de primă mână. În timp ce partitura lui Edgardo trebuie interpretată de un tenor ce depășește granițele belcantoului, îndreptându-se către Giuseppe Verdi, Lucia și Enrico sunt reprezentanți tipici ai acestui stil. Lordul Enrico Ashton, dușman de moarte al familiei Ravenswood, reușise, printr-o serie de fărădelegi, să distrugă aproape toată această familie și să-i acapareze averea. Situația lui era însă critică, deoarece căzuse în dizgrația reginei. Ca ultimă soluție, întrevedea căsătoria surorii sale, Lucia, cu lordul Arturo - favorit al curții, căsătorie pe care o dorea cât mai grabnică. În timp ce mărturisea aceste gânduri slujitorului său, Enrico este anunțat că în preajma castelului se află ascuns Edgardo di Ravenswood, singurul moștenitor al familiei dușmane rămas în viață. Furia și ura lui răbufnesc și mai puternic, aflând că Lucia este îndrăgostită în taină de acest tânăr. În gradina castelului, Lucia povestește credincioasei sale confidente, Alisa, cum în plimbările-i singuratice, a avut impresia că zăreste în oglinda vechii fântâni chipul trist și însângerat al soției unuia dintre membrii familiei Ravenswood, ucisă cândva de acesta, din gelozie. Imaginea aceea înfricoșătoare reușește să o alunge din minte doar datorită clipelor de fericire trăite alături de iubitul ei. Sosește Edgardo, care o anunță că va pleca într-o misiune de încredere, ceea ce îl obligă sa amâne căsătoria, păstrând în taină logodna lor. Înainte de a se despărți, el îi dăruiește inelul său, simbol al legământului și credinței jurate. După plecarea lui Edgardo, Lucia trăiește într-o puternică tensiune provocată de grija pentru iubitul de la care nu primește nici o veste și de teama că fratele ei intenționează să o mărite cu un lord aflat în grațiile reginei. Într-adevăr, Enrico o cheamă și-i prezintă această căsătorie ca pe o datorie față de onoarea familiei pe care doar ea ar mai putea-o salva. Lucia respinge orice încercare de convingere; ea a jurat credință unui om și o va păstra. Viclean și pregătit pentru acest refuz, Enrico, care avusese grijă să distrugă toate scrisorile trimise de Edgardo, îi arată surorii sale o scrisoare falsă, anume ticluită, ca din partea logodniculul ei, prin care acesta o dezleagă de jurământul dat, fiindcă el "iubește o altă femeie". Lovitura, pe cât de neașteptată, pe atât de grea, rănește adânc sufletul curat al Luciei. Totuși, ea refuză și acum să-și calce jurământul. Într-o ultimă încercare, Enrico îi spune că respingerea acestei căsătorii va duce la condamnarea lui la moarte. Intervine însă Raimondo, care îi cere să-și îndeplinească datoria față de familie, și Lucia cedează. Ea este pusă să-i semneze contractul de căsătorie în mijlocul oaspeților. Edgardo, venit pe neașteptate, o acuză de trădare pe logodnica necredincioasă, în timp ce Enrico vrea să-l dea afară din castel. Înainte de a ieși, Edgardo aruncă inelul de logodnă în fața Luciei și o blestemă. În atmosfera de veselie care domnește printre oaspeții invitați la această căsătorie, este adusă o veste cumplită: Lucia a înnebunit și și-a ucis soțul. Pradă halucinațiilor, cu ochii rătăciți, aceasta apare ținând în mână un pumnal pătat de sânge. Ea retrăiește cu închipuirea clipele fericite alături de Edgardo, apoi mintea i se tulbură de năluciri amenințătoare. În cimitirul unde erau înmormântați strămoșii sai, Edgardo a venit să-si ia adio de la tot ce-l mai lega de viață, care nu mai avea sens fără dragostea Luciei. Se aud pași în întuneric; este adusă vestea nebuniei Luciei. Edgardo vrea să alerge să o vadă, dar este prea târziu: clopotul castelului anunță moartea nefericitei. Convins acum de credința și dragostea ei, Edgardo adresează o ultimă chemare sufletului nepătat și, cu o lovitură de pumnal, îsi curmă viața. |
