Datasets:

chrisgru
/

ro_wiki_chatml_small

Dataset card Data Studio Files Files and versions Community

Split (1)

train · 40k rows

conversations listlengths 3 3
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] Marcha Real?" }, { "from": "assistant", "value": "La Marcha Real („Marșul regal”) este imnul național al Spaniei. Este unul dintre puținele imnuri naționale fără text.\nImnul național spaniol este unul dintre cele mai vechi din Europa, originea fiindu-i necunoscută. Pentru prima dată a apărut, sub titlul Marcha Granadera, dar fără menționarea autorului, într-un document din 1761, „Libro de Ordenanza de los toques militares de la Infantería Española” trimis de Manuel de Espinosa.\nÎn 1770, Marcha Granadera a fost declarat de Carlos al II-lea al Spaniei imn de onoare oficial.\n\nVersuri\nDeși în zilele noastre Marcha Real nu are versuri, de-a lungul timpului au fost compuse mai multe variante de text. Una dintre aceste versiuni în versuri datează din timpul regelui Alfonso al XIII-lea. Există și o versiune din timpul dictaturii lui Francisco Franco. Totuși, niciunul din aceste texte nu au căpătat un statut oficial.\n\nVersurile din timpul lui Alfonso al XIII-lea\n\n{\|\n\|-\n\| valign=\"top\" lang=\"es\" width=350 \|\nVersuri de Eduardo Marquina (1879-1946)\n\nGloria, gloria, corona de la Patria,soberana luz\nque es oro en tu Pendón.Vida, vida, futuro de la Patria,\nque en tus ojos esabierto corazón.\n\nPúrpura y oro: bandera inmortal;en tus colores, juntas, carne y alma están.\n\nPúrpura y oro: querer y lograr;Tú eres, bandera, el signo del humano afán.\n\nGloria, gloria, corona de la Patria,soberana luz\nque es oro en tu Pendón.Púrpura y oro: bandera inmortal;\nen tus colores, juntas, carne y alma están.\n\|\nTraducere\n\nGlorie, glorie, Coroană a Patriei\nLumină suverană\nCare în stindardul tău e aur.\n\nViață, viață, viitor al Patriei,\nCare în ochii tăi e\nO inimă deschisă\n\nPurpură și aur, steag nemuritor;\nÎn culorile tale, sunt reunite carne și suflet.\n\nPurpură și aur: să dorești și să izbândești;\nTu ești, steagule, semnul efortului omenesc.\n\nGlorie, glorie, Coroană a Patriei\nLumină suverană\nCare în stindardul tău e aur.\n\nPurpură și aur, steag nemuritor;\nÎn culorile tale, sunt reunite carne și suflet.\n\|}\n\nÎn timpul celei de-a Doua Republici (1931-1939), Himno de Riego a înlocuit La Marcha Real'' ca imn național. Francisco Franco l-a restaurat după ce a câștigat Războiul Civil, dar a preferat titlul mai vechi „La Marcha Granadera”. În octombrie 1997, în vremea regelui Juan Carlos, printr-un decret regal s-a revenit la denumirea oficială de „Marcha Real”.\n\nLegături externe\n Fișier MIDI\n\nImnuri naționale" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi informații despre José María Aznar." }, { "from": "assistant", "value": "José María Aznar López (n. 25 februarie, 1953 în Madrid, Spania) a fost prim-ministru al Spaniei (oficial, \"președinte al guvernului spaniol\") din 1996 până în 2004.\n\nA studiat dreptul, și a devenit un inspector al Autorității Spaniole pentru Impozite. A intrat în partidul conservator Alianza Popular (\"Alianța Populară\"). A fost ales președinte al Comunității Autonome Castilia-Leon. Succesul său i-a adus încrederea caudillo-ului galician Manuel Fraga, care i-a sprijinit pe el și pe staful său. Aznar a condus refondarea AP ca și Partido Popular (\"Partidul Popular\"), înclinat acum spre o grupare politică de centru.\n\nPe 19 aprilie 1995, ETA a încercat să-l asasineze pe Aznar, dar el a supraviețuit atacului mulțumită mașinii sale blindate. O femeie, ce se afla în trecere, a fost însă ucisă.\n\nDupă o campanie împotriva scandalurilor de corupție ale PSOEistului Felipe González, ce conducea din 1982, PP al lui Aznar a reușit un pluralism, devenind partidul de guvernământ cu voturile partidelor naționaliste CiU, PNV și Coalición Canaria.\n\nEl a mutat PP din grupul conservator din Parlamentul European spre Partidul Popular European creștin-democrat. \nPreotejatul său, Alejandro Agag, a reușit să schimbe Internaționala Demo-creștină în Internaționala de Centru-Dreapta.\n\nAznar a fost reales prin majoritate în 2000 și a declarat că el nu va opta pentru un al treilea mandat, deschizând dezbaterea despre succesorul său în PP.\n\nEl a încurajat și asistat activ politica internațională a președintelui american George W. Bush și atacul SUA asupra Irakului din 2003, deși mai mult de nouăzeci și unu la sută din populația Spaniei era împotriva războiului (inclusiv membri ai PP).\n \nÎn ciuda acestora și a altor probleme politice (ca și dezastrul petrolifer Prestige), în timpul alegerilor locale din 2003, partidul său a conservat mare parte din suportul popular.\n\nEl este un prieten cu italianul, Silvio Berlusconi și britanicul Tony Blair.\n\nEste căsătorit cu Ana Botella, având doi fii și o fiică, Ana Aznar Botella, care s-a căsătorit cu Alejandro Agag în 2002.\n\nNote\n\nLegături externe \n Situl oficial al alegerilor din 2000 (în spaniolă)\n Sit satiric (în spaniolă)\n\nNașteri în 1953\nSpanioli în viață\nPrim-miniștri ai Spaniei\nSpanioli din secolul al XX-lea\nSpanioli din secolul al XXI-lea" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți descrie [Titlu] pCavnic?" }, { "from": "assistant", "value": "Cavnic (numit local și Capnic, , ) este un oraș în județul Maramureș, Transilvania, România. Conform recensământului din anul 2023, localitatea avea o populație de locuitori.\n\nEtimologie \nEtimologia numelui localității: din magh. Kapolnik (< magh. kápolna „capelă\"), de unde Capnic, apoi Cavnic.\n\nDupă alte teorii, numele derivă de la numele râului, care la rândul său derivă din cuvântul de origine slavă „kopaonik”, care înseamnă „a săpa”. Mineritul în zonă datează din perioada romană.\n\nGeografie \nOrașul Cavnic este situat într-o zonă muntoasă, la poalele munților Gutâi, pe cursul superior al râului Cavnic, la o altitudine între 550 și 1.120 metri, la distanța de 32 km est de municipiul Baia Mare.\n\nIstorie \nCavnicul a fost pentru prima dată atestat documentar ca sat, în 1336, cu numele de Capnic. După alte surse, prima atestare datează din 1455 (Kapnek). \n\nOrașul a fost distrus de otomani în 1460 și de tătari în 1717. Tot în decursul secolului al XVIII-lea orașul a suferit de epidemii de ciumă și holeră. Abia spre sfârșitul secolului a început să se refacă. În 1761 s-a înființat judecătoria minieră locală și în 1763 s-a emis prima concesiune minieră, care deschidea dezvoltarea exploatărilor miniere.\n\nCavnicul a fost declarat oraș la 17 februarie 1968. În anii '70 s-a dezvoltat într-un ritm accelerat. În 2001 și 2003 s-au amenajat două pârtii de ski, la „Icoana” și \"Roata\", moteluri, case de oaspeți și un hotel, într-un demers de a dezvolta potențialul turistic al zonei.\n\nDemografie \n\nConform recensământului efectuat în 2021, populația orașului Cavnic se ridică la 4.264 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2011, când fuseseră înregistrați 4.976 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (81,85%), cu o minoritate de maghiari (7,13%), iar pentru 10,37% nu se cunoaște apartenența etnică. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (70,83%), cu minorități de romano-catolici (12,59%), penticostali (1,67%) și reformați (1,08%), iar pentru 10,81% nu se cunoaște apartenența confesională.\n\nPolitică și administrație \nOrașul Cavnic este administrat de un primar și un consiliu local compus din 15 consilieri. Primarul, , de la , este în funcție din . Începând cu alegerile locale din 2020, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:\n\nEvoluție istorică \nRecensământul maghiar din 1910 consemna o populație de 3.517 locuitori, dintre care 1.864 maghiari, 1.604 români și 49 germani. 1.497 erau declarați romano-catolici, 1.890 greco-catolici și 89 de evrei.\n\nEconomie \n\nTurismul este principalul sector de activitate.\n\nÎn perioada când mineritul era principalul sector de activitate, aici se exploatau și se prelucrau minereuri complexe cu conținut de aur, argint, plumb, zinc și cupru, mina fiind cea mai mare exploatare de minereuri complexe din Europa. După ce mina s-a închis, mulți localnici au rămas fără un venit stabil și mulți tineri au plecat în străinătate în speranța unui trai mai bun.\n\nObiective turistice \n\n Biserica romano-catolică „Sfânta Barbara”, monument din 1812;\n „Stâlpul tătarilor” pe care se află următoarea inscripție latină: Anno 1717 usque hic fuerunt tartaris (În anul 1717 până aici au ajuns tătarii).\n Gutâi - Creasta Cocoșului (sit de importanță comunitară inclus în rețeaua europeană Natura 2000).\n Paltinul secular (Acer pseudoplatanus), înalt de 30 m, cu diametrul trunchiului de 1,32 m.\n „Logolda” - ruinele unei topitorii de aur din secolul XIX.\n Pârtiile de ski „Icoana” și „Roata”.\n Ruinele topitoriei pentru extragerea aurului.\n\nPersonalități \n\n Ignațiu von Born (1742-1791), geolog, mineralog, funcționar imperial\n Jenő Jendrassik (1824-1891), medic, membru al Academiei Ungare de Științe\n Antal Krupiczer (1944-2009), sculptor expresionist\n Petru Moldovan (n. 1942), profesor universitar, membru al Academiei de Științe Tehnice din România, membru al TMS (SUA), decan al Facultății de Stiința si Ingineria Materialelor din Universitatea Politehnică din București, specialist în domeniul metalurgiei neferoase\n Alexandru Gafton (n. 17 iulie 1966, Cavnic, Maramureș) este un lingvist și filolog român.\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Site-ul Primăriei\n\nCavnic\nCavnic\nCavnic\nCavnic" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] P?" }, { "from": "assistant", "value": "P (numită: /ˈpeː/ sau /ˈpɨ/) este a șaisprezecea literă din alfabetul latin și a nouăsprezecea din alfabetul limbii române. În limba română P notează o consoană oclusivă bilabială surdă.\n\nIstorie \n\n \nAlfabetul latin\n P" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata despre Q?" }, { "from": "assistant", "value": "Q (numită: /ciuː/) este a șaptesprezecea literă din alfabetul latin și a douăzecea din alfabetul limbii române. La jocurile de cărți, Q este damă sau regina. Este folosit în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional.\n\nIstorie\n\nValoarea semitică a qôpului fost /q/ (consoana uvelară oculsivă), iar forma caracterului e posibil să se fi bazat pe urechea unui ac, un nod, sau chiar o maimuță cu coadă îndreptată în jos. /q/ este un sunet comun în limbile semitice, iar el nu se găsește în multe limbi europene.\n\nAlfabetul latin\nLitera Q" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile importante despre R?" }, { "from": "assistant", "value": "R este a optsprezecea literă din alfabetul latin și a douăzeci și una din alfabetul limbii române. În limba română această literă marchează o consoană vibrantă alveolară (uneori numită dentală în loc de alveolară) cu simbolul fonetic . Unii vorbitori de limba română pronunță acest sunet ca o consoană vibrantă uvulară, , ca în limba franceză (r graseiat sau gutural).\n\nR reprezintă:\n În matematică:\n R este notația pentru Mulțimea numerelor reale, dublându-se mereu liniile din care e alcătuit R-ul.\n\nIstorie \n\n \nAlfabetul latin\n R" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi un rezumat despre S." }, { "from": "assistant", "value": "S (numită: /es/ sau /sɨ/) este a nouăsprezecea literă din alfabetul latin și a douăzeci și doua din alfabetul limbii române. În limba română notează o consoană fricativă alveolară surdă (uneori numită dentală în loc de alveolară) cu simbolul fonetic .\n\nIstorie\n\nUtilizare \n\n În chimie S este simbolul pentru elementul chimic sulf.\n În fizică:\n s este simbolul pentru secundă, unitatea de măsură SI pentru timp;\n S este simbolul pentru siemens, unitatea de măsură SI pentru conductanță electrică;\n S este simbolul pentru entropie în termodinamică.\n\n \nAlfabetul latin\n S" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți explica despre T?" }, { "from": "assistant", "value": "T este a douăzecea literă din alfabetul latin și a douăzeci și patra din alfabetul limbii române. În limba română T notează o consoană oclusivă alveolară surdă (uneori numită dentală în loc de alveolară) notată cu simbolul fonetic .\n\nIstorie\n\nUtilizare\n\nÎn fizică \n t (doar minuscula) este simbolul pentru timp.\nT (doar majuscula) este simbolul pentru temperatura.\n\n \nAlfabetul latin\n T" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi informații despre U." }, { "from": "assistant", "value": "U (numită: /u/) este a douăzeci și una literă din alfabetul latin și a douăzeci și șasea din alfabetul limbii române. În limba română U notează o vocală închisă posterioară rotunjită (transcrisă fonetic ) sau semivocala corespunzătoare, numită consoană sonantă labiovelară (transcrisă fonetic ).\n\n \nAlfabetul latin\n U" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii ai despre V?" }, { "from": "assistant", "value": "V ' este a douăzeci și doua literă din alfabetul latin și a douăzeci și șaptea din alfabetul limbii române. În limba română notează o consoană fricativă labiodentală sonoră, cu simbolul fonetic .\n\nUtilizare \n\n În fizică, V este simbolul pentru volt, unitatea de măsură a tensiunii electrice.\n În fizică, v este folosit adesea pentru a simboliza viteza.\n În fizică, este simbolul pentru vector.\n În chimie, V este simbolul elementului chimic vanadiu.\n În matematică, în sistemul cifrelor romane, V reprezintă numărul 5.\n\n \nAlfabetul latin\n V" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații concise poți oferi despre W?" }, { "from": "assistant", "value": "W este a douăzeci și treia literă din alfabetul latin și a douăzeci și opta din alfabetul limbii române. Litera a fost inventată de scriitori anglo-saxoni în secolul al VII-lea. În limba română, este folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional.\n\n \nAlfabetul latin\n W" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt cele mai importante informații despre X?" }, { "from": "assistant", "value": "X este a douăzeci și patra literă din alfabetul latin și a douăzeci și noua din alfabetul limbii române.\n\nÎn limba română această literă notează fie secvența de sunete , în cuvinte ca xilofon, extrem, axă, fix, fie secvența , în unele cuvinte ca examen, exista, auxiliar. Litera izolată se citește ics.\n\nÎn sistemul numerelor romane X reprezintă numărul 10.\n\nX este și o prescurtare pentru Sistemul de Ferestre X11.\n\nIstorie\n\nNote \n\n \nAlfabetul latin\n X" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Y." }, { "from": "assistant", "value": "Y (pronunție: „igrec”) este a douăzeci și cincea literă din alfabetul latin și a treizecea din alfabetul limbii române. Această literă a fost pentru prima data utilizată în alfabetul grec, unde se găsește Υ, υ (ύψιλον, Ipsilon; pronunție: /i/, modern sau /yː/ antic). Este folosită mai mult în limbile engleză, franceză, turcă, spaniolă etc. În limba română este folosită numai pentru scrierea unor nume proprii și în neologisme cu caracter internațional.\n\nVezi și \nУ (chirilic)\n\n \nAlfabetul latin\n Y" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] Z?" }, { "from": "assistant", "value": "Z (numită: /zɛt/, /zɨ/ sau /zɛd/) este a douăzeci și șasea literă din alfabetul latin și a treizecea și una din alfabetul limbii române. În limba română notează o consoană fricativă alveolară sonoră (uneori numită dentală în loc de alveolară) cu simbolul fonetic .\n\nNume și pronunție \nÎn România și Republica Moldova (țările vorbitoare de limba română), numele literei este zet /zɛt/, zî /zɨ/ sau zed /zɛd/, reflectându-i derivarea de la litera grecească zeta (Ζζ).\n\nAlte limbi scriu numele acestei litere diferit, dar similar: zeta în italiană, bască, spaniolă și islandeză (chiar dacă nu apare în scrierea limbii islandeze are nume pentru că apare în nume personale), zê în portugheză, zed în engleză (uneori și zi /ziː/ în engleza americană), zäta în suedeză, zæt în daneză, zet în neerlandeză, poloneză, indoneziană, poloneză, română și cehă, Zett în germană (nume scris cu majusculă ca fiind substantiv), zett în norvegiană, zède în franceză, și zét în vietnameză. În Pinyin-ul chinezei standard, numele literei Z este pronunțat [tsɨ]. În esperanto, numele literei Z este pronunțat /zo/.\n\nIstorie\n\nSimbol semitic \nSimbolul semitic a fost a șaptesprezecea literă, numită zayin, ce însemna „armă” sau „sabie”. Ea reprezenta fie /z/, fie /dz/.\n\nLiteră grecească \nForma grecească a Z-ului este asemănătoare cu cea a zayin-ului fenician (/𐤆)\n\nLiteră etruscă \nEste posibil ca litera etruscă Z să fi reprezentat /dz/.\n\nLiteră latină \nLitera Z a făcut parte din prima formă a alfabetului latin, adoptată de la etrusci. Datorită faptului că sunetul /z/ s-a schimbat în /r/ în limba latină prin rotacism în secolul al V-lea î.e.n., z a dispărut și locul i-a fost luat de noua literă g. În secolul întâi î.e.n., litera z a fost reintrodusă la sfârșitul alfabetului latin, cu scopul de a reprezenta sunetul zeta-ului grecesc /dz/.\n\nÎnainte de introducerea z-ului, sunetul literei zeta era scris la începutul cuvintelor s și în mijlocul cuvintelor ss, ca în sōna pentru ζώνη (ce însemna „curea”) și în trapessita pentru τραπεζίτης (ce însemna „bancher”).\n\nUtilizări \n⟨z⟩ reprezintă consoana fricativă alveolară sonoră /z/, în: albaneză, bretonă, cehă, neerlandeză, franceză, maghiară, letonă, lituaniană, română, sârbocroată, slovacă, și în Alfabetul Fonetic Internațional. Litera mai reprezintă /t͡s/ în: pinyin-ul chinezei standard, finlandeză și în germană. În italiană, reprezintă 2 sunete: /t͡s/ și /d͡z/.\n\nAlte utilizări \n\n În chimie și fizică atomică, Z este simbolul pentru numărul atomic.\n În fizică, Z este simbolul pentru impedanța electrică.\n În matematică, este mulțimea numerelor întregi.\n\nVersiuni și forme derivate \nO versiune a Z-ului își are originea în minusculele gotice, în „z-ul cu codiță” (ℨ/𝔷; în germană: geschwänztes Z sau Z mit Unterschlinge).\n\nExistă și o versiune de Z cu o liniuță în mijlocul său (majuscula: Ƶ, minuscula: ƶ).\n\nCaractere asemănătoare\n\nDescendenți sau caractere asemănătoare folosite în versiuni ale alfabetului latin\n Z cu diacritice: Ź ź Ẑ ẑ Ž ž Ż ż Ẓ ẓ Ẕ ẕ Ƶ ƶ ᵶ ᶎ Ⱬ ⱬ\n ß : ligatura germană formată dintre s și z, numită scharfes S sau Eszett (istoric este o ligatură dintre 2 s-uri, primul și al doilea fiind scrise în stiluri diferite)\n Ȥ ȥ : litera Z cu un cârligaș la sfârșit\n Ɀ ɀ : litera Z cu o codiță\n Ʒ ʒ : litera ej\n Ꝣ ꝣ : Z-ul vizigot\n Simboluri asemănătoare cu Z sunt folosite în Alfabetul Fonetic Internațional : ʒ ʑ ʐ ɮ\n\nPredecesori și frați\n 𐤆 : litera semitică zayin, ce e originea următoarelor caractere\n Ζ ζ : litera grecească zeta, din care derivă Z-ul latin\n Ⲍ ⲍ : litera coptică Zēta, ce derivă de la zeta-ul grecesc\n З з : litera chirilică Zemle, ce derivă de la zeta-ul grecesc\n 𐌆 : vechiul Z italic, ce derivă de la zeta-ul grecesc\n 𐌶 : litera gotică ezec, ce derivă de la delta-ul grecesc\n\n \nAlfabetul latin\n Z" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Împărtășește-mi câteva lucruri despre Comunitatea Autonomă a Țării Basce." }, { "from": "assistant", "value": "Comunitatea Autonomă a Țării Basce (în bască Euskal Autonomia Erkidegoa sau Euskadi, în spaniolă Comunidad Autónoma del País Vasco, uneori numită și comunitatea autonomă bască, colocvial Provincias Vascongadas) este o comunitate autonomă din Spania. Capitala ei este Vitoria (în bască Gasteiz).\n\nÎmpărțire administrativă \nȚara Bascilor include următoarele teritorii istorice, care sunt echivalente cu provinciile Spaniei (diviziuni administrative spaniole): \n Álava (denumirea oficială în spaniolă; în bască Araba), capitala Vitoria (în bască Gasteiz)\n Bizkaia (denumirea oficială în bască și în spaniolă; numele comun în spaniolă Vizcaya), capitala Bilbao (în bască Bilbo)\n Gipuzkoa (denumirea oficială în bască și în spaniolă; numele comun în spaniolă Guipúzcoa), capitala San Sebastián (în bască Donostia).\nAceasta regiune are 251 municipii, dintre care 51 se află în Álava, 88 în Guipúzcoa și 112 în Vizcaya.\n\nLimbi vorbite \nÎn Țara Bascilor se vorbește atât limba spaniolă, cât și limba bască, ultima fiind limba maternă în această regiune. Limba bască se deosebește de spaniolă prin faptul că nu este indo-europeană și nu are nicio relație lingvistică cu limbile romanice. Potrivit recensământului din 2001, 32,2% din populația Țării Bascilor vorbesc două limbi (spaniolă și bască); 49,6% - vorbesc doar spaniolă; și 18,2% - cunosc basca, dar vorbesc spaniola, deoarece întâmpină greutăți în vorbirea limbii basce.\n\nNote\n\nVezi și \n Poporul basc\n Limba bască" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți povesti despre Topaz (film)?" }, { "from": "assistant", "value": "Topaz este un film thriller cu spioni din 1969 în regia lui Alfred Hitchcock.\n\nPrezentare\n\nFilmul prezintă o complicată intrigă internațională. De la un înalt demnitar sovietic, care fuge cu familia în Statele Unite, C.I.A. află că rușii trimit și instalează rachete nucleare în Cuba. Toate resorturile sunt puse imediat în mișcare; americanii solicită ajutorul colegilor francezi, agenții dubli mișună, relațiile amoroase sunt strict din interes, lichidările se fac fără scrupule; tabere certe nu există, ci doar interese.\n\nDistribuție\n\n Frederick Stafford ca André Devereaux\n Dany Robin ca Nicole Devereaux\n Karin Dor ca Juanita de Cordoba\n John Vernon ca Rico Parra\n Claude Jade ca Michèle Picard\n Michel Subor ca François Picard\n Michel Piccoli ca Jacques Granville\n Philippe Noiret ca Henri Jarré\n Roscoe Lee Browne ca Philippe Dubois\n Per-Axel Arosenius ca Boris Kusenov\n John Forsythe ca Michael Nordstrom\n Edmon Ryan ca McKittreck\n Sonja Kolthoff ca Mrs. Kusenov \n Tina Hedström ca Tamara Kusenov (menționată ca Tina Hedstrom)\n John Van Dreelen ca Claude Martin\n Donald Randolph ca Luis Uribe (menționat ca Don Randolph)\n Roberto Contreras ca Muñoz\n Carlos Rivas ca Hernandez\n Roger Til ca Jean Chabrier\n Lewis Charles ca Pablo Mendoza\n Sándor Szabó ca Emile Redon (menționat ca Sandor Szabo)\n Anna Navarro ca Carlotta Mendoza\n Lew Brown ca Oficial american\n John Roper ca Thomas\n George Skaff ca René d'Arcy\n Ann Doran ca Mrs. Foryth\n\nReferințe\n\nLegături externe\n Topaz (eyegate.com/)\n \n\nFilme din 1969\nFilme regizate de Alfred Hitchcock\nFilme despre Războiul Rece\nFilme Universal Pictures\nFilme thriller din anii 1960\nFilme cu spioni\nFilme în limba engleză\nFilme americane\nFilme politice americane" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi câteva informații de bază despre Catalonia." }, { "from": "assistant", "value": "Catalonia (în catalană Catalunya, în spaniolă Cataluña, în occitană (aranesă) Catalonha) este o comunitate autonomă (în catalană: Comunitat autònoma, în spaniolă: Comunidad autonoma) a Spaniei, situată în extremitatea de nord-est a Peninsulei Iberice. Aceasta este desemnată ca o \"naționalitate\" care s-a dezvoltat peste ani prin Statutul de Autonomie. Capitala și cel mai mare oraș este Barcelona, al doilea cel mai populat municipiu din Spania.\n\nConstituie nucleul original și cel mai important și mai extins teritoriu al limbii și culturii catalane. Spre deosebire de comunitatea autonomă Catalonia, cunoscută uneori și sub numele de Principat sau de \"Catalonia strictă\", (catalană: Catalunya estricta, spaniolă: Cataluña estricta), există și regiunea istorică Catalonia, mai extinsă ca suprafață, care, pe lângă comunitatea autonomă spaniolă, include Pyrénées-Orientales (catalană: Catalunya Nord), o provincie a Franței din 1659, provincia vecină Valencia, (catalană: València, spaniolă: Comunidad Valenciana), Insulele Baleare (catalană: Illes Balears, spaniolă: Islas Baleares), Andorra, și o zonă adiacentă din Aragon (referită informal ca Franja de Ponent). Toate aceste zone sunt asociate cu istoria poporului catalan și cu răspândirea limbii catalane. Întreaga regiune istorică amintită este cunoscută sub numele de Țările Catalane (catalană: Països Catalans).\nTermenul Catalonia este, oricum, câteodată aplicat de catalani, mai ales de cercurile naționaliste, pentru întreaga regiune istorică vorbitoare de catalană.\n\nConform Institutului de Statistica din Catalonia, în anul 2013, 51% dintre locuitorii regiunii foloseau limba spaniolă ca limbă principală de comunicare, 36% limba catalană, 6% și spaniola și catalana în egală măsură, restul fiind limbi vorbite de emigranți.\n\nDin punct de vedere administrativ Catalonia este divizată în patru provincii: Barcelona, Girona, Lleida, și Tarragona. De asemenea provinciile sunt divizate in „comarques”, adică districte sau raioane.\n\nToponimie \nNumele Catalunya (\"Catalonia\") a început să fie folosit pentru patria catalanilor (\"Cathalanenses\") în sfârșitul secolului al XI-lea și probabil a fost utilizat ca o referință teritorială la grupul de județe, care a cuprins o parte din luna martie a Gothia și martie Hispaniei sub controlul contelui de Barcelona și rudele sale. Originea numelui Catalunya face obiectul unor diverse interpretări, din cauza lipsei de dovezi.\n\nIstorie \nDupă căderea Imperiului Roman, zona a fost cucerită de vizigoți și a fost condusă ca parte a Regatului vizigot timp de aproape două secole și jumătate. În 718, a intrat sub control musulman și a devenit parte a Al-Andalus, o provincie a Califatului Omeiad. De la cucerirea lui Roussillon în 760, până la cucerirea Barcelonei în 801, Imperiul Franc a preluat controlul asupra zonei dintre Septimania și râul Llobregat de la musulmani și a creat un grup de comitate. Aceste județe făceau parte din istoriografic cunoscut sub numele de Marșuri Hispanice, o zonă tampon în nord-estul Peninsulei Iberice, pentru a acționa ca o barieră defensivă pentru Imperiul franc împotriva invaziilor ulterioare din Al-Andalus.\n\nÎn secolul al X-lea, Comitatul Barcelona a devenit progresiv independent. La începutul secolului al XI-lea, comitate catalane au suferit un proces important de feudalizare. În 1137, Ramon Berenguer al IV-lea, contele de Barcelona a decis să accepte propunerea regelui Ramiro al II-lea al Aragonului de a se căsători cu regina Petronilla, stabilind uniunea dinastică a comitatului Barcelona cu Regatul Aragonului, creând monarhia compusă cunoscută sub numele de Coroana Aragonului. În cadrul Coroanei, Barcelona și celelalte comitate catalane au evoluat într-o entitate politică cunoscută sub numele de Principatul Cataloniei.\n\nCa un teritoriu de coastă, Catalonia a devenit baza forțelor maritime ale Coroanei, care răspândesc puterea Coroanei Aragonului în Marea Mediterană, și a transformat Barcelona într-un oraș puternic și bogat. Trei importante instituții constituționale în acest timp a fost organismul parlamentar Corts Catalanes, Generalitat și (în orașul Barcelona) Consell de Cent.\n\nGeografie \n\nRegiunea autonomă Catalona se învecinează cu Valencia la sud, cu Aragon la vest, cu Franța și Andorra la nord și cu Marea Mediterană la est și la sud-est.\n\nMunți:\n Pirinei și Catalani: Val d'Aran în partea de nord, Pica d'Estats 3141 m., Puigmal 2911 m., depresiunea Cerdanya, pasul Perthus (în apropriere de drumul antic din timpul romanilor).\n Munți de pe litoralul catalan: Montseny, Montserrat, Montsant.\n Sistem Iberic: Maestrat.\n\nRâuri principale:\n\n Fluvià\n Ter\n Tordera\n Besòs\n Llobregat\n Foix\n Francolí\n Gaià\n Ebru (catalană: Ebre, spaniolă: Ebro) și afluenții săi: Noguera Pallaresa, Noguera Ribagorçana, Segre, Valira.\n\nClima \nClima din Catalonia este foarte diversă. Zonele cu populația situată pe coasta din Tarragona, Barcelona și Girona au un climat mediteranean, partea interioară (inclusiv provincia Lleida și partea interioară a provinciei Barcelona) cuprind un climat continental mediteranian iar Munții Pirinei au un climat alpin.\n\nÎn zona mediteraneană, verile sunt uscate și călduroase, iar temperatura maximă este în jur de 25-30 °C. Iarna este rece în unele zone și ninge frecvent în Munții Pirinei, ocazional ninge la altitudini mai mici, chiar și în zonele de coasta iar primăvara și toamna sunt de obicei anotimpuri ploioase.\n\nParte interioară din Catalonia este caldă și uscată pe timpul verii. Temperatura poate ajunge la 35 °C, în unele zile chiar și la 40 °C. Nopțile sunt mai reci decât la coastă, cu temperaturi de aproximativ 14 °- 16 °C.\n\nPolitică \nNumele oficial al administrației autonome catalane (incluzând consiliul executiv sau guvernul, parlamentul și președintele) este Generalitat de Catalunya. Ca și celelalte comunități autonome ale Spaniei, regiunea deține propria ei forță de poliție civilă, Mossos d'Esquadra, care după obținerea autonomiei a preluat atribuțiile de menținere a ordinii publice de la Guardia Civil și Policia Nacional, aflate sub conducerea guvernului central spaniol.\n\nSpre deosebire de comunitățiile autonome Navarra și Țara bascilor, Catalonia nu are un sistem fiscal independent de guvernul spaniol central.\n\nÎn ultimii ani, ca și restul Spaniei, viața politică a Cataloniei a fost zguduită de scandaluri de corupție la nivel înalt.\n\nDin cauza datoriei publice, agenția Standard & Poor's a retrogradat ratingul Cataloniei la B+.\n\nParlamentul Cataloniei (în catalană: Parlament de Catalunya) este organul legislativ al Generalitati și reprezintă cetățenii Cataloniei. Este ales la fiecare patru ani prin vot universal și are competențe de a legifera în diferite chestiuni precum educație, sănătate, cultură, organizare internă instituțională și teritorială, alegerea și controlul președintelui Generalității și al Guvernului, bugetul și alte chestiuni, conform Statutului de Autonomie. Ultimele alegeri catalane au avut loc pe 14 februarie 2021, iar actualul său președinte este Laura Borràs, în funcție din 12 martie 2021.\n\nPreședintele Generalitati Cataloniei (în catalană: President de la Generalitat de Catalunya) este cel mai înalt reprezentant al Cataloniei și este, de asemenea, responsabil de conducerea acțiunii guvernului. De la restabilirea Generalității la revenirea democrației în Spania, președinții Cataloniei au fost Josep Tarradellas (1977–1980, președinte în exil din 1954), Jordi Pujol (1980–2003), Pasqual Maragall (2003–2006), José Montilla (2006–2010), Artur Mas (2010–2016), Carles Puigdemont (2016–2017) și, după impunerea guvernării directe de la Madrid, Quim Torra (2018–2020) și Pere Aragonès (2020-).\n\nÎmpărțire administrativă \nCatalonia constă din patru provincii (Barcelona, Girona, Lleida și Tarragona), create de către Javier de Burgos prin decretul regal de la 30 noiembrie 1833. De asemenea provinciile sunt divizate in 42 \"comarques\", adică districte sau raioane. Fiecare dintre ele se mai împarte în municipii, al căror număr total este 947.\n\nPatrimoniul cultural\n\nLocuri din patrimoniul mondial UNESCO în Catalonia \n\n Ansamblul arheologic de la Tarraco, Tarragona\n Bisericile catalane în stil romanic din Vall de Boí\n Sagrada Família, Barcelona\n Parc Güell, Barcelona\n Palau Güell, Barcelona\n Casa Milà, Barcelona\n Mănăstirea Poblet, Poblet, provincia Tarragona\n Palau de la Música Catalana, Barcelona\n Spitalul Sant Pau, Barcelona\n\nTradiții \n\nPrintre cele mai importante festivități se numără correfocs, în care „dracii\" „se joacă” cu focul și cu oamenii. Acești draci nu sunt în acest caz încarnarea răului; ei sunt exuberanți, dansând pe sunetele tamburinelor și ale tradiționalului oboi, timp în care lansează focuri de artificii.\n\nDar poate cele mai spectaculoase dintre festivalurile catalane sunt acelea ale colles castelleres, grupuri de entuziaști care formează turnuri de oameni impresionante (până la înălțimea a nouă oameni). Această tradiție veche, care acum s-a extins într-o mare parte a Cataloniei, și care a devenit un show, sau sport care atrage mii și mii de catalani. Alte sărbători folclorice importante sunt carnavalul din Vilanova i la Geltrú și Patumul din Berga.\n\nCatalanii au și o muzică deosebită de dansuri. Dansul numit sardana este un dans deschis, circular, care își are originea in Catalonia de nord, mai cu seamă în districtul Empordà din provincia Girona. El este dansat în zilele noastre în piețe și străzi, pe muzica unor ansambluri de instrumente de suflat numite cobles. Oricine se poate alătura dansatorilor.\n\nSimboluri \nCa și celelalte comunități autonome le Spaniei, Catalonia are propriile simboluri oficiale. Conform Statutului de Autonomie, drapelul, imnul și ziua sunt definite ca simboluri naționale ale Cataloniei:\n\n Drapelul Cataloniei, numit Senyera, este se bazează pe emblema heraldică a conților din Barcelona și stema Coroanei de Aragon, care este format din patru dungi roșii pe un fond de aur. Acesta a fost un simbol oficial, deoarece Statutul Cataloniei din 1932.\n Ziua Națională a Cataloniei este pe al 11 septembrie, și este numit în mod obișnuit La Diada. Ea comemorează 1714 asediul Barcelona înfrângerii în timpul războiului de succesiune spaniol.\n Els Segadors (Secerătorii) este imnul național din Catalonia. A fost scris în forma sa actuală de către Emili Guanyavents în 1899. Cantecul este oficial prin lege de la 25 februarie 1993. Aceasta se bazează pe evenimentele din 1640 în timpul Revoltei din Catalonia.\n Ziua Sfântul Gheorghe (catalană: Diada de Sant Jordi) este larg celebrată în toate orașele din Catalonia, pe 23 aprilie și include un schimb de cărți și trandafiri între cupluri sau membri ai familiei.\n\nNote\n\nVezi și \n Bucătăria catalană\n\nLegături externe \n Generalitat de Catalunya, web.gencat.cat\n Statutul de autonomie din Cataloniei, gencat.cat\n Istoria naturală a Cataloniei, iberianature.com\n Spania decide statutul Cataloniei, 31 martie 2006, Evenimentul zilei\n\nComunități autonome din Spania\n \nRegiuni separatiste\nState nerecunoscute" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Comunitățile autonome ale Spaniei." }, { "from": "assistant", "value": "<noinclude>\n\nComunitățiile Autonome din Spania\nSpania este divizată administrativ în 17 regiuni denumite „comunități autonome”. Fiecare dintre ele dispune de o anumită independență, într-o măsură asemănător cu state federale, mai ales deoarece competențele descentralizate diferă între ele, termenii „independență” și „federal” fiind la ordinea zilei. Comunitățile autonome sunt la rândul lor divizate în provincii." } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți să-mi dai detalii despre Jacques Chirac?" }, { "from": "assistant", "value": "Jacques René Chirac (; ) a fost un politician francez. A fost ales președinte al Republicii Franceze în 1995 și 2007, totodată co-principe al Andorrei.\n\nJacques Chirac a fost colaborator al președinților francezi Georges Pompidou în anii 1960 și Valéry Giscard d'Estaing în anii 1970. A fost primar al Parisului din 1977 până în 1995 și prim-ministru în 1974 - 1976 și 1986 - 1988. A candidat pentru postul de președinte fără succes în 1981 și 1988, și a fost ales în 1995 și 2002.\n\nTatăl său a fost funcționar de bancă și apoi director la o companie aeriană. Chirac a studiat la:\n Lycée Louis-le-Grand (a absolvit în 1950)\n Institut d'Etudes Politiques 1951-1954 (servicii publice și politică)\n Școala de vară Harvard în 1953\n ofițer de cavalerie armorată în Saumur (locul 1)\n Ecole Nationale d'Administration în 1959 (școală de elită pentru servicii guvernamentale; locul 10)\n\nȘi-a satisfăcut serviciul militar în Armata Franceză din 1954 până în 1957 și a fost recrutat în timpul războiului franco-algerian. În prezent este căsătorit cu Bernadette Chodron de Courcel, având două fiice, printre care și Claude Chirac. El este de credință romano-catolică.\n\nConservatorul Chirac a început politica ca un suspect de comunism: el a semnat Chemarea de la Stockholm și a vândut ziarul comunist \"l'Humanité\", fapt care a fost mai târziu o problemă pentru el când a dat la o academie pentru a deveni ofițer militar: deși meritele sale academice îl puneau pe primul loc printre studenți, armata nu dorea un ofițer comunist și a aranjat să intre ultimul, asigurându-i rolul de soldat. După ce s-a plâns, i-a fost returnat adevăratul loc și a devenit un ofițer. De asemenea, a avut probleme cu mersul în Statele Unite ale Americii din cauza McCarthy-ismului.\n\nCarieră politică\n\n Auditor al Curții de Conturi franceze (Cour des Comptes) din 1960.\n S-a alăturat staffului prim-ministrului Georges Pompidou în 1962 (în funcția de secretar de stat pentru probleme sociale).\n Ales pentru Adunarea Națională în 1967. În 1968, a jucat un rol foarte important în negocierea unui armistițiu în răscoala studenților și greva muncitorilor în mai 1968;\n Secretar de stat pentru dezvoltarea economică și rurală în 1973;\n Ministru al Dezvoltării Agricole și Rurale din 1973 până în 1974;\n Ministru de Interne în 1974;\n Prim-Ministru din 1974 până în 1976, și apoi din 1986 până în 1988;\n Primar al Parisului, din 1977 până în 1995;\n Președinte al Franței, din 1995.\n\nChirac a stat mult în politica de centru-dreapta ca și un politician gaullist, suporter al taxelor mai mici, al eliminării controalelor de prețuri, a pedepselor mari pentru crimă și terorism și a privatizării afacerilor.\n\nJacques Chirac a candidat pentru funcția de președinte în 1981, dar a fost învins de François Mitterrand. După alegerile din 1986, Mitterrand a trebuit să împartă puterea cu parlamentul de dreapta, forțând funcția de prim-ministru pentru Chirac. Chirac a fost învins din nou în alegerile prezidențiale din 1988 (de către Mitterrand), dar a rămas primar al Parisului și membru activ în parlament.\n\nChirac a fost în final ales ca și președinte al Franței în 1995, dar a trebuit să folosească mult timp pentru a reduce la tăcere electoratul deziluzionat. Șomajul în Franța rămâne printre cele mai mari din Uniunea Europeană iar grevele sunt foarte frecvente, predominante în sectorul public, în special în transportul de călători.\n\nChirac a fost de asemenea suspectat de corupție și de uzul banilor publici în scopuri personale când era primar al Parisului. Totuși, investigațiile despre rolul său în aceste probleme au fost suspendate până când a încetat să se mai bucure de imunitatea parlamentară față de procuratură. Acele suspiciuni au promovat showul satiric Les Guignols de l'Info pentru a introduce personajul-păpușă Super Menteur (Super Mincinos), format din o reprezentare a lui Chirac în un costum ca și al lui Superman.\n\nPe 14 iulie, 2002 în timpul sărbătorilor zilei naționale, Chirac a supraviețuit unei încercări de asasinat din partea unui individ ce avea o pușcă ascunsă într-o husă de chitară. Cel care a încercat asasinatul a tras un foc înspre locul unde se afla Jaques Chirac, fiind repede oprit de oamenii din jur. Atacatorul, Maxime Brunerie, a fost găsit ulterior iresponsabil, fiind astfel imposibil de a fi judecat într-un proces; grupul violent de extremă dreapta cu care a fost asociat, Unité Radicale a fost atunci dizolvat administrativ. El a fost de asemenea candidat pentru partidul Mouvement National Républicain la alegerile locale.\n\nEl nu a dorit război cu Irakul decât ca ultimă soluție (cu rezoluție și mandat a Consiliului de Securitate al ONU) în 2002 și 2003, cerând participarea inspectorilor ONU pentru mai mult timp. Împreună cu cancelarul german Gerhard Schröder și cu președintele rus Vladimir Putin, el a cerut diplomație în loc de război.\n\nPrim-miniștri săi au fost:\n\nNote\n\nLegături externe \n Articol BBC news referitor la încercarea de asasinare\n\nNașteri în 1932\nNașteri pe 29 noiembrie\nDecese în 2019\nDecese pe 26 septembrie\nColan al Ordinului Steaua României\nCo-prinți de Andorra\nDecorați cu Ordinul Republicii al Republicii Moldova\nLaureați ai premiului Ig Nobel\nMiniștri francezi\nOameni din Paris\nPreședinți ai Franței\nPrim-miniștri ai Franței\nPrimari francezi" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Președintele Franței?" }, { "from": "assistant", "value": "Președintele Republicii Franceze () numit în mod colocvial Președintele Franței, este șeful de stat ales al Franței și deținătorul titlului de co-principe al Andorrei și Marele Maestru al Legiunii de Onoare (franceză:Légion d'honneur).\n\nDin cele cinci republici franceze, patru au avut un președinte ca șef al statului, făcând astfel din postul de președinte francez, cel mai vechi post de președinte din Europa care a existat de-a lungul istoriei într-o formă sau alta. În fiecare constituție franceză puterile președintelui, precum și funcțiile și îndatoririle sale și relația cu guvernul au fost diferite. \n\nActualul președinte al Republicii Franceze este .