Eclipse este platforma extinsă a clientului (RCP - eng. rich client platform). Este compusă din următoarele componente: Eclipse mediu de lucru (panouri, editori, proiecții). GUI în Eclipse este scris folosind setul de instrumente SWT. Acesta din urmă, spre deosebire de Swing (care emite independent controale grafice), utilizează componentele grafice ale sistemului de operare dat. Interfața de utilizator Eclipse depinde, de asemenea, de un strat intermediar GUI numit JFace, care simplifică construirea unei interfețe utilizator bazate pe SWT. Numărul de noi subproiecte (gestionate atât de Fundația Eclipse, cât și de terți) crește rapid. Trebuie să coordonăm eforturile unui număr mare de dezvoltatori și să propunem reguli generale - «Eclipse Development Process». Cea mai recentă versiune include 21 de subproiecte. Ultima lansare a programului Galileo, prezentată publicului la 24 iunie 2009, cuprinde 33 de subproiecte: |
Lupul marsupial (Thylacinus cynocephalus în Nomenclatura binară) este cunoscut și ca tigrul marsupial. Lupul marsupial a fost unul din cele mai mari carnivore marsupiale ale timpurilor moderne. Nativ Australiei, Tasmaniei și Noii Guinee, se consideră că a dispărut în secolul XX. Acesta era ultimul membru al genului său, Thylacinus, fosile aparținând speciilor înrudite găsindu-se începând cu sedimentele din Miocen. Lupul marsupial a dispărut sau a devenit extrem de rar pe continentul australian înainte de așezarea europenilor, dar a supraviețuit pe insula Tasmania alături de specii endemice, precum diavolul tasmanian. Vânatul intensiv, încurajat de recompense, este adesea desemnat ca fiind motivul dispariției sale, cu toate că sunt luați în considerare și alți factori, precum bolile, introducerea câinilor și invadarea teritoriului său de către om. Deși oficial este clasificat ca fiind dispărut, există oameni care au declarat că l-au văzut, cu toate că nu s-au adus dovezi solide în acest sens. La fel ca lupii și tigrii, de unde și-a obținut și numele, era în vârful lanțului trofic. Ca marsupial, nu era înrudit de aproape cu aceste mamifere placentale, dar datorită evoluției convergente, avea adaptări asemănătoare. Cele mai apropiate specii înrudite, existente în prezent, sunt diavolul tasmanian și numbatul. Lupul marsupial era unul din cele două marsupiale, alături de oposumul de apă, în care ambele sexe aveau o pungă marsupială. Masculul avea o pungă care acționa pe post de înveliș, protejând organele reproductive externe. Lupul marsupial modern a apărut acum aproximativ patru milioane de ani. Speciile din famila Thylacinidae datează din prima parte a Miocenului; de la începutul anilor 1990, cel puțin șapte specii fosile au fost descoperite la Riversleigh, în Nord-Vestul Queenslandului. Nimbacinus dicksoni este cea mai veche din cele șapte specii fosile, datând de acum 23 de milioane de ani. Acest thylacinid era cu mult mai mic decât rudele sale mai recente. Cea mai mare specie, Thylacinus potens, care avea o mărime comparabilă cu cea a lupului, a fost singura specie care a supraviețuit până în Miocenul târziu. La sfârșitul Pleistocenului și începutul Holocenului, lupul marsupial modern s-a răspândit, deși cu un număr mic de indivizi, în Australia și Noua Guinee. Un exemplu al evoluției convergente, lupul marsupial prezenta multe asemănări cu alți membri ai familiei canide: dinți ascuțiți, maxilar puternic, călca pe pernițe, având și o formă a corpului, în general, asemănătoare. Din moment ce lupul marsupial a umplut nișa ecologică în Australia, cum familia câinelui a făcut în restul lumii, și-a dezvoltat multe trăsături similare. În ciuda acestui fapt, nu este înrudit cu niciunul dintre prădătorii emisferei Nordice. Aborigenii australieni au fost primii oameni