\n\nPuterile prezidențiale \nSpre deosebire de cele mai multe dintre celelalte posturi de președinte al națiunilor europene, postul de președinte al Franței este unul foarte puternic din punct de vedere politic, în special în ceea ce privește politica externă. Cu toate că procesul legislativ este efectuat și supervizat de Primul ministru și de către parlament, președintele Franței are o influență semnificativă asupra acestuia, fie în mod formal, fie datorită puterilor constituționale. Președintele ocupă cea mai importantă funcție în stat și surclasează toți ceilalți politicieni. \n\nProbabil cea mai importantă putere a președintelui este aceea de a alege primul ministru. Totuși, deoarece doar Adunarea Națională are puterea de a demite guvernul primului ministru, președintele este forțat să numească un prim ministru ce are sprijinul majorității adunării.\n Când majoritatea Adunării Naționale este din spectrul politic opus președintelui situația se numește coabitare. În acest caz, puterile președintelui sunt diminuate, deoarece puterea de facto aparține primului ministru și a Adunării Naționale care îl sprijină. Totuși, convenția constituțională este ca președintele să se ocupe de politica externă, cu toate că trebuie să lucreze în acest domeniu cu Ministrul de Externe.\n Când majoritatea Adunării Naționale este de aceeași parte a spectrului politic cu președintele, acesta poate avea un rol mai activ și, în realitate, dirijează politica guvernului. Primul ministru este în cele mai multe situații prima victimă în cazul în care administrația devine nepopulară, președintele putând să îi ceară demisia fără ca acesta să poată refuza. \n\nAlte puteri ale președintelui sunt:\n Promulgarea legilor \n În acest domeniu președintele are o putere limitată de veto, el putând propune doar o dată reîntoarcerea legii în parlament;\n Președintele poate de asemenea trimite legea spre verificare Consiliului Constituțional;\n Președintele are puterea de a dizolva Adunarea Națională;\n Președintele poate propune, în anumite condiții, aprobarea legilor prin referendum național;\n Președintele numește anumiți oficiali (cu acordul guvernului);\n Președintele numește anumiți membrii ai consiliului Constituțional;\n Președintele primește ambasadorii străini;\n Președintele poate pardona (dar nu poate amnistia) persoanele condamnate și poate ușura sau suprima sentințele criminale. Aceasta era de o importanță capitală în perioada în care Franța opera pedeapsa capitală, condamnații la moarte cerând în general comutarea sentinței la închisoare pe viață.\n\nToate deciziile președintelui trebuie contrasemnate de primul ministru, cu excepția deciziei de dizolvare a Adunării Naționale.\n\nExistă o tradițe de o așa numită \"amnestie prezidențială\" care are loc atunci când președintele și Adunarea Națională sunt alese din cadrul aceluiași partid politic. Aceasta este o lege ce autorizează președintele să desemneze anumiți indivizi, ce au comis anumite infracțiuni, cărora să le fie amnistiate pedepsele. Se consideră că astfel de legi permit reducerea suprapopulării închisorilor, dar totodată metoda este criticată deoarece se consideră că încurajează comiterea de infracțiuni rutiere înaintea perioadei alegerilor. Diferența dintre amnistie și pardon prezidențial este că prima elimină consecințele următoare ale sentinței, ca și cum infracțiunea nu a fost comisă, în timp ce a doua doar termină sentință, fără însă de a elimina eventualele consecințe.\n\nAlegerea \n\nÎn urma unui referendum din anul 2000, durata mandatului prezidențial s-a redus de la 7 la 5 ani, iar primele alegeri pentru un cincinat prezidențial au avut loc în anul 2002. Nu există un număr limită de termene, astfel că, fostul președinte Chirac, care a fost ales pentru un septenat în 1995 și pentru un cincinat în 2002, a putut candida din nou la alegerile din 2007. \n\nPentru a fi admis ca un candidat oficial, candidații potențial trebuie să primească sprijinul prin semnătură de la cel puțin 500 oficiali aleși, în principal primari ai comunelor franceze. Numărul oficialilor aleși care pot semna este de aproximativ 45.000 din care aproximativ 36.000 sunt primari.\n\nCheltuielile și finanțarea campaniilor și a partidelor politice sunt foarte puternic regulate, existând o limită superioară a cheltuielilor de 20 milioane Euro din care 50% sunt finanțări publice. Reclamele televizate sunt interzise, dar fiecare candidat are un interval de timp alocat la televiziunea publică. Finanțarea campaniilor și a partidelor este supervizată de o agenție independentă.\n\nMetoda de alegere este în două tururi de scrutin, președintele ales având nevoie obținerea majorității din numărul de voturi exprimate. În cazul în care din primul tur nici un candidat nu a obținut majoritatea, se organizează un al doilea tur de scrutin între primii doi candidați. După ce președintele este ales, acesta urmează o procedură solemnă de investitură. \n\nÎn caz de deces, demisie sau de imposibilitate a exersării funcției constatată de către Consiliul Constituțional, Președintele Senatului asigură interimatul, adică asigură funcțiile președintelui, dar nu ocupă postul de președinte, ceea ce înseamnă că acesta nu trebuie să părăsească postul de Președinte al Senatului. Noi alegeri pentru funcția supremă trebuie oganizate, nu mai repede de 20 de zile, dar nu mai târziu de 35 de zile. Datorită faptului că durata între cele două tururi de scrutin este de 15 zile, Președintele Senatului nu poate exersa funcția de Președinte al statului mai mult de 50 de zile, perioadă în care nu are dreptul să dizolve Adunarea Națională, să inițieze schimbări constituționale sau să ceară un referendum. Până în momentul de față, doar Alain Poher a trebuit să își asume această sarcină, cu ocazia demisiei lui Charles de Gaulle și a decesului lui Georges Pompidou.\n\nPreședinți ai Republicii franceze \nA Doua Republică\nLouis-Napoléon Bonaparte, 1848-1851\nA Treia Republică\nAdolphe Thiers, 1871-1873\nPatrice Edme, Comte de MacMahon, 1873-1879\nJules Grévy, 1879-1887\nMarie François Sadi-Carnot, 1887-1894\nJean Casimir-Périer, 1894-1895\nFélix Faure, 1895-1899\nEmile Loubet, 1899-1906\nArmand Fallières, 1906-1913\nRaymond Poincaré, 1913-1920\nPaul Deschanel, februarie 1920 - septembrie 1920\nAlexandre Millerand, 1920-1924\nGaston Doumergue, 1924-1931\nPaul Doumer, 1931-1932\nAlbert Lebrun, 1932-1940\nRegimul de la Vichy\nHenri Philippe Pétain („Șef de Stat“ și nu președinte)\nGuvernări provizorii\nCharles de Gaulle, 1944-1946\nFélix Gouin, Georges Bidault și Léon Blum, 1946-1947\nA Patra Republică\nVincent Auriol, 1947-1954 \nRené Coty, 1954-1959\nA Cincea Republică\nCharles de Gaulle, 1959-1969\nGeorges Pompidou, 1969-1974\nValéry Giscard d'Estaing, 1974-1981\nFrançois Mitterrand, 1981-1995\nJacques Chirac, 1995-2007\nNicolas Sarkozy, 2007-2012\nFrançois Hollande, 2012-2017\nEmmanuel Macron, din 2017\n\nVezi și \nFranța\nPremierii Franței\nPolitica Franței\n\nLegături externe \n Situl de Internet al Președintelui Franței\n\n \nPolitica Franței" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații ai disponibile despre Prim-ministrul Franței?" }, { "from": "assistant", "value": "În Franța, prim-ministrul (în ) este șeful guvernului din A V-a Republică și al Consiliului Miniștrilor. Este desemnat de președintele Franței. Această funcție era numită Președinte al Consiliului în perioada celor două Constituții franceze precedente, doar puterile diferând. Reședința prim-ministrului este Palatul Matignon, situat în arondismentul 7 din Paris. Din această cauză, serviciile prim-ministrului sunt deseori numite „Matignon” prin metonimie.\n\nRolul constituțional al prim-ministrului \n\nConform Constituției Franței din 28 septembrie 1958, prim-ministrul este numit de Președintele Franței. Acesta din urmă poate întrerupe funcția acestuia doar prin prezentarea demisiei de către prim-ministru.\n\nPrim-ministrul dirijează activitatea guvernului și este responsabil de aplicarea legilor și de apărarea națională. Prin delegarea din partea președintelui, prim-ministru poate numi persoane în funcții civile și militare și în mod excepțional poate prezida Consiliul de Miniștri, de obicei prezidat de către președinte însuși. Prim-ministrul dispune de puterea reglementară (emiterea decretelor) și este președintelui Consiliului de Stat (în ).\n\nRolul practic al prim-ministrului \n\nÎn cea de a cincea republică, persoana politică cea mai importantă în Franța este președintele, care decide în linii mari acțiunea guvernului, care este dirijat de prim-ministru și care aplică politica șefului statului. Astfel, cu toate că teoretic prim-ministrul este șeful guvernului, în practică, acest rol este jucat de către președinte. Totuși, prim-ministrul dispune de puteri proprii față de membrii guvernului. \n\nDeoarece Adunarea Națională poate provoca demisia guvernului printr-o moțiune de cenzură, prim-ministrul este totdeauna ales dintre liderii curentului politic ce deține majoritatea parlamentară din Adunarea Națională. Președintele are totuși libertatea să numească o personalitate care nu face parte din parlament, așa cum a fost cazul la numirea lui Georges Pompidou, Raymond Barre, sau, mai recent, a lui Dominique de Villepin.\n\nAtunci când prim-ministrul aparține unui curent politic opus curentului politic al președintelui, situația se numește coabitare (). În acest caz, importanța prim-ministrului este mai mare, deoarece acesta nu mai depinde de președinte, iar autoritatea sa asupra miniștrilor este deplină. În practică cei doi șefi ai puterii executive activează în domenii de competențe diferite: prim-ministrul se ocupă de politica internă iar președintele se ocupă în general de politica externă. \n\nAtunci când președintele dispune de o majoritate parlamentară în Adunarea Națională, prim-ministrul este deseori numit dintre apropiații acestuia și va juca un rol minor în politica națională. De obicei, prim-ministrul este demis (sau își depune singur demisia) pentru a proteja președintele în momentul în care se consideră că guvernul a eșuat în aplicare politicii propuse. A fost cazul în 31 mai 2005, când prim-ministrul Jean-Pierre Raffarin, un apropiat al președintelui Chirac și fost șef al campaniei prezidențiale a acestuia, a demisionat în urma respingerii prin referendum a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa.\n\nLista prim-miniștrilor\n\nNote\n\nLegături externe \n Pagina prim-ministrului pe site-ul Guvernului Franței \n\nFranța" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt lucrurile esențiale despre A Cincea Republică Franceză?" }, { "from": "assistant", "value": "A Cincea Republică este sistemul politic cu forma de stat republicană în vigoare în Franța după 4 octombrie 1958 până în ziua de astăzi. A Cincea Republică urmează după A Patra Republică instaurată în 1946.\n\nIstoria celei de-a Cincea Republici \nFiind numit în fruntea Consiliului de Stat în 1958, Generalul de Gaulle a însărcinat o echipă condusă de Michel Debré (viitor prim ministru și apropiat al acestuia) să pregătească un proiect de constituție care a fost aprobat prin referendum la data de 28 septembrie 1958, cu o majoritate de 79,2%, ceea ce a devenit Constituția din 4 octombrie 1958 deseori numită Constituția celei de-a Cincea Republici ().\n\nA cincea republică acordă o putere mai importantă Președintelui față de cea de-a patra republică. Până în 2000 mandatul președintelui era de 7 ani, ulterior acesta a fost redus la 5 ani. Acesta are și putere executivă, o dorință a Generalului de Gaulle încă de la redactarea constituției celei de-a patra republici.\n\nTextul din 1958 a modificat și modul de alegere a președintelui republicii, care era ales până la acel moment de către Adunarea Națională și Senat reunite, modalitate care, în 1954, a dus la nu mai puțin de 13 tururi de scrutin. Prin noua constituție președintele era ales de un colegiu electoral, cu aproximativ 80.000 membri, format din deputați, senatori, primari, consilieri departamentali și reprezentanți ai consilierilor municipali. Acest sistem a fost utilizat doar o dată, în 10 decembrie 1958, ulterior, o modificare constituțională, ce prevedea alegerea președintelui prin sufragiu universal, a fost aprobată prin referendum, de atunci această opțiune nefiind contestată decât marginal. \n\nAceste noi puteri ale președintelui, precum și importanța faptului că acesta este ales în mod direct, lucruri cuplate cu reorganizarea forțelor politice care au permis formarea de majorități parlamentare stabile, au dus la introducerea a două noțiuni: \"prezidențiabilitatea puterii\" (faptul că președintele este un actor foarte important pe scena politică) și \"coabitare\" (situația în care majoritatea parlamentară care susține guvernul este din cealaltă parte a spectrului politic decât președintele). \n\nMișcarea populară din mai 1968 paralizează regimul pentru câteva săptămâni, datorită unor insurecții fără precedent. Această mișcare se încadrează într-o mișcare revoluționară mondială și este influențată de curente de extremă stânga (maoism, troțkism, anarhism etc.), care vor marca anii 1970. Din 1984, peisajul politic este marcat de creșterea partidului de extremă dreapta Frontul Național, care înregistrează de atunci scoruri electorale de peste 10%. În același timp, electoratul de extremă stânga se diminuează și este împărțit de mai multe grupări politice.\n\nDe la jumătatea anilor 1990, Franța este marcată și de revenirea mișcărilor sociale, mai puternice decât cele din anii 1980. Astfel, au loc numeroase mișcări de protest: ale liceenilor (1994, 1995, 1999, 2005), ale studenților (1994, 1995, 2006), ale funcționarilor(1995), ale șomerilor (1997-1998), ale persoanelor aflate pe teritoriul Franței fără documente (din 1996), ale profesorilor (1995, 2003).\n\nSituația instituțională actuală \n\nCea de a cincea republică este un regim parlamentar în care puterea executivă colaborează cu puterea legislativă în cadrul unui sistem de separare a puterilor. Spre deosebire de regimurile prezidențiale (în genul celor din Statele Unite, Brazilia) unde cele două puteri sunt strict separate, fiecare putere dispune de un mijloc de presiune asupra celeilalte: - Adunarea Națională poate răsturna guvernul printr-o moțiune de cenzură; - Președintele poate dizolva Adunarea Națională. Spre deosebire de celelalte regimuri parlamentare (în genul celor din Regatul Unit, Germania), a cincea republică funcționează optimal dacă majoritatea parlamentară și președintele sunt de aceeași parte a spectrului politic, situație în care premierul este responsabil de asemenea, în mod practic dar nu in mod legal, în fața președintelui care îi poate cere să demisioneze. În caz de coabitare, în mod uzual, guvernul este responsabil de politica internă a Franței în timp ce președintele este responsabil re reprezentarea externă a țării.\n\nAlegerea președintelui prin sufragiu universal îi acordă acestuia o importanță politică considerabilă, acesta putând numi și demite primul ministru în funcție de prestația acestuia și a guvernământului său. Guvernul este responsabil în fața Parlamentului, iar președintele are putere de a-l dizolva pe acesta, iar în situații de criză poate fi învestit cu puteri speciale. \n\nParlamentul este constituit din Adunarea Națională, formată din 577 deputați aleși pentru 5 ani prin sufragiu universal direct, și din Senat, format actualmente din 331 senatori, număr care va crește la 341 în 2008 și la 346 în 2011. Senatorii sunt aleși pe o durată de 6 ani de către un colegiu electoral format din \"marii electori\" () (deputați, consilieri generali, consilieri regionali și primari) și este reînnoit cu jumătate la fiecare trei ani.\n\nSistemul politic francez\nIstoria Franței" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Dă-mi mai multe informații despre A Patra Republică Franceză." }, { "from": "assistant", "value": "A Patra Republică este numele dat sistemului politic de stat republican în Franța din iunie 1944 până în octombrie 1958, de la adoptarea constituției din 13 octombrie 1946 până la adoptarea constituției celei de a cincea Republici în octombrie 1958.\n\nDin multe puncte de vedere a reprezentat o continuare a celei de a treia republici ce a existat înaintea războiului. A păstrat aceeași caracteristică de sistem politic parlamentar instabil cu guverne incapabile să obțină sprijinul Parlamentului, în cei 12 ani de existență ai republicii existând 24 de guverne. Din punct de vedere economic Franța a început reconstrucția de după cel de al doilea război mondial ce a dus la un avânt economic. Din punct de vedere al relațiilor internaționale, odată cu semnarea Tratatului de la Roma Franța a pus bazele Uniunii Europene iar după înfrângerea din Indochina a demarat un proces de decolonizare. Incapacitatea de a rezolva criza din Algeria, parte integrantă a Franței în acea perioadă, a dus la dizolvarea republicii odată cu editarea constituției celei de a cincea republici sub îndrumarea generalului Charles de Gaulle.\n\nSistemul politic francez\nIstoria Franței" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante poți oferi despre A Treia Republică Franceză?" }, { "from": "assistant", "value": "A Treia Republică Franceză () este numele dat regimului politic din Franța între 1870 și 1940. A fost o democrație parlamentară ce a luat naștere după căderea celui de al doilea Imperiu Francez în urma războiului Franco-Prusac din 1870 și a supraviețuit până la capitularea Franței la începutul celui de al doilea război mondial în 1940. În anii 1870 inițiatorii republicanismului au considerat această formă de guvernământ ca fiind cea care \"divide cel mai puțin opiniile Franței\". Cu toate acestea, chiar dacă cea de a treia republică a fost regimul politic cel mai longeviv după revoluția din 1789, regimul nu a fost foarte apreciat.\n\nA Treia Republică a fost oficial instaurată în 1875 prin adoptarea legilor constituționale. Șeful statului era un președinte, conform amendamentului lui Henri Wallon care spunea :\n\n Președintele Republicii Franceze este ales prin majoritatea absolută a voturilor de către Senat și de Camera Deputaților reunită în Parlamentul național. El este numit pe șapte ani; el este reeligibil.\n\nChiar dacă oficial a treia republică a început în 1875, anii 1870-1875 se consideră că aparțin aceleiași perioade, fiind perioada de formare a republicii. Caracteristica principală a republicii a fost instabilitatea guvernamentală. Parlamentul a fost instituția cea mai importantă a statului, ce avea puterea de a numii președintele și de a alege șeful consiliului de miniștrii. Datorită numărului mare de partide politice prezente în parlament guvernele erau guverne de coaliție, numeroase guverne fiind schimbate datorită pierderii suportului parlamentar.\n\nÎn această perioadă Imperiul colonial francez a ajuns la apogeu, Franța colonizând teritorii vaste din Africa și din sud-estul Asiei. Afacerea Dreyfus a fost un important moment de criză al republicii la sfârșitul secolului XIX, o afacere care a amestecat militarismul și naționalismul cu sentimentele antisemite, ducând până la urmă la reconsiderarea actelor justiției. Anul 1905 a reprezentat un moment important, odată cu promulgarea legii de separare între biserici și stat, moment de la care mișcările antireligioase au devenit din ce în ce mai vizibile.\n\nCu toate că regimul a reușit să supraviețuiască primului război mondial, acesta a avut un impact major asupra Franței atât din punct de vedere economic cât și din punct de vedere uman. Franța a ieșit epuizată din acest război, acest lucru făcând-o foarte vulnerabilă în fața marii crize economice de la sfârșitul anilor 1920. Spectrul politic a devenit foarte polarizat între dreapta și stânga, acest lucru ducând la incapacitatea de a reacționa în fața pericolului nazist și în cele din urmă la căderea regimului.\n\nCea de a treia Republică a fost desființată la data de 11 iulie 1940 odată cu numirea lui Philippe Pétain ca șef al statului și acordarea puterilor depline acestuia pentru semnarea armistițiului cu Germania Nazistă. Regimul nou format a fost cunoscut ca Regimul de la Vichy sau Statul francez. Oponenții acestuia au format un guvern în exil aliat forțelor aliate din timpul războiului, sub conducerea generalului Charles de Gaulle.\n\nVezi și \n Președinții Franței\n Premierii Franței\n A Patra Republică\n\nTreia Republica, a\nIstoria Franței" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii interesante poți oferi despre François Mitterrand?" }, { "from": "assistant", "value": "François Mitterrand (născut François Marie Adrien Maurice Mitterrand), (; ) a fost președinte al Franței între anii 1981-1995.\n\nDate biografice \nDupă absolvirea studiilor sale, în 1939, a fost mobilizat în armată, iar în 1940 a fost în captivitate germană. În 1941 a evadat. Apoi a devenit membru al Rezistenței franceze.\n\nMitterrand a evoluat din punct de vedere ideologic de la poziția socialismului reformator la aceea a pragmatismului caracteristic unui reprezentant al națiunii, susținător al rolului cheie, din punct de vedere militar și cultural, pe care Franța era chemată să-l joace în arena internațională. Franța lui Mitterrand a ocupat un loc de frunte în edificarea Uniunii Europene.\n\nÎn 1988 a fost distins cu Premiul Carol cel Mare, alături de cancelarul german Helmut Kohl.\n \nFrançois Mitterrand a murit pe 8 ianuarie 1996, de cancer, la vârsta de 79 de ani în Paris.\n\nMoștenire arhitectonică \nFrançois Mitterand a inițiat sau a susținut o serie de remarcabile construcții la Paris:\n- „La Grande Arche“, un impozant arc de triumf la intrarea în cartierul „La Défense“.\n- Piramida din curtea Muzeului Luvru, noua intrare în muzeu.\n- „Opéra Bastille“\n- „Bibliothèque nationale de France“\n- „Institut du monde arabe“\n- „Monument des Droit de l’homme“\n- „Barque Solaire“ de la „Château de Rambouillet“ (barcagiul poartă trăsăturile lui Mitterrand).\n\nReferințe\n\nLegături externe \n\n Institutul François Mitterrand\n Biografie \n Premiul Karl \n\nNașteri în 1916\nNașteri pe 26 octombrie\nDecese în 1996\nDecese pe 8 ianuarie\nCo-prinți de Andorra\nDecese cauzate de cancer\nMembri ai Rezistenței franceze\nPersonal militar francez al celui de-Al Doilea Război Mondial\nPremii Carol cel Mare\nPreședinți ai Franței" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Charles de Gaulle." }, { "from": "assistant", "value": "Charles de Gaulle () a fost un general și un politician francez. În 1940 a devenit șef al guvernului francez din exil la Londra, iar în 1945 a fost ales prim-ministru de către Parlamentul francez. În 1958 a fost ales președinte al Franței, post pe care l-a păstrat și după alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din funcția de președinte al Franței.\n\nBiografie\n\nOrigini familiale și etimologia numelui \nCharles Andre Joseph Pierre-Marie de Gaulle s-a născut la Lille. Tatăl său, Henry, provine dintr-o lungă linie aristocrată din Normandia și Burgundia, în timp ce mama sa, Jeanne Maillot, dintr-o generație de antreprenori industriali destul de bogați din regiunea Flamand unde se și găsește orașul Lille. Familia de Gaulle este o familie care se Întinde pe mai multe generații. Se presupune că aparținea nobilimii militare franceze, fapt ce nu este confirmat sau stipulat în Registrul familiilor nobile din Franța. Din partea mamei lui Charles, familia a avut strămoși irlandezi (McCartan, iacobini, care se ascundeau în Franța după Renumita Revoluție), scoțieni (Fleming) și germani (Kolb, din Moșia Baden). Unul din strămoșii veritabili ai lui Charles de Gaulle era, probabil, Richard de Gaulle, cavaler al regelui Philippe Auguste, care i-a acordat o feudă la Elbeuf-en-Bray, în Normandia 1210. Mai găsim o urmă a familiei de Gaulle în 1420, și anume Jehan de Gaulle care, după dezastrul din Azincourt, a opus rezistență timp de 2 ani englezilor la Vire, în vestul Normandiei, înainte de a se exila în Bourgogne.\n\nÎn secolele al XVI-XVII se regăsesc unii căpitani francezi de Gaulle la Cuisery, în sudul regiunii franceze de Bourgogne. Gaspard de Gaulle, numit de regele Carol al IX-lea al Franței drept cavaler regal. Acești de Gaulle s-au instalat, mai târziu, în regiunea Champagne și anume în Châlons-en-Champagne. În timpul secolelor XVII-XVIII exercită funcții administrative locale.\n\nÎn sfârșit, familia s-a instalat la Paris spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Străbunul generalului de Gaulle a fost procuror la Administrația Regiunii Pariziene. Familia de Gaulle s-a găsit la Paris timp de un secol și jumătate până ce în 1890 s-a născut Generalul Charles de Gaulle.\n\nEducație și familie \nNăscut la Lille în 1890 într-o familie catolică de origine pariziană, Charles de Gaulle era fiul lui Henri, profesor de istorie și literatură franceză, și al Jeannei Maillot. Charles a avut 3 frați, dintre care doi vor activa în rezistența antigermană, și o soră, pe care mai târziu Charles o va antrena în Mișcarea de Rezistență antigermană:\n Xavier de Gaulle (1887-1955), fratele mai mare, a fost prizonier în Primul Război Mondial și rezistent în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;\n Marie-Agnes de Gaulle (1889-1982), singura soră a lui Charles;\n Jacques de Gaulle (1893-1946), care a rămas psihic bolnav, în 1926, în urma unei encefalite;\n Pierre de Gaulle (1897-1959), a fost rezistent și om politic, administrator al unor diferite organizații.\n\nDe mic, Charles, împreună cu tatăl său, a descoperit operele lui Barres, Henri Bergson și Charles Peguy și a demonstrat un interes deosebit față de filosofie și istorie. Studiile primare le face în perioada 1896-1900 la Școala Saint-Thomas d’Aquin (astăzi Liceul Saint-Thomas), iar studiile secundare la Colegiul l’Immaculée-Conception în perioada 1900-1907.\n\nCharles de Gaulle se înscrie la 26 iulie 1907 în clasa pregătitoare la Școala Centrală a Colegiului Sacré-Cœur din Antoing, Belgia. La 1 octombrie 1908 intră la Colegiul Stanislas din Paris în clasa pregătitoare a Școlii Speciale Militare. Un an mai târziu este admis la Saint-Cyr intrând al 119-lea din 221 de locuri. \n\nDupă semnarea unui contract de voluntariat pe 7 ani este încorporat în Regimentul 33 Infanterie, cantonat la Arras. La 16 aprilie 1910 este avansat la gradul de caporal, iar la 27 septembrie primește gradul de sergent. Face parte din promoția Fez devenind elev ofițer activ. La 1 octombrie 1911 este avansat la gradul de sublocotenent. Încheie studiile pe 1 octombrie 1912 terminând al 13-lea din 221 elevi. Este repartizat la Regimentul 33 Infanterie, fiind în subordinea colonelului Pétain.\n\nÎn Primul Război Mondial \nLocotenent la începutul Războiului, el e numit căpitan în ianuarie 1915. Rănit după prima sa bătălie la Dinaut din 15 august 1914, el revine în al 33-lea batalion de infanterie pe frontul Champagne pentru a comanda compania a 7-a. La 10 martie 1915 este din nou rănit la mâna stângă, pe Somme. Decis să ia totul în mâinile sale, el se va dezice de îndeplinirea ordinului dat de comandament și va ordona deschiderea focului spre tranșeele dușmanilor. Acest act îl va costa 8 zile de eliberare de la îndeplinirea funcțiilor sale. Libertatea și curajul, inteligența și capacitățile sale strategice, atitudinea sa față de război l-au diferențiat astfel încât comandamentul batalionului i-a propus să execute funcția de adjunct al Comandantului Suprem de batalion. Pe 2 martie 1916 batalionul lui este atacat și aproape distrus de inamic în timpul apărării satului Douaumont de pe lângă Verdun. Compania sa este decimată în timpul acestei bătălii, iar cei rămași în viață sunt încercuiți de germani. Conform versiunii oficiale, de Gaulle încearcă o ofensivă, dar violența bătăliei îl obligă să sară într-o groapă de obuz pentru a se proteja, dar nemții îl identifică și după o împunsătura de baionetă, este rănit la piciorul stâng. Luat de trupele germane de pe front, este îngrijit și internat. Un soldat din compania sa istorisea o altă versiune a tuturor celor întâmplate: “Noi am fost încercuiți și sub ordinul căpitanului nostru Charles de Gaulle, am fost obligați să ne înapoiem”.\n\nDupă o tentativă de a evada eșuată, este transferat la Ingolstadt, în Bavaria, într-un lagăr destinat ofițerilor prizonieri. Acolo îi întâlnește pe viitorul general Georges Catroux, aviatorul Roland Garos, jurnalistul Remy Roure, editorul Berger-Levraut și viitorul Mareșal sovietic Tuhacevski. Un “exil regretabil”, astfel definește el și descrie mamei sale timpul petecut ca prizonier. Pentru a scăpa de plictiseală, de Gaulle organiza pentru prietenii săi exilați unele conferințe în care vorbea de spre situația războiului din moment. Dar totodată, el încearcă să evadeze de cinci ori, și toate tentativele au fost cu eșec. Este eliberat după armistițiul de la 11 noiembrie 1918 și îi regăsește pe ai săi în decembrie. De acești doi ani și jumătate va păstra o amintire amară, socotindu-se o stafie, un soldat inutil, care nu a servit la nimic bun în acest război. Charles a primit puțin mai târziu, la sfârșitul “Marelui Război”, Crucea de cavaler al Războiului “1914-1918” cu stea de bronz.\n\nCu privire la acea perioadă de prizonierat, generalul Perre va declara mai târziu, în 1966: ”Unul din prietenii mei, care a fost prizonier împreună cu de Gaulle mi-a relatat următoarele. Germanii onorau ofițerii francezi care se luptau cu mult curaj pe parcursul bătăliilor. Astfel, în timpul unor manifestări diferite, precum e Messa Catolică, li se înapoiau pe o perioadă săbiile lor, pe când căpitanului de Gaulle nu i se restituia. Acesta, crezând că ei au uitat să i-o restituie, a cerut-o cu asprime. Germanii se neliniștiseră de cererea lui și au cercetat condițiile lui de prizonierat și ancheta sa de ostatic. Arătându-i în anchetă înregistrarea acelor tentative de evadare, germanii nu i-au restituit sabia”.\n\nPerioada interbelică \nCharles de Gaulle își continuă cariera militară. Din 1919 până în 1921, de Gaulle este trimis în Polonia, care este aproape de a-și căpăta independența, unde participă la formarea noii armate poloneze, care luptă victorios contra Armatei Roșii. El se lasă influențat de atmosfera brutală, antisemită și pogromistă, fapt pe care-l confirmă în două scrisori trimise familiei sale, și redate în al doilea volum al lucrării sale “Scrisori, note și carnete”. La întoarcere, căpitanul de Gaulle începe să predea lecții despre arta militară la Școala Militară din Saint-Cyr, până ce în 1922 este admis la Școala Superioară de Război.\n\nLa 7 aprilie 1921 Charles de Gaulle se căsătorește cu Yvonne Vendroux (născută la Calais pe 22 mai 1900, decedată la Paris pe data de 8 noiembrie 1979), cu care a avut 3 copii:\n Philippe de Gaulle (28 decembrie 1921 la Paris) – ulterior a fost amiral și senator;\n Elisabeth de Gaulle, născută la Paris pe data de 15 mai 1924;\n Anne de Gaulle (1 ianuarie 1928 la Treves – 6 februarie 1948 la Colombey-les-Deux-Eglises), a fost bolnavă de sindrom Down.\n\nÎn 1925 el este transferat la Statul-Major al Mareșalului Pétain, vice-președinte al Consiliului Superior de Război. În 1927 el este numit comandant al batalionului al 19-lea de țintași – pedeștri la Treves. La 1 ianuarie se naște a doua sa fiică, Anne. De Gaulle este transferat în Liban în 1929, unde petrece 2 ani la Beirut cu familia sa. În 1931 își începe activitatea în cadrul secretariatului general de Apărare Națională din Paris. Acest post nou este foarte important pentru el, deoarece aceasta este ocazia de a se iniția în Afacerile de ordin statal.\n\nÎn această perioadă Charles de Gaulle își dezvoltă teoriile sale militare: publică “Dezacord dușmanului” (1924), “Ascuțișul Sabiei” (1932), “Înarmarea ca profesie“ (1934), “Franța și înarmarea ei” (1938). Ultima carte provocă un conflict cu Mareșalul Petain. Această lucrare denunță ca o concepție “împietrită” și conservatoare concepția “războiului de poziții“ dusă de Statul-Major.\n\nÎn 1932 “Ascuțișul Sabiei” accentuează importanța educării unor conducători capabili, cu capacități strategice deosebite și influența circumstanțelor în arta militară. El abordează teoria necesității tehnicii blindate, care va combina focul și mișcarea și va fi capabilă de inițiativă și ofensivă rapidă și eficientă.\n\nÎn opera sa, “Înarmarea ca profesie“, publicată în 1934, el dezvoltă în fond aceeași temă: armata și înarmarea. El vorbește despre faptul că este necesară formarea unei armate profesionale pe lângă aceea de recrutare. Totuși, această idee întâlnește puține ecouri care ar aproba-o, cu excepția organizației “Acțiunea Franceză”, condusă de Charles Maurras și Jacques Bainville, care salută la diferite etape concepția modernă despre un război ofensiv și reflectă neîncrederea sa vizavi de germanismul renăscut de către Paul Reynard și Philippe Serre, deputați de dreapta.\n\nÎn schimb, peste hotare, întrebuințarea tehnicii blindate și tacticilor de coordonare cu această forță mecanizată pe care o preconiza de Gaulle, se bucură de o atenție mult mai mare (Guderian, Liddel Hart). “Armata ca profesie” nu are în Franța un succes remarcabil, dar inspiră generalul Guderian, creatorul celei mai mari forțe mecanizate germane și mondiale din toate care se cunoșteau.\n\nLa Paris de Gaulle vizitează diferite personalități din apropierea colonelului Emile Mayer, care fusese demis din funcțiilor sale deoarece încercase promovarea unor reforme strategice. Acesta considera că Statul-Major nu trebuie să se mulțumească cu o strategia defensivă pe linia Maginot. Totuși, nici unul, nici altul nu au fost ascultați.\n\nPornind de la ideile Generalului Fuller și ale criticului militar britanic Liddel Hart, de Gaulle apără concepția unui război de mișcare și de ofensivă dotată cu soldați profesionali, sprijiniți de tehnica blindată grea (tancuri, tunuri etc.). De Gaulle face prima sa conferință la Sorbona în primăvara anului 1934, sub egida cercului Fustel-de-coulage “Acțiunii Franceze”.\n\nDe inspirații monarhiste, de Gaulle, ofițer supus rezervei, dă dovadă în scrierile și în operele sale de un mic respect față de parlamentarism și îi preferă în schimb un regim mult mai puternic și mai rigid. Până la sfârșitul vieții el va evidenția admirația sa față de personalitatea și operele istoricului regalist Jacques Bainville.\n\nIdeile sale se vor ciocni totuși, pe de o parte, cu un conservatorism profund al comandanților militari, și, pe de altă parte, cu principialii republicani. Totuși de Gaulle a frecventat multe mitinguri socialiste și mișcări non-comformiste a anilor ’30 (Spirtul ș.a.). El a aderat de asemenea la organizațiile catolice de stânga: „Urma lui Marc Sangnier”, „Prietenii lui Șapte”, „Prietenii Timpului Prezent”, care mai târziu preia denumirea de „Mărturisire Creștină”. Ultimele din ele erau totodată de partea Frontului Popular și de partea intervenției Franței de partea republicanilor din Spania.\n\nLeon Blum își manifestă marea ostilitate pentru ideile colonelului de Gaulle prin trei articole publicate în Le Populaire, fiindcă el s-ar fi temut de faptul că această armată, care se presupunea desăvârșită ar putea fi orientată spre popor și în special spre greviști și manifestanți. Și de fapt, cum ne demonstrează o scrisoare trimisă de De Gaulle lui Paul Reynard în 1935, acesta nu excludea o asemenea posibilitate. Unele fragmente din cărțile publicate de colonelul de Gaulle provocau, de altfel, aprobarea acestei armate de către „Acțiunea Franceză”. Colonel în 1937, el este numit în fruntea celui de-al 507-lea batalion de tancuri din Metz. În urma declarației de război dintre Franța și Germania la 3 septembrie 1939, colonelul de Gaulle este numit comandantul Armatei a V-a de tancuri.\n\nÎn al Doilea Război Mondial\n\nApelul la rezistență de la 18 iunie 1940 \nLa 18 iunie 1940, de Gaulle se adresează poporului francez prin Radio Londra, de la microfonul BBC, chemând francezii la rezistență. Cabinetul britanic se opune inițial ideii, care este însă susținută de Winston Churchill. În Franța, apelul a putut fi auzit la ora 19.00. Acest discurs rămâne unul dintre cele mai celebre din istoria franceză. Lucru interesant, cuvântarea inițială a lui de Gaulle nu s-a păstrat decât în forma unei înregistrări făcute la 22 iunie 1940.\n\nÎn prealabil, guvernul britanic îi propusese ministrului francez de interne, Georges Mandel, să treacă în Regatul Unit pentru a lansa el însuși un apel la rezistență. Mandel demonstrase, prin avertismentele sale repetate împotriva celui de-al III-lea Reich (și în opoziție pe această temă cu prietenul său, președinte al Consiliului de Miniștri, Léon Blum), că era un om de stat și de caracter. El însă a refuzat să părăsească Franța pentru a nu se expune criticii de a fi un dezertor - lucru care ar fi fost de îndată exploatat, cu atât mai mult cu cât el era evreu.\n\nSe cunoaște astăzi că întreaga zi de 18 iunie cabinetul britanic a discutat textul care urma a fi citit de către de Gaulle. Vechii artizani ai Acordului de la München, al căror exponent era ministrul afacerilor externe, lordul Halifax, doreau să menajeze guvernul Pétain și să aștepte să vadă dacă acesta va semna efectiv un armistițiu. Winston Churchill, care optase dintotdeauna pentru o politică fermă față de Hitler și față de continuarea luptei, a trebuit să-și pună autoritatea în joc. De Gaulle a putut în cele din urmă să citească textul pe care l-a propus, dar a trebuit să accepte modificarea primelor două rânduri ale acestuia într-un sens mai puțin dur pentru guvernul francez. Această schimbare, lung timp necunoscută, a dispărut în textul transmis către presă și apoi în Memoriile generalului.\n\nFranța liberă\n\nEliberarea Franței și a coloniilor sale\n\nÎn Guvernul provizoriu francez\n\nParcursul politic în timpul celei de-a IV-a Republici\n\nÎnființarea RPF\n\nÎnlăturarea de la putere\n\n1958: Revenirea la putere\n\nCriza din Algeria\n\nLa putere în timpul celei de-a V-a Republici\n\nPatru ani de conflict în Algeria\n\nMai 1968 \n\nPe lângă reforma financiară din anul 1958, Franța beneficia de efectul pozitiv al creșterii economice din statele occidentale din perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial până la criza petrolului din 1973, precum și de perioada de creștere inițiată în cursul celei de-a IV-a Republici. Structurile economice au fost modernizate, iar nivelul de viață s-a ridicat. Dar creșterea nu a fost repartizată egal în interiorul societății, ceea ce a dus la crearea unui sentiment de dezamăgire în fața blocajului social. Evenimentele din Mai 1968 au revelat aceste nemulțumiri. Așa cum s-a întâmplat și în alte țări, contestările studențești au început să se dezvolte din martie 1968. Sindicatele și partidele politice au profitat de manifestațiile studențești pentru lansarea unei greve generale care va fi urmată de una a muncitorilor. Această grevă generală a paralizat puterea politică în timpul lunii mai, provocând o criză severă, cu efecte profunde la cel mai înalt nivel al statului.\n\nConform părerii propriilor săi partizani, de Gaulle a fost complet surprins de o criză pe care nu a prevăzut-o și pe care nu a înțeles-o. Indiferent la revendicările studențești și la criza pe care acestea au revelat-o, el nu a văzut în ele, în cel mai bun caz, decât o răzmeriță gigantică a tinerilor care nu doreau să-și dea examenele sau, în cel mai rău caz, o contestare a autorității statului, care trebuia să înceteze pe loc. În primele zile ale lunii mai, singurele sale ordine au fost de reprimare brutală a manifestațiilor studențești, împotriva părerii majorității miniștrilor, care invitau la conciliere. Punând gaz peste foc, generalul a contribuit în fapt la escaladarea unui conflict care, putea fi rezolvat altfel.\n\nDupă „noaptea baricadelor” din 11 mai, un de Gaulle sceptic a permis totuși primului ministru, Georges Pompidou, întors din Iran, să conducă o nouă politică de conciliere. Pompidou, care a trebuit să pună demisia sa în balanță, dorea să evite înfruntările directe și paria pe pierderea de suflu a mișcării. \n\nDe la 14 mai la 18 mai, de Gaulle a efectuat o vizită în România, renunțând la anularea unei deplasări prevăzute cu mult timp înainte. În absența sa, greva generală s-a extins, iar milioanele de participanți au blocat practic Franța, în timp ce Sorbona și Teatrul Odéon au fost ocupate fără reacție din partea poliției. Singur la comanda statului și a majorității parlamentare, Pompidou părea să fi devenit adevăratul conducător al statului, nemaiconsiderând necesar să facă referință la general.