care au avut contacte cu specia, existând numeroase exemple de gravuri ale acestora, datând cel puțin din anul 1000 î.e.n. Imagini petroglife cu lupul marsupial pot fi găsite la Dampier Rock Art Precinct în peninsula Burrup din Australia de Vest. Când primii exploratori au ajuns pe insulă, animalul era deja rar. E posibil ca europenii să-l fi întâlnit încă din 1642, când Abel Tasman a ajuns pentru prima dată pe țărmul Tasmaniei. În jurnalul lui de călătorie, niște urme descoperite sunt descrise ca aparținând unor „bestii sălbatice cu gheare precum tigrul”. Marc-Joseph Marion du Fresne, ajuns cu vasul Mascarin în 1772, a descris un animal ca fiind „o pisică tigru”, cu toate că dihorul marsupial a fost la fel descris, ceea ce face imposibil aflarea adevărului. Prima întâlnire certă a fost cea a exploratorilor francezi pe 13 mai 1792, precum a notat naturalistul Jacques Labillardière în jurnal său de călătorie, din expediția condusă de D'Entrecasteaux. Totuși, abia în 1805, William Paterson, Locotenentul Guvernator al Tasmaniei, a trimis o descriere detaliată pentru a fi publicată în Sydney Gazette. Prima descriere științifică detaliată a fost realizată de George Harris în 1808, la cinci ani după așezarea pe insula Tasmania. Harris l-a categorisit ca făcând parte din genul Didelphis, creat de Linnaeus pentru oposumul american, numindu-l Didelphis cynocephala („oposumul cap de câine”). După ce oamenii de știință au înțeles că fauna australiană era fundamental diferită de genurile cunoscute de mamifere, s-a ajuns la crearea schemei moderne de clasificare, iar în 1796, Geoffroy Saint-Hilaire a creat genul Dasyurus în care a plasat lupul marsupial. În 1824 a fost separat în propriul gen, Thylacinus, de către Temminck. Unele studii au plasat lupul marsupial ca fiind un membru de bază al ordinului Dasyuromorphia și ca rudă a diavolului tasmanian, cu toate că studiile publicate în Genome Research în ianuarie 2009 sugerează că numbatul ar putea fi mai bazal decât diavolul tasmanian și deci mai apropiat de lupul marsupial. Descrierile lupului marsupial variază, dovezile limitându-se la specimene de pui conservate, fosile, piei, fotografii și filmări alb negru ale acestuia în captivitate, precum și mărturii de pe teren. |
Dimitrie Gusti s-a născut la data de 24 octombrie 1818 în orașul Iași, în familia unui comerciant. A studiat la Academia Mihăileană și la Conservatorul din Iași, pe care l-a absolvit în anul 1839. A fost unul dintre primii actori moldoveni. Renunță însă la actorie și intră ca amploiat la Divanul Domnesc. A lucrat apoi ca profesor de geografie, retorică și filosofie la mai multe școli din Iași (la Academia Mihăileană din 1845). A îndeplinit mai multe funcții în administrația școlilor: inspector, apoi director la Dep. I al școlilor din Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. S-a manifestat ca militant prounionist, fiind numit ca primar al orașului Iași (24 august 1864 - 5 decembrie 1866). În plan politic, a fost de doctrină liberală. A îndeplinit funcția de ministru al cultelor și instrucțiunii în două guverne consecutive (17 august 1867 - 16 noiembrie 1868). Apoi a fost ales deputat și senator liberal. În mai multe rânduri a deținut funcția de primar al orașului Iași (18 iulie 1869 - 25 octombrie 1870; 12 decembrie 1871 - 7 mai 1872; 14 octombrie 1881 - 3 februarie 1883; 7 decembrie 1886 - 25 martie 1887). Dimitrie Gusti a trecut la cele veșnice la data de 25 martie 1887 în orașul Iași. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. În paralel cu activitatea politică, Dimitrie Gusti a scris versuri și proză, cronici teatrale și a efectuat traduceri. A mai fost publicist și editor, precum și proprietar de tipografie. |