\n\nLa întoarcerea sa așteptată din România, în seara zilei de 18 mai, de Gaulle își decepționează chiar și pe cei care-i erau credincioși necondiționat, apărând depășit și nehotărât, fără acea vivacitate și eficacitate a reacțiilor care-l caracterizau de obicei. Se arată incapabil să aleagă în mod net între prudența lui Pompidou și fermitatea pe care o predica el însuși. Așteaptă seara zilei de 24 pentru a vorbi în public și pentru a anunța măsuri care erau deja caduce de mai multe zile și care nu răspundeau preocupărilor momentului. În aceeași seară au izbucnit la Paris incidente violente, soldate cu câteva sute de răniți. Demonstranții au ridicat baricade.\n\nLa 26 mai acordurile de la Grenelle încheiate între guvernul Pompidou, reprezentanții sindicatelor și ai patronatului au stabilit un set de măsuri clasice. De Gaulle a prezidat consiliul de miniștri care a ratificat de îndată acordurile, dar, spre surpriza lui Pompidou și a conducătorilor sindicaliști, se resping progresele de la Grenelle, estimându-se că întreaga societate este pusă în cauză. Grevele au continuat.\n\nLa 27 mai o manifestație ținută pe Stadionul Charléty lansează ideea unui guvern provizoriu. În aceeași zi François Mitterrand reia această soluție și anunță candidatura sa la președinția Republicii. Criza politică ajunge la paroxism. De Gaulle lasă vizitatorilor săi impresia unui om epuizat și secătuit de energie. Se plânge în fața acestei crize de „nerezolvat” („nu poți opri un torent cu mâinile goale”) și părea copleșit, îmbătrânit, descurajat.\n\nDispariția bruscă și inexplicabilă a șefului statului, plecat cu elicopterul, la 29 mai, către o destinație necunoscută, a provocat stupoare și a deschis calea tuturor calculelor. Trece prin Baden-Baden, unde este primit de generalul Massu. Se gândește la retragere? Dorește să afle sentimentele armatei sau caută pur și simplu să-și încarce bateriile? Dorește să deconcerteze adversarul lăsând să planeze îndoiala asupra intențiilor sale și apoi să reia inițiativa? Se pare că toate aceste motive s-au conjugat.\n\nÎn orice caz, îndată după întoarcerea sa la Paris de a doua zi, alocuțiunea sa radiofonică are un ton ferm. De Gaulle era gata să accepte unele dintre revendicările manifestanților, dorea să aprobe reformele prin referendum, dar Georges Pompidou l-a convins ca mai degrabă să dizolve Adunarea Națională.\n\nDiscursul său radiodifuzat, precum apelul din 18 iunie 1940 și intervenția sa din 1960, din timpul războiului din Algeria, anunța aproape cu fiecare frază o decizie:\n \"Fiind deținătorul legitimității naționale și republicane, am avut în vedere în ultimele 48 de ore toate posibilitățile, fără excepție, pentru menținerea acesteia\".\n \"Am decis. În circumstanțele prezente, nu mă voi retrage\".\n \"Nu voi schimba primul ministru, care merită omagiul tuturor\".\n \"Dizolv astăzi Adunarea națională\".\n \"Însărcinez prefecții, deveniți sau redeveniți comisari ai poporului, să împiedice actele subversive în orice moment și în orice loc\".\n \"În privința alegerilor legislative, acestea vor avea loc în termenele prevăzute de constituție dacă poporul francez nu va fi încătușat în întregime, fiind împiedicat să se exprime și în aceași timp să trăiască, prin aceleași mijloace care împiedică studenții să studieze, profesorii să predea, muncitorii să muncească. Aceste mijloace sunt intoxicarea și tirania exercitate de grupuri organizate de multă vreme și de un partid care este o întreprinde totalitară, chiar dacă nu duce lipsă de rivali în acest domeniu\". De Gaulle opunea astfel Partidul Comunist Francez grupurilor maoiste, deși acesta părea deja depășit de amploarea evenimentelor. Prin demascarea partidului comunist și aplicarea unei ștampile subversive acestuia, de Gaulle se distanța în mod deliberat de strategia lui Pompidou, care nu a încetat să negocieze cu comuniștii de-a lungul lunii mai.\n\nSfârșitul discursului menționează, în privința declarației anterioare a lui François Mitterrand, fără a-l cita, \"ambiția și ura politicienilor murdari\". Pentru scopurile acestei polemici, de Gaulle neglija însă cele 45% din voturi obținute de Mitterrand în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 1965 sau că majoritatea sa parlamentară se sprijinea pe un singur mandat în plus față de locurile obținute de opoziție.\n\nDupă discursurile relativ dezolante anterioare, Franța părea să regăsească un de Gaulle de zile mari. Manifestația gaullistă care a urmat a fost creditată cu circa un milion de participanți de către organizatorii acesteia, respectiv 300.000 de către poliție. Alegerile din iunie 1968 au fost un mare succes pentru gaulliști care au obținut 358 din cele 487 de mandate de parlamentar (un record în istoria parlamentarismului francez). Georges Pompidou a fost înlocuit de Maurice Couve de Murville în cursul lunii iulie.\n\nCampania electorală a ținut ocupate forțele de poliție, în timp ce reluarea lucrului s-a efectuat treptat. Reluarea controlului de către organele de stat s-a făcut în mod autoritar, câteodată fără menajamente. Grupusculele stângiste au fost dizolvate, Odéonul și Sorbona evacuate, ziariștii greviști din cadrul radioului și televiziunii franceze (circa o treime din efectiv) au fost concediați. Comitete de acțiune civică, răspunzând la apelul lui de Gaulle, s-au constituit pentru a redacta liste negre ale greviștilor și agitatorilor notorii, iar poliția a reluat chiar acțiuni violente de tipul celor de la începutul lunii mai (cu un bilanț de patru morți în cursul lunii iunie). Cu toate acestea, de Gaulle a beneficiat de îngăduința unei opinii publice care, după ce a arătat simpatie majoritară până la sfârșitul lunii mai pentru insurgenți, începuse a obosi ca urmare a lipsei de perspectivă a mișcării.\n\nAlegerile însă nu au putut redinamiza puterea. Adunarea națională, înclinată spre dreapta, s-a arătat mai rezervată în fața reformelor care erau totuși necesare (participare, regionalizare, reforma învățământului universitar ...). Președinția părea desprinsă de realitatea franceză, iar încrederea nu a fost restabilită pe deplin. Excluderea adevăratului învingător al crizei, Pompidou, a fost greșit înțeleasă, acesta făcând acum figură de rezervă și de succesor potențial. De Gaulle încetase a mai fi de neînlocuit.\n\nReferendumul din 27 aprilie 1969: plecarea de la putere \n\nÎntr-un referendum organizat la 27 aprilie 1969, privind transferul unor puteri către regiuni și transformarea Senatului, de Gaulle propunea introducerea reprezentanților organizațiilor profesionale și sindicale în sânul consiliilor regionale. Punând în balanță toată greutatea sa în soarta acestui referendum, a anunțat în avans intenția de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi \"nu\". Tabăra celor opuși propunerilor din referendum, căreia i s-a raliat și Valéry Giscard d'Estaing, a obținut 52,41% din voturi. La câteva minute după miezul nopții, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic anunța: \"Încetez să exercit funcțiile mele de președinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază\".\n\nDupă plecarea de la putere \n\nAcest comunicat este ultimul act public al \"omului apelului de la 18 iunie 1940\": pentru a evita implicarea în lupta pentru propria succesiune, își petrece timpul la țară, în Irlanda, unde votează prin mandat; apoi se izolează la La Boisserie unde scrie Memoriile speranței, care reprezintă urmarea Memoriilor de război; acolo va duce o existență retrasă, chiar singuratică, neprimind decât vizitele a câtorva vechi colaboratori și miniștri cărora le păstrase stima și încrederea sa.\n\nCălătorește de asemenea în Spania, unde face și o vizită de curtoazie generalului Franco (Winston Churchill și Dwight Eisenhower îl precedaseră cu câțiva ani mai înainte, unul în mod oficios în timpul numeroaselor sale escapade în Spania, celălalt în postură oficială), declarând că regretă că întâlnirea nu a avut loc mai devreme datorită circumstanțelor internaționale. Chiar dacă de Gaulle nu mai exercita nici o funcție publică, faptul că un om de prestigiul său a discutat cu dictatorul spaniol a suscitat numeroase critici. André Malraux nu a ascuns că dacă vizita ar fi avut loc în timpul în care el era ministru, ar fi demisionat.\n\nDecesul \n\nLa 19h10, în ziua de 9 noiembrie 1970, în timpul unui solitar joc de cărți, generalul suferă o ruptură de anevrism. După doar 20 de minute se stinge din viață. Ulimele lui cuvinte au fost: \"Mă doare\". Știrea este comunicată abia a doua zi, printr-o scurtă alocuțiune televizată a lui Georges Pompidou. Moartea sa, care conform expresiei succesorului său, lăsa \"Franța văduvă\", este ocazia de a percepe măsura rolului jucat de către de Gaulle în istoria Franței. Seara zilei în care sunt celebrate funeraliile sale la Colombey, în timp ce numeroși șefi de stat din străinătate s-au adunat pentru a-i onora memoria la Catedrala Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au mărșăluit pe bulevardul Champs-Élysées în noapte, sub ploaie, pentru a oferi omagiul lor.\n\nSingur, săptămânalul satiric Hara-Kiri a îndrăznit un titlu provocator - Bal tragic la Colombey, un mort (motiv pentru care a fost reținut de la difuzare); opinia publică era încă sub șocul incendiului care a avut loc în timpul unei petreceri și care pricinuise moartea a 146 de oameni cu o o săptămână mai devreme, la Saint-Laurent-du-Pont.\n\nTestamentul său, pe care îl redactase în 1952 rămâne un ultim bobârnac dat de dincolo de mormânt convențiilor sociale:\n \"Doresc să fiu înmortmântat la Colombey\".\n \"La funeraliile mele, nici președinți, nici miniștri!\" - ministrul francez de finanțe, Valéry Giscard d'Estaing, a fost totuși prezent, motivând că nu vine în calitate de ministru, ci de simplu francez. Toți ceilalți oficiali, președintele Nixon inclusiv, s-au mulțumit a asista la o simplă slujbă în onoarea sa la Notre-Dame de Paris. \n \"Pe mormântul meu: Charles de Gaulle, 1890-19... Nimic altceva\".\n\nPosteritate\n\nOmagii\n\nMoștenire istorică\n\nBibliografie\n\nOpere ale lui Charles de Gaulle\n\nOperea consacrate lui Charles de Gaulle\n\nOmul\n\nPolitica\n\nOpere generale\n\nStudii generale\n\nRezistența\n\nDe Gaulle, opozant al celei de-a IV-a Republici\n\nRăzboiul din Algeria\n\nÎntoarcerea la putere în anul 1958\n\nPreședinția\n\nMărturii și amintiri\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Charles de Gaulle\n Biografie \n Articol \n\n \nNașteri în 1890\nNașteri pe 22 noiembrie\nDecese în 1970\nDecese pe 8 noiembrie\nGenerali francezi\nPreședinți ai Franței\nPrim-miniștri ai Franței\nRomano-catolici francezi" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ar trebui să știu despre Valéry Giscard d'Estaing?" }, { "from": "assistant", "value": "Valéry Giscard d'Estaing (; ) un politician francez, care a fost între 1974 și 1981 președinte al Franței. A fost membru al Academiei Franceze.\n\nPe 2 ianuarie 1956 a fost ales parlamentar în Adunarea Națională. Din 1962 până în 1966 a fost ministru de finanțe al Franței, ca și între 1969 și 1974.\n\nA fost președintele Convenției Europene, care s-a ocupat cu redactarea articolelor Tratatului constituțional european. Pentru aceasta a primit în anul 2003 Premiul Carol cel Mare al orașului Aachen.\n\nNote\n\nVezi și\n Lista membrilor Academiei Franceze\n\nLegături externe \n Biografie \n Premiul Carol cel Mare \n\nNașteri în 1926\nNașteri pe 2 februarie\nDecese în 2020\nDecese pe 2 decembrie\nAbsolvenți ai École Polytechnique\nAbsolvenți ai Lycée Louis-le-Grand\nAnticomuniști\nCavaleri ai Ordinului Elefantului\nCavaleri de Malta\nCo-prinți de Andorra\nDecese cauzate de pandemia de coronaviroză (COVID-19)\nDeputați francezi\nEuroparlamentari francezi\nMembri ai Academiei Franceze\nMembri ai Rezistenței franceze\nMiniștri de finanțe\nMiniștri francezi\nPersonal militar francez al celui de-Al Doilea Război Mondial\nPersonalități ale Războiului Rece\nPremii Carol cel Mare\nPreședinți ai Franței\nPrimari francezi\nRomano-catolici francezi" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] Regimul de la Vichy?" }, { "from": "assistant", "value": "Statul francez (), cunoscut și ca Regimul de la Vichy () a fost regimul politic al Franței din 1940 până în 1944 apărut după ce în Al Doilea Război Mondial Germania Nazistă a învins Franța și Grupul Expediționar Britanic în Bătălia Franței. Wehrmachtul a ocupat nordul Franței, zonă în care Regimul de la Vichy avea autoritate redusă, autoritate mai mare având în sudul neocupat. Totuși, în noiembrie 1942 și sudul Franței a fost ocupat în întregime și supus în totalitate guvernării germane.\n\nRegimul de la Vichy a fost aliat cu Puterile Axei. El succeda cea de a Treia Republică Franceză. Aceasta din urmă a fost abolită pe 10 iulie 1940, și noul regim a fost instaurat pe teritoriul principal. \nÎn acea perioadă, guvernul a fost învestit la Vichy, de aceea îl numim guvernul de la Vichy.\n\n„Actele constituționale”, adoptate la 11 iulie 1940 de Senat și de Camera deputaților reunite în Parlament la Vichy, au instituit Statul francez în loc de Republică.\n\nMareșalul Pétain s-a folosit în totalitate de putere, pentru că considera, că înfrângerea Franței se datora nu armatei, ci sistemului republican, astfel că a schimbat moto-ul Republicii: Liberte, Egalite, Fraternite cu Travail, famille, patrie - „Muncă, Familie, Patrie”. Se acorda rol important bisericii catolice pentru a înlesni reînnoirea morală a societății. Asemenea altor sisteme fasciste, accentul se punea pe unitatea națiunii, care presupunea antipatia față de grupuri care se considera că nu fac parte din această unitate, cum ar fi protestanții, evreii și masonii. Contând vă astfel vor câștiga bunăvoința germanilor, pe baza antisemitismului unor grupuri de dreapta, Regimul de la Vichy a ajutat la adunarea a 76.000 evrei și deportarea lor în lagărele de concentrare ale celui de-al Treilea Reich. Sub miniștrii lui Pétain, Laval și Darlan statul francez s-a conformat tot mai mult exigențelor germane, pentru care au avut de câștigat foarte puțin. În 11 noiembrie 1942, cu ocazia debarcării americanilor în Maroc (în scopul deschiderii frontului în Africa prin atacarea Afrika Korps al lui Erwin Rommel), și sudul Franței a fost ocupat de germani pentru a asigura sudul Franței de o eventuală invazie. În 7 septembrie 1944 Regimul de la Vichy a încetat practic să existe, când l-au obligat pe Pétain să se mute cu regimul în Sigmaringen, un oraș în sudul Germaniei.\n\nÎn toată perioada ocupației legitimitatea Regimului de la Vichy a fost permanent contestată de generalul exilat Charles de Gaulle, care se considera reprezentantul legitim al Franței.\n\nDupă eliberarea Franței în 1944, marea majoritate a liderilor Regimului de la Vichy au fost judecați și câțiva dintre ei au fost condamnați la moarte pentru trădare, crime de război sau complicitate la Holocaust.\nMii de colaboratori au fost executați fără judecată de forțele locale ale Rezistenței franceze.\n\nPhilippe Pétain a fost condamnat la moarte pentru trădare, dar pedeapsa a fost comutată de generalul Charles de Gaulle la închisoare pe viață, ținând cont de prestația lui Pétain în Primul Război Mondial.\n\nLegile adoptate de Regimul de la Vichy au fost abrogate printr-o ordonanță din 9 august 1944 care a reinstaurat Republica.\n\nVezi și \n Philippe Pétain\n Révolution nationale\n Charles de Gaulle\n A Treia Republică\n A Patra Republică\n Istoria Franței\n\nAl Doilea Război Mondial\nFondări în 1940\nDesființări în 1944\nIstoria Franței\nSistemul politic francez\nState efemere" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii ai despre La Marseillaise?" }, { "from": "assistant", "value": "La Marseillaise este imnul național al Republicii Franceze.\n\nIstorie \nLa Marseillaise a fost compusă (text inițial și muzică) de Rouget de Lisle, la Strasbourg, în noaptea de 25 / 26 aprilie 1792, după declararea războiului cu Austria. \nTitlul inițial a fost Chant de guerre pour l'armée du Rhin („Cântecul de război al armatei de pe Rin”).\n\nLa 30 iulie 1792, melodia a fost cântată de soldații republicani din Marsilia la intrarea lor în Paris, de acolo provenind numele La Marseillaise.\n\nLa 14 iulie 1795, în mod oficial, La Marseillaise a devenit imnul național al Franței.\n\nÎn timpul Primului Imperiu și al Restaurației, La Marseillaise a fost interzisă, fiind introdusă din nou ca imn național la scurt timp după Revoluția din iulie 1830. În timpul celui de-al Doilea Imperiu Francez La Marseillaise nu a mai fost imn național, dar a recăpătat acest statut în timpul celei de-a Treia Republici, mai exact la 14 februarie 1879.\n\nÎn anul 1944, Ministrul Educației francez a recomandat cântarea imnului în școli, lucru care astăzi nu mai este practicat. \nConstituțiile celei de-a Patra Republici (1946) și a celei de-a Cincea Republici (1958) au păstrat La Marseillaise ca imn național (articolul 2 al Constituției Franceze din 1958).\n\nLa 24 ianuarie 2003, în cadrul unei legi a „siguranței interne”, un amendament a introdus delictul de „ultraj la drapelul tricolor și la imnul național, La Marseillaise”.\n\nTextul original \n\nTextul original în limba franceză este următorul (versiunea „oficială”):\n\nAllons enfants de la Patrie,\nLe jour de gloire est arrivé!\nContre nous de la tyrannie\nL'étendard sanglant est levé,\nL'étendard sanglant est levé.\nEntendez-vous dans nos campagnes\nMugir ces féroces soldats?\nIls viennent jusque dans vos bras\nÉgorger vos fils et vos compagnes.\n\nRefrain:\nAux armes citoyens,\nFormez vos bataillons,\nMarchons! Marchons!\nQu'un sang impur\nAbreuve nos sillons!\n\nQue veut cette horde d'esclaves\nDe traîtres, de rois conjurés?\nPour qui ces ignobles entraves\nCes fers dès longtemps préparés?\nCes fers dès longtemps préparés?\nFrançais, pour nous, ah! quel outrage\nQuel transport il doit exciter!\nC'est nous qu'on ose méditer\nDe rendre à l'antique esclavage!\n\n(Refrain)\n\nQuoi! Des cohortes étrangères\nFeraient la loi dans nos foyers!\nQuoi! Ces phalanges mercenaires\nTerrasseraient nos fiers guerriers!\nTerrasseraient nos fiers guerriers!\nGrand Dieu! Par des mains enchaînées\nNos fronts, sous le joug, se ploieraient.\nDe vils despotes deviendraient\nLes maîtres de nos destinées!\n\n(Refrain)\n\nTremblez tyrans, et vous perfides\nL'opprobe de tous les partis,\nTremblez! vos projets parricides\nVont enfin recevoir leur prix!\nVont enfin recevoir leur prix!\nTout est soldat pour vous combattre.\nS'ils tombent nos jeunes héros,\nLa terre en produit de nouveaux,\nContre vous, tous prêts à se battre!\n\n(Refrain)\n\nFrançais en guerriers magnanimes\nPortez ou retenez vos coups!\nÉpargnez ces tristes victimes,\nA regrets s'armant contre nous!\nA regrets s'armant contre nous!\nMais ce despote sanguinaire\nMais les complices de Bouillé\nTous les tigres qui sans pitié\nDéchirent le sein de leur mère!\n\n(Refrain)\n\nAmour Sacré de la Patrie,\nConduis, soutiens nos bras vengeurs\nLiberté, Liberté chérie\nCombats avec tes défenseurs!\nCombats avec tes défenseurs!\nSous nos drapeaux, que la victoire\nAccoure à tes mâles accents,\nQue tes ennemis expirants\nVoient ton triomphe et nous, notre gloire!\n\n(Refrain)\n\nNous entrerons dans la carrière\nQuand nos aînés n'y seront plus,\nNous y trouverons leur poussière\nEt la trace de leur vertus!\nEt la trace de leur vertus!\nBien moins jaloux de leur survivre\nQue de partager leur cercueil,\nNous aurons le sublime orgueil\nDe les venger ou de les suivre.\n\n(Refrain)\n\nO variantă de traducere în limba română\n\nReferințe\n\nBibliografie \n Histoire de la Marseillaise\n Les paroles de la Marseillaise à la loupe\n La Marseillaise expliquée aux ignorants et aux hypocrites\n\nLegături externe \n Istoria imnului francez\n La Marseillaise, l'hymne national français \n La Marseillaise\n\nImnuri naționale\nCântece patriotice franceze" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți povesti despre Nazism?" }, { "from": "assistant", "value": "Nazismul sau Național-Socialismul (în germană: Nationalsozialismus) a fost ideologia și politica totalitară naționalistă, rasistă, antisemită și anticomunistă a Germaniei naziste, care au fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în statul german între 1933 și 1945. Cuvântul \"nazism\" provine de la prescurtarea numelui național-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat în germană Nazi, pronunțat , v. AFI). În 1921 Hitler a devenit liderul Partidului Muncitoresc Național-Socialist German (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, scurt NSDAP), iar la 30 ianuarie 1933 cancelarul (prim-ministrul) Germaniei, al Reich-ului german, cunoscut drept Al treilea Reich.\n\nÎn momentul de față, în Germania, nazismul precum și folosirea svasticii sunt interzise prin lege, dar mai există grupări și chiar partide neonaziste, unele ilegale. Folosirea simbolurilor naziste, inclusiv a svasticii, nu este permisă în Germania decât în cazuri excepționale.\n\nHitler și cartea sa \"Mein Kampf\" \n\nIdeologic, nazismul a preferat în permanență primatul acțiunii asupra gândirii. În timp ce se afla în închisoarea Landsberg, (în 1923-1924), Hitler și-a dictat prima parte din „Mein Kampf” (Lupta mea), care a devenit „biblia” național-socialismului german. Alături de programul în 25 de puncte din 1920, lucrarea a reprezentat cadrul de bază al nazismului. Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o concepție rasistă. El considera că omenirea poate fi împărțită pe baza unei ierarhii valorice a raselor și că viața nu reprezintă nimic altceva decât supraviețuirea celor adaptabili. Credea că „darwinismul social” se extinde la lupta între rase, și întocmai cum animalele se luptă pentru hrană și perpetuare, tot așa și în specia umană cei puternici înlătură sângele (caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de stăpâni” („Herrenvolk”) era de \"rasă ariană”, alcătuit fiind din populațiile Europei de Nord. La baza piramidei rasiale Hitler îi plasează pe negri, pe slavi, pe țigani și pe evrei, pentru aceștia din urmă având sentimente de ură exacerbată. Hitler îi socotea pe evrei drept „un cancer ce roade trupul Germaniei”, o boală ce trebuie tratată, după cum ilustrează următorul citat din „Mein Kampf”:\n\n„Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizațiilor străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci pierderea puterii lor de rezistență – caracteristica exclusivă a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”.\n\nDupă părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea dictatorială. Încă din timpul anilor petrecuți la Viena, el considerase democrația parlamentară slabă și ineficientă. Aceasta încuraja tradițiile istorice germane bazate pe militarism și absolutism și, mai mult, se oponea total răspândirii comunismului.\n\nCel din urmă element al ideologiei naziste era naționalismul de tip agresiv, care se răspândise ca urmare a condițiilor specifice din Germania ultimilor ani. În opinia multor germani ca și a lui Hitler, Armistițiul din 1918 și Tratatul de la Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate Germaniei. Dar naționalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decât simpla restabilire a frontierelor din 1914. El dorea crearea unui „Reich” care să-i cuprindă pe toți acei membrii ai poporului german ce trăiau dincolo de frontierele Germaniei: germanii austrieci, germanii sudeți, comunitățile germane ce trăiau de-a lungul coastei baltice – toți urmau să fie cuprinși în limitele teritoriale ale noii Germanii. Totuși, țelurile lui Hitler nu se sfârșeau aici. Visa la Germania Mare, o supraputere capabilă să rivalizeze cu Imperiul Britanic și cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu putea fi atins decât printr-o extindere teritorială de mari proporții. Acesta a fost motivul pentru care Hitler ceruse „Lebensraum” („spațiu vital”) pentru Germania. Numai prin cucerirea Poloniei, Ucrainei și Rusiei putea obține Germania sursele de materii prime necesare industriei germane. Inițierea „noii ordini” în Europa de est presupunea în același timp atingerea unui obiectiv important: distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial. El susținea în „Mein Kampf”:\n\n„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale pe pământ... Oamenii de același sânge trebuie să aparțină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are dreptul să se angajeze într-o politică colonială până în clipa în care nu și-a adunat copiii între granițele aceluiași stat. Atunci când teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toți germanii și nu-și va mai putea permite să ofere acestora condiții decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul moral, rezultat din nevoile poporului, de a dobândi teritorii străine. Plugul se va transforma în sabie și lacrimile războiului vor deveni pâinea zilnică a generațiilor următoare... \nDreptul la teritoriu devine datorie în cazul în care o mare națiune pare destinată să decadă dacă nu-și extinde posesiunile. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când națiunea în cauză nu este o comunitate mică, negroidă, ci însăși Germania-mamă a tuturor celor care au conferit lumii actuala sa formă culturală. Germania fie va deveni putere mondială, fie va dispărea. Țelul de viitor al politicii noastre externe trebuie să fie o politică îndreptată spre est, care să prevadă teritoriile considerate necesare poporului german.”\n\nIdeologia economică \nTeoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se îmbine și cu concepții ideologice economice recunoscute pe plan internațional.\n\nPolitica economică internă era focalizată pe trei obiective principale:\n eliminarea șomajului\n eliminarea inflației devastatoare\n extinderea producției de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăți standardul (nivelul) de viață al claselor de mijloc și jos.\n\nToate aceste obiective ținteau spre îmbunătățirea situației Republicii de la Weimar și întărirea partidului. În ceea ce privește evoluția economică, partidul a avut mare succes. Între 1933 și 1936, PNB al Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %, în timp ce industria luată singură a crescut în medie chiar cu 17,2 %. Expansiunea economică a scos Germania din criza economică în care se afla după primul război și a redus drastic șomajul în mai puțin de patru ani. Consumul public a crescut anual cu 18,7 %, iar consumul particular cu 3,6 %. O mare parte din această producție a fost îndreptată însă către mașina de război. De aceea, odată cu începerea războiului a început să se simtă din nou o presiune economică, dar nu atât de acută ca în timpul Republicii de la Weimar. Se pare că succesul economiei germane a fost unul dintre motivele pentru care societatea a fost de acord cu războiul.\n\nIdeologia internațională \n\nDin punct de vedere internațional, partidul nazist susținea că criza economică din anii 1930 a fost creată de către o conspirație internațională a marilor bancheri. Capul acestei conspirații era considerat a fi un grup de evrei, ceea ce motiva o dată în plus distrugerea acestei etnii în timpul holocaustului. Aceste organizații ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme și se știa că puteau influența statele naționale prin extinderea sau retragerea creditelor. Influența lor nu se limita la statele mici, precum stătulețele germane care au precedat unificarea germană din anii '70 ai secolului al XIX-lea, ci putea privi chiar și marile puteri europene începând cu secolul al XVI-lea. De altfel multe companii transnaționale din perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create special pentru a se angaja în războaie în locul guvernelor, și nu invers.\n\nSe poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaționale în raport cu statul națiune. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centru-stânga și chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusă a spectrului politic.\n\nPartidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională. După cum spune și numele „național-socialist”, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor internaționale în Reich cu forța, și nu prin comerț. În loc ca statul să ceară companiilor bunuri din producția industrială și să aloce materiile prime necesare la producția lor (ca în sistemul comunist/socialist), statul plătea pentru aceste bunuri. Aceasta permitea prețului să joace un rol esențial în ceea ce privește informația în legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca pentru a produce bunuri.\n\nDe asemenea, în companii era prezentă o structură sindicalistă superficială - atât partidul fascist german cât și cel italian au început lupta politică fiind mișcări sindicale ale muncitorilor, dar devenind dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în timp, anume se dorește uneori un control al statului pentru eliminarea conflictelor potențiale din relațiile dintre patronat și muncitori.\n\nPolitica statului german nazist \nToate aceste teorii au fost folosite pentru a justifica rezultatele totalitare, de ură rasială și opresiune, folosind toate mijloacele statului. Acestea sunt pe scurt:\n Naționalism etnic, inclusiv definiția germanilor drept „rasă stăpână” (Herrenvolk)\n Rasismul și antisemitismul\n Anticomunismul\n Anticlericalismul\n Eugenía (omorârea raselor „sclave” și a celor „parazitare” pentru a purifica „rasa stăpână”)\n\n„Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia fascistă, în care conducătorul simbolizează întruparea mișcării politice și a națiunii.\n\nCel mai proeminent nazist a fost Hitler, care a condus Germania drept cancelar (= prim-ministru) între 30 ianuarie 1933 și până ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. El a împins Germania în Al Doilea Război Mondial și a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de milioane de oameni precum și pentru holocaust. În timpul lui Hitler naționalismul și rasismul au fost combinate într-o ideologie și politică militaristă de stat exaltată și extremă, care servea propriilor sale țeluri.\n\nNazismul și fascismul\n\nNazismul și religia \nRelația dintre nazism și creștinism poate fi descrisă ca fiind complexă și controversată. Hitler folosea simbolistica creștină în scopurile sale. Unii autori creștini îl considerau ateu, ocultist sau chiar satanist, deși Hitler a fost botezat creștin catolic și nu a fost exclus (excomunicat) niciodată din Biserică, și nici n-a declarat vreodată că renunță la religia creștină în care a fost crescut. Din eseul politic al lui Hitler, Mein Kampf (\"Lupta mea\") reiese că Hitler se considera creștin (cel puțin la începutul anilor '20) și că la interpretarea unora dintre realitățile politice contemporane vădea unele influențe din creștinism: Hitler citează în sprijinul antisemitismului lui Evanghelia, și anume episodul în care Hristos îi alungă pe negustori din templu; declară că, opunându-se evreilor, este convins că acționează în acord cu voința Atotputernicului; îi critică pe compatrioții care încheie pact electoral cu \"evreii cei atei\"; și se roagă ca Dumnezeu să binecuvânteze lupta pe care o pregătește pentru \"libertate\". Și după anii '20 (când a fost scrisă și publicată Mein Kampf) Hitler se manifestă tot ca un catolic convins, așa cum arată de exemplu discursul lui în parlament cu ocazia adoptării legii de împuternicire (legea care acorda puteri depline cancelarului și guvernului său). Hitler a recurs la motive religioase și figuri de stil inspirate din creștinism și în discursurile sale politice. De exemplu, într-un alt discurs rostit la 27 octombrie 1928, Hitler declara: \"Mișcarea noastră este realmente creștină. Suntem animați de dorința de a-i vedea pe catolici și pe protestanți regăsindu-se unii pe alții în acest ceas de cumpănă pentru poporul nostru.\". Propaganda nazistă s-a folosit și de una dintre cărțile reformatorului Martin Luther,Von den Jüden und iren Lügen (Despre evrei și minciunile lor).\n\nO parte însemnată din clerul romano-catolic s-a opus nazismului din cauza incompatibilității lui cu morala creștină dar și din cauză că ascensiunea mișcării naziste a lui Hitler eroda popularitatea partidului catolic (Zentrum la nivel federal și BVP în Bavaria), fapt care se repercuta, firește, asupra rezultatelor electorale ale partidelor catolice.. Catolicii germani au fost în general vehicule ale antisemitismului german cu mult timp înainte de apariția nazismului sau a lui Hitler, iar printre protestanți antisemitismul nu era nici el mai mic decât printre catolici.. Cartea lui Hitler (Mein Kampf) a fost editată de un preot, teolog și călugăr ieronimit catolic (Bernhard Stempfle), care de altfel era deja la acel moment editorul unui jurnal bavarez antisemit foarte popular în toată Germania (anume Miesbacher Anzeiger). Acesta a făcut (alături de alți naziști) corectura scrierii politice a lui Hitler, a publicat cartea acestuia la casa lui de publicații, dar a și avut o contribuție importantă în chiar scrierea celei de-a doua jumătăți a Mein Kampf-ului. La fel ca opozanții politici, numeroși preoți au fost internați în lagăre de concentrare (la început în cel din Dachau), încă din 1933. Dar ierarhia superioară a bisericii, inclusiv Papa Pius al XII-lea, a adoptat o atitudine de relativă pasivitate față de ideologia nazistă. Continuă și în prezent controversa privind prezumtiva complicitate a Papei Pius al XII-lea. Antisemitismul, chiar și în forma sa economică modernă, a fost incitat în Germania de lideri de opinie creștini: așa cum presa catolică și conservatoare a sugerat populației berlineze lovite de faliment și șomaj în criza economică din 1873 că vina pentru acea criză ar fi avut-o evreii, tot așa au găsit naziștii aceeași explicație facilă pentru eșecul german în primul război mondial și pentru marile crize economice din perioada interbelică.\n\nNazismul și Scientismul \n\nCa toate ideologiile vremii (liberalismul, socialismul), și fascismul german în variantă nazistă era fascinat de scientism (convingerea că \"tot faptul vieții umane trebuie să fie orientat și să ia lecții din descoperirile științelor\" (secțiunea \"Spencer's Scientism\", în articolul \"Education\" în Britannica online dec. 2012). Popularizarea teoriei evoluției produsă pe terenul social încă marcat de un weltanschauung elitist-aristocrat va duce în conștiința generațiilor trăitoare la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX la \"o echivalență\" mecanică și hazardată (pentru că bazată pe observații inerent incomplete, în plus din niște științe de abia născute) \"a naturii și culturii, umanitatea devenind astfel și ea o simplă specie a viului, supusă la legea celui mai puternic, un șeptel de regenerat, îmbunătățit, selecționat și evaluat în termenii seci ai cantității și calității, exact așa cum procedează crescătorul cu animalele lui domestice.\" Aceast tendință de zoologizare cu origine în scientism a produs practici precum eugenismul (care a fost practicat în formele lui aberante chiar și în statele liberale (S.U.A., Franța, România) sau socialiste (Cehoslovacia)), igiena rasială, programele de sterilizare, izolare, neglijare sau chiar eliminare a bolnavilor (psihic sau fizic), a săracilor, a asocialilor (hoți, marginali, cerșetori, \"arbeitsscheue\", etc.).\n\nAlte aspecte \nDupă război mulți naziști de rang înalt au fost judecați și condamnați în Procesul de la Nürnberg, iar unii dintre ei chiar executați imediat pentru crime de război și crime împotriva umanității.\n\nSimbolul nazismului era svastica în sens dextrogir. Svastica este însă de milenii simbol al norocului și al prosperității. Multe popoare au (sau au avut) svastica drept simbol, atât în antichitate (de ex. la indieni, greci, romani, celți, evrei, daci), cât și în prezent (în unele culte religioase din Extremul Orient). A fost utilizată în diverse țări până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial (de ex. în SUA, URSS, Finlanda). Hitler se pare că l-a preluat pe filiera hindusă. Începând cu el, conotația principală a svasticii a devenit nazismul.\n\nSpre sfârșitul secolului al XX-lea în mai multe țări din lume au apărut mișcări neonaziste, ca de exemplu în Statele Unite, Germania și alte țări europene. În țări din Europa Occidentală s-a observat recent o creștere a importanței electorale a partidelor naționaliste (Austria, Franța, Germania). În Germania, unele partide cu tendințe neonaziste (mai ales NPD, „Partidul Național-Democrat”) au câștigat în alegeri cîteva locuri în parlamentele unor landuri. Partidele clar neonaziste sunt însă interzise prin lege.\n\nVezi și \n Nazist\n Holocaust\n Criminali de război naziști\n Germania#Dezvăluiri recente legate de nazism și NSDAP\n\nLegături externe \n Au făcut naziștii și ceva bun? , 16 decembrie 2011, Irina-Maria Manea, Historia\n Care era Biblia național-socialiștilor? , 19 octombrie 2011, Irina Manea, Historia\n Cum au falsificat naziștii trecutul? , 19 septembrie 2011, Irina Manea, Historia\n Ocultismul, o pasiune a național-socialiștilor. Despre ariosofie, o nouă religie, și mistificarea din SS, 10 august 2013, Adevărul - articol Historia\n\nNote \n\nNazism\nCuvinte și expresii în limba germană" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] Sicilia?" }, { "from": "assistant", "value": "Sicilia este una dintre regiunile autonome ale Italiei și cea mai mare insulă din Marea Mediterană.\n\nGeografie \nSicilia are o suprafață de 25.700 km² și 5,1 milioane de locuitori. Prinicipalele orașe sunt Palermo, Catania, Agrigento, Caltanissetta, Enna, Messina, Ragusa, Siracusa și Trapani.\n\nVulcanul Etna este situat în Catania. La nord, insulele Eoliene fac parte din punct de vedere administrativ din Sicilia, la fel ca și insulele Egadi la est.\n\nSicilia este cunoscută de peste 200 ani pentru producția sa de cereale; măslinele și vinul sunt două alte produse importante. Minele din regiunea Caltanissetta au fost în secolul al XIX-lea mari producătoare de sulf, dar și-au început declinul în anii 1950.\n\nTransport \n\nSicilia are o rețea destul de densă de șosele, multe dintre ele fiind elevate din cauza terenului muntos al insulei. Trenuri circulă între Italia continentală și Sicilia, vagoanele fiind încărcate în vapoare și trecând Strâmtoarea Messina, unde sunt descărcate și puse din nou pe șine. În 2005, a început construcția unui pod suspendat care conectează Italia continentală și Sicilia. Acest pod are și o cale ferată, însemnând că trenurile circulă direct între Italia și Sicilia fără a mai fi necesar transferul vagoanele pe vapoare.\n\nAeroporturile principale ale insulei sunt Aeroportul Internațional Palermo și Aeroportul Catania-Fontanarossa. Acestea deservesc zborurile naționale și internaționale (în principal din Europa).\n\nIstorie\n\nAntichitate \n\nInaintea colonizărilor, Sicilia a fost populată de 3 grupuri etnice: elimi în vest, sicani în centru și siculi în est.\n\nSicilia, datorită poziției strategice în centrul Mediteranei, a fost colonizată apoi de fenicieni, de cartagenezi și de greci, devenind o provincie romană după primul război punic, fiind o sursă importantă de cereale pentru Roma, sub numele de Provincia Sicilia. După retragerea Imperiului Roman, Sicilia a fost guvernată de Imperiul Bizantin până la cucerirea arabă din 827 până la 902.\n\nSunt de menționat importantele situri arheologice de la Segesta, Selinunte și Mozia.\n\nEvul Mediu \n\nMusulmanii din Africa Nordică au cucerit insula în anul 965. Sicilia va face parte din Califatul Fatimid după împărțirea Califatului Arab. Arabii vor organiza o reforma agrară, care a ajutat creșterea productivității. Sicilia își va obține independența sub numele de Emiratul Siciliei, sub regimul musulman.\n\nDiversitatea culturală și toleranța religioasă din perioada musulmană a continuat sub autoritatea normanzilor, care au cucerit insula între 1060-1090 și au transformat-o într-un regat în 1130, și sub dinastia germană Hohenstaufen care a condus din 1194, adoptând Palermo ca reședință regală din 1220.\n\nConflictele între dinastia Hohenstaufen și papalitate au provocat în 1266 cucerirea insulei de Carol, duce de Anjou.\nPe 30 martie 1282, opoziția față de suveranitatea franceză și de taxele prea mari, a condus la cucerirea și invadarea cu succes a Siciliei de către regele .\n\nEpoca modernă \n\nGuvernată de regii Spaniei din 1479, Sicilia a suferit o teribilă epidemie de ciumă în 1656, urmată de un important cutremur în estul insulei în 1693.\nDupă Tratatul de la Utrecht din 1713, Sicilia a trecut sub coroana de Savoia, care a fost cedată de către Casa de Habsburg în schimbul Sardiniei. În 1735, Sicilia, ca și Napoli a trecut sub autoritatea Bourbonilor spanioli formând regatul celor Două-Sicilii. Atunci când Napoleon i-a alungat pe bourboni de pe continent, aceștia s-au refugiat în Sicilia.\n\nEpoca contemporană \n\nDin 1816 au fost inițiate unele mișcări de protest împotriva refuzului Bourbonilor de a accepta câteva reforme. În sfârșit, în 1860, după expediția lui Giuseppe Garibaldi, Sicilia s-a alăturat Italiei.\n\nÎn ciuda unei dezvoltări economice, ce a avut loc după unificarea cu Italia, Sicilia a fost depășită la diferență mare de creșterea industrială a marilor zone urbane din nordul Italiei.\nRețeaua de crimă organizată cunoscută sub numele de mafia și-a păstrat influența din secolul al XIX-lea, \ndeși parțial suprimată de regimul fascist de la sfârșitul anilor 1920.\n\nDupă cel de Al Doilea Război Mondial, Sicilia a fost eliberată de forțele anglo-americane între 10 iulie și 16 august 1943.\n\nDupă 1946, Sicilia a devenit regiune autonomă și a beneficiat de reforma agrară parțială din 1950-1962, precum și de fondurile speciale provenite de la Cassa per il Mezzogiorno, fondul guvernului italian pentru regiunile din sud.\n\nLegături externe \n \n Sicilia, s-o vezi o dată și gata!, 16 octombrie 2008, Dollores Benezic, Evenimentul zilei\n (en) Piccolo, Salvatore (2018). Bronze Age Sicily. Ancient History Encyclopedia.\n\nGalerie de imagini \n\n \nRegiunile Italiei\nInsulele Italiei\nInsule din Marea Mediterană\nInsule europene\nLocuri de scufundare în Italia\nEponime ale asteroizilor" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți să-mi dai detalii despre Andaluzia?" }, { "from": "assistant", "value": "Andaluzia () este o comunitate autonomă spaniolă compusă din provinciile Almería, Cádiz, Córdoba, Granada, Huelva, Jáen, Málaga și Sevilla. Conform statutului de autonomie, capitala regiunii este Sevilla, sediul Juntei. Sediul Tribunalului Superior de Justiție se află totuși în orașul Granada. Andaluzia este amplasată în partea de sud a țării și se învecinează cu Extremadura și Castilia-La Mancha la nord, cu Regiunea Murcia la est, Gibraltar la sud și Portugalia la vest. În plus, la sud și sud-est are ieșire la Marea Mediterană, iar la sud-vest la Oceanul Atlantic.\n\nComunitatea autonomă a fost formată în 1981. Istoria regiunii Andaluzia este desigur mult mai lungă, regiunea servind secole întregi drept patrie pentru multe popoare precum iberii, romanii, cartaginezii, maurii și evreii. Toate aceste etnii au contribuit la abundența culturală locală, cunoscută internațional și datorită muzicii și dansului flamenco. Astăzi Andaluzia este cea mai populată unitate federativă a Spaniei, având 8,3 milioane de locuitori; cu 87.268 km² de suprafață formează 17,2 % din teritoriul statului.\n\nToponimie \nToponimul Andaluzia și etnonimul andaluz au intrat în română prin intermediul formelor corespunzătoare franceze (Andalousie respectiv andalou),, iar acestea provin direct din limba spaniolă, având în această limbă formele Andalucía și andaluz.\n\nToponimul „Andalucía” s-a introdus în limba castiliană în secolul XIII sub forma „el Andalucía”, în sine o încercare de a fasona adjectivul arab al andalusiya care se referea la al-Andalus, numele purtat de teritoriile de pe Peninsula Iberică aflate sub stăpânire islamică între 711 și 1492, conform regulilor fonetice și ortografice folosite de către locuitorii creștini ai peninsulei. Încercările de a deriva acest toponim de la numele latinesc al acestei regiuni, Vandalia (literar țara vandalilor), nume popular în timpul Renașterii, nu pot fi susținute științific. Este important de observat că „Andalucía” nu s-a referit întotdeauna la teritoriul cunoscut sub acest nume astăzi. În timpul Reconquistei, sensul cuvântului a început să se restrângă totodată cu micșorarea teritoriului controlat direct de arabi, la sfârșitul procesului desemnând numai ultima parte a peninsulei care a fost cucerită, prin aceasta primind semnificația folosită acum.\n\nIstorie \nCercetările privind prima apariție a omului pe teritoriul andaluz de astăzi nu au dat rezultate exacte, indicând data posibilă în cadrul perioadei dintre 700 000 și 400 000 î.Hr.\n\nGeografie\n\nPolitică și administrație\n\nÎmpărțire administrativă \n\nAndaluzia constă din opt provincii, create de către Javier de Burgos prin decretul regal de la 30 noiembrie 1833. Fiecare dintre ele se mai împarte în municipii, al căror număr total este 771. În plus există și unități intermunicipale numite în spaniolă mancomunidad, precum și o formă tradițională de împărțire fără statut juridic, așa-numitele comarcas.\n\nProvinciile Andaluziei:\n\nDemografie\n\nEconomie\n\nAgricultura \nÎn agricultura Anduluziei este întîlnită creșterea caprinelor, ovinelor și a bovinelor; culturi de măslini, de grîu, de viță de vie, de fructe citrice, etc.\n\nMinerit \nÎn Andaluzia sunt extrase minereurile de plumb, cupru, fier, etc.\n\nCultură\n\nSport\n\nNote\n\nVezi și \n Al-Andalus\n\nLegături externe \n Statutul de Autonomie\n Guvernul Andaluziei\n Paramentul Andaluziei \n Date statistice despre Andaluzia (format .pdf)\n Parcul Natural al Andaluziei\n Andaluzia secreta , 16 mai 2012, Cristian Matache, Income Magazine\n Fotografii din Andaluzia \n\n \nEponime ale mineralelor" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce aspecte principale ale [Titlu] poți să-mi împărCastilia-La Mancha?" }, { "from": "assistant", "value": "Castilia-La Mancha (în spaniolă Castilla-La Mancha) este o comunitate autonomă din Spania.\n\nAre graniță cu Castilla-Leon, Madrid, Aragon, Valencia, Murcia, Andaluzia și Extremadura.\n\nCastilla-La Mancha este compusă din provinciile Toledo, Ciudad Real, Cuenca, Guadalajara și Albacete.\n\nCapitala comunității Castilla-La Mancha este Toledo.\nPe teritoriul comunității se află Parcul Național Cabañeros.\n\nLegături externe \n Castilla Pe urmele lui Don Quijote, 11 aprilie 2007, Descoperă\n\nComunități autonome din Spania" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Platon?" }, { "from": "assistant", "value": "Platon (în greaca veche: Πλάτων; Plátōn; ) a fost un filozof al Greciei antice și fondatorul Academiei din Atena. Este considerat figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei, în special a tradiției Occidentale. Spre deosebire de ceilalți filosofi contemporani ai săi, întreaga operă a lui Platon se presupune că a supraviețuit intactă pentru mai bine de 2500 de ani.\n\nAlături de profesorul său, Socrate, și de cel mai cunoscut student al său, Aristotel, Platon a pus bazele filosofiei Occidentale și științei. După spusele lui Alfred North Whitehead: „caracterizarea în general cea mai sigură a tradiției filosofice europene este că ea constă într-o serie de note de subsol la scrierile lui Platon.” Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la închegarea filosofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este de asemenea adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și spiritualității occidentale. Friedrich Nietzsche, alături de alți gânditori, au caracterizat creștinismul ca fiind „platonism pentru mase”. Influența lui Platon asupra gândirii creștine este adesea văzută ca fiind mediată de către Sfântul Augustin de Hipona, acesta din urmă fiind unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi din istoria Creștinătății. \n\nPlaton a inovat dialogul scris și formele dialectice în filosofie, care originează odată cu el. În special prin dialogurile Republica și Legile, Platon pune bazele și filosofiei politice occidentale, producând unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectivă filosofică. \n\nLa rândul său, Platon a fost profund influențat de predecesori precum Socrate, Parmenide, Heraclit și Pitagora, cu toate că puține dintre textele acestora s-au păstrat și majoritatea cunoștințelor care mai există aceștia provin din dialogurile lui Platon.\n\nDiscipolii săi considerau obiectele matematice un intermediar între senzații și idei.\n\nBiografie \nS-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina (după Diogene Laerțiu) având ca tată pe Ariston (descendent al regelui mitic Codros, ultimul și legendarul rege al Atenei) și ca mamă pe Perictione (care provenea dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele său de naștere era Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat. Copilăria îi este marcată de războiul peloponesiac și de luptele civile între democrați și aristocrați. Tatăl său Ariston moare când Platon era încă un copil, iar mama se căsătorește a doua oară cu Pyrilampos, prieten și colaborator al lui Pericle.\n\nLa 20 de ani îl cunoaște pe Socrate, rămânând alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinațiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbușit și s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.Hr.) nu a putut fi de față, fiind bolnav. Condamnarea la moarte nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate), dialogurile de tinerețe purtând marca puternică a filosofiei socratice.\n\nRefugiat o vreme la Megara, îl cunoaște pe filosoful (450 - 366 î.Hr.), un alt discipol al lui Socrate. Realizează mai multe călătorii: în Egipt se familiarizează cu matematica; în Cirene intră în legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile din Italia de Sud face cunoștință cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza este invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O tradiție spune că Dionysios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezența, dar prietenii l-au cumpărat și eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică și de a deschide o școală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat eroului mitologic Academos, de unde și numele Academia. Organizarea școlii era asemănătoare societăților pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Școala va funcționa aproape 1000 de ani, unul dintre obiectivele ei cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 d.Hr., la ordinul împăratului Iustinian.\n\nDupă ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranța de a-l influența pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică și filosofică. Din păcate, proiectul eșuează definitiv. S-a stins din viață, după cum spune Cicero, „cu condeiul în mână” („scribens mortuus est”).\n\nOpera \nEste cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de dialoguri și 13 scrisori (dintre care doar una, a șaptea, pare a fi autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuția dintre mai mulți interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal. Lewis Campbell a fost primul cercetător care a demonstrat prin studiul stilometric că dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios și Omul politic pot fi grupate și sunt clar distinse de Parmenide, Phaidros, Republica și Theaitetos. Studiile recente demonstrează imposibilitatea stabilirii ordinii cronologice a dialogurilor, care tradițional sunt grupate după criterii tematice și încearcă să urmărească o evoluție a gândirii lui Platon. Cronologia dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decât în linii mari.\n\nDialoguri de tinerețe \nAceste dialoguri sunt unite prin prezența lui Socrate și reprezintă cea mai veridică sursă despre personalitatea și filosofia sa, de aceea sunt supranumite „dialoguri socratice”. Majoritatea îl prezintă pe Socrate discutând un subiect de natură etică (prietenia, pietatea) cu un prieten sau cu cineva pe care îl crede expert în domeniu. Cu ajutorul unui șir de întrebări interlocutorii săi înțeleg că cunoștințele lor sunt superficiale și nu sunt adevărate.\n\n Apărarea lui Socrate (Ἀπολογία Σωκράτους)\n Euthyphron (Εὐθύφρων)\n Criton (Κρίτων)\n Protagoras (Πρωταγόρας)\n Ion (Ἴων)\n Lahes (Λάχης)\n Lysis (Λύσις)\n Charmides (Χαρμίδης)\n Republica (Πολιτεία), cartea I\n\nDialoguri de tranziție \nÎn unele din dialogurile din tinerețe Socrate este prezentat de Platon ca oferind răspunsuri clare la întrebările interlocutorilor, punând baza unei doctrine filosofice. În discuțiile ținute de Socrate intervine și Platon, care începe să promoveze ideile proprii, cum ar fi că bunătatea este înțelepciune, și că nimeni nu face răul cu bunăvoință. Aceste idei probabil aparțineau lui Socrate, dar sunt preluate de Platon și ulterior elaborate. Specifice acestui grup de dialoguri sunt ideile platonice despre imortalitatea sufletului, justiție, și cunoștințe. Pentru prima dată, Platon exprimă ideea că cunoștințele vin din înțelegerea formelor (sau esențelor) neschimbătoare ale lucrurilor, astfel elaborând binecunoscuta „teorie a formelor”.\n\n Gorgias (Γοργίας)\n Menon (Μένων)\n Euthydemos (Εὐθύδημος)\n Hippias Minor (Ἱππίας ἐλάττων)\n Cratylos (Κρατύλος)\n Hippias Maior (Ἱππίας μείζων) \n Menexenos (Μενέξενος)\n\nDialoguri de maturitate \n Banchetul (Συμπόσιον)\n Phaidon (Φαίδων)\n Phaidros (Φαῖδρος)\n Republica (Πολιτεία), cărțile II — X\n\nDialoguri de bătrânețe \n Theaitetos (Θεαίτητος)\n Parmenide (Παρμενίδης)\n Sofistul (Σοφιστής)\n Timaios (Τίμαιος)\n Omul politic (Πολιτικός)\n Philebos (Φίληβος)\n Critias (Κριτίας)\n Legile (Νόμοι)\n\nDoctrina\n\nDialectica \nDialectica este metoda prin care se ajunge la cunoașterea ideii, obiectul cunoașterii adevărate (episteme); procedeul prin care se ajunge din lumea sensibilă în lumea suprasensibilă; în cunoașterea metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) și intelectul pur (nous). Mitul peșterii este o imagine alegorică a lumii și a modului cum poate fi cunoscută.\n\nMetafizica \nPlatonismul este un termen folosit de savanți pentru a se referi la consecințele intelectuale ale negării realității lumii materiale. În unele dialoguri, cel mai remarcabil, în Republica, Socrate inversează intuiția oamenilor despre ce se poate cunoaște și ce este realitate. În timp ce toți oamenii acceptă realitatea obiectelor, care sunt perceptibile simțurilor lor, Socrate are o atitudine disprețuitoare față de oamenii, care cred că pentru a deveni reale lucrurile trebuie să fie palpabile. În Theaetetus, el îi numește „eu mousoi: ad literam «fericiți fără muze»”(Theaetetus 156a). Cu alte cuvinte, acești oameni trăiesc fără inspirația divină, care îi dă lui, și altor oameni ca el, accesul la înțelesuri superioare despre realitate.\n\nIdeea lui Socrate, că realitatea nu este disponibilă celor ce folosesc simțurile, a creat divergențe cu locuitorii Atenei și cu simțul comun. Socrate credea că cel care vede cu ochii este orb, și această idee este cel mai des amintită în legătură cu alegoria peșterii. Alegoria peșterii (Republica 7. 514a) este o asemănare paradoxală prin care Socrate argumentează că lumea invizibilă este cea mai inteligibilă („noeton”) și că lumea vizibilă („(h)oraton”) este cel mai puțin posibilă pentru cunoaștere, și cea mai obscură.\n\nTeoria ideilor \nTeoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăsește în Phaidon, Republica (cărțile VI — VII), Banchetul și Phaidros.\n\nDistincția existența sensibilă/existența inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul existenței sensibile este acela al realității aparente, accesibilă cunoașterii prin simțuri, lumea Peșterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenței inteligibile este acela accesibil doar cunoașterii de tip rațional, lumea din afara Peșterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realității esențiale.\n\nIdeile se caracterizează prin:\n Desemnează o existență absolută (sunt simple)\n Sunt o existență substanțială (există în sine și prin sine)\n Reprezintă o existență eternă\n Desemnează o existență universală (ideea închide în sine toate calitățile particulare)\n Desemnează o existență imuabilă (neschimbătoare)\n\nLumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă participă („methexis”) la Idei ca prototipuri („paradigma”) ale lucrurilor.\n\n„Mitul Peșterii” (Republica, cartea a VII–a):\n simboluri:\n peștera — lumea sensibilă (a realității aparente);\n întunericul peșterii — ignoranța omului incult, limitat;\n lanțurile — prejudecățile, simțurile care ne limitează;\n focul — lumina cunoașterii;\n umbrele de pe peretele peșterii — imaginile corpurilor fizice, aparențele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepțiilor și al imaginației);\n corpurile purtate prin fața focului — aparențele adevărate, realitatea fizică, generează opiniile adevărate („orthe doxa”), suișul greu spre ieșirea din peșteră — drumul inițiatic spre cunoașterea esențială, cunoașterea prin intelectul analitic;\n contemplarea lumii din afara peșterii — cunoașterea metafizică, prin intelectul pur (episteme, cunoașterea adevărată prin intelect și rațiune)\n Soarele — Ideea Binelui (Perfecțiunea)\n\nSufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaște lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forță o constituie erosul (iubirea — are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purității primare); cunoașterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului — închisoarea este o reminescență a orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor și întoarcerea în lumea ideilor); condiția eliberării definitive a sufletului este o viață virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoașterea imortalității sale.\nTeoria Ideilor a fost sever criticată de către Aristotel, dar și de către Plato în dialogul Parmenide.\n\nTeoria formelor \n„Teoria formelor” se referă la încrederea lui Platon precum, că lumea materială care ne înconjoară nu este una reală, ci numai o umbră a lumii reale. Platon vorbea despre forme când încerca să explice noțiunea de universalii. Formele, după Platon, sunt prototipuri sau reprezentări abstracte a unor tipuri sau proprietăți (adică universalii) a lucrurilor pe care le vedem în jurul nostru.\n\nStatul ideal \n Este statul în care domnește dreptatea, o virtute conform căreia fiecare tip uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcția sufletească dominantă: cei capabili de practicarea virtuții rațiunii (înțelepciunea) elaborează legi, cei capabili de practicarea virtuții părții pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestrați cu posibilitatea practicării virtuții corespunzătoare părții apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea resurselor. Există astfel o ierarhie a unor clase sociale determinate natural: înțelepții, militarii, respectiv agricultorii și meșteșugarii.\n O altă condiție a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către fiecare tip uman a acelor activități care i se potrivesc) este păstrarea ierarhiei claselor.\n\nScopul statului este realizarea binelui tuturor:\n Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părți ale sufletului: clasa meșteșugarilor (demiurgii) corespunde părții apetente, clasa războinicilor (apărătorii, phylakes) corespunde părții pasionale, clasa conducătorilor (archontes, filosofii sau înțelepții) corespunde părții raționale.\n Comunismul aristocratic — luptătorii și conducătorii, pentru a nu fi ispitiți de putere sau de preocupări care nu sunt proprii virtuților lor, nu vor poseda nimic personal (proprietăți, bani, femei) ci totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii).\n Femeile au aceleași drepturi și obligații ca și bărbații.\n Este o aristocrație a rațiunii, înțeleasă de unii exegeți drept teocrație laică, deși statul rațiunii și a contemplării Ideilor la Platon are și un sens religios. \n Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hrănesc pe apărători și conducători, iar apărătorii se ocupă numai de siguranța statului.\n Formele degenerate (imperfecte) ale statului:\n timocrația — conducerea de către soldați\n oligarhia — conducerea exercitată de cei bogați\n democrația — conducerea poporului (periculoasă pentru că încurajează ignoranța — înțeleasă de cei ignoranți drept gândire liberă, promovarea scopurilor personale, egalitatea — cu sensul de părăsire a oikeiopragiei, alegerea capricioasă a conducătorilor)\n despotismul — cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ acaparează puterea și conduce de dragul propriei măriri)\n Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic, ci o analogie utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: „Ce este dreptatea?”. Astfel, teoria facultăților și virtuților sufletului, precum și proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptății ca oikeiopragia. Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor corporale, există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigelor (fie că este vorba de Ideea de Cetate, fie de altele).\n\nEdiții \n Omnia Platonis Opera, Venise, 1513.\n Platonis omnia Opera cum commentariis Procli in Timaeum et Politica, Bale, 1534. \n Platonis Opera quae extant omnia, ex nova Joan. Serrani interpretatione, perpetuis ejusdem notis illustrata, 3 vol., Paris, H. Estienne, 1578.\n\nNote\n\nBibliografie \n Elisabeth Clement, Chantal Demonque, Laurence Hansen-Love, Pierre Kahn, Dicționar Enciclopedic de Filosofie. ISBN 973-684-299-1\n Vasile Muscă, Alexander Baumgarten, Filosofia politică a lui Platon, București, 2006. ISBN 973-46-0126-1\n Mugurel Păvălucă, Cunoașterea la Platon și la Sfântul Dionisie Areopagitul, București, 2006. ISBN 973-87429-7-8\n Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, București, 2002. ISBN 973-683-854-4\n Cosma, D., Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, Editura Sport-Turism, București, 1982\n Bernal, J. D., Știința în istoria societății, Editura Politică, București, 1964\n\nLectură suplimentară\n Florin Călian, Plato’s Psychology of Action and the Origin of Agency, L'Harmattan, pp. 9-22 (2012)\n R. M. Hare, Platon'', Humanitas, 2006\n\nLegături externe \n\n Platonismul și aristotelismul românesc - Lista cărților publicate despre Platon și Aristotel\n Stanford Encyclopedia of Philosophy -Platon\n W.K.C. Guthrie, ''A History of Greek Philosophy, vol. IV, Platon\n Dialogurile lui Platon \n\nNașteri în 427 î.Hr.\nDecese în 347 î.Hr.\n \nLogicieni\nEponime ale craterelor de pe Lună\nEponime ale asteroizilor\nFilozofi politici\nFilozofi din secolul al IV-lea î.Hr." } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi câteva lucruri despre Aragon." }, { "from": "assistant", "value": "Aragon (în , în ) este o comunitate autonomă din nord-estul Spaniei. Are o suprafață de 47.719 km².\n\nAragon are graniță cu Franța la nord, cu Catalonia la est, cu Valencia la sud și cu Castilia-La Mancha, Castilia-Leon, La Rioja și Navarra la vest. Este compusă din provinciile Zaragoza, Huesca și Teruel.\n\nCapitala sa este Zaragoza. \n\nÎn plus pe lângă cele trei provincii, Aragon este divizat în 33 de comărci (comarcas).\n\nLimbă \n\nPe lângă spaniolă, există o limbă aragoneză originală, vorbită încă în unele văi din Pirinei, care este diferită de dialectul aragonez al limbii spaniole castiliene.\n\nCatalana este vorbită de asemenea în unele comărci (comarcas) adiacente Cataloniei, în special: dialectul ribagorzan în Ribagorza (capitală Benabarre) și Litera (capitală Tamarite de Litera), și un alt dialect asemănător Terra Alta în Matarraña (capitală Valderrobres) și Bajo Cinca (capitală Fraga).\n\nIstorie \n\nDin 1035 până în 1479 Aragón a fost și numele unui regat independent (Regatul Aragonului), ce se întindea peste granițele actualei regiuni administrative, incluzând și Catalonia din 1137 și mai târziu Insulele Baleare, Valencia, Sicilia, Napoli și Sardinia (vezi Imperiul Coroana de Aragon). Un centru important al acestui regat era Barcelona, de vreme ce era o uniune dinastică. Istoricii din ziua de astăzi numesc regatul „Coroana de Aragon”. Barcelona era centrul a ceea ce a fost în mai multe feluri Imperiul Mediteraneean, ce conducea peste Marea Mediterană și care stabilea reguli pentru întreaga mare (de exemplu, prin Llibre del Consolat del Mar).\n\nUniunea dinastică dintre Castilia și Aragón din 1479, când Ferdinand al II-lea al Aragonului s-a căsătorit cu Isabella I a Castiliei, a condus la crearea formală a Spaniei ca o singură entitate în 1516.\n\nNote\n\nVezi și \n Râul Aragón\n Catherine de Aragon, prima regină a lui Henric al VIII-lea al Angliei\n Beatrice de Aragon, soția regelui Matei Corvin \n Fernando Zulaica Palacios, istoric al economiei provinciei Aragón în perioada Evului Mediu\n\nLegături externe \n Guvernul Aragonez (spaniolă)\n Date statistice despre Aragon (spaniolă)\n\n \nEponime ale mineralelor" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Descrie în detaliu Insulele Baleare." }, { "from": "assistant", "value": "{{Infobox regiuni mari\n\|nume = Comunitat Autònoma de les Illes BalearsComunidad Autónoma de las Islas Baleares\|numegen = Comunății Autonome Insulele Baleare\n\|tara = \n\|capitala = Palma de Mallorca\n\|populatie = 1,113,114\n\|densitate = 223,0\n\|an = 2011\n\|sup = 4,992\n\|locpop = Locul 14\n\|numecod = ISO 3166-2\n\|tipsef = Președinte\n\|sef = José Ramón Bauzà\n\|cod = IB\n\|web = http://www.caib.es/\n\|subdiviziuni = Provincie\n\|subdiviziunilista = Insulele Baleare\n\|harta = Localización de las Islas Baleares.svg\n\|simbol1 = Flag of the Balearic Islands.svg\n\|simbol2 = Escudo de las Islas Baleares.svg\n\|nota = [1] - în catalană\n\|}}Insulele Baleare' (Illes Balears numele oficial în catalană, Islas Baleares în spaniolă) sunt un arhipelag în vestul Mării Mediterane, formând o comunitate autonomă din Spania. Capitala comunității autonome este Palma de Mallorca. Comunitatea autonomă este compusă dintr-o singură provincie, cu același nume.\n\nLimbile oficiale sunt catalana și spaniola. Numele catalan, Illes Balears'' este folosit de guvernul spaniol.\n\nPrincipalele insule sunt Mallorca, Menorca (Minorca), Ibiza (Eivissa) și Formentera, toate destinații turistice populare. O insulă mai mică este Cabrera.\n\nDin punct de vedere istoric, insulele au fost cucerite pe rând de romani, vandali, bizantini, arabi și catalano-aragonezi. Menorca a fost o dependență britanică până în secolul XVIII.\n\nLegături externe \n\n \n\n \nBaleare\nBaleare\nBaleare" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] Insulele Canare?" }, { "from": "assistant", "value": "Insulele Canare () sunt un arhipelag format din opt insule de origine vulcanică din Oceanul Atlantic, relativ aproape de coasta de nord-vest a Africii, la vest de Maroc. Insulele aparțin Spaniei, formând o comunitate autonomă a acestei țări.\n\nInsulele Canare (în ordinea formării, respectiv vȃrstei geologice) sunt următoarele: Fuerteventura, Lanzarote, Gran Canaria, Tenerife, La Gomera, La Palma, El Hierro.\n\nFormarea Insulelor Canare \nFormarea Insulelor Canare a avut loc în mai multe faze de erupții vulcanice submarine:\n- în intervalul cuprins între 15-22 milioane de ani s-a format o mare insulă, care a dăinuit pănă la ultima glaciațiune. In urma topirii gheții, nivelul apelor marine a crescut, luȃnd naștere din prima insulă 2 insule separate (Fuerteventura și Lanzarote), despărțite de un canal lung de 10 km și adȃnc de 40 m. \n- acum 11-14,5 milioane de ani au luat naștere insulele vulcanice Gran Canaria, Tenerife și La Gomera. \n- în urmă cu 2 milioane de ani s-a format insula La Palma, apoi insula El Hierro (1,5 milioane ani).\n\nLanțul Insulelor Canare s-a format prin mișcarea lentă a plăcii tectonice africane peste un hotspot static (punct fierbinte), care a furnizat magmă din adȃncime prin crăpăturile scoarței spre suprafață.\n\nGeografie fizică \nInsulele și capitalele lor sunt:\n Fuerteventura (capitală Puerto del Rosario)\n Lanzarote (capitală Arrecife)\n Gran Canaria (capitală Las Palmas de Gran Canaria)\n Tenerife (capitală Santa Cruz de Tenerife)\n La Gomera (capitală San Sebastián de La Gomera)\n La Palma (capitală Santa Cruz de La Palma)\n El Hierro (capitală Valverde)\n\nO mică insulă e La Graciosa cu capitala Caleta de Sebo.\n\nCea mai apropiată insulă se află la 108 km față de coasta de nord-vest a Africii.\n\nÎmpreună cu Capul Verde, Madeira și Azore, insulele Canare formază ecoregiunea Macronezia. Vulcanul Teide de pe Tenerife este cel mai înalt munte din Spania. Datorită poziției insulelor luând în considerare vânturile, climatul poate fi umed sau foarte uscat. Câteva specii native sunt conservate, ca și arborele de drago (Dracaena draco) și pădurile de dafini Laurisilva.\n\nGeografie politică \n\nComunitatea Autonomă a Insulelor Canare consistă din două provincii, Santa Cruz de Tenerife și Las Palmas, a căror capitale (Santa Cruz de Tenerife și Las Palmas de Gran Canaria) sunt co-capitale ale regiunii autonome. Fiecare din cele șapte insule importante este condusă de un ansamblu numit cabildo insular.\n\nIstorie \nInsulele Canare sunt considerate a fi la originea mitului grec al Grădinii Hesperidelor.\n\nInsulele au fost denumite „canare” (din latină canis, câine) datorită numărului mare de foci(focile erau numite \"câini de mare\") ce existau pe insule. Canarul (o specie locală de cănăraș: Serinus canaria) a fost denumit după insule. Fiind descoperite mai întâi de către puni, de guanși (în berberă: igwanciyen), apoi de aventurieri normani și portughezi, insulele au fost în final invadate și cucerite de Castilia spre sfârșitul secolului al XV-lea, populația locală scăzând în număr pe parcursul timpului, întâi din cauza măcelurilor comise de invadatori și de bolile introduse de aceștia, apoi prin amestecarea lor cu imigranții.\n\nCronologie - de la începuturi până la dispariția populației locale guanșe\n\nCronologie - din sec. al XVI-lea până în prezent\n\nEconomie \nEconomia este bazată pe turism și pe agricultura tropicală (banană, tutun), exportând multă marfă în Europa continentală. Acest model duce la o imigrare masivă din Europa, Africa și din Americi. Geonomiștii sunt îngrijorați în privința resurselor și apelor, în special în insulele mai uscate care sunt supraexploatate.\n\nCombinația de munți înalți și cer senin a făcut ca vârful Roque de los Muchachos din insula La Palma să devenă un loc prielnic de plasare a telescoapelor, cum ar fi Grantecan.\n\nInsulele din afara Uniunii Europene sunt teritorii de vamă. Codul ISO 3166-1 alpha-2 IC este rezervat pentru a reprezenta insulele în afacerile vamale. Acestea se află sub același cod Internet ca și Spania.\n\nFusul orar din Canare este GMT, deci cu o oră mai puțin decât în Spania peninsulară.\nTenerife aparține arhipelagului Canare format din 7 insule, situat în Oceanul Atlantic, numite și Insulele Primăverii Eterne, este una din destinațiile unde se poate face plaja tot timpul anului. Playa de Las Americas, Los Cristianos situate în Sud, și Puerto de la Cruz in Nord, sunt cele mai apreciate stațiuni din Tenerife, renumite prin plajele deosebite și o viața de noapte activă.\n\nReligie \n\nCa și în restul Spaniei, societatea Insulelor Canare este fundamental creștină, mai exact catolică. În Insulele Canare s-au născut doi sfinți catolici importanți: Petru de Betancur și Iosif din Anchieta, ambii născuți pe insula Tenerife. Au fost misionari în Guatemala, respectiv Brazilia. Principalul sanctuar al arhipelagului este Bazilica Maicii Domnului din Candelaria (Tenerife), patroană a Insulelor Canare.\n\nCu toate acestea, fluxurile migratorii în creștere (turism, imigrație etc.) măresc numărul credincioșilor altor religii găsite în insule, cum ar fi: musulmani, evangheliști și hinduși. Religia afro-americană, Religia tradițională chineză, Budism, Bahá'í și Iudaismul mai au reprezentanți. Există, de asemenea, o formă de neopăgânism autohton, Biserica Oamenilor din Guanși.\n\nAtracții turistice \nInsulele Canare oferă nenumărate atracții turistice excepționale. Câteva exemple:\n\n Pe Tenerife:\n El Teide - cel mai înalt con vulcanic din Spania (3.718 m), impresionant prin peisajele sale cu aspect lunar. El aruncă cea mai mare umbră existentă pe Pamânt. Se vede și de la 30–40 km depărtare. Aici s-a turnat filmul celebru „Planeta maimuțelor”.\n Localitatea Icod de Vinos – unde se găsește un arbore dragon (Dracaena draco) milenar, cel mai vechi copac de pe insulă; Garachico – oraș distrus de pirați în 1706; Masca – veche așezare spaniolă.\n Orașul Santiago del Teide cu cea mai mare expoziție europeană de perle.\n Loro Parque: este cel mai mare parc din Europa. Pe o suprafata de 135.000 m² se găsesc cele mai bogate colecții de papagali, pinguini, crocodili, lei, tigri și altele; spectacol cu delfini și lei de mare; restaurante, cinematograf, etc.\n Pe insula La Gomera: Transfer cu feribotul la portul San Sebastian – unde Cristofor Columb a avut ultima oprire înainte să descopere Lumea Nouă. Se poate vizita Parcul Național Garajonay, considerat de către UNESCO Patrimoniu Național.\n Pe Gran Canaria: Transfer cu vaporul la capitala insulei, Las Palmas de Gran Canaria - turul orașului – localitatea și plaja Playa del Inglés, cu dune de nisip.\n\nNote\n\nVezi și \n Punct fierbinte (geologie)\n\nLegături externe \n \n Misterul Guanșilor\n Ghid Turistic - Insula Gran Canaria \n Ghid Turistic - Insula Lanzarote\n Turism pe Insula Fuerteventura \n Tenerife\n Pagina web oficială de turism a Insulelor Canare \n\n \nLocuri de scufundare în Spania\nRegiune ultraperiferică" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Azore?" }, { "from": "assistant", "value": "Insulele Azore (sau Açores în portugheză) sunt un grup de insule portugheze situate în mijlocul Oceanului Atlantic, la aproximativ de Lisabona și de coasta de est a Americii de Nord.\n\nArhipelagul este împrăștiat pe o zonă a paralelei care trece prin Lisabona (39º, 43'/39º, 55' Latitudine Nordică), dându-i un climat moderat, cu oscilații anuale de umiditate. Cele nouă insule au o suprafață totală de 2.355 km². Suprafețele lor individuale variază între (São Miguel) și (Corvo).\n\nOriginea vulcanică a insulelor este relevată de conurile și craterele vulcanice de pe insule. Pico, un vulcan ce se înalță 2.351 metri pe insula cu același nume, are cea mai mare altitudine din Azore.\n\nAzorele aveau în 1992 o populație de 238.000 de locuitori și o densitate a populației de 106 locuitori pe kilometru pătrat.\n\nCele nouă insule sunt divizate în trei grupuri:\n Grupul Estic al insulelor São Miguel și Santa Maria\n Grupul Central al insulelor Terceira, Graciosa, São Jorge, Pico și Insula Faial\n Grupul Vestic al insulelor Flores și Corvo.\n\nÎncepând cu 1868, Portugalia a emis timbrele cu Açores pentru folosirea în insule. Între 1892 și 1906, a emis și timbre diferite pentru fiecare district administrativ din acea perioadă.\n\nAngra era formată din Terceira, São Jorge, și Graciosa, cu capitala la Angra do Heroismo pe Terceira.\n\nHorta era formată din Pico, Faial, Flores, și Corvo, cu capitala la Horta pe Faial.\n\nPonta Delgada consista din São Miguel și Santa Maria, cu capitala la Ponta Delgada pe São Miguel.\n\nDin 1938 până în 1978, arhipelagul a fost divizat în trei districte, asemănătoare (cu excepția suprafaței) cu cele din Portugalia peninsulară. Diviziunile erau aleatorii, și nu mergeau după grupurile de insule naturale, mai degrabă reflectau locația fiecărui district după cele trei mari orașe (nici unul în grupul vestic). \n\nÎn 1978 Azore a devenit o Regiune Autonomă, renunțându-se la organizarea în districte (Angra, Horta, Ponta Delgada).\n\nCentrul „Angra do Heroísmo” de pe insula Terceira (Azore) a fost înscris în anul 1983 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.\n\nVezi și \n\n Locuri din patrimoniul mondial\n\nLegături externe \n\n Azores Info \n Harta arhipelagului \n Flora din Azore\n Viața la țară în mijlocul Oceanului Atlantic , 24 martie 2013, Ana-Maria Smădeanu, Capital\n În inima Atlanticului , 1 septembrie 2012, Cristian Matache, Income Magazine\n\n \nRegiune ultraperiferică" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante poți oferi despre Kilometru?" }, { "from": "assistant", "value": "Kilometrul (abreviat km) este o unitate de măsură a distanței.\n\nUn kilometru este egal cu 1000 de metri și este un multiplu al metrului acceptat și recomandat de S.I..\n\nPentru a înțelege mai bine semnificația distanței de 1 km vezi 1 E3 m, o listă comparativă a unor distanțe cuprinse între 1 km și 10 km.\n\nVezi și \n Metru\n Prefixe SI\n Kilometru pe oră\n\nUnități de lungime\nUnități SI" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata despre 1 E3 m?" }, { "from": "assistant", "value": "Pentru a înțelege mai bine diversele ordine de mărime ale distanțelor acest articol prezintă o listă comparativă a unor distanțe cuprinse între 1 km și 10 km (1.000 m și 10.000 m). \"1 E3\" este o notație alternativă pentru 103.\n\n Distanțe mai mici decât 1 km\n 1.000 metri corespund la:\n 1 kilometru\n latura unui pătrat cu aria de 1 km²\n 1 609,344 m -- o milă terestră\n 1 852 m -- o milă marină\n 1 990 m -- Lungimea secțiunii centrale a podului Akashi-Kaikyo, cel mai lung pod de suspensie din lume\n 2 544 m -- Înălțimea vârfului Moldoveanu (în Munții Făgăraș), cel mai înalt vârf din România\n 4 810 m -- Înălțimea vârfului Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Europa de vest\n 5 895 m -- Înălțimea muntelui Kilimanjaro, cel mai înalt vârf din Africa\n 6 194 m -- Înălțimea vârfului Mount McKinley, cel mai înalt vârf din America de Nord\n 8 848 m -- Înălțimea Everestului, cel mai înalt punct de pe Pământ\n Distanțe mai mari decât 1 km\n\nLungime" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Cum ai descrie Modena?" }, { "from": "assistant", "value": "Modena este un oraș și o provincie din regiunea Emilia-Romagna a Italiei. În original în italiană cuvântul se citește cu accent pe prima silabă: . Populația orașului este de 175.000 de locuitori.\n\nOrașul are o istorie îndelungată, existând încă de pe vremea Imperiului Roman.\n\nDomul, Torre Cívica și Piazza Grande din Modena au fost înscrise în anul 1997 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.\n\nOrașul este cunoscut și sub titlul de „capitala motoarelor”, datorită asocierii cu diferite firme de mașini italiene: Ferrari, Lamborghini și Maserati.\n\nPersonalități \n Luciano Pavarotti, tenor\n\nDemografie\n\nNote\n\nVezi și \n Listă de orașe din Italia\n Locuri din patrimoniul mondial\n\nOrașe din Italia\n \nOrașe universitare din Italia\nEponime ale asteroizilor" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți detalia informațiile despre Cluj-Napoca?" }, { "from": "assistant", "value": "Cluj-Napoca, numit doar Cluj până în 1974 și în limbajul cotidian, (în , în , în ) este municipiul de reședință al județului Cluj, Transilvania, România. Având de locuitori la recensământul din 2011, este al doilea oraș ca populație din țară. Cu o istorie de peste două milenii, orașul este supranumit Inima Transilvaniei sau Orașul comoară.\n\nClujul este situat în nordul Depresiunii Transilvaniei, între Munții Apuseni și Câmpia Transilvaniei, pe valea râului Someșul Mic la confluența cu râul Nadăș și cinci alte pâraie. Datorită geografiei locale, orașul s-a dezvoltat mai ales pe axa est-vest, de-a lungul limitei sudice a Podișului Someșan, fiind flancat la sud de dealul Feleac, iar la nord de dealul Lomb. Hotarele administrative ale municipiului cuprind o arie de 179,5 km², iar suprafața construită a municipiului era de 36 km² în 2020.\n\nIstoria Clujului începe cu popularea teritoriului orașului modern de triburi de daci și celți, care se presupune că au dat zonei denumirea de Napoca, și cucerirea acestuia de către Imperiul Roman. Promovat la rang de colonia, castrul roman Napoca este pentru o perioadă capitala provinciei Dacia Porolissensis. După retragerea romană și secole de invazii ale popoarelor migratoare, Clujul a fost repopulat cu coloniști sași în secolul XIII, aceștia constituind majoritatea populației până în secolul al XV-lea, orașul devenind ulterior majoritar maghiar. Clujul a găzduit mai multe sesiuni ale Dietei Transilvaniei și a fost capitala administrativă a Principatului Transilvaniei în secolul al XVIII-lea și secolul al XIX-lea (alternativ cu Sibiul). În secolul al XX-lea Clujul a devenit parte din România, iar populația orașului s-a schimbat treptat din majoritar maghiară în română.\n\nClujul este unul din cele mai importante centre academice, culturale și economice din România. Acesta găzduiește sediile unor firme importante pe plan național, precum Banca Transilvania, producătorul de farmaceutice Terapia, producătorul de cosmetice Farmec și Berăria Ursus. Din mediul academic clujean fac parte: Universitatea Babeș-Bolyai, cea mai mare și veche instituție academică din țară, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca și Universitatea Sapientia, cea mai mare universitate cu predare în limba maghiară din România.