Clima este limitată între-5 grade iarna și +25 grade maxim vara, moderată în jurul valorii de 16-19 grade Celsius, umedă datorita curenților de aer, aduși dinspre Oceanul Atlantic. În Marea Irlandeză sunt situate importante rezerve de petrol și gaze naturale. |
Aztec ori aztek, plural azteci, respectiv aztecs / azteks (în alte limbi), se poate referi la: Civilizația mezoamericană a aztecilor. Limba Nahuatl, cunoscută de asemenea sub numele de "Aztec" Aztec-C, limbaj de programare care poate fi folosit pentru o multitudine de platforme, incluzând MS-DOS, Apple DOS 3.3, Macintosh și AmigaCadbury's Aztec, tip de tabletă de ciocolată umplută cu nougat (din anii 1960 și 1970). Piper Aztec, avion bi-motor de mici dimensiuni Aztek este numele unui cântăreț de muzică rap, un rapper, care a fost unul dintre cei care au semnat cu casa de discuri Roc La Familia Records a rapper-ului Jay-Z |
Are o climă arctică cu vânturi regulate dinspre nord și temperaturi care rar trec de 0 grade Celsius. Temperatura medie a apei vara este de +1 - +5 C, iar iarna este de-1 - +1 C. Salinitatea apei este destul de ridicată, ceea ce coboară punctul de îngheț a apei marine. Marea Groenlandei este bogată în pești (în special somon) și alte organisme marine, ceea ce aduce anual venituri mari pescarilor. |
Ion Neculce, cronicar moldovean, boier mare și a ocupat diferite funcții la curtea domnească. Nicolae Filimon unul dintre primii noștri cronicari muzicali și teatrali. A scris opera Ciocoii vechi și noi. Ovidiu Papadima scriitor român, a debutat în postura de cronicar literar. Macarie (? - 1 ianuarie 1558); episcop, cronicar. Cornel Ungureanu critic și istoric literar, cronicar literar. Horia Gârbea cronicar literar, traducător de piese de teatru, scenarist. Nicolae Carandino a fost un scriitor, gazetar, traducător, cronicar dramatic și director al Teatrului Național. Liviu Rebreanu scriitor; a desfășurat o susținută activitate de cronicar teatral. Dumitru Solomon dramaturg român, de asemenea eseist, cronicar dramatic, profesor de dramaturgie. |
Dilatarea termică este fenomenul fizic prin care dimensiunile (volumul, suprafața, lungimea) unui corp cresc în urma variației temperaturii. Fenomenul opus se numește contracție termică. Pentru majoritatea substanțelor creșterea temperaturii duce la creșterea dimensiunilor, dar există și excepții. În funcție de starea de agregare a corpului, dilatarea se manifestă diferit. Astfel, un corp solid își mărește toate dimensiunile liniare în același raport, un lichid își mărește volumul (forma sa depinde de vasul care îl conține), iar un gaz își mărește fie presiunea, fie volumul, fie amândouă, în funcție de incinta în care se află. Modificarea valorii volumului produce modificarea valorii densității și în cazul amestecurilor a valorilor concentrațiilor raportate la volum ale componenților: concentrația molară și masică. Pentru solide creșterea relativă a unei dimensiuni (raportul dintre variația dimensiunii și dimensiunea inițială) este proporțională cu creșterea temperaturii. Coeficientul de proporționalitate se numește coeficient de dilatare termică, o mărime de obicei pozitivă, a cărei unitate de măsură este inversul unității de măsură a temperaturii. Pentru polimeri (de exemplu materiale plastice) acest coeficient este de circa 10 ori mai mare decît pentru metale, care la rîndul lor au un coeficient mai mare decît al ceramicilor. Dilatarea amestecurilor depinde de neidealitatea acestora prin intermediul mărimilor de exces. unde Vi sunt volumele componenților puri iar ViE sunt sunt volumele exces ale componenților. Prin derivare cu temperatura rezultă sau considerând volumul exces funcție de coeficientul de activitate al unui component in amestec și substituind Prin introducerea coeficientului de dilatare |