\n\nEtimologie\n\nCluj \nNumele de Cluj provine, cel mai probabil, din latinescul , folosit pentru întâia oară în 1213 pentru a desemna cetatea orașului medieval. Cuvântul latin / înseamnă „închis” și se referă la situarea Clujului într-un loc închis, înconjurat de dealuri. Sensuri similare sunt atribuite termenului slav kluč, care înseamnă „cheie” și termenului germanic Klause/Kluse, care înseamnă „trecătoare”. Termenul din urmă este păstrat în denumirea în limba germană a orașului, .\n\nNumele orașului ar mai putea proveni de la un anume primar sas Klaus sau de la faptul că așezarea medievală a apărut în umbra unei mănăstiri, odată ce în germană, pe timpul primilor locuitori sași din această zonă, la mănăstire se zicea . O altă ipoteză este că numele provine de la primul său magistrat (de origine maghiară), Miklós/Kolos.\n\nDenumirea veche a orașului în limba română, folosită și de Mihai Eminescu în Poesis, era cea de Cluș, ocazional ortografiată și Klus, după regulile de scriere ale limbii maghiare. Denumirea românească de Cluj a devenit oficială în 1918 după unirea Transilvaniei cu România.\n\nNapoca \nOriginea numelui Napoca este, cel mai probabil, pre-romană. Această denumire a așezării a fost menținută după cucerirea Daciei în anul 106 de către coloniștii romani care au construit un castru pe locația centrului Clujului modern. În timpul domniei împăratului Hadrian, castrul este promovat la rang de municipiu și este redenumit . Printre posibilele etimologii pentru Napoca (sau Napuca) se numără numele unor triburi dacice, cum ar fi Naparis sau Napaei, termenul grecesc napos (), care înseamnă „vale împădurită”, sau rădăcina indo-europeană *snā-p- (Pokorny 971-2), care are semnificația de „a curge”, „a înota” sau „umezeală”.\n\nCluj-Napoca \n\nSchimbarea numelui orașului din Cluj în Cluj-Napoca, s-a efectuat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 194 din 16 octombrie 1974 în cadrul politicii național-comuniste din timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Conform decretului, municipiului i-a fost atribuit numele Cluj-Napoca „pentru a eterniza denumirea acestei străvechi așezări – mărturie a vechimii și continuității poporului român pe aceste meleaguri”.\n\nÎn alte limbi \nDatorită istoriei multietnice a Transilvaniei, Clujului i-au fost date, de-a lungul timpului, mai multe nume în limbile vorbite de către administrațiile sau locuitorii zonei, precum în limba germană, în latină, în italiană, în turcă, în poloneză și (Klazin) sau (Cloizânburg) în idiș. \n\nForma maghiară a fost înregistrată pentru prima dată în 1246 sub numele de Kulusuar și este o aglutinare a termenilor și , în limba maghiară, sau având sensul de „cetate”. Datorită diverselor modificări fonetice și ortografice pe care le-a suferit limba maghiară de-a lungul anilor, denumirea orașului are o scriere variabilă în documente istorice, inclusiv cu varianta Koloswar, care apare pentru prima dată într-un document din 1332. Denumirea germană de provine, cel mai probabil, de la numele săsesc Clusenburg/Clusenbvrg, folosit pentru prima dată în 1348 și ortografiat din 1408 drept Clausenburg.\n\nIstorie\n\nPreistorie \n\nCele mai vechi vestigii descoperite în Cluj datează din perioada neolitică și aparțin culturilor Starčevo-Criș și Vinča-Turdaș. Rămășițele găsite în Mănăștur, respectiv în apropierea centrului orașului sunt cel mai probabil din perioada anilor 6.000–5.500 î.e.n. Din epoca bronzului au fost găsite fundații ale unor locuințe și diverse obiecte din bronz asociate culturii Coțofeni (aproximativ 3.500–2.500 î.e.n.) în zonele cimitirului Hajongard, Gării și dealului Hoia. Din perioada de tranziție către epoca fierului (aproximativ 800–650 î.e.n.) au fost descoperite în apropierea Pieței Lucian Blaga o serie de obiecte aparținând culturii Basarabi. \n\nDin perioada dacilor și a celților a fost descoperită o așezare (din 250-100 î.e.n.) în zona Someșeni, alcătuită din mai multe bordeie, împreună cu mai multe necropole de incinerație la Dezmir și Apahida.\n\nDacia romană (106–sec. III) \n\nPrima atestare scrisă a castrului roman Napoca datează din perioada imediat următoare războaielor daco-romane, din anii 105–106, și constă dintr-o bornă militară, miliarul de la Aiton, parte a unui drum imperial care făcea legătura între acesta și Potaissa (astăzi Turda). Prima atestare literară a așezări romane provine tot din această perioadă și îi aparține geografului Ptolemeu. \n\nFondată pe malul drept al râului Samus (Someșul Mic), Napoca era la început un simplu vicus, o așezare ad-hoc. Ea devine așezare urbană, , în timpul împăratului Hadrian, fie în anul 117, fie în 124, sub numele de . Ajunsă capitală a provinciei Dacia Porolissensis, Napoca este ridicată la rangul de colonia, cu titlul de , privilegiu acordat de Marc Aureliu sau de Commodus. Orașul se bucura de , cel mai înalt statut urban din Imperiul Roman.\n\nEpoca migrațiilor (sec. III–IX) \n\nDupă retragerea romană din Dacia din secolul al III-lea, regiunea trece printr-un proces de ruralizare și descentralizare. Centrele urbane, inclusiv colonia Napoca, sunt abandonate, iar izvoarele istorice despre zona Clujului se împuținează. Cu toate astea, vestigiile din acea perioadă ne arată că deși o parte din populația civilă părăsește provincia împreună cu oficialii romani, o parte din vorbitorii de limbă latină, fie coloniști, fie nativi romanizați, rămân în apropierea coloniei Napoca.\n\nÎncepând cu anul 376, zona Clujului este controlată de către Imperiul Hun, această influență încheindu-se în anul 453, odată cu moartea regelui Attila. Regiunea trece sub dominație gepidă până în anul 568, perioadă în care zona Clujului este probabil să fi avut o importanță ridicată, mormântul unui rege gepid fiind găsit în cadrul Necropolei de la Apahida. Până în anul 796, Transilvania este controlată de către Haganatul avar, trecând sub influența Primului Țarat Bulgar după prăbușirea acestuia. În secolul al IX-lea, în ajunul cuceririi de către unguri a Bazinului Panonic, zona Clujului făcea parte din Voievodatul lui Gelou.\n\nÎnceputurile orașului medieval (sec. X–XIII) \n\nÎn urma cuceririi Transilvaniei de către maghiari, zona vechii colonii Napoca este încorporată în Regatul Ungariei. În anul 1173, odată cu mențiunea voievodului Transilvaniei, Leustachius, este atestată indirect și existența comitatului Cluj ( în maghiară) prin mențiunea comitelui Tomas (în original, în latină ). Tot în această perioadă este ridicată o mică fortăreață de pământ la Cluj-Mănăștur ( în maghiară) unde se presupune că își avea reședința comitele de Cluj. \n\nClujul, ca oraș medieval, este atestat documentar pentru prima dată din anul 1213, sub denumirea Castrum Clus. Atât cetatea veche, cât și Mănășturul, au fost însă distruse în timpul marii invazii mongole din anul 1241. Între anii 1242 și 1275, ajung la Cluj mai multe serii de coloniști germani din Renania și Flandra care reclădesc cetatea și încep construcția unei biserici în stil romanic, astăzi cunoscută ca Biserica Franciscană. \n\nÎn anul 1275, episcopul de Alba Iulia, Petru Monoszló, îl constrânge pe regele minor al Ungariei, Ladislau al IV-lea, să pună Clujul sub administrarea Episcopiei de Alba Iulia. Această mișcare a fost vehement contestată de către coloniștii germani cărora le fuseseră promise numeroase privilegii pentru a se muta în regiune și care nu erau mulțumiți de statutul de subordonați ai unei instituții religioase. De-a lungul următorilor 41 de ani, sașii se luptă pentru revocarea acestei decizii, ajungându-se inclusiv la conflict armat între anii 1277 și 1279.\n\nOrașul liber regesc sub Coroana Maghiară (1316–1541) \n\nÎn data de 19 august 1316, după decenii de presiuni în acest sens, regele Carol Robert de Anjou acordă Clujului statutul de oraș liber regesc la solicitarea comitelui clujean, Stark. Clujenii obțin dreptul de a-și alege liberi judele orășenesc și parohul, de a circula liber în Transilvania și de a-și vinde mărfurile în Regat fără a plăti vamă. Locuitorii Clujului sunt obligați să-și plătească impozitele anual, de ziua Sfântului Martin, și să pună la dispoziția regelui câte un ostaș bine echipat la fiecare 60 de gospodării. În același an începe construcția Bisericii Sfântul Mihail.\n\nStema Clujului, compusă din trei turnuri deasupra unui zid de cetate, a fost pentru prima dată folosită în anul 1377 cu acordul Regelui Ludovic I al Ungariei, ilustrând importanța în creștere a orașului. În această perioadă, în oraș se dezvoltă un sistem de bresle, asemenea celor din Europa Centrală, meșteșugurile cele mai dezvoltate fiind blănăria și măcelăria. După ridicarea turnurilor de apărare ale Cetății Clujului, breslele au primit în grijă câte un turn pe care trebuiau să-l apere în caz de asediu.\n\nÎn anul 1405, împăratul romano-german, Sigismund de Luxemburg, totodată rege al Ungariei, reconfirmă statutul Clujului de oraș liber regesc și îi acordă privilegii suplimentare: dreptul de a-și ridica ziduri fortificate, turnuri și metereze, de a răspunde direct Regelui Ungariei, nu voievodului Transilvaniei, și de a-și alege un consiliu de 12 jurați care alegeau judele orășenesc (primarul). Consiliul a fost lărgit în mai multe rânduri, transformându-se în Sfatul Clujului înainte de anul 1458. Numit și Centumviratul, acesta era format dintr-o sută de bărbați, jumătate maghiari și jumătate germani, împărțiți și în funcție de statut social, jumătate breslași și jumătate nobili.\n\nDatorită abuzurilor de putere a nobilimii clujene, a îmbogățirii anumitor bresle și a sărăcirii majorității populației, secolele XIV și XV au fost marcate de numeroase conflicte sociale. Pătura săracă a Clujului a participat la răscoala de la Bobâlna din anul 1473 și la răscoala lui Gheorghe Doja din anul 1514, preluând temporar controlul orașului de ambele dăți.\n\nUngaria Răsăriteană și Principatul Transilvaniei (1541–1711) \n\nDupă împărțirea Ungariei impusă de Imperiul Otoman în 1541, Clujul a aparținut mai întâi de Regatul Ungariei Răsăritene, iar, după anul 1570, de Principatul Transilvaniei, vasal otoman. Anul 1544 marchează sosirea Reformei Protestante în Cluj, odată cu stabilirea în oraș a cărturarului Gáspár Heltai, pastor luteran, absolvent al Universității din Wittemberg. Acesta înființează în anul 1550 prima tipografie din Cluj și, alături de Francisc David, pune bazele Bisericii Unitariene din Transilvania în anul 1568, convertind o parte semnificativă a populației la noua confesiune. În același an, în urma intrării în vigoare a Edictului de la Turda și a unei medieri între stări, efectuată de Ioan Sigismund Zápolya, din care a rezultat o redistribuire a puterii în oraș, conflictele sociale, începute cu două secole în urmă, au fost temporar aplanate.\n\nÎn 12 mai 1581 este înființată prima instituție de învățământ superior din oraș, Colegiul Iezuit, instrument al contrareformei organizată de regele Ștefan Báthory. Înainte să fie închis în anul 1603, îl găzduiește pe fiul lui Mihai Viteazul, Nicolae Pătrașcu. În contextul Războiului cel Lung și al luptei pentru controlul Principatului Transilvaniei, în anul 1601, este executat la Cluj mercenarul sârb, Baba Novac, în apropierea Bastionului Croitorilor. Deși cuprins de război, orașul a găzduit o viață culturală bogată de-a lungul secolului al XVII-lea, fiind stabiliți în Cluj cărturarul umanist János Apáczai Csere, fondatorul școlii calvine locale, istoricii Albert Szenczi Molnár și Stefan Zamosius, și tipograful Miklós Kis Misztótfalusi.\n\nÎn cadrul Războiului dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman, Clujul este ocupat de către forțele Austriei în mai 1686, dominația habsburgică fiind confirmată ulterior prin Diploma leopoldină. Contrareforma se face din nou simțită în oraș prin revenirea iezuiților în 1693, Colegiul fiind redeschis în anul 1698, iar în 1701 ridicat la rangul de Academie. În cadrul răscoalei lui Rákóczi, controlul Clujului se schimbă de repetate ori între forțele habsburgice și curuți, pacea revenind în oraș odată cu înăbușirea revoltei și semnarea păcii de la Satu Mare din 1711.\n\nPerioada Habsburgică (1711–1867) \n\nClujul, împreună cu restul Principatului Transilvaniei, este confirmat ca parte a Monarhiei Habsburgice în anul 1711, în urma finalizării răscoalei lui Rákóczi. Pentru a-și întări controlul asupra orașului și a suplimenta funcțiile de apărare ale vechii cetăți, armata habsburgică construiește Cetățuia deasupra Someșului Mic între 1715 și 1735. Pentru a contrabalansa influența sașilor, Dieta Transilvaniei este mutată de la Sibiu la Cluj între anii 1719 și 1732. În urma epidemiilor de ciumă din prima jumătate a secolului XVIII, populația orașului este redusă la 6.640 de oameni. Pentru a comemora sfârșitul epidemiilor, autoritățile ridică în anul 1744 o coloană a ciumei, Statuia Fecioarei Maria.\n\nImportantele mișcări revoluționare de la 1848 cuprind și Clujul. Deși un important centru revoluționar, avea un statut contradictoriu, datorită nobilimii. Fervoarea revoluționară a cuprins tineretul din facultăți, academii și gimnazii, care s-au ocupat de popularizarea acesteia. În 1849, Hotelul Biasini a găzduit tratativele eșuate dintre Nicolae Bălcescu și Petőfi Sándor, pentru unirea revoluției române cu cea maghiară. Înfrângerea revoluției ungare a dus la instaurarea regimului absolutist. Dieta Transilvaniei a fost mutată temporar din Clujul majoritar maghiar în Sibiul dominat de etnicii germani, pentru a întări influența austriacă asupra provinciei. Dieta a fost convocată din nou la Cluj de abia în 19 noiembrie 1865 când demnitarii preponderent maghiari au votat unirea Principatului Transilvaniei cu Regatul Ungariei, încheind secole de autonomie a provinciei față de administrațiile de la Viena sau Buda.\n\nAustro-Ungaria (1867–1918) \n\nÎn anul 1867, în urma compromisului prin care a fost constituită Austro-Ungaria, Clujul și Transilvania au fost reintegrate în Regatul Ungariei. Clujul trece în această perioadă printr-un amplu proces de modernizare prin demolarea parțială a Cetății Clujului, lărgirea și pavarea străzilor, construirea unui sistem de canalizare, a unuia de iluminat public și edificarea unui mare număr de clădiri monument istoric. Pot fi menționate clădirile administrative precum Palatul Primăriei, Palatul Prefecturii, Palatul de Finanțe, Palatul de Justiție sau Gara, clădiri culturale precum Teatrul Național, Teatrul Maghiar și Palatul EMKE (azi CFR), sau clădiri religioase precum Palatele Statusului, Liceul Unitarian și Biserica cu Cocoș. Printre clădirile cu rol comercial se numără cele patru palate care încadrează Podul Horea de peste Someș (Széki, Berde, Babos și Elian), Camera de Comerț sau Palatul Urania. La finalul perioadei Belle Époque, suprafața construită a Clujului crește la peste 10 km, iar populația se dublează față de începutul perioadei, ajungând la aproximativ 60.000.\n\nÎn anul 1872 este înființată Universitatea Franz Joseph, cu predare în limba maghiară, dar și cu o catedră de limbă și literatură română. Până în 1918, activează în cadrul universității lingvistul Sámuel Brassai, botanistul August Kanitz, biologul István Apáthy, medicul Zsigmond Purjesz, istoricul Elek Jakab și folcloriștii români Grigore Silași și Grigore Moldovan. Printre absolvenții din această perioadă se numără omul de stat Iuliu Maniu, poeții George Coșbuc, Emil Isac și Attila József și medicul Iuliu Hațieganu. Pentru a permite desfășurarea activităților universității, sunt construite sediul universității, Biblioteca Centrală Universitară și Ansamblul Clinicilor Universitare.\n\nÎn anul 1894, au fost judecați la Cluj semnatarii Memorandumului Transilvaniei. Odată cu începerea Primului Război Mondial, în Cluj se intensifică activitatea unionistă, condusă în oraș de Amos Frâncu, Emil Isac și Enea Grapini. La 3 noiembrie 1918 se formează la Cluj Senatul Național Român, care se alătură la scurt timp Consiliului Național Român din Arad.\n\nPerioada interbelică (1919–1940) \n\nÎn urma înfrângerii Puterilor Centrale în Primul Război Mondial și a Declarației de la Alba Iulia care hotăra unirea Transilvaniei cu România, în data de 22 decembrie 1918, la Cluj are loc Adunarea Națională Maghiară care solicita ca Ardealul să rămână în componența Republicii Ungare. Solicitarea este ignorată de statul român, care în 24 decembrie trimite Regimentele 15 și 16 de infanterie să ocupe Clujul. \n\nLa începutul anului 1919, primarul Clujului, Gusztáv Haller, împreună cu majoritatea cadrelor universitare ale Universității Franz Joseph, a refuzat să depună jurământul de fidelitate față de noile autorități, fiind ulterior înlăturat din funcție. În locul său, Consiliul Dirigent numește primul primar român al orașului, pe Iulian Pop. \n\nLa 12 mai 1919, Universitatea Franz Joseph este naționalizată și transformată în unitate de învățământ cu predare în limba română, urmând ca din 1927 să fie redenumită în Universitatea Regele Ferdinand I. În cadrul acesteia activează, începând cu perioada interbelică, scriitorii Sextil Pușcariu și Onisifor Ghibu, istoricul Alexandru Lapedatu, botanistul Alexandru Borza, medicii Victor Papilian și Iuliu Hațieganu, microbiologul Victor Babeș și savantul Emil Racoviță.\n\nÎntre anii 1920 și 1940, orașul crește semnificativ, populația mărindu-se de la aproximativ 85.000 la 115.000, iar suprafața construită aproape dublându-se. Această creștere este încurajată de activitatea industrială din Cluj, care, în perioada respectivă, avea în componență Fabrica de Tutun, Fabrica de chibrituri, Fabrica Dermata și Cărămidăria, printre altele. Se conturează noi zone rezidențiale înstărite în cartierele Andrei Mureșanu, Grigorescu și la sud de Ansamblul clinicilor universitare, compuse preponderent din case și vile construite în stil eclectic și neoromânesc. În această perioadă au mai fost construite Catedrala Mitropolitană Ortodoxă, Grădina Botanică, Parcul Sportiv, Parcul Etnografic, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, Palatul Bursei de Valori (azi Cercul Militar) și Aeroportul Someșeni (azi Aeroportul Internațional Avram Iancu).\n\nAl doilea război mondial (1940–1945) \n\nÎn anul 1940, în urma Dictatului de la Viena, Clujul, împreună cu restul Transilvaniei de Nord, a fost cedat Ungariei, care la momentul respectiv era aliată cu Germania Nazistă și contribuia la genocidul inițiat de aceasta împotriva populației evreiești. În 27 martie 1944, trupele Germaniei naziste au ocupat orașul și au improvizat un ghetou temporar în curtea fabricii de cărămizi de pe str. Kajántó din cartierul Iris în care au fost mutați 16.148 de evrei, posesiunile lor fiind confiscate. Din aceștia, aproximativ 80 au reușit să scape și să rămână în oraș, alți 388 au primit refugiu în Budapesta, iar restul au fost trimiși la Lagărul de concentrare Auschwitz în trenuri de transport de vite în perioada mai-iunie 1944. Deși în Cluj nu a existat o rețea de ajutor a evreilor deportați, cinci clujeni au primit titlul de „Drept între popoare” datorită eforturilor de a salva membri ai comunității evreiești, printre care episcopul romano-catolic, Áron Márton, sau diplomatul Valer Pop.\n\nPe parcursul verii anului 1944, în cadrul operațiunii Frantic, trupele aliate au bombardat aerian în mod repetat orașul. Cele mai semnificative distrugeri au avut loc în data de 2 iunie, în urma unei operațiuni care viza zona centrală a orașului, zona gării și zona industrială din cartierul Mărăști. În urma bombardamentelor, au fost uciși 362 de civili, 32 de soldați maghiari și 65 de soldați germani, iar 2.434 de civili au rămas fără locuințe. Clujul a fost recapturat de către armatele forțelor aliate în octombrie 1944 și reconfirmat ca parte din România, împreună cu restul Transilvaniei de Nord, prin Tratatul de la Paris din 1947.\n\nPerioada comunistă (1945–1989) \n\nLa scurt timp după înființarea Republicii Populare Române, în 1 octombrie 1948, noul regim comunist condus de Petru Groza a organizat la Cluj un fals sinod al Bisericii Greco-Catolice în urma căruia a fost declarată schimbarea confesiunii tuturor membrilor bisericii în cea a Bisericii Ortodoxe Române. Două luni mai târziu, pe 1 decembrie 1948, guvernul comunist desființează prin decret Biserica Greco-Catolică. Concomitent, majoritatea intelectualilor interbelici clujeni sunt fie întemnițați, precum în cazul lui Alexandru Lapedatu sau a lui Emil Hațieganu, sau înlăturați din funcțiile academice, dar lăsați în libertate, precum în cazul lui Lucian Blaga sau Iuliu Hațieganu.\n\nDe-a lungul perioadei comuniste, Clujul a trecut printr-un amplu proces de industrializare și urbanizare, populația crescând de la aproximativ 115.000 în anul 1945 la aproximativ 320.000 în anul 1989. Prin programul de sistematizare, au fost demolate casele din zonele mărginașe ale Clujului și înlocuite de cartierele de blocuri Gheorgheni, Grigorescu, Între Lacuri, Mănăștur, Mărăști, Plopilor și Zorilor. Au fost, de asemenea, construite clădiri publice în stilul realismului socialist precum Palatul Telefoanelor, Casa Radio sau Casa de Cultură a Studenților. Mijlocul anilor 1960 a fost punctul în care comunitatea română a depășit-o numeric pe cea maghiară, în special datorită migrației dinspre mediul rural. Pentru a evidenția caracterul românesc al orașului, în contextul promovării teoriei continuității daco-române, autoritățile comuniste au alipit numelui Cluj denumirea așezării antice, Napoca, în anul 1974.\n\nDupă anul 1945, au coexistat la Cluj Universitatea Victor Babeș și Universitatea Bolyai, acestea două fiind unite în anul 1959, devenind Universitatea Babeș-Bolyai. În această perioadă, au fost activi în aceste universități câțiva academicieni notabili, precum Constantin Daicoviciu, Ștefan Pascu sau Ion Vlad, precum și scriitoarea și disidenta anticomunistă Doina Cornea.\n\nLa Revoluția din 1989, au avut loc manifestații împotriva regimului comunist în datele de 21 și 22 decembrie. Protestele au fost inițial reprimate de către forțele armate, fiind ucise 26 de persoane și rănite alte câteva zeci.\n\nDupă Revoluția din 1989 \n\nAnii 1990 au fost marcați de falimentul și desființarea unei părți semnificative din industria orașului, cât și de sărăcirea populației prin afacerea Caritas, o schemă Ponzi organizată cu girul și susținerea primarului ultranaționalist Gheorghe Funar. Începând cu anii 2000, pe fondul unei reorientări a activității economice de la industria grea la cea bazată pe servicii, finanțe și personal înalt calificat, Clujul a trecut printr-o intensă perioadă de dezvoltare și modernizare. Astfel, orașul a atins cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană în primele două decenii ale secolului XXI. Această schimbare a fost posibilă, în special, datorită investițiilor străine și a numărului mare absolvenți universitari.\n\nPe plan demografic, Clujul a fost unul din puținele orașe din România în care populația nu a scăzut între anul 1990 și prezent. Populația estimată în anul 2020 a fost de 327.985, la care se adaugă un număr de aproximativ 100.000 de studenți în cele 9 instituții de învățământ superior din oraș. Totodată, Clujul și-a dublat suprafața construită între anii 2000 și 2020, de la aproximativ 18 km la 36 km.\n\nGeografie \n\nMunicipiul Cluj-Napoca este situat în zona centrală a Transilvaniei, având o suprafață administrativă de 179,5 km² și o suprafață construită de circa 36 km². Situat în zona de legătură dintre Munții Apuseni, Podișul Someșan și Câmpia Transilvaniei, orașul este plasat la intersecția paralelei 46°46'N cu meridianul 23°36'E. Se întinde pe văile râurilor Someșul Mic și Nadăș și, prin anumite prelungiri, pe văile secundare ale pâraielor Popești, Chintău, Borhanci și Popii.\n\nTopografie \nSpre sud-est, ocupă spațiul terasei superioare de pe versantul nordic al dealului Feleac, fiind înconjurat pe trei părți de dealuri și coline cu înălțimi între 500 și 825 m. La est, în continuarea orașului, se întinde Podișul Someșan, iar la nordul orașului se află Dealul Morilor (670 m), Dealul Lombului (682 m), Dealul Steluța, Dealul Chinteni, Dealul Râpos (578 m), Dealul Sf. Gheorghe, Dealul Bogamaia (609 m) și Dealul Fânațelor (513 m). Înspre vest se află o suită de dealuri, cum ar fi dealul Hoia (506 m), dealul Gârbăului (570 m), dealul Sf. Pavel (538 m), Dealul Melcului (615 m) și Dealul Suceagului (637 m). Odinioară în afara orașului, acum în interior însă, se află dealul Calvaria și dealul Cetățuia.\n\nHidrografie \nMunicipiul Cluj-Napoca este străbătut de două râuri, Someșul Mic și Nadăș, de pâraiele Țiganilor, Popești, Nădășel, Chintenilor, Becaș și Murătorii, precum și de un curs artificial, Canalul Morii. Patru lacuri artificiale se află în partea estică a orașului în zonele Gheorgheni și Între Lacuri.\n\nFaună și floră \n\nDealurile care înconjoară orașul sunt în mare parte acoperite cu păduri și pășuni. În cadrul granițelor administrative ale Clujului se află parțial sau integral cinci rezervații naturale: Cheile Baciului, Fânațele Clujului, Făgetul Clujului, Rezervația de orbeți de la Apahida și Valea Morilor și un sit sit de importanță comunitară inclus în rețeaua europeană Natura 2000 în România (Făgetul Clujului - Valea Morii).\n\nFlora orașului este cea mai diversă în pădurile Făget și Hoia, în care se găsesc specii de stejar pufos, fag, carpen, corn, alun, salcâm, gorun, pin silvestru, pin negru, tei, arțar, măr și păr sălbatic. Fauna Clujului este compusă din animale terestre precum bursucul, căprioara, jderul, șoarecele de câmp, pisica sălbatică, vulpea, veverița, mistrețul, iepurele de câmp sau gușterul, dar și zburătoare precum liliacul, mierla, cucul, gaița, pițigoiul mare, pițigoiul albastru, țicleanul, cinteza sau cucuveaua. În rezervația Fânațele Clujului trăiesc exemplare de viperă de fâneață. O floră foarte bogată se găsește și în interiorul Grădinii Botanice „Alexandru Borza”, loc în care și-au găsit adăpostul și unele specii de animale sălbatice.\n\nClimă \nClima Clujului este temperat-continentală, cu influențe oceanice, cu ierni reci, dar în general lipsite de viscole și veri calde, dar instabile. Temperatura medie anuală în Cluj-Napoca este de 8,2°C, iar media precipitațiilor este de 557 mm. Trecerea de la iarnă la vară se face, de obicei, la sfârșitul lunii aprilie, iar cea de la toamnă la iarnă în luna noiembrie.\n\nTemperatura minimă absolută înregistrată a fost de –34,2°C pe data de 23 ianuarie 1963, temperaturi foarte scăzute mai înregistrându-se și pe 11 februarie 1929 (–32°C) sau 13 ianuarie 1985 (–26°C). Temperatura maximă absolută a fost înregistrată pe data de 25 august 2012 (38,5°C), precedentul record fiind de 38°C (24 iulie 2007). În medie, cea mai caldă lună este iulie, în timp ce cea mai rece este ianuarie. Începând cu secolul XXI, iernile au devenit mai blânde, cu temperaturi care rareori scad sub –15°C și cu zăpadă din ce în ce mai puțină. Verile sunt din ce în ce mai calde, crescând numărul de zile tropicale (în care maxima depășește 30°C). Media precipitațiilor anuale atinge 594 mm, cea mai ploioasă lună fiind iunie (90,5 mm), iar cea mai uscată, februarie (24,5 mm).\n\nDemografie \n\nConform recensământului din 2011, populația municipiului Cluj-Napoca în acel an era de de locuitori, în creștere față de recensământul din 2002, când se înregistraseră de locuitori. Din punct de vedere etnic, populația orașului era alcătuită din 245.737 români (75,71%), 49.565 maghiari (15,27%), 3.273 romi (1,01%) și 2.601 alte etnii (8,01%). \n\nApartenența religioasă era majoritar ortodoxă română, de această confesiune aparținând 212.975 de oameni (65,62%). Restul populației era împărțită între un număr mare de culte: reformați (9,73%), romano-catolici (4,6%), greco-catolici (4,36%), penticostali (2,49%) și baptiști (1,11%). Aproximativ 9% din populație nu și-a precizat apartenența religioasă la recensământ sau nu are una.\n\nIstoric \n\nÎncepând cu fondarea orașului medieval, compoziția etnică și apartenența religioasă în oraș a fluctuat. În secolele XIII și XIV, coloniștii sași alcătuiesc majoritatea populației, raportul între aceștia și populația maghiară echilibrându-se în secolul XV, ulterior maghiarii devenind majoritari. Această stare se schimbă doar începând cu anii 1950, în urma mișcărilor de populație din rural în urban, când etnicii români devin majoritari. \n\nClujul s-a dezvoltat din punct de vedere demografic mai ales în secolul al XX-lea, în decurs de 100 de ani crescând de peste șase ori ca număr de locuitori, de la o populație de 50.908 în anul 1900, la 328.602 la recensământul din 1992. Creșterea demografică din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea se datorează în mare parte așezării în localitate a populației din mediile rurale învecinate. Din punct de vedere etnic și confesional, populația orașului a ajuns să aibă aceleași proporții ca zona rurală înconjurătoare. \n\nPe fondul unei scăderi de populație în toată România după revoluția din 1989, la finalul secolului XX, populația Clujului suferă singura scădere de la începutul înregistrării valorilor, de la 328.602 în 1992 la 317.953 în 2002. Creșterea se reia în primele două decenii ale secolului XXI, înregistrându-se o populație de 324.576 la recensământul din 2011.\n\nÎn primele două decenii ale secolului XXI, profilul etnic al Clujul se diversifică datorită creșterii numărului de studenți străini, azilanți, dar și a numărului de migranți economici atrași de oportunitățile oferite de mediul de afaceri și academic din Cluj.\n\nGrupuri etnice \n\nPopulația Clujului este predominant de etnie română (75,71%), existând o minoritate semnificativă de maghiari (15,27%) și una mai mică de romi (1%). Pentru 7,13% din populație nu se cunoaște apartenența etnică. Restul de 0,89% este compus dintr-o varietate de etnii fie cu rădăcini istorice în zona Transilvaniei, fie venite din afara Ardealului datorită atractivității economice și academice a orașului.\n\nComunitatea română \nÎnaintea anului 1918, populația de limbă română a variat, ca proporție din totalul orașului, între 21% în anul 1850 și aproximativ 14% în anul 1910, conform ultimului recensământ organizat de Imperiul Austro-Ungar. În timpul perioadei interbelice, principalul flux migrator este cel din satele și orașele mici din jur, către Cluj. La acesta s-a adăugat și migrația internă a românilor din Vechiul Regat către Ardeal și emigrarea etnicilor maghiari din Transilvania către Regatul Ungariei. Proporția de români în Cluj a crescut la aproximativ 36%, conform recensământului din 1930. Perioada comunistă a adus cu ea un val de urbanizare și industrializare a Clujului și, cu ea, un nou rând de migrare a etnicilor români către oraș, aceștia ajungând la paritate cu populația maghiară în 1956 și depășind-o numeric la scurt timp după. După revoluția din 1989, populația română a variat ca proporție între aproximativ 75% și 79%.\n\nLa recensământul din 2011 erau 245.737 de români (75,71%) în Cluj.\n\nComunitatea maghiară \n\nComunitatea maghiară a fost etnia majoritară a orașului, cel puțin din secolul XV, când au depășit-o numeric pe cea sasă, până în secolul XX, când a fost întrecută numeric de cea română. Cetățenii de limbă maghiară alcătuiau în jur de 80% din populația orașului în anul 1910. Ulterior Primului Război Mondial și a unirii Transilvaniei cu România, proporția de maghiari scade la aproximativ 50% ca urmare a emigrării membrilor comunității și a creșterii numărului de români și evrei. În 1940, Regatul Ungariei anexează Transilvania de Nord conform Dictatului de la Viena, eveniment care duce la un exod al românilor din Cluj și o strămutare în masă a maghiarilor în oraș. Astfel, procentajul de etnici maghiari din Cluj sare de la 46% în 1930 la 85% în 1941. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Clujul revine sub administrație românească, iar mișcările de populație de la începutul anilor 1940 sunt inversate. Cu excepția populației evreiești, decimată în Holocaust, împărțirea etnică a Clujului revine la cea de dinainte de război.\n\nConform recensământului din anul 2011, în Cluj-Napoca trăiesc 49.565 de maghiari. După Târgu Mureș, în Cluj se regăsește cea mai mare comunitate maghiară urbană din România, cu o viață culturală și academică intensă. În oraș funcționează Opera Maghiară și Teatrul Maghiar de Stat și studiază peste 10.000 de studenți de etnie maghiară, precum și câteva mii de elevi. În Cluj se găsesc mai multe instituții maghiare de învățământ superior și cercetare: Universitatea Sapientia, Societatea Muzeului Ardelean, Societatea Maghiară Tehnico-Științifică din Transilvania, Societatea Bolyai, etc.\n\nComunitatea germană \nAlături de comunitatea maghiară, cea germană (sau sasă) este printre cele mai vechi din oraș, primii coloniști germani contribuind la fondarea cetății medievale în jurul anului 1260. În perioada medievală, sașii au fost cel mai numeros grup etnic din oraș, această situație schimbându-se în secolul XIV. Se estimează că, în secolul XV, sașii constituiau aproximativ 40% din populația orașului, această proporție scăzând la circa 20% până în secolul XVII. Pe fondul unor divergențe religioase cu comunitatea maghiară, etnicii germani emigrează treptat din oraș, la începutul secolului XX aceștia alcătuind doar circa 3% din totalul populației. \n\nÎn urma emigrării în masă a populației germane din România în a doua jumătate a secolului XX, în Cluj au mai rămas doar câteva sute de etnici germani. La referendumul din 2011, 544 de locuitori ai Clujului s-au declarat ca aparținând etniei.\n\nComunitatea romă \nComunitatea romă este prezentă în Cluj cel puțin din secolul XIX. În 2011 erau 3.273 de persoane de etnie romă cu reședința în Cluj-Napoca, constituind aproximativ 1% din populația orașului. Romii din Cluj se împart în mai multe comunități compacte, localizate în câteva arii geografice restrânse. Familiile cele mai afectate de excluziune socială trăiesc în zona Pata Rât, împărțită în patru comunități învecinate: Dallas, Cantonului, Zona Verde/Coastei și Rampa. Alte comunități compacte se mai află la nord de Gară, în cartierul Iris și în părțile estice ale cartierelor Mărăști și Între Lacuri.\n\nAlte minorități etnice \nDe-a lungul istoriei Clujului, au existat câteva comunități minore, cu o prezență în oraș de doar zeci sau sute de membri. În perioada secolelor XVI–XX, în care Clujul a făcut parte din Monarhia Habsburgică, stat multi-etnic și multi-confesional, în oraș sau stabilit câteva zeci sau sute de ucrainieni, polonezi, cehi, slovaci și sârbi. Începând cu secolul XXI, atractivitatea pieței muncii și a mediului academic a determinat un număr tot mai mare de cetățeni străini să se stabilească în Cluj, sporind diversitatea minorităților orașului. Peste 6.400 de cetățeni străini, proveniți din 113 țări ale lumii, locuiau în anul 2015 în Cluj. Cei mai mulți proveneau din Franța (1.009), Italia (723), Germania (516), Republica Moldova (447) și Tunisia (297). În anul 2018, numărul cetățenilor străini din Cluj crescuse la 8.900.\n\nReligie \nViața religioasă cunoaște vechi tradiții și o mare diversitate în Cluj. În oraș își au sediul Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului, patru episcopii, Episcopia de Cluj-Gherla (greco-catolică), Eparhia Reformată din Ardeal, Episcopia Unitariană Maghiară și Episcopia Evanghelică Luterană, un vicariat romano-catolic, un templu musulman și mai multe sinagogi evreiești, dintre care una vie până în prezent.\n\nComunitatea ortodoxă \n\nOrtodocșii români alcătuiesc cea mai numeroasă comunitate confesională a Clujului modern, în număr de 212.975, reprezentând 65,62% din populația orașului în 2011. În trecut, această comunitate a fost una minoritară, în anul 1790 aflându-se doar 129 de ortodocși români între zidurile orașului. Numărul acestora s-a mărit pe măsură ce populația română din oraș a depășit-o numeric pe cea maghiară. Numărul ortodocșilor români a crescut, de asemenea, în urma interzicerii Bisericii Greco-Catolice de către guvernul Petru Groza și integrarea credincioșilor în Biserica Ortodoxă Română.\n\nComunitatea greco-catolică \nÎncepând cu formarea Bisericii Române Unite cu Roma la începutul secolului XVIII, Clujul a fost un important centru al comunității greco-catolice. Prima biserică unită este construită la Cluj între anii 1801 și 1803 cu sprijinul episcopului Ioan Bob pentru a deservi unei comunități de aproximativ 2.000 de credincioși. Pe parcursul secolului al XIX-lea, numărul credincioșilor greco-catolici crește semnificativ, iar apoi scade dramatic în urma desființării Bisericii Unite în anul 1948 de către guvernul Petru Groza.\n\nÎn anul 2011, în Cluj aveau reședința 14.152 de credincioși greco-catolici, echivalent cu 4,3% din populația orașului.\n\nComunitatea romano-catolică \nCultul romano-catolic este unul din cele mai vechi din Cluj, acesta fiind adus de coloniștii sași și maghiari la începutul mileniului al II-lea. Între secolele XI și XVI, populația Clujului a aparținut aproape exclusiv confesiunii romano-catolice, această situație schimbându-se după convertirea unei părți semnificative a populației la luteranism, calvinism sau unitarianism în urma Reformei Protestante. Ponderea catolicilor din populația totală scade din nou în secolele XIX și XX, odată cu mutarea în oraș în număr mare a comunităților de evrei și, ulterior, a românilor ortodocși.\n\nÎn anul 2011 erau 14.940 de romano-catolici în Cluj-Napoca, echivalent cu 4,6% din populația orașului.\n\nComunitățile protestante \nÎn anul 2011, în Cluj-Napoca erau aproximativ 50.000 de protestanți dintre care 31.597 erau reformați, 8.083 penticostali, 3.603 baptiști, 2.946 unitarieni, 1.907 martori ai lui Iehova, 1.028 adventiști și 434 luterani. Comunitățile protestante sunt prezente în oraș cel puțin de la jumătatea secolului XVI, când o parte semnificativă a orașului s-a convertit la calvinism (predominant maghiarii) sau luteranism (predominant sașii), iar ulterior la unitarianism. Comunitățile neoprotestante de penticostali, baptiști, martori ai lui Iehova și adventiști au devenit relevante ca număr doar la finalul secolului XX.\n\nComunitatea evreiască \n\nDeși primele atestări ale prezenței comunității evreiești în Cluj datează din anul 1481, în oraș nu a existat o comunitate stabilă până în secolul XIX din cauza legilor care restricționau posibilitățile de activitate ale evreilor în Principatul Transilvaniei. După relaxarea legilor punitive la adresa acesteia în anul 1851, populația evreiască din Cluj a început să crească într-un ritm accelerat. Aceasta a crescut de la doar 109 în anul 1835, la 13.094 în anul 1930, constituind aproximativ 15% din populația orașului. Populația evreiască scade dramatic în timpul Holocaustului, cele câteva mii de evrei care supraviețuiesc lagărelor de concentrare, revenind în Cluj în 1945. În deceniile următoare, mulți din aceștia au emigrat în Israel și în Statele Unite ale Americii, în secolul XXI rămânând sub 200.\n\nCu toate că dimensiunea comunității evreiești din Cluj a scăzut dramatic față de apogeu, aceasta este în continuare prezentă prin bogata moștenire arhitecturală lăsată orașului. Începând cu anul 1851 și de-a lungul primei jumătăți a secolului XX au fost construite în Cluj cinci sinagogi care deserveau comunitatea în creștere. Acestea au fost vandalizate în anul 1927 de către bande de studenți afiliate Gărzii de Fier, iar ulterior jefuite și grav afectate în Al Doilea Război Mondial, de ambele dăți fiind restaurate. În urma Holocaustului și a emigrării evreilor în Israel, sinagogile Șas Hevra, Poale Țedek și cea Ortodoxă s-au închis treptat, singura rămasă activă până în secolul XXI fiind Sinagoga Neologă, cunoscută și ca Templul Deportaților.\n\nAlte comunități religioase \nLa recensământul din anul 2011, 2.428 de locuitori ai orașului au declarat că au o altă confesiune în afara opțiunilor din formular. În același an, în oraș era o comunitate de 879 de musulmani, majoritatea de origine arabă. Numărul de persoane nereligioase era de 2.809 (0,87%) , iar numărul de persoane care au refuzat să își declare religia a fost de 25.665 (7,91%).\n\nAdministrație și politică \nMunicipiul Cluj-Napoca este împărțit, din punct de vedere administrativ, în 20 de cartiere și este administrat de un primar, doi viceprimari și un consiliu local.\n\nÎmpărțire administrativă \n\nClujul este împărțit în 20 de cartiere dispuse circular, în jurul centrului, care s-au constituit în trei faze principale. Înainte de jumătatea secolului al XX-lea, s-a dezvoltat Centrul, și cartierele Gruia și Andrei Mureșanu, împreună cu zonele imediat învecinate. Odată cu urbanizarea forțată din timpul regimului comunist, au fost create mai multe cartiere de blocuri: Mănăștur, Gheorgheni, Mărăști, sau Zorilor. După revoluția din 1989, datorită liberalizării pieței imobiliare, suprafața construită a Clujului a crescut semnificativ, orașul dezvoltându-se în toate direcțiile, fapt care a dus la apariția unor noi cartiere precum Europa, Borhanci sau Sopor.\n\nConsiliu local \n\nIstoria consiliului local Cluj începe în secolul XV, când împăratul romano-german, Sigismund de Luxemburg, acordă urbei dreptul de a-și alege 12 jurați drept consilieri. Numărul de consilieri a fost sporit în mai multe rânduri, Sfatul Clujului fiind format la jumătatea secolului al XV-lea. Numit și Centumviratul, acesta era format dintr-o sută de bărbați, jumătate maghiari și jumătate germani, împărțiți și în funcție de statut social, jumătate breslași și jumătate nobili. După reforma protestantă din secolul XVI, în consiliu au fost reprezentate comunitatea catolică și cea protestantă în mod egal. Instituția Centumviratului a fost desființată în 1848, prin promulgarea Legilor din Aprilie și uniformizarea administrativă în Regatul Ungariei.\n\nÎntre 1948 și 1950, consiliul s-a numit Comitetul provizoriu local, Sfatul Popular al Clujului între 1950 și 1968, și Consiliul Popular al Municipiului Cluj din 1968, în anul 1974 fiind adăugată și denumirea de Napoca numelui. După revoluția din 1989, acesta a fost compus din 31 de consilieri, numărul fiind redus la 27 începând cu alegerile din 2004.\n\nMunicipiul Cluj-Napoca este administrat de un primar și un consiliu local compus din 27 consilieri. Primarul, , de la , este în funcție din . Începând cu alegerile locale din 2020, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:\n\nPrimar \n\nÎncepând cu anul 1860, Clujul a avut 44 de primari: 9 în perioada Marelui Principat al Transilvaniei și a Monarhiei Duale, 11 în perioada Regatului României, 2 în perioada ocupației Transilvaniei de Nord, 11 în perioada comunistă și 8 în perioada post-comunistă. Primarul actual, , de la , este în funcție din anul .\n\nInițial, primăria și consiliul local se întruneau în Casa Sfatului din Piața Unirii, în clădirea cunoscută actualmente sub numele de Primăria veche. Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, activitatea celor două instituții s-a mutat în Palatul Primăriei de pe strada Moților. Deși sediul central al primăriei se află în această clădire, o parte dintre cartierele Clujului dispun de sedii secundare pentru facilitarea interacțiunii cetățenilor cu administrația locală.\n\nZona metropolitană \n\nZona metropolitană Cluj cuprinde municipiul Cluj-Napoca și 19 comune din apropiere: Aiton, Apahida, Baciu, Bonțida, Borșa, Căianu, Chinteni, Ciurila, Cojocna, Feleacu, Florești, Gilău, Gârbău, Jucu, Petreștii de Jos, Săvădisla, Sânpaul, Tureni și Vultureni. Conform recensământului din 2011, zona metropolitană Cluj-Napoca avea o populație de de oameni. În anul 2020, era estimat că aceasta a crescut până în apropierea a de oameni, în mare parte datorită migrației accentuate către Cluj-Napoca și comunele vecine: Florești, Baciu și Apahida.\n\nCalitatea vieții \nÎntr-un clasament al calității vieții, Cluj-Napoca ocupa, la începutul anului 2021, locul 43 dintre 91 orașe europene studiate. Cluj-Napoca se afla în clasament deasupra unor metropole precum Barcelona (locul 59), Paris (locul 75), Londra (locul 62), Roma (locul 80) sau Moscova (locul 85). Clasamentul a fost realizat luându-se în considerare puterea de cumpărare, gradul de siguranță al populației, sistemul de sănătate și nivelul de poluare, printre altele.\n\nDin punct de vedere al criminalității, Cluj-Napoca este unul dintre orașele cu cel mai ridicat grad de siguranță din România. Un studiu efectuat în anul 2020 a clasat Clujul pe locul 13 din lume ca siguranță (din 374 de orașe evaluate) și pe locul 1 din România. Baza de date statistice Numbeo arată că, în anul 2021, cea mai mare problemă de criminalitate percepută de locuitorii Clujului este cea a corupției și solicitării de mită, crimele violente fiind relativ rare. Același studiu arată că 91% din locuitorii orașului se simt în siguranță mergând singuri pe stradă ziua, iar 76% noaptea. Un top al siguranței cartierelor din 2017 pune cartierul Grigorescu pe primul loc din țară, urmat îndeaproape de cartierele Gheorgheni și Zorilor. Statisticile Inspectoratului de Poliție Cluj arată un nivel relativ constant de criminalitate între anii 2012 și 2020.\n\nEconomie \n\nCluj-Napoca, împreună cu zona metropolitană Cluj, are una dintre cele mai mari și dinamice economii din România. Datorită forței de muncă înalt calificate, infrastructurii logistice, atractivitatea parcurilor industriale și costurilor relativ scăzute de a porni o afacere, Clujul a atras în anii 2000 și 2010 numeroși investitori străini sau locali. Printre companiile active fondate în oraș se numără Banca Transilvania, Napolact, Farmec, Jolidon, Terapia sau Ursus. PIB-ul pe cap de locuitor al orașului raportat la puterea de cumpărare era la nivelul de 150% din media UE în anul 2020. Clujul a fost orașul cu cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană între anii 2000 și 2020.\n\nIstoric \nIndustrializarea Clujului a început în a doua jumătate a secolului XIX. În anul 1870 și-au început activitatea Uzinele de Material Rulant. Ulterior, s-au deschis prima uzină electrică, în 1906 și fabrica de încălțăminte Clujana, în 1911.\n\nCea mai puternică etapă a dezvoltării industriale a orașului a fost în perioada comunistă, când s-au creat patru mari zone industriale:\n\n Zona industrială est cu întreprinderile Iris, Unirea, Carbochim, Clujana, Sinterom, Terapia, Sanex, Electrometal, Combinatul de Utilaj Greu, ș.a.\n Zona industrială centrală, din care făceau parte Metalul Roșu, IMMR 16 Februarie, Tehnofrig, Armătura, Libertatea, Mucart, Farmec, Flacăra, Someșul, Feleacul, ș.a.\n Zona industrială Baciu, care cuprindea întreprinderile de minerit, morărit, panificație, producție legume și fructe, producție viticolă (actualul Prodvinalco), printre altele.\n Zona de depozitare Someșeni cu depozite industriale, terminalul CFR și baze de producție pentru construcții.\n\nO parte semnificativă a industriei clujene a falimentat după tranziția către economia de piață în urma revoluției din 1989. Singurul sector industrial semnificativ încă activ în limitele orașului este cel chimic (reprezentat prin fabrici precum Terapia), celelalte activități industriale fiind mutate în parcurile Tetarom din localitățile alăturate, în special Baciu, Apahida și Jucu.\n\nMărime \nClujul avea în anul 2020 a doua cea mai mare economie locală din România, după București, veniturile private înregistrate fiind cu aproximativ 30% peste cele înregistrate în Timișoara, duble față de cele înregistrate în Constanța sau Craiova și triple față de cele înregistrate în Iași. Economia Clujului a avut cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană între anii 2000 și 2020, produsul intern brut triplându-se între acești ani. PIB-ul Clujului în 2020 era estimat la 33,6 mld. lei, iar cel al zonei metropolitane Cluj era estimat la 39,3 mld. lei.\n\nLocalizare \nCluj-Napoca dispune de patru parcuri industriale – Tetarom I (între cartierele Grigorescu, Dâmbul Rotund și comuna Baciu), II (pe Bulevardul Muncii), III (în comuna Jucu) și IV (în comuna Feleacu) – în cadrul cărora își desfășoară activitatea peste 50 de firme, iar suprafața totală administrată este de peste 2,8 milioane m². Acestea sunt localizate \n\nÎn afara parcurilor industriale, majoritatea activității economice este localizată în Centru, în cartierul Gheorgheni, unde se află Iulius Mall, centrul de dezvoltare Porsche Engineering și sediul Metro Systems, și în cartierul Mărăști, unde se află centrul de inginerie Bosch și NTT Data.\n\nStructură\n\nIndustria prelucrătoare \n\nIndustria prelucrătoare era cel mai mare sector industrial din Cluj în anul 2020, angajând aproximativ 50.000 de oameni. Istoric, Clujul a fost un pol al industriei grele din România, reprezentat prin întreprinderi precum Combinatul de Utilaj Greu sau Uzinele de Material Rulant. Actualmente, în Cluj își derulează activitatea de fabricație companii multinaționale precum Emerson, De'Longhi, Fujikura sau Bosch. De asemenea, sunt prezente și companii cu capital local precum Clujana, Electrogrup, EnergoBit, Napomar, Sanex sau Sinterom.\n\nIndustria alimentară este reprezentată prin companii precum Napolact, Ursus Breweries, Prodvinalco, Oncos, Panemar sau Carmangeria Moldovan. Industria chimică și cea farmaceutică sunt reprezentate de companii precum Farmec, Terapia, Carbochim sau Napochim.\n\nIT&C \n\nÎn anul 2021, în Cluj lucrau aproximativ 24.000 de persoane în sectorul tehnologiei informației, echivalent cu peste 9% din totalul forței de muncă a județului Cluj. Pentru, o mai bună colaborare, firmele din industrie au format asocieri între ele, cu mediul academic, cu administrația locală și cu diverse ONG-uri. Printre aceste asocieri se numără Cluj IT Innovation Cluster care include peste 70 de companii, sau Transilvania IT Cluster, care numără peste 120 de companii membre, care au împreună peste 8200 de angajați și o cifră de afaceri de peste 445 de milioane de euro. Printre firmele care dezvoltă produse în domeniul IT în Cluj se numără Porsche Engineering, Bosch Engineering, Endava, Accenture, Siemens, Dell, Garmin, Betfair, NTT și Bombardier.\n\nFinanțe \n\nÎn ceea ce privește serviciile financiare, Cluj-Napoca este cel de-al doilea centru ca importanță din România. Nu mai puțin de 25 de bănci au sucursala în Cluj-Napoca, dintre care 10 și-au dezvoltat și o rețea de agenții. În Cluj-Napoca își are sediul Grupul Financiar Banca Transilvania, construit în jurul băncii cu același nume, care în 2019 a devenit cea mai mare bancă din România. În Cluj își are originea compania de asigurări Ardaf, care a fuzionat în 2012 cu Generali Asigurări.\n\nDeși stabil și prosper în secolul XXI, sectorul financiar al Clujului a fost în centrul mai multor controverse în anii 1990. Orașul a găzduit sediul uneia dintre cele mai mari scheme Ponzi din istorie, Caritas, care a prejudiciat investitorii cu între 1 și 5 miliarde USD. Un prejudiciu de jumătate de miliard de USD a fost cauzat și de falimentul băncii Dacia Felix, al cărei management a acordat credite discreționar.\n\nConstrucții \nSusținută de creșterile economice puternice înregistrate pe plan local precum și de cererea solidă de locuințe, piața rezidențială clujeană a cunoscut o adevărată explozie în 2016. Tot mai multe persoane tinere – majoritatea absolvenți ai unei instituții de învățământ superior – aleg să se stabilească în Cluj-Napoca, atrași de piața înfloritoare a muncii, inclusiv de multinaționalele care și-au deschis un birou în oraș în ultimii ani. Drept consecință a creșterii economice și demografice, suprafața construită a orașului a crescut de la aproximativ 20 km² în anul 2000 la 36 km² în 2020.\n\nTurism \n\nAșezat la încrucișarea unor drumuri de interes național și internațional, precum și în apropierea mai multor regiuni etnografice precum Țara Călatei sau Țara Moților, Clujul reprezintă un pol al turismului în Transilvania. Turismul este încurajat de numărul generos de evenimente culturale și al festivalelor, de valoarea istorică a orașului și de activitățile de agrement disponibile în Județul Cluj. \n\nÎn anul 2011, pe raza municipiului existau 79 de unități de cazare care ofereau un număr total de 4.327 de locuri de cazare în: 39 de hoteluri, 12 vile turistice, 6 hosteluri, 1 camping, 20 de pensiuni urbane și o pensiune agro-turistică. Turismul din Cluj a fost puternic afectat de pandemia COVID-19.\n\nComerț \n\nSectorul comerțului este al doilea cel mai dezvoltat dintre sectoarele economice ale Clujului, cuprinzând 6.389 de firme înregistrate în anul 2014. Dintre acestea 3.266 practicau comerțul cu amănuntul, iar 3.063 pe cel cu ridicata. În ceea ce privește sectorul de retail, municipiul beneficiază de prezența unor importante magazine de tip cash and carry (Metro, Selgros), hipermarketuri și supermaketuri (Cora, Kaufland, Auchan, Carrefour, Lidl, Billa). Pe piața de bricolaj sunt prezente magazinele companiilor Leroy Merlin, Dedeman, Brico Depot, Arabesque și Ambient, parte a unor rețele autohtone și internaționale.\n\nPrincipalele centre comerciale din Cluj sunt Iulius Mall și VIVO! Cluj-Napoca. Primul a fost inaugurat în anul 2007, se află în partea de est a orașului, are o suprafață totală de 147.000 m² și a fost vizitat de peste 11 milioane de persoane în anul 2014. Cel de-al doilea a fost inaugurat tot în 2007, în partea vestică a orașului, la limita cu comuna Florești, se întinde pe aproximativ 28 ha și a fost vizitat de 9 milioane de persoane în anul 2014. În centrul orașului se află Magazinul Central care are o suprafață comercială de 20.000 m² și Platinia Shopping Center, construit pe fosta locație a fabricii de bere Ursus, cu o suprafață de aproximativ 14.000 m². Centre comerciale mai mici sunt Sigma Shopping Center în cartierul Zorilor (suprafață de 6.000 m²), Sora Shopping Center (suprafață de 5.000 m²) aflat într-o clădire interbelică din centru, sau Winmarkt Someș (suprafață de 7.800 m²) în cartierul Mănăștur.\n\nTransport\n\nTransportul rutier \nÎn anul 2018, Clujul era străbătut de 662 km de străzi, din care 443 km erau echipate cu facilități moderne (structură stradală, echipamente pentru servicii publice). Clujul este traversat de drumul european E60 (București–Oradea–Budapesta–Viena), de drumul european E81 (Muncaci–Halmeu–Constanța), de drumul european E576 (Cluj-Napoca–Dej) și de DN1 (Borș-București). Începând cu anul 2017, este în pregătire proiectul pentru drumul TR35 – Drum TransRegio – Centura Metropolitană Cluj.\n\nTransportul public \n\nTransportul în comun este asigurat de Compania de Transport Public Cluj-Napoca, prin intermediul a 77 linii de autobuz, din care 49 urbane și 28 metropolitane, care leagă localitătile invecinate de oraș, 10 linii de troleibuz, 4 linii de tramvai și una de microbuz. Compania este dotată cu 243 de autobuze (tip: Renault/Irisbus Agora, Iveco Urbanway, Solaris Urbino 18 sau MAN), 98 de troleibuze (tip: Irisbus/Renault Agora long, AstraBus sau Iveco Astra Town 118), 29 de tramvaie (tip: Tatra KT4D, Tatra KT4DM sau PESA 120NaR) și 10 microbuze. Din anul 2018, au intrat în circulație mai multe autobuze diesel de tip Mercedes-Benz Conecto și autobuze electrice tip Solaris Urbino 12. În anul 2014, serviciile Companiei de Transport Public au fost utilizate pentru circa 150 de milioane de călătorii. Între anii 2011 și 2015 s-au efectuat lucrări de modernizare a liniei de tramvai din Cluj-Napoca, fiind înlocuită infrastructura din tot orașul care data de la finalul anilor 1980 și se afla într-o stare avansată de degradare.\n\nTransportul feroviar \n\nClujul a fost racordat la rețeaua feroviară în anul 1870, odată cu darea în folosință a căii ferate Oradea–Cluj, azi parte a magistralei CFR 300. În anul 2020, au început lucrările de dublare și electrificare a acestei magistralei. Clujul mai este conectat la rețeaua de căi ferate prin magistrala CFR 401 (Ilva Mică–Salva–Dej–Apahida–Cluj-Napoca).\n\nPrincipala gară a orașului este Gara Centrală, proiectată de arhitectul Ferenc Pfaff și inaugurată în anul 1902. Construcția gării a fost finanțată de Societatea Căilor Ferate Maghiare, iar execuția lor a aparținut firmei de construcții Lajos Hirschfeld. În imediata vecinătate a acesteia, în anul 1976 a fost construită Gara Mică, care a funcționat până în anul 2011, deservind rute scurte. În afara centrului, trenurile mai opresc la halta Clujana din cartierul Mărăști și la gara Cluj-Napoca Est din cartierul Someșeni.\n\nÎn anul 2020 au început studiile de fezabilitate pentru extinderea infrastructurii feroviare a Clujului prin înființarea unor servicii de tip tren metropolitan care să circule pe ruta Nădășelu–Baciu–Cluj–Aeroport–Apahida–Jucu–Bonțida. În același an au început studiile pentru realizarea unei linii de metrou ușor pe ruta Florești–Mănăștur–Centru–Mărăști.\n\nTransportul aerian \n\nAeroportul Internațional „Avram Iancu” (IATA: CLJ) este situat la limita estică a orașului, în continuarea cartierului Someșeni, la aproximativ 8 km distanță de centru. Aeroportul a fost înființat în anul 1932, cu denumirea de Aeroportul Civil din Cluj, și devine aeroport internațional în anul 1933, odată cu deschiderea unei linii regulate către Praga. Prima clădire a aeroportului a fost construită între anii 1937 și 1939, an în care este capătă numele de Aeroportul Cluj–Someșeni. În urma bombardamentelor forțelor aliate din septembrie 1944, clădirea originală a aeroportului este distrusă. \n\nÎntre anii 1948 și 1959, activitatea se reia prin operarea de către Compania Transporturile Aeriene Româno-Sovietice a unor curse interne către celelalte centre importante de populație. Aeroportul trece prin mai multe faze de extindere în anii 1960 și 1970.\n\nÎn anul 1996, se reiau cursele internaționale de pe Aeroportul „Avram Iancu”. În anii 2008 și 2009 au fost inaugurate terminale noi de pasageri, cu suprafețe de 16.150 m² (plecări) și 10.812 m² (sosiri), structurate pe 3 nivele, cu 6 porți de îmbarcare, 3 benzi de procesare a bagajelor și cu o capacitate de procesare de 1.500.000 pasageri/an (plecări) și 2.000.000 pasageri/an (sosiri). În 2013 a fost inaugurată o nouă pistă de 2.100 m lungime și 45 m lățime, cu un sistem de balizaj luminos de categoria I. Aeroportul a avut în anii 2000 și 2010 o evoluție continuă a traficului, ajungând în anul 2019 la numărul record de 2.921.392 de pasageri.\n\nTransportul activ \nÎncepând cu anii 2010, în Cluj s-a început construcția de infrastructură pentru transport activ, folosind biciclete sau trotinete. Până în anul 2020 au fost delimitate benzi de carosabil cu o lungime de aproximativ 40km pentru folosirea de către utilizatorii mijloacelor de micro-mobilitate. Acestea erau localizate preponderent în zona centrală, nefăcând legătură cu zonele rezidențiale ale orașului, fiind, din acest motiv, utilizate relativ redus. În anul 2015 a fost lansat de administrația locală un serviciu de închiriere de biciclete numit Cluj Bike.\n\nArhitectură \n\nClujul deține un amplu ansamblu de monumente istorice, edificate în stiluri diverse, care au adus urbei supranumele de Oraș Comoară. Dintre cele mai vechi se numără fortificațiile medievale, lăcașurile de cult gotice din timpul Regatului Ungariei, sau casele, palatele și bisericile în stil renascentist și baroc, construite în timpul Monarhiei Habsburgice. În secole XIX și XX au fost ridicate edificii în stil eclectic, neoclasic sau Art Nouveau, iar după al Doilea Război Mondial, a devenit dominant stilul realismului socialist.\n\nLăcașuri de cult\n\nStil gotic \n\nCele mai vechi biserici din Cluj au fost construite în stilul gotic în evul mediu târziu și se află în zona centrală și de vest a orașului. Biserica Sf. Mihail, finalizată în anul 1390, se află în punctul central al orașului, în Piața Unirii, și are în componență un turn cu ceas cu înălțimea de 80m, fiind al doilea cel mai înalt turn al unei biserici din România. Biserica de pe Ulița Lupilor, construită între 1486 și 1516 de către ordinul franciscan, se află în centrul vechi al Clujului, în apropierea Bastionului Croitorilor, și îi aparține Bisericii Reformate din anul 1620. Biserica Calvaria este cea mai veche biserică încă în folosință din Cluj, datând din 1095 și se află în centrul fostului sat Mănăștur, devenit în anul 1965 cartierul Mănăștur din Cluj-Napoca.\n\nÎn secolul al XIX-lea, pe ruinele unei biserici vechi aflate într-o stare avansată de degradare, a fost construită singura biserică în stil neogotic din Cluj-Napoca, Biserica Sfântul Petru, romano-catolică.\n\nStil baroc \n\nCele mai multe biserici monument istoric din Cluj-Napoca au fost construite în stilul baroc și se află, exclusiv, în centrul orașului. Singurul lăcaș al Bisericii Ortodoxe construit în acest stil este Biserica Ortodoxă din Deal, finalizată în anul 1796. Mai multe ordine catolice au construit biserici și mânăstiri în stil baroc, dintre care se mai află în uz Biserica Franciscană (construită inițial în stil romanic), Biserica Minoriților și Biserica Piariștilor. În stil baroc au mai fost construite Biserica Bob, cel mai vechi lăcaș greco-catolic din oraș, și două biserici ale unor culte protestante, Biserica Evanghelică-Luterană și Biserica Unitariană.\n\nEpoca modernă \n\nÎncepând cu secolul al XIX-lea, mai multe lăcașuri de cult au fost construite în Cluj în stiluri atipice pentru oraș până în acel moment. În stilul arhitecturii clasice a fost construită Biserica reformată din Orașul de Jos, finalizată în anul 1879, iar în stilul maur a fost construită în anul 1887 Sinagoga Neologă. Stilul secesiunii vieneze este reprezentat în Cluj prin Bizerica cu Cocoș, construită între anii 1913 și 1914 după planurile arhitectului Károly Kós, și este numită după cocoșul de alamă care decorează vârful turnului sudic. Singurul mare edificiu construit în stil neobrâncovenesc, Catedrala Mitropolitană, a fost construit între anii 1923 și 1933.\n\nClădiri culturale \n\nClujul deține un număr de clădiri culturale monument istoric, în mare parte, amplasate în centrul orașului. Clădirea Teatrului Național, aflată în Piața Ștefan cel Mare, a fost construită între anii 1904 și 1906 de către arhitecții austrieci Hermann Helmer și Ferdinand Fellner în stil neobaroc și a fost utilizată de către teatrul maghiar până în 1918. În acel an, Consiliul Dirigent al Transilvaniei a ordonat ca teatrul și opera maghiară să se mute în clădirea de lângă râul Someș, cunoscută astăzi ca Teatrul Maghiar de Stat, clădire construită între 1909 și 1910 la inițiativa regizorului Jenő Janovics și proiectată de arhitecții Márkus Géza și Frigyes Spiegel. Fațada originală a acestei clădiri a fost înlocuită între anii 1959 și 1961 cu una în stilul realismului socialist. \n\nDin patrimoniul arhitectural fac parte și mai multe clădiri academice, printre care clădirea Institutului Teologic Protestant, inaugurată în anul 1895, Biblioteca Centrală Universitară, construită între anii 1906 și 1908 în stilul secesiunii vieneze, sau Casa Universitarilor, construită între 1935 și 1937 în stil art deco.\n\nCase și conace \n\nÎn Cluj-Napoca există 199 de case sau conace monument istoric. Dintre cele mai vechi, sunt notabile Casa Matia, construită în secolul XV, în care s-a născut Matei Corvinul, rege al Ungariei, și Casa Hintz, în care a fost deschisă prima farmacie din Cluj, în anul 1573. De dinaintea secolului XIX, mai sunt semnificative casa în care s-a născut matematicianul János Bolyai, Casa Schleunig, ridicată în anul 1450 și decorată ulterior de sculptorul Anton Schuchbauer, Casa Wolphard-Kakas, construită în secolul XVI în stil renascentist, sau Casa Heltai, în care a trăit primul reformator religios și tipograf al Clujului, Gáspár Heltai. De însemnătate mai este și clădirea fostei primării, cunoscută și sub numele de Casa Sfatului (Tanácsház în maghiară), construită în stil neoclasic între anii 1842 și 1845, după planurile arhitectului Anton Kagerbauer. În secolele XIX și XX, au fost construite case în eclectic, precum Casa Benkő sau Casa Piuariu-Molnar.\n\nPalate \n\nÎn Piața Unirii din centrul Clujului se află mai multe palate ale fostelor case princiare maghiare ale Transilvaniei. În stil baroc, în secolul XVIII, au fost construite Palatul Teleki și Palatul Bánffy, proiectat de arhitectul german Johann Eberhard Blaumann, clădire în care astăzi se află Muzeul de Artă al Clujului. Au mai fost construite Palatul Wass, în stil renascentist, Palatul Rhédey, în stil eclectic, și Palatul Jósika (numit și Casa cu picioare), în stil neoclasicist. În apropierea acestora, se află ansamblul de palate din jurul Podului Horea: Palatul Babos, Palatul Berde, Palatul Széki și Palatul Elian. Construite la sfârșitul secolului al XIX-lea, acestea sunt tipice arhitecturii Belle Époque, cu influențe din stilul neoclasic și al secesiunii vieneze.\n\nLa finalul secolului XIX și începutul secolului XX, au mai fost construite în stil eclectic Palatul Regionalei CFR (inițial Palatul EMKE), Palatul de Justiție, Palatul Primăriei (construit cu influențe neobaroce) și Palatul Arhiepiscopiei Ortodoxe (inițial sediul Administrației Domeniilor Forestiere al Austro-Ungariei). În stilul secesiunii vieneze s-au construit Palatul Prefecturii și Palatul Urania, iar în stil neoclasic, Palatul Reduta (astăzi sediul Muzeului Etnografic al Transilvaniei), Palatul Poștei și Palatul de Finanțe.\n\nAmenajare urbană\n\nPlanificare urbană \nClujul este compus din centrul istoric, construit în mare parte înaintea secolului XX și dintr-un număr de cartiere cu funcțiuni mixte, construite în secolele XX și XXI. Cartierele construite în prima jumătate a secolului XX prezintă densitate medie și sunt alcătuite mai mult din vile și blocuri de înălțime medie. Acestea sunt cartierele Andrei Mureșanu, Gruia, Grigorescu (partea estică) și Gheorgheni (partea nordică). În perioada comunistă au fost construite cartierele Între Lacuri, Gheorgheni (partea sudică), Grigorescu (partea vestică), Mănăștur (în locul vechiului sat Mănăștur), Mărăști (în locul vechiului Hóstát), Plopilor, Zorilor. După 1989 au fost construite cartierele Europa, Bună Ziua, Borhanci și Sopor.\n\nFortificații \n\nDe-a lungul istoriei Clujului, au fost construite 4 principale sisteme de fortificații în zona centrului orașului, din care 3 mai sunt vizibile și în prezent și sunt frecventate ca obiective turistice: un fragment din ruinele Castrului Roman Napoca, aflat în Piața Unirii, mai multe fragmente din a doua cetate medievală și rămășițele Cetățuii.\n\nÎn timpul Epocii Medievale, Clujul a avut două serii de fortificații de apărare. Prima, de dimensiune mai mică, a fost parțial distrusă de o invazie tătară în secolul XIII, rămășițele sale fiind încorporate în cea de-a doua cetate medievală a Clujului, construită după obținerea titlui de Oraș liber regesc în anul 1316. Aceasta înconjura zona actualului centru istoric și era constituită din zidurile de apărare și 20 de turnuri, întreținute și apărate de breslele Clujului. Dintre aceste, astăzi mai există Bastionul Croitorilor, Bastionul Postăvarilor, Bastionul Lăcătușilor (devenit ulterior Turnul Pompierilor) și Bastionul Pantofarilor (parțial demolat). Doar primele două și-au menținut arhitectura originală.\n\nUltimul rând de fortificații a fost construit între 1715 și 1735 de către Monarhia Habsburgică pe dealul Cetățuii. Fortăreața era în formă de stea, era dotată cu o redută și un turn și era înconjurată de bastioane. Doar o parte din clădirile vechii cazarme au supraviețuit până în prezent, o parte fiind demolate în perioada comunismului pentru a construi Hotelul Belvedere și Turnul Parașutiștilor. Pentru a conserva și restaura situl Cetățuii, în anul 2020 a fost elaborat un plan de reamenajare a zonei care prevedea readucerea vârfului dealului la forma de stea din secolul XVIII, crearea unei piațete în locul parcării hotelului și redeschiderea porții de vest către public.\n\nPiețe \n\nExistau, în anul 2020, 19 locații în Cluj-Napoca cu denumirea de piață, excluzând piețele agroalimentare. Piața Unirii, cunoscută în trecut ca Piața Regele Matia sau Piața Centrală, se află în centrul orașului și este considerată punctul zero al Clujului. În zona centrală mai sunt 5 alte piețe istorice: Piața Avram Iancu (Piața Victoriei până în 1993), Piața Lucian Blaga (Piața Păcii până în 1995), Piața Mihai Viteazul, Piața Muzeului și Piața Gării. Restul piețelor sunt de mici dimensiuni și se află în cartierele rezidențiale ale orașului.\n\nParcuri \n\nClujul are în folosință 5 parcuri majore aflate, fie în zona centrală, fie în zonele alăturate: Parcul Central (13 ha), Parcul Iuliu Hațieganu (20 ha), Grădina Botanică (14 ha), Parcul Etnografic (16 ha) și Parcul Cetățuia (12 ha). Pe lângă acestea, mai există alte șase parcuri de dimensiuni mai mici și patru baze sportive în cartierele Clujului. Raportat la populația din anul 2018, Clujul deține 25.28 m2 de spațiu verde pe cap de locuitor.\n\nPrincipalele parcuri ale Clujului au fost date în folosință în secolul XIX și începutul secolului XX și conțin clădiri de importanță istorică locală. În Parcul Central, deschis în anul 1830 sub numele de Népkert (Grădina Populară), se află Pavilionul de Patinaj și Casinoul, ambele construite la sfârșitul secolului XIX după proiectele arhitectului clujean Lajos Pákey. Parcul Iuliu Hațieganu a fost construit între anii 1930 și 1932, sub îndrumarea medicului internist Iuliu Hațieganu care dorea să creeze un parc sportiv în oraș. Amenajarea Grădinii Botanice a început în anul 1920 după planurile botanistului Alexandru Borza, având la bază grădina Universității Franz Joseph, preluată de către administrația română de la cea maghiară după Marea Unire. Parcul Etnografic, înființat în anul 1929 și amenajat sub îndrumarea lui Romulus Vuia, face parte din Muzeul Etnografic al Transilvaniei și este primul muzeu în aer liber din România.\n\nMonumente și statui \n\nPrincipalele monumente din Cluj-Napoca au fost inaugurate în patru perioade principale: perioada Monarhiei Habsburgice și a Imperiului Austro-Ungar, perioada interbelică, perioada comunistă și perioada de după 1989. Cel mai vechi monument major, Statuia Sf. Maria Protectoare, cunoscută și ca Statuia Ciumei, a fost ridicat după epidemia de ciumă care a afectat Clujul între 1738 și 1742 și face parte dintr-o serie de astfel de monumente inaugurate de către administrația imperială în semn de mulțumire către divinitate pentru eradicarea pestei. În 1831 este amplasat, în Piața Mare, Obeliscul Carolina, în onoarea împărătesei Austriei, care a vizitat Clujul alături de împăratul Francisc în acel an. În anul 1902, acesta este mutat în Piața Muzeului pentru a face loc ansamblului de sculpturi reprezentându-i pe regele Matia Corvin alături de generalii săi. În 1904 a fost instalată în Piața Lucian Blaga (atunci Piața Sf. Gheorghe) o copie a Statuii Sfântului Gheorghe din Praga, monument realizat în anul 1373 de doi sculptori clujeni, Gheorghe și Martin (în , conform inscripției originale).<ref>{{Citat carte \|autor= Hilde Bachmann \|titlu= Georg von Klausenburg \|page= 233- \|work= Neue Deutsche Biographie (NDB) \|publisher= Duncker & Humblot \|location= Berlin \|volume= 6 \|year= 1964 \|limbă= de \|isbn= 3-428-00187-7 \|via= deutsche-biographie.de \|url= https://www.deutsche-biographie.de/gnd123190096.html#ndbcontent \|access-date= 2021-10-16}}</ref>\n\nLa începutul perioadei interbelice, Clujul a primit din partea administrației de la Roma o copie a statuii Lupa Capitolina, amplasată inițial în Piața Unirii, iar în prezent în fața Catedralei Greco-Catolice. În timpul Republicii Socialiste România, au fost inaugurate statuia lui Mihai Viteazu, statuia lui Baba Novac, statuile lui Horea, Cloșca și Crișan și statuia Școlii Ardelene. După revoluția din 1989, au mai fost adăugate statuia lui Avram Iancu și Monumentul \"Glorie Ostașului Român\" în zona Catedralei Metropolitane, Monumentul Memorandiștilor și Monumentul Stâlpii Împușcați în Piața Unirii și Monumentul Rezistenței Anticomuniste la intrarea în Parcul Central.\n\n Cimitirul Hajongard \n\nNumit oficial Cimitirul Central și supranumit Panteonul Transilvaniei, Cimitirul Hajongard adăpostește numeroase statui, obeliscuri, morminte și cripte elaborat împodobite. Printre personalitățile îngropate în Hajongard se numără familiile maghiare princiare și nobiliare Teleki, Bethlen, Kendeffy, Bánffy și Apor, scriitori precum Sámuel Brassai, Emil Isac, Janos Apaczai Csere și Ion Agârbiceanu, compozitorul Gheorghe Dima, sculptorul Virgil Fulicea, medicul internist Iuliu Hațieganu, savantul Emil Racoviță și arhitectul Károly Kós. Cimitirul se află pe lista de monumente istorice a României, iar, în trecut, a fost sugerat ca acesta să fie înregistrat în patrimoniul mondial UNESCO.\n Cultură \n\nClujul dispune de o gamă largă de activități și întreprinderi din domeniul culturii, orașul având o bogată istorie a teatrului, cinematografiei și muzicii. Sunt prezente la Cluj patru instituții publice naționale de cultură: Teatrul Național „Lucian Blaga”, Teatrul Maghiar de Stat, Opera Maghiară și Opera Națională Română. În oraș activează filiale ale Uniunii Scriitorilor din România, Uniunii Artiștilor Plastici, Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor. De asemenea, Clujul are un număr semnificativ de centre culturale, precum Institutul Cultural Francez, Centrul Cultural German, Centrul Cultural Italian, British Council, Centrul Cultural Brazilian, Centrul Cultural Polonez, Institutul Confucius, printre altele.\n\n Heraldică \n\nCel mai vechi simbol al Clujului este sigiliul orașului liber, acordat de Ludovic de Anjou în anul 1369 și folosit de atunci pe acte administrative și judecătorești. Sigiliul are în prim plan un zid de cetate cu șapte creneluri, iar în mijlocul acestuia, o poartă cu hersă. Deasupra lor, în fundal, se află 3 bastioane crenelate cu fereastră. Acest simbol apare pe acoperișul Primăriei vechi din Piața Unirii, pe o lojă a Teatrului Național din Cluj, pe Obeliscul Carolina, în Biserica Sf. Mihail și este, de asemenea, încorporată în emblema Universității Babeș-Bolyai.\n\nDiferită de stema tradițională, cea curentă a fost adoptată în anul 1999, în urma unui concurs organizat în 1995 de Primăria Cluj-Napoca, condusă de Gheorghe Funar. Modelul câștigător, conceput de o elevă de la Liceul de Arte Vizuale „Romulus Ladea”, prezintă un scut împărțit în trei secțiuni, cea din stângă conținând un portret al zeiței Minerva, cea din dreapta, o reprezentare a Monumentului Memorandiștilor, iar cea superioară, un draco dacic.\n\n Muzee și galerii \nNumeroase expoziții permanente sau temporare pot fi vizitate la Muzeul Național de Artă, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Muzeul de Istorie a Transilvaniei, Muzeul Farmaciei, Muzeul Zoologic, Muzeul Apei, Muzeul de Mineralogie, Muzeele Universității Babeș-Bolyai și Muzeul Mitropoliei Clujului.\n\n Dramaturgie \n\nTeatrul și opera din Cluj au operat continuu începând cu înființarea, în anul 1792, a Societății teatrale, organizație artistică sponsorizată inițial de nobilimea orașului. Din cauza lipsei unui spațiu dedicat spectacolelor, acestea s-au ținut inițial în sala de bal a Palatului Rhédey, iar ulterior în Casa Pataki–Teleki. Între anii 1804 și 1821, este construit Teatrul de pe Ulița Lupilor, prima clădire dedicată spectacolelor dramatice din oraș. Teatrul a funcționat în acea clădire până în anul 1906, când și-a mutat activitatea în clădirea Teatrului Național. Până în anul 1919, spectacolele dramatice erau, în principal, interpretate în limba maghiară, cu puneri în scenă ocazionale a unor piese în limba germană.\n\nÎn anul 1919, Clădirea Teatrului din Piața Ștefan cel Mare este preluată de autoritățile române, din acel an și până în 1940, fiind folosită de compania de teatru română și de Opera Națională Română. Teatrul Maghiar și Opera Maghiară își mută activitatea în clădirea de la capătul Parcului Central, construită de Jenő Janovics. Teatrul Român a fost condus de Zaharia Bârsan, Victor Eftimiu și Victor Papilian, printre alții, în perioada interbelică. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, instituțiile dramatice române s-au refugiat la Timișoara, cele maghiare reluându-și activitatea în clădirea Teatrului Național.\n\nÎn perioada comunistă, împărțirea clădirilor teatrelor revine la orânduirea din anul 1919. În această perioadă sunt prezenți pe scena din Cluj actorii Dorel Vișan, Ileana Ploscaru, Silvia Ghelan, Aurel Giurumia, Melania Ursu, Valeria Seciu, George Motoi și Anton Tauf.\n\nPe scena Operei Naționale Române au susținut spectacole sopranele Angela Gheorghiu și Anita Hartig, baritonii Alexandru Agache și George Petean, tenorul Ion Buzea și balerina Simona Noja.\n\n Cinematografie \n\nPrima proiecție de film din Cluj a fost difuzată în anul 1906 și a constat în câteva cadre ce înfățișau un tren care venea spre spectatori. Activitatea de producție cinematografică la Cluj începe în anul 1913, în perioada filmelor mute, alb-negre, când regizorul Jenő Janovics, pionier al cinematografiei și director al Teatrului din Cluj, a început colaborarea cu studioul de film parizian Pathé. Din această colaborare a rezultat (Murgul șarg), primul film realizat în oraș. În anul 1914, Janovics își înființează propriul studio de film, Studioul Janovics, care intră în colaborare cu firma de distribuție de film Projectograph, împreună publicând filme sub numele (Casa de filme ProJa).\n\nAlături de Janovics, a lucrat în anul 1915 regizorul Michael Curtiz, care avea să devină câștigător al premiului Oscar pentru filmul Casablanca. Aceștia au publicat trei filme mute: (Escortata), (Banul Bánk) și (Sugarii împrumutați). În același an, tot la invitația lu Janovics, își începe activitatea la Cluj Alexander Korda, cunoscut ulterior ca regizor al unor filme clasice britanice și de Hollywood. Împreună, Janovics și Korda produc două filme, (Inimi zbuciumate) și (Fiica nababului Dolovan). În 1916, Janovics înființează un nou studio de film, Corvin Film, sub care Korda va mai regiza un număr de 21 de filme. Anul următor, Corvin Film este vândut unui alt regizor maghiar și își mută activitatea la Budapesta. Restul filmelor produse sau regizate de Janovics în Cluj după 1917 au fost publicate de Casa de film Transsylvania ().\n\nProducția de film în Cluj scade în perioada interbelică, Janovics fiind în continuare unul dintre singurii producător activi în oraș. Totuși, din lipsă de fonduri și din dorința de a se concentra mai mult pe producții de teatru, și acesta renunță la o mare parte din activitatea cinematografică odată cu sfârșitul epocii filmului mut. Alături de Casa de film Transsylvania, în Cluj funcționează în perioada interbelică și studioul Fotofilm, condus de László Fekete. De-a lungul anilor 1920 și 1930, ambele studiouri produc filme documentare, informative sau de propagandă atât pentru statul român, cât și pentru cel maghiar.\n\nÎn perioada comunistă, în Cluj a funcționat un studio de cineficare în cadrul Universității Victor Babeș, ulterior Babeș-Bolyai, în care au fost prelucrate filme documentare, printre care și unul despre prima expediție românească transafricană din noiembrie 1970 – mai 1971. În aceeași perioadă, se filmează în oraș filmele Corigența domnului profesor (1958), Gaudeamus Igitur (1964) și Pistruiatul (1973). În 1991 este turnat filmul Undeva, în Est.Au existat în Cluj 14 cinematografe, dintre care 8 sunt active și în prezent. Favorit este cel mai vechi cinematograf din Cluj, are peste un secol și a suferit multe transformări de-a lungul existenței sale, inclusiv două rebotezări. Dat în funcțiune odată cu Palatul Urania în 1910, în cinematograf au rulat primele filme mute din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Acum, pe lângă proiecții de film rulate ocazional, se organizează și concerte de muzică, piese de teatru sau diverse expoziții, fiind mai degrabă un spațiu cultural. Pe lângă acesta, Clujul dispune de alte șapte cinematografe: Odeon Cineplex (VIVO!), Cinema City (Iulius Mall), Florin Piersic, Victoria, Arta, Dacia și Mărăști. În anul 2021, Clujul a fost inclus în rețeaua de orașe creative UNESCO, primind titlul de Oraș al filmului. Și-au început cariera în oraș actorii Florin Piersic, Silvia Ghelan, Marius Bodochi și Dorel Vișan, precum și producătorul Tudor Giurgiu.\n\n Festivaluri \nClujul găzduiește mai multe festivaluri de muzică care atrag anual sute de mii de participanți. Printre acestea se numără Untold, Electric Castle, Toamna Muzicală Clujeană, Transilvania Jazz Festival, Festivalul Mozart, Jazz in the Park, Festivalul de Muzică de Cameră „SonoRo” și Festivalul Ligeti.\n\nFestivalului Internațional de Teatru „Interferențe”, Festivalul „Temps d'Images”, Festivalul internațional de film Transilvania, Festivalul Internațional de Film Comedy Cluj, Primăvara Cafenelelor, Festivalul Cluj Modern sau Festivalul Internațional de Poezie „Lucian Blaga” completează imaginea de oraș al festivalurilor pe care și-a creat-o deja Clujul. Începând cu 2017, Cluj-Napoca este gazda Cluj Pride, primul festival de anvergură destinat comunității LGBT din Transilvania. În 2012 au avut loc la Cluj circa 90 de festivaluri, de mai mică sau mai mare dimensiune.\n\n Gastronomie \n\nDatorită locației orașului și a legăturilor istorice cu Europa Centrală, gastronomia locală a fost, în mod istoric, influențată de bucătăria românească, cea maghiară, cea germană și cea evreiască. La Cluj își au originea cel puțin două feluri de mâncare specifice Ardealului, varză à la Cluj și vargabeleșul. De asemenea, specifică zonei este brânza de Năsal, produsă actualmente de Napolact.