Numele ziarului amintea de Scoția, întrucât acest nume: Nordul britanic, în decursul istoriei a fost folosit pentru această regiune. Atât ziarul cât și fondatorul său au rămas ca un simbol pentru libertatea cuvântului și a presei, pentru drepturile de alegere parlamentară și pentru imunitatea parlamentară. |
Raionul Adâncata, întâlnit și sub forma Raionul Hliboca (în ) este unul din cele 11 raioane administrative din regiunea Cernăuți din Ucraina, cu reședința în orașul Adâncata. A fost înființat în anul 1956, fiind inclus în componența RSS Ucrainene. Începând din anul 1991, acest raion face parte din Ucraina independentă. Înainte de ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord de către Uniunea Sovietică în 1940, teritoriul său a făcut parte din Raionul Adâncata este situat în partea de sud a regiunii Cernăuți, la poalele Munților Carpați. Raionul ocupă un teritoriu situat pe văile râurilor Siret (ambele maluri) și Prut (malul sudic) și pe dealurile împădurite ce despart aceste văi. În prezent, raionul se învecinează în partea de nord cu municipiul Cernăuți, în partea de vest cu raionul Storojineț, în partea de est cu raionul Herța și în partea de sud cu județul Suceava din România. Vadul Siret - Vicșani - punct internațional de trecere feroviar Porubna (Tereblecea) - Siret - punct internațional de trecere auto și pietonal Vadul Siret - Vicșani - punct de trecere simplificată cu specific feroviar și pietonal Fântâna Albă - Climăuți - punct de trecere simplificată cu specific rutierPe teritoriul actual al acestui raion, în 1497 a avut loc Bătălia de la Codrii Cosminului, în care Ștefan cel Mare a atras în capcană și nimicit armata nobililor polonezi, condusă de regele Poloniei Ioan Albert, ceea ce a rămas cunoscută în cultura populară poloneză ca "bătălia unde au pierit cavalerii". Tot pe teritoriul raionului, în 1941 a avut loc Masacrul de la Fântâna Albă, unde trupele sovietice au măcelărit între 200 și 2000 de civili care doreau să scape de persecuțiile ocupației sovietice refugiindu-se în România. Conform recensământului din 2001, majoritatea populației raionului Adâncata era vorbitoare de ucraineană (%), existând în minoritate și vorbitori de română (%) și rusă (%). La recensământul din 1989, raionul Adâncata avea 68.009 locuitori. Conform recensământului efectuat de autoritățile ucrainene în anul 2001, populația raionului Adâncata era de 72.676 locuitori, fiind împărțită în următoarele grupuri etnice: De asemenea, 12,80% din populația raionului locuia în așezări urbane (9.302 locuitori) și 87,20% în așezări rurale (63.374 locuitori). Conform recensământului din 1989, locuitorii care s-au declarat români plus moldoveni din raionul Adâncata erau majoritari în următoarele localități : Ar mai fi de menționat și faptul că în localitatea Fântâna Albă majoritatea populației este formată din etnici ruși-lipoveni (91,79%). În raionul Adâncata funcționează 13 întreprinderi industriale, dintre care 11 sunt în proprietate privată și două sub alte forme de proprietate. Industria raionului este specializată în principal pe procesarea produselor agro-alimentare. Agricultura este principala ocupație a locuitorilor raionului, aici desfășurându-și activitatea 29 societăți comerciale. În raionul Adâncata există 46 de instituții de învățământ, dintre care 25 școli de limbă ucraineană, 20 școli de limba română și o școală de limba rusă. Ființează aici 33 instituții de cultură (dintre care 10 cămine culturale și 23 cluburi culturale), un cinematograf și 38 biblioteci rurale. De asemenea, funcționează aici un spital raional cu o capacitate de 370 paturi, 3 spitale rurale, 10 ambulatorii medicale și 20 cabinete medicale, plus 13 farmacii sub toate formele de proprietate . |
Subsets and Splits