\n\nClujul are importanță regională în domeniul gastronomiei cel puțin din secolul XVII. În anul 1695 este tipărită, la Cluj, prima carte de bucate publicată pe teritoriul actual al României, scrisă de Sofia Tofeus, publicată în limba maghiară și tradusă în limba română sub numele de Cărticica meseriei de bucătar. Cartea conținea 334 de rețete, scrise pentru pătura mijlocie a Transilvaniei, printre care se numără cele mai vechi rețete de sarmale și de varză à la Cluj.\n\nÎn Cluj activează restaurante cu specific local, dar și multe care servesc mâncare internațională, cu specific indian, vietnamez, italian, francez, chinezesc sau japonez. În plus, sunt prezente restaurante și magazine pentru diete specifice, cum ar fi dieta vegetariană, cea vegană, cea fără gluten sau cea halal. În anul 2021 s-a deschis primul restaurant din oraș al unui bucătar premiat cu o stea Michelin.Prezența minorității maghiare a asigurat continuitatea bucătăriei maghiare tradiționale în oraș. În oraș sunt prezente baruri, cafenele și restaurante, cu specific maghiar, unde se servesc supe și tocane, precum gulașul, paprikașul, pörköltul sau supa halászlé, cârnații tradițional ungurești, condimentați cu paprică, deserturi precum vargabeleșul, gomboții și găluștele Șomloi sau produse de patiserie precum cozonacul secuiesc și langoșul.\n\nProducția de bere la Cluj are o istorie lungă, prima atestare a activității meșteșugarilor berari (în ) fiind din anul 1366. Deși numărul acestora în secolul XIV nu era suficient de mare pentru a forma o breaslă, este notat că numărul lor crescuse semnificativ până în secolul XVI, în pas cu dezvoltarea orașului. Industrializarea producției de bere a început în a doua jumătate a secolului XIX. În Mănăștur, s-a înființat în anul 1862 fabrica de bere (Berăria Orășenească). În anul 1878 se deschide Fabrica de Bere Czell Friedrich & Fii, cunoscută în perioada comunistă ca Fabrica de Bere „Înainte”, iar în prezent ca Ursus Breweries. Începând cu anii 2010, producția de bere la Cluj s-a diversificat odată cu apariția mai multor producători de bere artizanală. În ianuarie 2021, își aveau sediul la Cluj 6 berării artizanale și 4 gypsy brewers (berării fără sediu fix), care produceau împreună peste 100 de sortimente de bere.\n\n Viață de noapte \n\nViața de noapte în Cluj este vibrantă, fiind susținută de numărul mare de studenți și populație tânără. Cele mai populare cluburi de noapte sunt NOA (Nest of Angels), /Form Space, Flying Cyrcus, Janis, Diesel, After Eight, și Euphoria Music Hall. În trecut, la Cluj a funcționat singurul club din România cotat de revista britanică DJ Mag ca fiind unul dintre cele mai bune din lume, Club Midi.\n\nCele mai multe baruri și puburi se găsesc în Centru, multe dintre ele surprinzând prin originalitatea designului, atmosfera prietenoasă și evenimentele inedite organizate. Cluj-Napoca este printre puținele orașe din România care are un club destinat comunității LGBT. Deținut de activistul Lucian Dunăreanu, clubul Delirio a luat ființă în 2011. Strada Piezișa e cunoscută pentru atmosfera de vacanță, pentru barurile în care tinerii se adună după cursuri, la o cafea sau seara la o poveste sau la dans.\n\n Media \n Presă scrisă \n\nCluj-Napoca este un centru important pentru mass-media transilvăneană, atât pentru presa de limbă română, cât și pentru cea de limbă maghiară. Cel mai longeviv cotidian încă funcțional este ziarul Făclia, succesor al revistei comuniste Lupta Ardealului, al cărei prim număr a apărut în anul 1946. Înaintea scăderii popularității presei scrise, în Cluj apăreau ediții de Transilvania ale cotidienelor naționale, precum România liberă, Ziarul financiar, Evenimentul zilei, Pro Sport sau Gazeta sporturilor. \n\nPrincipalele publicații locale de limbă română din mediul online sunt Actual de Cluj, Gazeta de Cluj, Ziua de Cluj, Monitorul de Cluj și Transilvania Reporter. Principalele reviste de cultură și literatură sunt: Apostrof, Idea, Steaua, Tribuna și Echinox.\n\nPresa de limba maghiară este activă la nivel local prin publicațiile Szabadság, Krónika, Transindex, Maszol și Főtér. În oraș se află și redacția săptămânalului Erdélyi Napló, publicației Átlátszó Erdély, precum și redacțiile revistelor culturale Korunk și Helikon și a portalului istoric Erdélyi Krónika.\n\nÎn trecut, apogeul diversității ofertei de presă a fost în perioada interbelică. Printre publicații se numărau ziarul sionist Új Kelet (în maghiară, Noul est), oficioasele de partid Keleti Újság (pentru Partidul Maghiar) și Patria (pentru Partidul Național Țărănesc), precum și publicațiile naționaliste Conștiința Românească și Țara Noastră, aceasta din urmă o revistă condusă de Octavian Goga. În timpul comunismului, printre publicații se numărau revistele sociopolitice și literare Tribuna, Steaua, Utunk, Korunk, Napsugár și Előre, precum și cotidianele regionale ale partidului comunist Făclia și Igazság și revista studențească trilingvă Echinox.\n\n Radio & Televiziune \nÎn mare parte, presa radiofonică clujeană a fost preluată de posturile de radio naționale și retransmite pe frecvențe locale programele de la București și parțial programe locale. Cele mai populare posturi de radio sunt Radio Transilvania, Radio Cluj, Radio Impuls, Kiss FM, Pro FM, Radio Guerilla, Magic FM și Mix FM. În limba maghiară, Societatea Română de Radiodifuziune deține un post frate al Radio Cluj, denumit Kolozsvári Rádió, iar din mediul privat provine Paprika Rádió, înființat în anul 2006.\n\nSocietatea Română de Televiziune este prezentă local prin postul TVR Cluj, care transmite emisiuni în limba română și maghiară. Alte posturi de televiziune care transmit programe locale sunt Pro TV, Antena 1, Realitatea TV și Jurnalul TV. În decembrie 2011, a fost lansat postul regional de televiziune Transilvania L!VE, proprietar fiind Transilvania Media Group. Între anii 2011 și 2013, a emis postul de televiziune Transilvania L!VE, ulterior redenumit în LookPlus. Din 2013, Digi24 a început să difuzeze jurnale de știri și emisiuni sociale și politice sub numele Digi24 Cluj-Napoca.\n\n Învățământ și cercetare \n\n Învățământ superior \nClujul găzduiește o comunitate academică de peste 100.000 de persoane. În prezent, funcționează în oraș 6 universități publice:\n\n Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) este cea mai mare universitate din Cluj și din România, având un număr de 49.478 de studenți în anul 2020 și 248 de specializări (din care 150 în română, 72 în maghiară, 9 în germană, 15 în engleză și 2 în franceză). Numele instituției provine de la două personalități marcante ale Transilvaniei, cercetătorul român Victor Babeș și matematicianul maghiar János Bolyai.\n Universitatea Tehnică (UT sau UTCN) este a doua cea mai mare universitate din oraș, după Universitatea Babeș-Bolyai, având un număr de 12 facultăți și 19,841 de studenți în anul 2020.\n Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” (UMF) a fost cotată a patra cea mai bună universitate din România și cea mai bună în domeniul medicinei și farmaciei în anul 2021. Este cea mai cosmopolită datorită diversității provenienței studenților, având cel mai mare număr de studenți străini din România.\n Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) este o universitate specializată pe tehnologii agricole și medicină veterinare, printre cele mai mari din România, având un număr de 5.643 de studenți în anul 2020.\n Universitatea de Artă și Design (UAD), fondată în anul 1926 sub numele de Școala de Arte Frumoase, cuprinde două facultăți: Facultatea de Arte Plastice și Facultatea de Arte Decorative și Design.\n Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” este formată din două facultăți: Facultatea de Interpretare Muzicală și Facultatea Teoretică.\nLa instituțiile academice publice se adaugă și trei private: Universitatea Sapientia (în ), Universitatea „Bogdan Vodă” și Institutul Teologic Protestant.\n\n Învățământul preuniversitar \nÎn Cluj funcționează 51 de grădinițe (26 private și 25 publice) și 27 de unități de învățământ care oferă cursuri la nivel primar și gimnazial (8 private și 19 publice). Funcționează 40 de licee (3 private și 37 publice), 13 școli postliceale (6 private și 7 publice) și 5 școli profesionale (toate publice). Stimulat de creșterea economică din anii 2000 și 2010, orașul se afirmă și ca centru educațional în învățământul preuniversitar, unde oferta s-a diversificat puternic în ultimii ani, cu investiții solide în școli private cu programe educaționale performante, atât în limba română, cât și în limba engleză. \n\nÎn topul liceelor cu predare în limba română se află Colegiul Național „Emil Racoviță”, Liceul Teoretic „Avram Iancu”, Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, Colegiul Național „Gheorghe Șincai”, Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” sau Liceul de Informatică „Tiberiu Popoviciu”. \n\n Biblioteci \n\nExistă în Cluj un număr de 29 de biblioteci publice și private, dintre care cele mai semnificative sunt Biblioteca Județeană „Octavian Goga” și Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”. Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” este cea mai mare bibliotecă universitară din Transilvania. Ea aparține Universității Babeș-Bolyai și cuprinde peste 3.700.000 de volume, din care aproape 500.000 sunt periodice. Cluj-Napoca dispune de un serviciu de bibliotecă mobilă. Finanțat de Biblioteca Județeană „Octavian Goga”, serviciul de bibliotecă mobilă are ca scop reducerea inegalității dintre locuitorii municipiului Cluj-Napoca și cei din spațiul rural, prin facilitarea accesului la carte, lectură și informare. Serviciul se desfășoară cu ajutorul unui vehicul special amenajat pentru activități de bibliotecă.\n\n Instituții de cercetare \nÎn cadrul Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, își desfășoară activitatea următoarele institute de cercetare: Institutul de Istorie „George Barițiu”, Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu”, Institutul de Arheologie și Istoria Artei, Centrul de Studii Transilvane, Arhiva de Folclor a Academiei Române, Centrul de Cercetări Geografice, Institutul de Calcul „Tiberiu Popoviciu”, Observatorul Astronomic, Institutul de Speologie „Emil Racoviță” – Compartimentul Cluj-Napoca, precum și Biblioteca Academiei Române – Filiala Cluj-Napoca.\n\nÎn cadrul institutelor de învățământ superior în anul universitar 2021–22, Universitatea Babeș-Bolyai avea în subordine 22 de institute de cercetare, Universitatea Tehnică avea 6 centre de cercetare uni-disciplinare și 3 multidisciplinare, iar USAMV și UMF aveau câte 13 centre de cercetare fiecare. Alte institute de cercetare din Cluj-Napoca sunt Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Izotopice și Moleculare, Institutul de Cercetări Biologice, Romanian Institute for Science and Technology, și Asociația Etnografică Kriza János.\n\n Sănătate \n\nSistemul sanitar din Cluj oferă servicii de asistență medicală primară, secundară și terțiară la nivel local, județean și regional. Sistemul medical public are în componență, printre altele, 13 spitale, 11 ambulatorii integrate spitalelor, 33 de cabinete de medicină școlară, 91 de laboratoare integrate spitalelor și 16 farmacii integrate spitalelor. Sistemul medical privat este compus din 16 spitale și clinici, 6 policlinici, 8 ambulatorii de specialitate, 45 de centre medicale, 205 cabinete de medicină de familie, 636 de cabinete stomatologice, 258 de cabinete medicale de specialitate, 210 farmacii și 129 de laboratoare de tehnică dentară.\n\nCluj-Napoca este un centru de excelență în medicină, deținând unități medicale cu un nivel ridicat al calității serviciilor. Într-un clasament întocmit în 2011 de Ministerul Sănătății al unităților sanitare din România în funcție de competențele lor, un spital și trei institute din Cluj-Napoca au fost înscrise la clasa I de performanță dintr-un total de cinci categorii de competențe. Datorită programelor universitare de specialitate orașul reprezintă un pol de cercetare în domeniul medical și al sănătății publice.\n\nUn spital regional de urgență, care ar urma să deservească toată Transilvania, va fi construit în Florești, devenit din anii 2010 o suburbie a Clujului.\n\n Sport \nthumb\|right\|220px\|Stadionul Dr. Constantin Rădulescu\n Infrastructură sportivă \n\n Cluj Arena\n Stadionul Dr. Constantin Rădulescu\n Sala Sporturilor „Horia Demian”\n BTarena\n Parcul sportiv Iuliu Hațieganu\n Stadionul Clujana\n Stadionul Victoria Someșeni\n Stadionul CMC\n Stadionul CUG\n Baza Sportivă Dan Anca\n Baza Sportivă Gheorgheni\n Baza Sportivă „La Terenuri”\n Baza Sportivă Unirea\n\n Fotbal \n\nÎn Cluj sunt active în prezent patru echipe de fotbal masculin:\n CFR Cluj, înființat în 1907 sub numele de Kolozsvári Vasutas Sport Club (în ), cu sediul pe Stadionul „Dr. Constantin Rădulescu”, este cel mai vechi club de fotbal încă activ din oraș. Printre rezultatele importante ale acestui club se află câștigarea Superligii României în 2008, 2010, 2012, 2018, 2019, 2020, 2021 și 2022, a Cupei României în 2008, 2009, 2010 și 2016 și a Supercupei României în 2009, 2010, 2018 și 2020. Pe plan internațional, CFR Cluj, a avut trei participări în Liga Campionilor UEFA în sezoanele 2008, 2010 și 2012. În anul 2013 și 2019, a ajuns până în șaisprezecimile UEFA Europa League.\n\n Universitatea Cluj, înființată în noiembrie 1919 de Societatea Sportivă a Studenților Români Universitari din Cluj sub tutela lui Iuliu Hațieganu, recunoscut ca prim președinte al echipei. Universitatea joacă acasă pe Cluj Arena, construit în locul stadionului Ion Moina, unde „U” și-a disputat meciurile de acasă până în anul 2008. Aceasta are în palmaresul său mai multe succese, precum clasarea pe locul al doilea în campionatul de fotbal al României în sezonul 1932–1933, câștigarea Cupei României în 1964–1965, optimile de finală în Cupa Cupelor Europene (1965–1966) și turul I al Cupei UEFA.\n Sănătatea Cluj, înființată în anul 1986 sub denumirea Clubul Sportiv Sănătatea Cluj-Napoca și redenumit ulterior Clubul Sportiv Sănătatea Servicii Publice Cluj, își dispută meciurile de acasă pe Stadionul Clujana. Cea mai mare performanță a clubului este accederea echipei în optimile de finală ale Cupei României în sezonul 2007-2008, acolo unde a fost premiată cu medalia Surpriza Cupei României.\n Victoria Cluj, cunoscută ca FC România Cluj între anii 1927 și 1936, a fost înființată în anul 1920 de către studenții de la Academia Comercială din Cluj-Napoca. A jucat în campionatul României până când a fost desființată în 1947. A fost de trei ori vicecampioană a României în sezoanele 1921–22, 1922–23, 1928–29. Reînființată în 2019, joacă pe teren propriu pe Stadionul Victoria Someșeni. Este asociată istoric cu Mănășturul.\nMai multe echipe de fotbal masculin, române, maghiare sau mixte, au funcționat în oraș în secolele XIX și XX, dar, fie au fuzionat cu alte echipe, fie au fost desființate. Printre acestea se numără:\n Ferar Cluj, club polisportiv fondat în anul 1880 sub numele de Kolozsvári Atlétikai Club (în ), secția de fotbal fiind înființată abia în 1904. Echipa are în palmares un titlu de campioană regională în sezonul 1913-14. În anii interbelici a jucat în nou-inființata Divizie B. În timpul celui de-al doilea război mondial a obținut un loc 3 în prima ligă maghiară în sezonul 1943-44, și a fost finalistă în Cupa Ungariei împotriva echipei Ferencváros. După război a obținut cea mai bună clasare în fotbalul românesc, locul 6 în Divizia A în sezonul 1946-47. În 1948 a fuzionat cu echipa CFR.\n FC Cluj (în ) a funcționat între 1908 și 1910, participând la două sezoane ale ligii rurale maghiare, seria Est, ocupând locurile 4 respectiv 5.\n Clubul Atletic Universitar Cluj (în ) a funcționat în oraș între anii 1902–1919 și din nou între 1941–1945. Prima participare a secției de fotbal a fost în liga Transilvaniei în sezonul 1913-14, ocupând locul 4 din 11. Fondat de Universitatea Franz Joseph, a funcționat împreună cu aceasta în Seghedin în perioada interbelică. Clubul a fost desființat în anul 1945.\n Academia Comercială Cluj, fondată în 1905 sub numele de Kereskedelmi Akadémia Sport Köre, și cunoscută la vremea respectivă drept Kolozsvári KASK, a câștigat 4 titluri în liga rurală maghiară, în 1908, 1909, 1910, 1912. Clubul s-a desființat în anul 1913.\n Dermata Cluj a fost un club de fotbal fondat în 1937, sponsorizat de fabrica de încălțăminte Clujana până în 1948, și desființat în 1967, prin fuziunea cu CFR Cluj. A jucat timp de un sezon în Divizia A (1947-1948).\nDouă echipe de fotbal feminin au fost fondate la Cluj:\n Olimpia Cluj, cunoscută oficial drept Fotbal Club Universitatea Olimpia Cluj-Napoca, este un club de fotbal feminin fondat în 2010. A câștigat campionatul în primul său sezon. În același an, echipa a câștigat de asemenea și Cupa României. De atunci, Olimpia a reușit eventul timp de cinci ani consecutiv (2011, 2012, 2013, 2014, 2015).\n CFF Clujana a fost un club de fotbal feminin înființat în 2001 și desființat în 2012. Are în palmares 7 titluri de campioană și 4 cupe, a reușit eventul în 4 sezoane 2004, 2005, 2006 și 2008.\n Alte sporturi \nCS Universitatea Cluj-Napoca are echipe într-un număr de alte sporturi. U-BT Cluj-Napoca este echipa de baschet masculin, care a luat ființă în anul 1948 și are în palmares 7 titluri de campioană și 5 cupe ale României. Echipa de baschet feminin, CS Universitatea Cluj-Napoca, a fost înființată în anul 1947 și deține 14 titluri de campioană a României. La handbal, echipa de masculin, a fost fondată în 1935, iar echipa de feminin în 1959. Cele mai mari performanțe ale echipei de handbal feminin au fost o finală de Cupa Challange, un sfert de finală în Cupa EHF Feminin și un sfert de finală în Cupa Cupelor.\n\nÎn fotbal american și powerlifting concurează echipa Cluj Crusaders, înființată în anul 2010, cu titluri de campioană a României în sportul de echipă în anii 2012, 2013 și 2017.\n\n Competiții \nClujul găzduiește două competiții anuale de tenis de câmp, Transylvania Open și Winners Open. Orașul a mai găzduit:\n\n Campionatele europene de gimnastică individuală din 2017\n Campionatul European de Baschet Masculin 2017\n Campionatele Europene de tenis de masă din 2021\n Campionatul European de Volei Feminin din 2021\n\n Relații externe \nCluj-Napoca este înfrățit cu 18 localități din întreaga lume:\n\n Dijon, Franța \n Zagreb, Croația \n Köln, Germania \n Nantes, Franța \n Pécs, Ungaria \n Columbia, Carolina de Sud, SUA \n Beer Șeva, Israel \n Zhengzhou, China \n Makati, Filipine \n Suwon, Coreea de Sud \n Chacao, Venezuela \n São Paulo, Brazilia \n Korça, Albania \n Parma, Italia \n Rockford, Illinois, SUA \n East Lansing, Michigan, SUA \n Rotherham, Marea Britanie \n Viterbo, Italia \n Namur, Belgia \n Ungheni, Republica Moldova \n Ningbo, China \n Qaraǵandy, Kazahstan \n Braga, Portugalia \n Eskişehir, Turcia \n\n Reprezentanțe diplomatice \nPână la centralizarea administrativă instaurată în anul 1948 odată cu preluarea puterii de către PCR, au funcționat la Cluj consulate generale ale Franței, Cehoslovaciei, Canadei ș.a. Ultima reprezentanță diplomatică străină închisă în timpul regimului comunist a fost Consulatul General al Republicii Populare Ungare, desființat în anul 1988 în contextul răcirii relațiilor româno-maghiare. Consulatul a fost redeschis în anul 1997, în urma normalizării relațiilor dintre cele două state și a semnării Tratatului de la Timișoara.\n\nReprezentanțele diplomatice acreditate de Ministerul Afacerilor Externe (România) cu sediul în Cluj sunt:\n\n Consulatul Onorific al Republicii Burundi\n Consulatul Onorific al Republicii Chile\n Consulatul Onorific al Republicii Franceze\n Consulatul Onorific al Republicii Italiene\n Consulatul Onorific al Republicii Kazahstan\n Consulatul Onorific al Republicii Macedonia de Nord\n Consiliul Britanic\n Consulatul Onorific al Statelor Unite Mexicane\n Consulatul Onorific al Regatului Țărilor de Jos\n Consulatul Onorific al Republicii Polone\n Consulatul Onorific al Republicii Sierra Leone\n Consulatul Onorific al Republicii Slovenia\n Consulatul Onorific al Regatului Spaniei\n Consulatul Onorific al Regatului Suediei\n Consulatul Onorific al Republicii Turcia\n Consulatul General al Republicii Ungare\n\n Personalități \n\n Matia Corvin (1443–1490), rege al Ungariei\n Gáspár Heltai (1490–1574), tipograf, scriitor și reformator religios\n Francisc David (1520–1579), fondatorul Bisericii Unitariene din Transilvania\nJános Apáczai Csere (1625–1659), cărturar umanist\n Ibrahim Muteferrika (1674–1745), primul tipograf otoman\n János Bolyai (1802–1860), matematician\n Carol Popp de Szathmári (1812–1887), pictor și fotograf\n Ferenc Veress (1832–1916), fotograf și inventator\n Lajos Pákey (1853–1921), arhitect șef al Clujului\n Amos Frâncu (1866–1933), om politic\n Jenő Janovics (1872–1945), actor, regizor, pionierul producției de film în Cluj\n Octavian Goga (1881–1938), poet poporanist și politician de extremă-dreapta\n Emil Isac (1886–1954), poet\n Lucian Blaga (1895–1961), scriitor modernist, academician și diplomat\n Rudolf Palocsay (1900–1978), biolog și botanist\n Abraham Wald (1902–1950), matematician\n Rezső Kasztner (1906–1957), avocat și jurnalist\n Ion Negoițescu (1921–1993), poet modernist, eseist, critic și istoric literar\nDoina Cornea (1929–2018), scriitoare și disidentă anticomunistă\n Florin Piersic (n. 1936), actor\n Ana Lupaș (n. 1940), artistă\n Béla Károlyi (n. 1942), antrenor de gimnastică\n László Tőkés (n. 1952), episcop reformat, europarlamentar\n Péter Eckstein-Kovács (n. 1956), politician și avocat\n Tudor Giurgiu (n. 1972), producător și regizor de film\n\n Note \n\n Bibliografie \n \n\n \n\n \n \n Mircea Țoca (1983). Clujul baroc''. Cluj-Napoca: Editura Dacia\n \n \n\n \n \n\n \n\n Ghiduri\n\nLegături externe \n Primăria Municipiului Cluj-Napoca\n\nCluj-Napoca\n \nCluj-Napoca\nCluj-Napoca\nCluj-Napoca\nCluj-Napoca\nCluj-Napoca\nCluj-Napoca" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii îmi poți spune despre Zona metropolitană Cluj-Napoca?" }, { "from": "assistant", "value": "Zona metropolitană Cluj este o zonă metropolitană din județul Cluj, ce cuprinde municipiul Cluj-Napoca și 19 comune din apropiere Aiton, Apahida, Baciu, Bonțida, Borșa, Căianu, Chinteni, Ciurila, Cojocna, Feleacu, Florești, Gilău, Gârbău, Jucu, Petreștii de Jos, Săvădisla, Sânpaul, Tureni, Vultureni. Suprafața totală a zonei metropolitane este de 1.603 de kilometri pătrați, ocupând 24% din teritoriul județului Cluj. Populația celor 20 de localități însumează 418.153 de persoane, dintre care 324.576 locuiesc în Cluj-Napoca..\n\nPopulație \nZona metropolitană Cluj-Napoca este una dintre cele mai mari zone metropolitane din România. Tabel cu populația și cele mai importante comunități etnice ale celor 20 de unități administrative componente, potrivit Recensământului Populației și al Locuințelor din 2011:\n\nBaza juridică \nPotrivit legislației românești, zona metropolitană este zona constituită prin asocierea pe bază de parteneriat voluntar între localitățile urbane și rurale, între care s-au dezvoltat relații de colaborare pe multiple planuri.\n\nZona metropolitană cuprinde teritoriul administrativ al orașului centru polarizator și al unităților administrativ-teritoriale cuprinse în zona de navetism a acestuia, la distanțe de până la 30 km, care respectă condiția de contiguitate spațială și în cadrul căruia s-au dezvoltat relații de cooperare pe multiple planuri.\n\nÎnființare \nZona Metropolitană Cluj s-a constituit juridic ca o asociație de dezvoltare intercomunitară, în toamna anului 2008, având ca fondatori municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Județean Cluj și 17 comune din zona periurbană a Clujului. În 2009, la zona metropolitană a aderat comuna Sânpaul, iar în 2016, comuna Săvădisla.\n\nObiective \nObiectivele pe care le urmărește Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj sunt: \n\n Creșterea competitivității economice bazate pe cunoaștere;\n Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii de transport;\n Protejarea și îmbunătățirea calitătii mediului;\n Dezvoltarea resurselor umane, creșterea gradului de ocupare și combaterea excluziunii sociale;\n Dezvoltarea economiei rurale și cresterea productivității în sectorul agricol;\n Participarea echilibrată a tuturor comunelor din zona metropolitană Cluj la procesul de dezvoltare socio-economică\n\nProiecte \nZona Metropolitană Cluj, ca lider sau partener, a derulat sau derulează o serie de proiecte cu finanțare europeană sau din Granturi SEE și Norvegiene. Printre acestea se numără:\n\n „Cetățeni digitali europeni” (Eudigit)\nURBforDAN. Management and Utilization of Urban Forests as Natural Heritage in Danube Cities\nThe Lab Cluj . Laboratorul Metropolitan de Inovare Sociala\nPata 2 . Intervenții integrate replicabile pentru locuire incluzivă și combaterea marginalizării în Zona Metropolitană Cluj\n Cluj Future of Work, componenta „Muncă informală”\n\nReferințe\n\nLegături externe" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ai detalii despre Grădina Botanică din Cluj-Napoca?" }, { "from": "assistant", "value": "Grădina Botanică „Alexandru Borza” a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, România a fost fondată în 1920 de profesorul Alexandru Borza. \n\nÎntinsă pe o suprafață de aproape 14 hectare, în partea sudică a Clujului, grădina botanică, organizată după Unirea Transilvaniei cu România, în anii activității de așezare pe temeiuri solide a universității clujene, a reușit să se dezvolte în timp atât ca și un obiectiv turistic clujean cât și ca important spațiu didactic și științific din cadrul Universității Babeș-Bolyai.\n \nEste înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii si Patrimoniului Național din România în anul 2010 (). \n\nGrădina conține pe teritoriul său peste de specii de plante din toate colțurile lumii, fiind structurată pe mai multe sectoare: ornamental, fitogeografic, sistematic, economic și medicinal. Flora și vegetația românească sunt reprezentate prin plante din câmpiile transilvane, Munții Carpați, Banat, etc.\n\nPrintre atracțiile grădinii se numără Grădina japoneză (o grădină în stil japonez cu un pârâu și o căsuță în stil japonez), Grădina romană cu vestigii arheologice din vechea colonie romană Napoca, printre care și o statuie a lui Ceres, zeița cerealelor și a pâinii, alături de plante cultivate care domină agricultura contemporană românească.\n\nIstorie \nDupă înființarea primelor universități, grădinile de plante medicinale existente pe lângă mănăstiri s-au subordonat acestora constituindu-se treptat în adevărate grădini botanice, în care științele botanice cu diferitele lor ramuri au devenit discipline de studiu. Este și cazul Grădinii Botanice “Alexandru Borza” din Cluj-Napoca, a cărei istorie a fost legată de Universitatea Românească din capitala Transilvaniei și de prezența la început, în calitate de profesor, a lui Alexandru Borza.\n\nPrecursori \nÎn anul 1872, odată cu fondarea Universității Franz Josef din Cluj, unicei catedre de botanică i s-a atașat o vastă grădină, organizată în parcul dăruit de contele Mikó Muzeului Național Ardelean, care urma să fie transformat în grădină botanică. O bogată colecție de arbori și arbuști formau fondul și începutul promițător al unei grădini botanice. La intrarea parcului se afla o clădire cu patru camere, care servea drept Institut Botanic și birou. Primul director, prof. Dr. A. Kanitz (1872-1896), nu a reușit sa organizeze o instituție solidă, cu viitor. Fondurile de care a dispus au fost modeste, din ele reușind cu greu să realizeze o școală sistematică și de plante medicinale și o mică seră pentru plante tropicale, mai mult de trei sferturi din spațiu rămânând însă neamenajat. La 1882 s-a clădit în mijlocul grădinii Institutul de Chimie. Casa contelui Mikó a fost transformată de la început în Muzeu de Zoologie, în loc să fie folosită pentru un Muzeu botanic. În 1897, când a venit al doilea director, prof. Dr. J. Istvánffi (1897-1901) s-a dărâmat și clădirea Institutului Botanic, întreaga gradină pierzându-și sensul definit inițial, în ciuda eforturilor considerabile pentru ridicarea acestei grădini la nivelul celor din vest făcute de către noul director. Abia venind la 1901 al treilea director, prof. Dr. Aladár Richter, cu o bogată experiență și vederi moderne, Grădina Botanică a fost înzestrată cu o seră mai mare, ridicată în grădina externă, care fusese lăsată în paragină până atunci. La acel moment se aștepta la o epocă de înflorire pentru aceasta instituție de cultură, însă pe neașteptate prof. Apathy și-a așezat în mijlocul grădinii botanice noul său Institut de Zoologie. Astfel Grădina Botanică împânzită cu Institutul de Chimie și Zoologie, departe de institutul său botanic nu mai putea deservi în mod serios științele botanice. \n\nDupă numeroase demersuri, directorul Aladár Richter a reușit să convingă guvernul de necesitatea unor măsuri pentru salvarea grădinii. În 1910-1912 s-a cumpărat, ca despăgubire pentru grădina muzeului un teren excelent pentru o nouă Grădină Botanică. Teritoriul respectiv, ales ondulat și accidentat, era potrivit diferitelor culturi și de o rară frumusețe peisajeră. Era înzestrat cu clădiri pentru director, personal și gospodărie. \n\nProfesorul Richter a ieșit la pensie și nu a reușit să se ocupe personal de amenajarea acestei grădini. Din lipsă de fonduri și inițiativă nici urmașul sau St. Gyorffy (1913-1919) nu a făcut-o, ci a preferat să cultive, pe timpul primului războiului mondial, zarzavat și fructe pentru spitale și a adăpostit refugiații maghiari din 1916. Noii administrații românești i-a fost dat să transforme livada de pomi fructiferi existentă într-o adevărată Grădină Botanică.\n\nCreare și dezvoltare \nMarea Unire a adus cu sine naționalizarea universității clujene, după ce corpul profesional preexistent a refuzat să recunoască dreptul de control al statului roman și să participe la activitatea universității. La 12 mai 1919, o comisie de 14 specialiști ardeleni a fost delegată de către Consiliul Dirigent al Transilvaniei să preia inventarul mobil și imobil al Universității. Pentru instituțiile cu profil biologic a fost delegat Alexandru Borza care a rămas din acest moment la Cluj. În 1920 el elaborează planul Grădinii împreună cu Kornél Gürtler. Acesta prevedea numeroase lucrări de organizare, lucrări care au început în toamna aceluiași an sub conducerea d-lui Dr. Onisifor Ghibu.\n\nSunt cumpărate două parcele vecine și astfel se intră în posesia pitorescului pârâiaș al “Țiganilor”. S-a câștigat, prin schimb, un colțișor unde se îmbină doua confluențe ale acestui pârâiaș. Sunt construite trei podulețe rustice și un pod mai mare peste acest pârâu. În același timp se desfundă peste 35 000 m² de teren pentru secția sistematică, care se plantează și însămânțează cu iarbă. Pentru asigurarea apei necesare s-a construit, în paralel, o rețea de apeducte care se alimenta dintr-un castel de apă propriu ce primea apa din rezervorul de beton al grădinii în care se varsă pârâul Țiganilor. \nS-au creat drumuri, cărări și poteci, care au fost pavate și pietruite în parte, iar altele acoperite cu nisip. S-au construit 6 răsadnițe de beton și 12 de lemn, 2 florării de zid și lemn, o casă mare de iernare pentru plantele mediteraneene, cu încălzire centrală și apă caldă, la care s-a atașat și mica seră de fier mutată din grădina veche. Totodată se mută și șopronul mare de rechizite și atelierul de tâmplărie, după ce în altă parte a curții se ridică un mic șopron-garaj pentru vehiculele Grădinii și s-a refăcut în același timp grajdul pentru cai. \nAu fost totodată reparate sau reconstruite locuințele pentru personal: s-au construit noi clădiri administrative, cum ar fi căsuțele pentru portar de la cele 2 intrări principale (cea de pe Strada Pasteur și cea de pe Gheorghe Bilașcu), s-au făcut împrejmuiri de sârmă sau scândură pe o lungime de peste 400 metri, cu porțile și portițele necesare. Întreaga parte tehnică grădinărească a acestor lucrări de creare a unei Grădini Botanice noi a fost executată de către C. Gurtler, ajutat de un personal devotat în frunte cu grădinarul șef Gheorghe Filip. Planul grădinii fiind alcătuit de un botanist, iar nu de un arhitect și fiind totodată pus în practică sub conducerea tot a unui botanist, întreaga Grădină Botanică este în primul rând o expresie a conceptelor botanice în materie de clasificare a plantelor și de fitogeografie, iar nu un parc public artistic. Stâncăriile, bazinele, grămezile de nisip și colțurile umbroase sunt făcute pentru a da plantelor condițiile naturale cele mai potrivite de care au nevoie pentru a trăi, iar nu ca și decor arhitectural. Punctul de vedere al esteticii horticulturii și al arhitecturii decorative a fost trecut pe planul al doilea, dându-se prioritate cerințelor botanice și crescând astfel valoarea științifică a întregii instituții.\n\nÎn toamna anului 1923 s-au terminat lucrările de construire a instalațiilor hidraulice proprii ale Grădinii, alcătuite la acel moment din următoarele piese: un baraj pentru Pârâul Țiganilor, un bazin de colectare a apei, casa de pompe cu motor pe benzină, castelul de apă cu rezervor (capacitate de 80 000 kg apă) având o scară de acces până în vârf și o galerie care servește și astăzi drept punct de admirare a panoramei Grădinii și întregului oraș, o rețea de distribuție în întreaga grădină cu 25 hidranți. În apropiere sunt prezente, de asemenea, două bazine mari semi-eliptice din beton și 34 de bazinașe pătrate (aflate în legătură cu instalațiile hidraulice), în care au fost plantate numeroase plante exotice. Tot în 1923 s-au amenajat aproape complet grupele sistematice ordonate după un plan original, s-au construit stâncării pentru plantele mediteraneene și s-au organizat diferite grupe ornamentale ale plantelor. S-a pavat o mare parte din drumul principal al Grădinii și a fost afișat la ambele intrării ale Grădinii planul grădinii, executat în culori. În cursul anilor 1923-1924 s-a făcut un nou pas către terminarea amenajării grădinii: s-au întocmit și așezat grupele biologice, ecologice și genetice cuprinzând numeroase secții (economia de apă a plantelor, apărarea acestora împotriva secetei, conservarea speciei, geneza speciilor).\n\nÎn paralel au fost efectuate numeroase lucrări pregătitoare pentru așezarea grupelor est-asiatice și în special pentru amenajarea grădinii japoneze pe insula din lacul artificial. Lanternele de piatră au fost pregătite la Scoală de Arte și Meserii din Zlatna, iar podul, în stil japonez, în atelierul institutului. Astfel pe drumul care începe cu fântâna de piatră pitorească și până la pădurea de brad ce alcătuiește un fond admirabil pentru întregul peisaj s-a amenajat o grădină japoneză, cu plante din flora Orientului Îndepărtat. Grădina prezintă o serie de elemente arhitecturale specifice Țării Soarelui Răsare: insula împodobită cu diferite plante, un pod curbat și ornamentat în stilul tradițional japonez, alături de un „mon” - poarta sacră și în jurul lacului au fost așezate patru lanterne de piatră. În acest cadru specific japonez sunt cultivate numeroase plante ale Japoniei.\n\nÎn 1924 se reconstituie și adaptează palmarul de la vechea Grădină. Lucrarea, destul de complicată de altfel, a fost executată de 2 firme particulare, palmierii și celelalte plante mari ajungând în final sub siguranța unui nou acoperiș. Tot acum s-a construit drumul prin păduricea de brădet și s-au pavat numeroase cărări în noua Grădină.\nPână la acest moment Grădina nu fusese una publică. Dat fiind progresul deosebit al stadiului amenajărilor, conducerea Grădinii Botanice hotărăște că este momentul să o deschidă și pentru public. Astfel la 25 iunie 1925, directorul a invitat reprezentanții ziarelor locale și naționale, prezentându-le Grădina și explicându-le istoricul organizării ei. Toate ziarele au scris în edițiile următoare despre frumusețea și scopurile științifice ale acestei instituții realizată într-o perioadă atât de scurtă de către administrația românească. În perioada anilor 1929-1930, Senatul Universității a repartizat o sumă necesară pentru împrejmuirea spre strada Louis Pasteur a Grădinii și pentru începerea construirii unui complex de sere.\n\nÎn 1960 au fost date în folosință serele noi ale grădinii cu cele 6 compartimente. În perioada 1963-1964 s-au asfaltat principalele alei ale grădinii, s-a consolidat lacul din Grădina Japoneză și înlocuit gardul împrejmuitor din lemn cu unul nou, de beton. După 1986 au fost desfășurate o serie de lucrări de refacere a fundului lacului Grădinii Japoneze și a canalizării acestuia. Lucrările nu au fost încă finalizate din lipsă de fonduri, la momentul actual lacul fiind desecat. Din 1997 până în prezent s-a inițiat un program de reparații al complexelor de sere, la Institutul Botanic, s-au asfaltat alei și s-a modernizat iluminatul public. La o parte din alei li s-a schimbat pavajul din asfalt cu unul nou, mult mai estetic. Lucrările au fost derulate însă cu greutate, fondurile disponibile nefiind nici pe departe suficiente.\n\nFloră și vegetație \nLa momentul de față grădina deține peste 10 000 de specii de plante, număr foarte mare pentru o grădină botanică, fapt care a dus la o evaluare a Grădinii printre cele mai prestigioase din lume. Flora și vegetația din România este reprezentată foarte bine prin plante aduse din Banat, Moldova, Oltenia, dunele maritime ale Mării Negre, Câmpia și Podișul Transilvan, dar și din Munții Carpați. Relieful variat a permis aducerea de plante din munții Caucaz, Balcani, Himalaya, dar și din zona Mării Mediterane.\n\nCompartimentare \nPentru a crea condițiile cele mai propice plantelor a fost realizată o împărțire a spațiului în mai multe sectoare:\n\n Sectorul ornamental - Aici sunt cultivate zeci de specii a câtorva sute de plante lemnoase și ierboase care încântă vizitatorii de-a lungul întregului an în zone cum ar fi Grădina Japoneză, Rosariumul și Grădina Mediteraneană;\n Sectorul fitogeografic conține o colecție de plante aranjate în funcție de asociațiile lor naturale;\n Sectorul sistematic - un mare număr de specii grupate pe familii, care la rândul lor sunt dispuse după ordine și clase, din punct de vedere filogenetic;\n Sectorul economic este format dintr-o serie de plante cultivate pentru utilitatea lor industrială/economică, cum ar fi cocotierul sau palmierul de ulei;\n Sectorul medicinal - plante cunoscute datorită proprietăților lor medicale și curative.\n\nSere \n\nComplexul de sere existent este format din 2 grupe cu un total de șase sere (în suprafață totală de peste 3 500 de m²) în care sunt cultivate plante ecuatoriale și tropicale:\n\n Sera cu plante acvatice – aici se poate admira lotusul amazonian cu frunze de peste 1,5 m diametru, \n Sera cu palmieri – peste 80 de specii de palmieri decorativi sau industriali (cocotierul, palmierul de ulei), aduse din Japonia, Australia, Asia și Insulele Canare \n Sera cu vegetație din Australia și mediteraneană – diverse specii de ficus, ferigi, \n Sera cu orhidee și ferigi, \n Sera cu bromeliacee,\n Sera cu plante suculente.\n\nGrădina romană \n\nGrădina Romană, sau Grădina lui Pliniu, este dispusă în jurul statuii zeiței romane a agriculturii Ceres, în acest spațiu fiind aranjate o serie de piese arheologice descoperite în orașul roman Napoca, printre care și două sarcofage romane. Aici se află totodată o colecție de plante care decorau odinioară grădinile romane.\n\nGrădina japoneză \n\nGrădina Japoneză este aranjată în stilul tradițional gyo-no-niwa și cuprinde elemente de peisaj specifice Japoniei, aranjate într-un cadru tradițional japonez: un lac creat artificial, în mijlocul căruia se află o mică insulă legată de marginile lacului pe o parte printr-un pod curbat japonez la capătul căruia se află o poartă sacră japoneză, iar pe partea opusă se află un podeț din piatră. În jurul lacului sunt dispuse patru lanterne de piatră, zona fiind amenajată cu plante aduse din Orientul Îndepărtat.\n\nContribuții științifice \nDe-a lungul timpului grădina a reușit să dezvolte relații de colaborare cu peste 450 de instituții similare din peste 80 de țări, în domeniul botanicii. Grădina a devenit unul dintre membrii fondatori ai Asociației Grădinilor Botanice din România, iar în incinta sa se află Institutul Botanic al Facultății de Biologie și Geologie, care cuprinde o serie de instituții culturale și științifice.\n\nInstituții patronate \nSub patronajul Grădinii Botanice se află o serie de instituții cu scop științific, didactic și cultural:\n\n Muzeul Botanic din incintă deține peste 7 000 de piese și exponate, care sunt admirate de către vizitatori și folosite cu scop didactic și științific;\n Herbarul Grădinii Botanice este cel mai mare din România, cu peste 650 000 de eșantioane de plante din toate regiunile lumii, cu o valoare științifică deosebită și aflat mereu la dispoziția studenților și a cercetătorilor;\n Biblioteca de Botanică este adăpostită la parterul Institutului Botanic și deține materiale de la instituții cum ar fi Asociația Muzeului Ardelean, Biblioteca Institutului Botanic, Catedra de Botanică a Universității Clujene precum și din donații de la o serie de oameni de știință clujeni cum ar fi Alexandru Borza, Onoriu Rațiu ș.a.\n\nPublicații proprii \nGrădina editează, în același timp, o serie de publicații prin care își promovează activitatea:\n Catalogul de Semințe este o publicație anuală prin care instituția clujeană realizează schimburi de semințe cu peste 500 de instituții botanice de pe tot globul. În acest fel Grădina obține specii noi de plante pe care le adaugă colecției sale.\n Revista „Contribuții Botanice” conține lucrări științifice din domeniul botanicii.\n Revista „Flora Romaniae Exsicca” este o publicație prin care Grădina Botanică realizează schimburi de material de herbar cu alte instituții botanice din lume.\n\nMisiune \nÎn prezent, în grădinile botanice existente în lume se estimează că sunt peste 4 milioane exemplare de plante, aparținând la aproximativ 80 000 specii, multe dintre ele pe care de dispariție. În perioada ultimilor zeci de ani, dată fiind degradarea rapidă a habitatelor naturale ca urmare a supraexploatării, poluării, intensificării deșertificării s-a accelerat ritmul de dispariție al speciilor vegetale, fapt care a impus reconsiderarea rolului și importanței grădinilor botanice, care trebuie să depună eforturi în conservarea bio-diversității mondiale.\n\nMisiunea globală a acestora trebuie să urmărească oprirea pierderii de specii și a diversității lor genetice în lume. Grădina botanică clujeană și-a impus încadrarea în aceste noi cerințe, inițiind cu succes cercetări privind posibilitățile de conservare, a unor specii valoroase din flora României, în special a celor periclitate sau endemice.\n\nGalerie de imagini\n\nVezi și \n Alexandru Borza\n Grădină botanică\n Lista grădinilor botanice\n\nBibliografie \n Le Jardin Botanique „Alexandru Borza\", Cristea V., Micle F., Crisan F., Camerino, 1997\n Grădina Botanică. Ghid, Rațiu O., Micle F., Cluj-Napoca, 1978\n Le Jardin Botanique de Cluj, Pop E., Cluj-Napoca, 1966\n Călăuza Grădinii Botanice din Cluj, Țopa E., Cluj-Napoca, 1956\n Grădina Botanică din Cluj, Emil Pop, 1966\n\nLegături externe \n\n Grădina Botanică din Cluj-Napoca, pagina oficială, inclusiv harta grădinii\n Grădina Botanică \"Alexandru Borza\" din Cluj-Napoca, Universitatea Babeș-Bolyai \n Gradina Botanică “Alexandru Borza” din Cluj\n Grădina botanică cu multe imagini și informații\n Imagini din Grădina Botanică - prezentare video\n\nVaria \n\nSculptorul clujean Szeszák Ferenc (1881-1919) este creatorul statuii ce o înfățișează pe Gyarmathiné Hory Etelka, numită și \"Marea Doamnă a Călatei\", cea care a atras atenția lumii asupra artei populare din zona etnografică Călata. Această statuie se află în Grădina Botanică din Cluj, în spatele Turnului de Apă, fără nicio mențiune despre sculptor sau despre persoana reprezentată. Multă lume crede că statuia o reprezintă pe împărăteasa Sissi a Austriei.\n\nNote \n\nCluj-Napoca\nCluj-Napoca\nTurismul în județul Cluj\nGeografia Clujului" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii îmi poți spune despre Hectar?" }, { "from": "assistant", "value": "Hectarul (abreviat ha) este o unitate de măsură a suprafeței. Un hectar este egal cu 10.000 m², 0,01 km² sau 100 ari.\n\nCu alte cuvinte, un hectar este aria unui pătrat cu latura de 100 de metri. O sută de hectare sunt echivalente cu 1 km² (un kilometru pătrat).\n\nPentru comparație, suprafața unui teren de fotbal regulamentar are între 0,45 ha și 0,825 ha.\n\nNote\n\nUnități de arie" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți detalia informațiile despre Metru?" }, { "from": "assistant", "value": "Metrul este o unitate de măsură pentru lungime. Un metru este distanța parcursă de lumină prin vid într-un \ninterval de timp de dintr-o secundă.\n\nMetrul este una dintre cele 7 unități fundamentale ale Sistemului Internațional (SI).\n\nMultipli și submultipli ai metrului \nPrin adăugarea de prefixe SI, se obțin alte unități de măsură, la diverse scări necesare în diferite domenii de activitate. Aceste unități, multiplii și submultiplii metrului, sunt:\n\nIstoric \nOriginea metrului datează din secolul al XVIII-lea. Au existat două variante:\n din lungimea cercului meridian sau, echivalent, 10−7 din distanța de la pol la ecuator de-a lungul unui meridian;\n lungimea unui pendul gravitațional cu perioada de oscilație de 2 secunde.\nÎn 1791, după Revoluția Franceză, s-a ales prima variantă, pe considerentul de-a putea oferi fiecărui stat posibilitatea de-a determina lungimea unui metru. Anume, orice țară are acces la un arc dintr-un meridian, lucru care permite măsurarea lungimii cercului meridian. Deoarece perioada de oscilație a pendulului gravitațional depinde de accelerația gravitațională care la rândul ei variază cu latitudinea, pentru aplicarea definiției este necesar accesul la un punct de pe Pământ de la o anumită latitudine.\n\nÎn urma măsurătorilor, s-a realizat un etalon constând dintr-o bară dintr-un aliaj de platină, având trasate două marcaje la distanță de un metru unul de celălalt. Ulterior s-a constatat că, dintr-o eroare legată de calculul turtirii Pământului, distanța etalon era cu 0,2 mm mai mică decât definiția originală; s-a stabilit însă ca etalonul să rămână definiția unității de măsură.\n\nÎn 1960, definiția metrului a fost înlocuită cu lungimea egală cu 1.650.763,73 lungimi de undă în vid ale radiației care corespunde tranziției între nivelele 2p10 și 5d5 ale atomului de kripton 86.\n\nÎn 1983, această definiție a fost înlocuită cu definiția curentă, distanța parcursă de lumină în vid în dintr-o secundă. Urmarea este că viteza luminii în vid este fixată prin definiție la valoarea de 299.792.458 m/s.\n\nVezi și \n metru pătrat\n metru cub\n\nNote \n\nUnități de lungime\nUnități SI fundamentale" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ar trebui să știu despre Comunitatea Valenciană?" }, { "from": "assistant", "value": "Comunitatea Valenciană (oficial și în valenciană Comunitat Valenciana, spaniolă Comunidad Valenciana) este o comunitate autonomă în estul Spaniei. Este cunoscută în istorie ca și Regatul Valenciei (valenciană Regne de València, spaniolă Reino de Valencia). Este a patra cea mai populată comunitate autonomă spaniolă după Andaluzia, Catalonia și Comunitatea Madrid, cu peste cinci milioane de locuitori. Capitala sa omonimă Valencia este al treilea oraș ca mărime și zonă metropolitană din Spania. Este situat de-a lungul coastei mediteraneene, în partea de est a Peninsulei Iberice. Se învecinează cu Catalonia la nord, Aragon și Castilla-La Mancha la vest și Murcia la sud, iar Insulele Baleare sunt la est. Comunitatea Valenciană este formată din trei provincii: Castelló, Valencia și Alacant.\n\nConform Statutului de Autonomie al Valencia, poporul valencian este o naționalitate. Originile lor datează de la cucerirea aragoneză din 1238 a Taifa din Valencia. Regatul nou-înființat al Valencia a beneficiat de propria sa entitate juridică și de instituții administrative ca o componentă a Coroanei Aragonului, sub controlul blănurilor din Valencia. Valencia și-a cunoscut Epoca de Aur în secolul al XV-lea, devenind capitala economică a Coroanei. Instituțiile și legile locale au continuat în timpul unirii dinastice a monarhiei spaniole moderne timpurii, dar au fost suspendate în 1707 ca urmare a războiului de succesiune spaniol. Naționalismul valencian a apărut spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ducând la concepția modernă a Țării Valenciane. Actuala comunitate autonomă din cadrul instituției de autoguvernare a Generalitat Valenciana a fost înființată în 1982 după tranziția spaniolă.\n\nLimbile oficiale sunt spaniola și valenciana (numele oficial și tradițional folosit în Comunitatea Valenciană pentru a se referi la ceea ce este cunoscut în mod obișnuit ca limba catalană). Începând cu 2020, populația Comunității Valenciane cuprindea 10,63% din populația spaniolă.\n\nScurt istoric \nTeritoriul a fost parte a califatului Cordoba în sec. al XI-lea. A fost cucerit de comandamentul spaniol El Cid în anii 1094-1099. Apoi a fost recucerit de mauri în anul 1299. În anul 1238 a fost cucerit de regele spaniol Iacob I de Aragon și deținut ulterior de acesta.\n\nEconomie \nComunitatea Valenciană este una dintre cele mai fertile zone agricole din bazinul mediteraneean. Se cultivă portocale, orez, struguri și măsline. Este dezvoltată producția manufacturieră.\n\nOrașe \nPrincipalele orașe sunt: \n València (spaniolă Valencia), capitala provinciei cu același nume, festival faimos, Fallas pe 19 martie.\n Alacant (spaniolă Alicante), capitala provinciei cu același nume, faimos pentru nugaua sa tare sau turrón duro (valenciană torró). Festival faimos: Fogueres pe 24 iunie.\n Castelló de la Plana (spaniolă Castellón de la Plana), capitala provinciei cu același nume.\n Xixona (spaniolă Jijona), faimos pentru nugaua sa fină sau turrón de Jijona (valenciană torró de Xixona).\n Elx (spaniolă Elche), faimos pentru pădurile de palmieri numite Palmeral și pentru Piesa Misterului, parte a Patrimoniului Mondial al UNESCO.\n Vila-real (spaniolă Villarreal) , producător important de ceramică și cărămidă.\n Elda, producător important de încălțăminte.\n Villena, producător important de încălțăminte. Festival faimos: „Moros y Cristianos”, din septembrie.\n Buñol (valenciană Bunyol), faimos pentru Tomatina, din ultima zi de miercuri din august.\n\nProvincii \nComunitatea Valenciană cuprinde provinciile: \n Provincia Castelló\n Provincia Valencia\n Provincia Alacant\n\nRâuri importante \n Turia (valenciană Túria)\n Júcar (valenciană Xúquer)\n Segura\n\nNote\n\nComunități autonome din Spania" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Madrid (comunitate autonomă)?" }, { "from": "assistant", "value": "Madrid este una din cele 17 comunități autonome ale Spaniei, localizată în centrul țării. Consistă în provincia Madrid, și conține orașul Madrid ca și capitală a provinciei, a comunității și a țării.\n\nMai mult de jumătate din populație comunității locuiește în capitală. Alte orașe aflate în comunitate sunt: Alcala de Henares, San Lorenzo de El Escorial și Aranjuez. \n\nExistă 179 de localități în comunitatea Madrid. Vezi: Lista localităților din Madrid.\n\nMadrid are graniță cu comunitățiile autonome Castilia-Leon (prin provinciile Ávila și Segovia) și Castilia-La Mancha (prin provinciile Guadalajara, Cuenca și Toledo).\n\nMadrid era mai demult considerat parte a regiunii La Mancha (vezi: Castilia-La Mancha), dar a devenit o singură comunitate la începutul sistemului autonomía, datorită marii deferențe economice între Madrid și terenurile din Manchego.\n\nÎn Comunitatea Madrid, 13,09% din popoulație e alcătuită din imigranți, din care români 12,35%, adică aproximativ 96.000 de locuitori.\n\nProvinciile Spaniei\nComunități autonome din Spania" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ar trebui să știu despre Listă de localități din Madrid?" }, { "from": "assistant", "value": "Aceasta este o listă a celor 179 municipalități cu numărul de locuitori din provincia și comunitatea autonomă Madrid, Spania.\n\nNote\n\nVezi și \n Geografia Spaniei\n Listă de orașe din Spania\n\nLegături externe \n INE (spaniolă)\n Date statistice municipale și zonale ale Comunității Madrid Institutul de Statistică al Comunității Madrid (spaniolă)\n Informații despre municipiile Comunității Madrid Guía Madrid Rural (spaniolă)\n\nMadrid\nMadrid (comunitate autonomă)" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți detalia informațiile despre Lista orașelor din Spania?" }, { "from": "assistant", "value": "Următoare listă conține cele mai importante orașe din Spania. Capitalele comunitățiilor autonome sunt indicate prin \"(CA)\".\n\nPeninsulă \n \n Badajoz\n Barcelona (CA)\n Bilbao (Bilbo)\n Blanes\n Buñol\n Cáceres\n Cádiz\n Cartagena\n La Coruña (A Coruña)\n Ferrol\n Gijón\n Gerona (Girona)\n Huelva\n Huesca\n León\n Lerida (Lleida)\n Logroño\n Lugo\n Madrid (Capitala țării), 2,8 milioane loc. 1\n Málaga\n Marbella\n Mataró\n Murcia\n Ourense\n Oviedo\n Pamplona\n Pontevedra\n Ronda\n San Sebastián (Donostia)\n Santander\n Santiago de Compostela (CA)\n Sevilla\n Soria\n Valencia\n Vigo\n Tarragona\n Torrevieja\n Zaragoza\n\nInsulele Baleare \n\n Palma de Mallorca\n\nInsulele Canare \n Las Palmas de Gran Canaria\n San Cristóbal de La Laguna (Tenerife)\n Santa Cruz de Tenerife\n Santa Cruz (La Palma)\n Valverde (El Hierro)\n\nAlte teritorii spaniole \n Ceuta\n Melilla\n\nSpania, Listă de orașe din\nSpania\nOrașe\nLista" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante poți oferi despre Everest?" }, { "from": "assistant", "value": "Vârful Everest este cel mai înalt punct de pe Pământ, cu o altitudine de 8848 m deasupra nivelului mării. Se află în Munții Himalaya, la coordonatele 27°59'20.62\" N și 86°55'28.27\" E (coordonatele verificate pe Google Earth 26/11/06), pe granița dintre Nepal și Tibet (China). În nepaleză numele muntelui este , Sagarmāthā (Mama oceanului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (mama universului). Numele din limba engleză, Everest, a fost dat în onoarea topografului britanic Sir George Everest.\n\nDescoperirea celui mai înalt vârf \n\nÎn 1808, guvernul britanic a inițiat Marele studiu trigonometric al Indiei, cu scopul de a determina poziția și numele celor mai înalți munți din lume. Începând cu sudul Indiei, echipele de geodezi au avansat treptat spre nord folosind, pentru a măsura cât mai precis posibil altitudinile, teodolite uriașe care cântăreau și care trebuia să fie duse fiecare de câte 12 oameni. Ei au ajuns la poalele munților Himalaya la începutul anilor 1830, dar Nepalul nu a permis intrarea britanicilor în țară din cauza suspiciunilor de agresiune politică și posibilă anexare. Cererile geodezilor de a intra în Nepal au fost refuzate.\n\nBritanicii au fost obligați să-și continue observațiile din Terai, o regiune la sud de Nepal dispusă paralel cu munții Himalaya. Condițiile de viață din Terai erau dificile din cauza ploilor torențiale și a malariei — trei membri ai echipei au murit de malarie și alți doi a trebuit să se retragă din cauza problemelor de sănătate.\n\nCu toate acestea, în 1847, britanicii au insistat și au inițiat unele observații detaliate ale vârfurilor din Himalaya din stații de observație aflate până la distanță. Vremea i-a forțat să-și limiteze observațiile la ultimele trei luni ale anului. În noiembrie 1847, Andrew Waugh, Geodez General al Indiei, a efectuat câteva observații de la stația Sawajpore aflată în capătul estic al munților Himalaya. La acea vreme, Kangchenjunga era considerat cel mai înalt vârf din lume, iar Waugh a observat un vârf în spatele lui, la aproximativ distanță. John Armstrong, unul din oficialii lui Waugh, a văzut și el culmea dintr-un loc mai la vest, și a denumit-o vârful „b”. Waugh a scris mai târziu că observațiile arătau că vârful „b” este mai înalt decât Kangchenjunga, dar din cauza distanței mari de la care s-au făcut observațiile, era nevoie de altele mai de aproape pentru a confirma rezultatul. În anul următor, Waugh a trimis un oficial geodez înapoi în Terai pentru a observa mai de aproape vârful „b”, dar norii au împiedicat toate tentativele.\n\nÎn 1849, Waugh l-a trimis pe James Nicolson în zonă. Nicolson a reușit să facă două observații din Jirol, de la distanță. Nicolson a luat apoi cel mai mare teodolit și s-a îndreptat spre est, efectuând peste 30 de observații din cinci poziții diferite, cea mai apropiată fiind la distanță de vârf.\n\nNicolson s-a retras în Patna pe Gange pentru a efectua calculele necesare pe baza observațiilor. Datele sale i-au furnizat o altitudine medie de pentru vârful „b”, dar el nu a luat în calcul refracția luminii care distorsionează înălțimile. Numărul indica, însă, în mod clar că vârful „b” era mai înalt decât Kangchenjunga. Din păcate, Nicolson s-a îmbolnăvit de malarie și a fost obligat să revină acasă, fără să-și termine calculele. Michael Hennessy, unul din asistenții lui Waugh, începuse să denumească vârfurile cu numere romane, Kangchenjunga fiind denumit Vârful IX, iar vârful „b” devenind cunoscut sub numele de Vârful XV.\n\nÎn 1852, la cartierul general al geodezilor din Dehradun, Radhanath Sikdar, un matematician și geodez indian din Bengal, a fost primul care a identificat Everest ca fiind cel mai înalt vârf din lume, folosind calcule trigonometrice pe baza măsurătorilor lui Nicolson. Un anunț oficial asupra faptului că Vârful XV este cel mai înalt a fost amânat timp de câțiva ani, timp în care calculele au fost verificate în mod repetat. Waugh a început să lucreze pe datele lui Nicolson în 1854, și, împreună cu echipa sa, a petrecut aproape 2 ani lucrând la calcule, încercând să trateze problemele refracției luminii, presiunii atmosferice, și temperaturii aerului de-a lungul marilor distanțe de la care s-au făcut observațiile. În cele din urmă, în martie 1856 a anunțat rezultatele într-o scrisoare adresată adjunctului său din Calcutta. A declarat că Kangchenjunga are , iar Vârful XV are . Waugh a concluzionat că Vârful XV este „foarte probabil cel mai înalt din lume”. Înălțimea vârfului XV a rezultat din calcule a fi exact (), dar public a fost declarată a fi (), pentru a evita să lase impresia că înălțimea calculată este doar o estimare rotunjită.\n\nOdată calculată înălțimea, următoarea problemă a fost identificarea unei denumiri a vârfului. Politica studiului era aceea de a păstra numele locale dacă acest lucru este posibil (de exemplu, Kangchenjunga și Dhaulagiri erau nume locale), Waugh a argumentat că nu poate găsi niciun nume local folosit în mod curent. Căutarea lui Waugh după un nume local a fost împiedicată de faptul că Nepal și Tibet erau la acea vreme închise pentru străini. Existau numeroase nume locale, cel mai cunoscut în Tibet vreme de câteva secole fiind Chomolungma, nume ce apărea pe o hartă din 1733 publicată în Paris de geograful francez D'Anville. Totuși, Waugh a afirmat că, dată fiind pleiada de nume locale, este dificil să favorizeze un nume față de celelalte. Astfel, el a hotărât ca vârful XV să fie botezat după George Everest, predecesorul său în funcția Geodez General al Indiei. El scria:\nAm fost învățat de respectatul meu șef și predecesor, Colonel Sir George Everest, să acord fiecărui obiect geografic numele sau apelativul său local. Dar avem un munte, foarte probabil cel mai înalt din lume, fără vreun nume local pe care să-l putem descoperi, al cărui apelativ local, dacă există, foarte probabil nu va fi descoperit înainte să ni se dea voie să pătrundem în Nepal. Între timp, îmi revine datoria și privilegiul…să dau un nume prin care să fie cunoscut cetățenilor și geografilor și să devină un cuvânt bine cunoscut în rândul națiunilor civilizate.\n\nGeorge Everest s-a opus numelui propus de Waugh și a comunicat Royal Geographical Society în 1857 că numele Everest nu poate fi scris în hindi și nu poate fi pronunțat de \"locuitorii Indiei\". Numele propus de Waugh a rămas însă valid, în ciuda obiecțiilor sale, și în 1865, Royal Geographical Society a adoptat oficial denumirea de „Muntele Everest” ca nume al celui mai înalt munte din lume.\n\nDenumirea \nNumele tibetan al Muntelui Everest este Chomolungma sau Qomolangma (, ceea ce înseamnă „Mama sfântă”), iar transliterarea numelui din chineză este (), ce face referire la Mama Pământ; traducerea în chineză a numelui tibetan este Shèngmǔ Fēng (). Conform relatărilor englezești de la jumătatea secolului al XIX-lea, numele local al muntelui în regiunea Darjeeling era Deodungha, sau „Muntele Sfânt”.\n\nÎn 1865, muntele a primit oficial numele englezesc din partea Royal Geographical Society în urma propunerii lui Andrew Waugh. Waugh a botezat numele după George Everest, întâi folosind numele de Mont Everest, și apoi Mount Everest. Totuși, pronunția modernă a numelui muntelui Everest în limba engleză, este în realitate diferită de pronunția folosită de Sir George pentru propriul său nume de familie, și anume .\n\nSpre sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți cartografi europeni credeau că numele local al muntelui este \"Gaurisankar\", făcând confuzie cu un alt vârf, Gauri Sankar, aflat în apropiere.\n\nLa începutul anilor 1960, guvernul nepalez a denumit oficial Muntele Everest Sagarmatha (सगरमाथा).\n\nÎn 2002, organul de presă al Partidului Comunist Chinez, Rénmín Rìbào a publicat un articol în care se pleda împotriva utilizării numelui englezesc al muntelui în Occident, insistând ca acesta să fie denumit după numele tibetan. Ziarul argumenta că numele chinezesc (de fapt nume tibetan) era mai vechi decât cel englezesc, Muntele Qomolangma fiind marcat pe o hartă chinezească veche de peste 280 de ani.\n\nMăsurări \n\nÎn 1856, Andrew Waugh a anunțat că Everest (pe atunci denumit vârful XV) are înălțime, după câțiva ani de calcule pe baza observațiilor efectuate în cadrul Marii ridicări topografice.\n\nMai recent, s-a arătat că muntele are înălțime, deși există variații ale măsurătorilor. La 9 octombrie 2005, după câteva luni de măsurători și calcule, Biroul de Stat pentru Geodezie și Cartografie din China a anunțat oficial că înălțimea Muntelui Everest este de ±. Această instituție a afirmat că este cea mai precisă măsurătoare efectuată. Această înălțime este cea a celui mai înalt punct de piatră și nu a gheții și zăpezii care-l acoperă. Echipa chineză a măsurat și o adâncime a stratului de gheață și zăpadă de , ceea ce corespunde unei altitudini totale de . Grosimea zăpezii și a gheții variază în timp, fiind imposibil de determinat o înălțime absolută a acestui strat.\n\nAltitudinea de a fost determinată prima oară de un studiu indian din 1955, efectuat aproape de munte, folosind teodolite. Rezultatul a fost confirmat de o măsurătoare chinezească din 1975. În ambele cazuri, a fost măsurată înălțimea totală, cu tot cu stratul de zăpadă de pe vârf. În mai 1999, o expediție americană, condusă de Bradford Washburn, a plasat un dispozitiv GPS pe cel mai înalt punct stâncos. Rezultatul dat de aparat a fost o altitudine de , la o grosime a gheții de încă . Deși nu a fost recunoscută oficial de Nepal, această cifră este des folosită. Incertitudinea dată de forma Pământului pune sub semnul întrebării măsurătorile efectuate în 1999 și 2005.\n\nO hartă fotogrammetrică (la scara de 1:50,000) a regiunii Khumbu, inclusiv partea sudică a Muntelui Everest, a fost alcătuită de Erwin Schneider în cadrul Expediției Internaționale în Himalaya din 1955, care a încercat cucerirea vârfului Lhotse. O hartă topografică și mai detaliată a zonei Everestului a fost realizată la sfârșitul anilor 1980 sub îndrumarea lui Bradford Washburn, folosind fotografii din aer.\n\nSe consideră că tectonica plăcilor din zonă are ca efect creșterea în înălțime a vârfului și migrarea sa către nord-est. Două relatări sugerează că vitezele de schimbare sunt de creștere în înălțime și migrare către nord-est, dar o altă sursă dă o mișcare laterală mai puternică (),\nși s-a sugerat și că s-ar micșora.\n\nSe consideră că regiunea Muntelui Everest, și a munților Himalaya în general, suferă o topire a gheții din cauza încălzirii globale.\n\nComparații \n\nEverest este muntele al cărui vârf se află la cea mai mare distanță de nivelul mării. Câțiva alți munți sunt uneori numiți „cel mai înalt munte din lume” pe diferite criterii. Mauna Kea din Hawaii este cel mai înalt munte măsurat de la baza sa; se ridică la peste măsurat de la baza sa de pe fundul oceanului, având însă doar peste nivelul mării.\n\nÎn funcție de același criteriu, înălțimea de la bază la vârf, Vârful Denali, din Alaska, este și el mai înalt ca Everest. Deși are deasupra nivelului mării doar , Denali se înalță dintr-o câmpie aflată la , având o înălțime de la bază la vârf de ; o cifră des utilizată este cea de . Prin comparație, înălțimea bazei Muntelui Everest se situează de la pe partea sudică până la înspre Podișul Tibet, rezultând o înălțime de la bază la vârf de .\n\nVârful Chimborazo din Ecuador este cu mai departe de centrul Pământului () decât Everest (), deoarece Pământul este mai bombat la Ecuator. Totuși, Chimborazo are o înălțime de doar peste nivelul mării, și după acest criteriu nu este nici măcar cel mai înalt vârf din Anzi.\n\nTrasee spre vârf \n\nEverest are două trasee principale, creasta de sud-est dinspre Nepal și cea de nord-est dinspre Tibet, precum și alte trasee mai rar utilizate. Dintre cele două rute principale, cea de sud-est este mai ușoară și mai des utilizată. Acesta a fost și traseul folosit de Edmund Hillary și Tenzing Norgay în 1953 și prima recunoscută dintre cele cincisprezece care duc spre vârf. Acesta a fost, însă, un traseu ales mai mult din rațiuni politice decât pragmatice întrucât granițele Chinei erau închise pentru occidentali în anii 1950 după ce China Comunistă a preluat controlul asupra Tibetului de la Republica China.\n\nCele mai multe tentative de escaladare au loc în luna mai, înainte de anotimpul musonic de vară. Odată cu apropierea anotimpului musonic, o schimbare în curentul jet îl împinge înspre nord, reducând vitezele medii ale vântului în zonele superioare ale muntelui. Se fac încercări uneori și după musoni, în septembrie și octombrie, când curentul jet este din nou împins temporar spre nord, dar atunci zăpada depusă de musoni și vremea mai instabilă fac escaladările mai dificile.\n\nCreasta sud-estică \nAscensiunea pe creasta sud-estică începe cu drumul până la Tabăra de Bază aflată la altitudine la sud de Everest, în Nepal. Expedițiile de regulă încep cu o călătorie cu avionul de la Kathmandu până la Lukla ( altitudine) și de acolo prin Namche Bazaar. Alpiniștii urcă apoi spre Tabăra de Bază, drum ce durează de regulă între șase și opt zile, permițându-le aclimatizarea la altitudinile mari pentru a preveni răul de altitudine. Echipamentul și proviziile sunt transportate cu iaci, dzopkyos (iaci hibrizi) și hamali până la tabăra de bază de pe ghețarul Khumbu. Când Hillary și Tenzing au escaladat Everest în 1953, ei au pornit din Valea Kathmandu, întrucât nu existau la acea vreme drumuri mai spre est.\n\nAlpiniștii petrec apoi câteva săptămâni în tabăra de bază, obișnuindu-se cu altitudinea. În acest timp, șerpașii, împreună cu unii membri ai expediției, instalează scări și corzi în căderea de gheață Khumbu. Seracurile, crevasele și blocurile de gheață instabile fac din această zonă una dintre cele mai periculoase sectoare ale traseului. Mulți alpiniști și șerpași au murit acolo. Pentru a reduce riscul, alpiniștii își încep ascensiunea cu mult înaintea răsăritului soarelui, când temperaturile de îngheț lipesc blocurile de gheață între ele. Deasupra căderii de gheață se află Tabăra I la altitudine.\n\nDe la Tabăra I, alpiniștii avansează spre Circul de Vest (în galeză Western Cwm) până la baza crestei Lhotse, unde se stabilește Tabăra II sau Tabăra de Bază Avansată la . Circul de Vest este o vale glaciară relativ plată și care urcă ușor, marcată în partea centrală de crevase laterale uriașe, care împiedică accesul direct la zonele mai înalte. Alpiniștii sunt obligați să traverseze mai departe pe partea dreaptă pe lângă baza muntelui Nuptse până la o trecere îngustă numită „colțul Nuptse”. Circul de Vest se mai numește și „Valea Liniștii”, topografia zonei protejând-o de vânt. Altitudinea ridicată combinată cu o zi senină, fără vânt pot face traversarea Circului de Vest dificilă pentru alpiniști din cauza căldurii.\n\nDe la Tabăra Avansată, alpiniștii urcă pe creasta Lhotse pe corzi fixe până la Tabăra III, aflată pe o terasă îngustă la . De acolo, mai sunt 500 de metri până la Tabăra IV pe Pasul de Sud la . De la Tabăra III la Tabăra IV, alpiniștii au două probleme în plus: Pintenul Geneva și Banda Galbenă. Pintenul Geneva este o porțiune de stâncă neagră botezată în 1952 de o expediție elvețiană. Corzile fixe îi ajută pe alpiniști să traverseze rapid această bandă de stâncă acoperită cu zăpadă. Banda Galbenă este o secțiune de marmură, filit, și semișist, a cărei traversare necesită aproximativ 100 de metri de corzi fixe.\n\nPe Pasul de Sud, alpiniștii intră în „zona morții”. Ei au, de regulă, doar două sau trei zile timp de petrecut la această altitudine pentru a face încercări de a ajunge în vârf. Vremea senină și vânturile slabe sunt factori esențiali pentru decizia de a face o tentativă de cucerire a vârfului. Dacă vremea nu este favorabilă în aceste câteva zile, alpiniștii trebuie să coboare, de multe ori până înapoi la Tabăra de Bază.\n\nDe la Tabăra IV, alpiniștii încep să urce spre vârf pe la miezul nopții, cu speranța de a ajunge la vârf ( mai sus) în . Întâi se ajunge la „Balcon” la , o mică platformă unde se pot odihni privind spre vârfurile dinspre sud și est la lumina soarelui care răsare. Continuând urcarea pe creastă, urmează o serie de trepte de piatră care de regulă forțează alpiniștii să meargă spre est. La , un mic dom de gheață și zăpadă marchează Vârful Sudic.\n\nDe la Vârful Sudic, alpiniștii urmează creasta îngustă de sud-est de-a lungul a ceea ce este cunoscut sub numele de „trecerea streșinei”. Aceasta este cea mai periculoasă secțiune a ascensiunii, un singur pas greșit putând să aibă ca rezultat o cădere de pe versantul sudic sau de pe versantul Kangshung. La capătul acestei treceri se află un perete de stâncă de , denumit „Treapta Hillary” la .\n\nHillary și Tenzing au fost primii care au escaladat acest perete și au făcut acest lucru fără corzi fixe. Astăzi, alpiniștii urcă treapta cu corzi fixe instalate dinainte de șerpași. Odată trecuți de acest perete, urmează o urcare relativ ușoară spre vârf pe pante de zăpadă cu înclinații moderate. Întrucât din ce în ce mai mulți oameni urcă pe munte în ultimii ani, Treapta a devenit adesea un loc aglomerat, alpiniștii trebuind să aștepte perioade semnificative de timp să le vină rândul la coarda fixă, ducând la probleme în urcarea și coborârea eficientă pe munte. După Treapta Hillary, alpiniștii trebuie să traverseze o secțiune pietroasă cu o multitudine de corzi fixe, secțiune ce poate fi dificilă pe vreme rea. Alpiniștii stau de obicei mai puțin de o jumătate de oră pe „acoperișul lumii” deoarece trebuie să coboare la Tabăra IV înainte de a se întuneca, vremea se poate înrăutăți după amiaza, sau se golesc rezervoarele cu oxigen.\n\nCreasta nord-estică \n\nTraseul de pe creasta de nord-est începe din partea de nord a Everestului, în Tibet. Expedițiile merg către ghețarul Rongbuk, unde se instalează Tabăra de Bază la pe o câmpie de pietriș aflată chiar sub ghețar. Pentru a ajunge la Tabăra II, alpiniștii urcă pe morena mijlocie din partea de est a ghețarului Rongbuk până la baza lui Changtse la o altitudine de . Tabăra III (Tabăra de Bază Avansată) se află sub Pasul de Nord la altitudine. Pentru a ajunge la Tabăra IV pe pasul nordic, alpiniștii urcă pe ghețar până la baza crestei de unde se folosesc de corzile fixe pentru a ajunge la Pasul Nordic la . De la Pasul Nordic, urmează o urcare peste creasta nordică până la Tabăra V la aproximativ . Traseul traversează versantul nordic într-o urcare în diagonală spre baza Bandei Galbene, ajungând la Tabăra VI la . De la Tabăra VI, alpiniștii fac ultima tentativă de sosire la vârf. Traversarea de la baza primei trepte este dificilă: de la la , la Treapta a Doua: . A doua treaptă include un suport pentru urcare numit „scara chinezească”, o scară de metal instalată semipermanent în 1975 de un grup de alpiniști chinezi. De atunci, ea se află acolo aproape tot timpul, fiind utilizată de practic toți alpiniștii de pe traseu. După ce se trece de a doua treaptă urmează urcarea celei de-a treia trepte, . După escaladarea acestor pereți, piramida din vârf este escaladată și ea pe o pantă de zăpadă de 50 de grade, până la ultima creastă, pe care se ajunge pe vârf.\n\nAscensiuni\n\nPrimele expediții \nÎn 1885, Clinton Thomas Dent, președintele Clubului Alpin din Regatul Unit, a sugerat, în cartea sa Above the Snow Line că ar fi posibilă cucerirea Muntelui Everest.\n\nTraseele nordice spre munte au fost descoperite de George Mallory în prima sa expediție din 1921. Aceasta a fost o expediție de explorare neechipată pentru o tentativă serioasă de escaladare a muntelui. Condusă de Mallory (care a devenit astfel primul european care a pus piciorul pe pantele Everestului) ei au urcat pe Pasul de Nord până la . De acolo, Mallory a văzut un posibil traseu spre vârf, dar grupul era nepregătit pentru dificultățile pe care le implica continuarea ascensiunii și au decis să se întoarcă.\n\nBritanicii s-au întors în 1922. George Finch („Celălalt George”) a folosit pentru prima oară tuburi de oxigen. El a urcat cu o viteză remarcabilă — . Mallory și colonelul Felix Norton au făcut și ei o a doua tentativă ratată. Mallory a fost criticat pentru că a condus un grup pe un traseu de coborâre pe Pasul Nordic, grup ce a fost prins de o avalanșă. Mallory s-a salvat din avalanșă, dar șase cărăuși localnici au murit.\n\nUrmătoarea expediție a avut loc în 1924. Tentativa inițială a lui Mallory și Bruce a fost abandonată, atunci când vremea nefavorabilă a împiedicat înființarea Taberei VI. Următoarea tentativă a fost cea a lui Norton și Somervell care au urcat fără oxigen pe o vreme ideală, traversând versantul nordic spre Culoarul cel Mare. Norton a ajuns până la , deși a urcat numai în ultima oră. Mallory a strâns ultimele resurse de oxigen pentru un efort final, alegându-l pe tânărul Andrew Irvine ca partener.\n\nÎn 8 iunie 1924, George Mallory și Andrew Irvine au făcut o nouă tentativă de cucerire a vârfului pe ruta Pasul Nordic – creasta de nord – creasta de nord-est, tentativă din care nu s-au mai întors. Pioletul său (un fel de mic târnăcop folosit de alpiniști pentru a se cățăra pe gheață) a fost descoperit la 8500 de metri - de un alt grup de alpiniști - nouă ani mai târziu. În 1 mai 1999, o expediție special constituită a găsit cadavrul lui Mallory pe versantul nordic într-un bazin de zăpadă sub și la vest de poziția obișnuită a Taberei VI. În comunitatea montaniștilor au apărut controverse relativ la întrebarea dacă vreunul din ei ajunsese la vârf cu 29 de ani înainte de ascensiunea confirmată a lui Sir Edmund Hillary și Tenzing Norgay în 1953. Consensul general între alpiniști este însă că cei doi nu au ajuns niciodată pe vârf.\n\nÎn 1933, Lady Houston, o milionară britanică, fostă dansatoare de cabaret, a finanțat o expediție aviatică peste Everest, în care un avion Westland Wallace condus de lordul de Clydesdale a zburat peste vârful Everest într-o încercare de a plasa acolo un steag al Regatului Unit.\n\nLa primele încercări, cum au fost cele ale lui Bruce din anii 1920 și cele două tentative eșuate ale lui Hugh Ruttledge din 1933 și 1936, s-a încercat ascensiunea pe munte dinspre Tibet, pe versantul nordic. Accesul dinspre nord a fost închis însă pentru expedițiile occidentale în 1950, după ce China a preluat controlul asupra Tibetului. În 1950, Bill Tilman și un grup restrâns, în care se aflau și Charles Houston, Oscar Houston și Betsy Cowles au efectuat o expediție de explorare a Everestului prin Nepal pe traseul dinspre sud care a devenit astăzi cel mai utilizat.\n\nÎn primăvara lui 1952, o expediție elvețiană, condusă de Edouard Wyss-Dunant a primit permisiunea de a încerca să cucerească Everestul dinspre Nepal. Expediția a stabilit un traseu prin căderea de gheață Khumbu și a urcat până la Pasul Sudic la o altitudine de . Ulterior, Raymond Lambert și șerpașul Tenzing Norgay au reușit să ajungă la o altitudine de pe creasta sud-estică, stabilind un nou record de altitudine. Experiența acumulată cu această ocazie de Tenzing i-a fost de folos când a făcut parte din expediția britanică din 1953.\n\nPrima ascensiune reușită a lui Tenzing și Hillary \nÎn 1953, o a noua expediție britanică, condusă de John Hunt, s-a întors în Nepal. Hunt a ales două perechi de alpiniști pentru a încerca să ajungă pe vârf. Prima pereche (Tom Bourdillon și Charles Evans) s-a apropiat la de vârf la 26 mai 1953, dar s-a întors din cauza extenuării. După cum era planificat, traseele găsite de aceștia și resursele de oxigen au fost de mare ajutor următoarei perechi. După două zile, expediția a efectuat a doua și ultima încercare de a ajunge pe vârf cu a doua pereche de alpiniști, neozeelandezul Edmund Hillary și Tenzing Norgay din Nepal. Ei au ajuns pe vârf la 11:30 a.m. ora locală în ziua de 29 mai 1953 urcând pe Pasul Sudic. Atunci, ambii au afirmat că reușita a fost rezultatul unei munci de echipă a întregii expediții, dar Tenzing a dezvăluit după câțiva ani că Hillary a fost primul care a ajuns pe vârf. Ei s-au oprit pe vârf să facă fotografii și au îngropat în zăpadă câteva dulciuri și o cruce mică înainte de a coborî.\n\nVestea succesului expediției a ajuns la Londra în dimineața încoronării reginei Elisabeta a II-a. Întorși la Kathmandu după câteva zile, Hunt (britanic) și Hillary (supus al Elisabetei, care este și regina Noii Zeelande) au aflat că fuseseră înnobilați cu Ordinul Imperiului Britanic. Tenzing (supus al regelui Nepalului) a primit din partea Regatului Unit medalia George. Hunt a fost făcut mai târziu life peer, iar Hillary a devenit membru fondator al Ordinului Noii Zeelande.\n\nPrimele ascensiuni fără tuburi de oxigen \nÎn 8 mai 1978, Reinhold Messner (Italia) și Peter Habeler (Austria) au realizat prima ascensiune fără tuburi de oxigen, pe traseul de pe creasta de sud-est. În 20 august 1980, Messner a devenit primul care a ajuns singur pe vârf, fără tuburi de oxigen sau susținere, pe traseul nord-vestic, mai dificil, pe Pasul Nordic și pe Marele Culoar. A urcat trei zile complet singur de la tabăra de bază aflată la altitudine.\n\nDezastrul din 1996 \n\nÎn sezonul 1996, cincisprezece oameni au murit încercând să coboare de pe vârf, cel mai mare număr de victime într-un singur an din istoria Everestului. Opt dintre ei au murit doar în 11 mai. Dezastrul a fost puternic mediatizat și a ridicat semne de întrebare privind comercializarea ascensiunilor pe Everest.\n\nZiaristul Jon Krakauer, pentru revista Outside magazine, a făcut parte dintr-unul din grupurile afectate, publicând ulterior bestsellerul Into Thin Air în care și-a relatat experiența. Anatoli Bukreev, un ghid care s-a simțit atacat de cartea lui Krakauer, a scris o carte-răspuns intitulată The Climb. Disputa a declanșat o dezbatere amplă în sânul comunității alpiniștilor. În mai 2004, fizicianul Kent Moore și medicul chirurg John L. Semple, ambii cercetători la Universitatea Toronto, au declarat revistei New Scientist că o analiză a condițiilor meteo din data de 11 mai a sugerat că un fenomen meteorologic neobișnuit a făcut ca nivelul de oxigen din aer sa scadă brusc cu aproximativ 14%.\n\nImpactul furtunii asupra alpiniștilor de pe cealaltă parte a muntelui, creasta de nord, loc în care au murit, de asemenea, câțiva alpiniști, a fost detaliat într-o relatare a filmografului și scriitorului britanic Matt Dickinson în cartea sa The Other Side of Everest.\n\nElicopterul din 2005 \nÎn 14 mai 2005, pilotul Didier Delsalle din Franța a aterizat cu un elicopter Eurocopter AS 350 B3 pe vârful Everest (fără martori în afara imaginilor filmate de camera instalată sub aparat) și a decolat după aproximativ patru minute. (Rotoarele au fost păstrate în funcțiune, evitând riscul de a se baza doar pe zăpadă pentru susținerea elicopterului.) Astfel, el a stabilit recordul mondial pentru aterizarea și decolarea de la cea mai mare altitudine.\n\nDelsalle realizase, cu două zile înainte, o decolare de pe Pasul Sudic; unele articole din presă au sugerat că relatarea aterizării pe vârf a fost o înțelegere greșită a relatării unei aterizări pe Pasul Sudic.\n\n2006 - Controversa David Sharp \nAlpinistul fără picioare Mark Inglis a dezvăluit, într-un interviu acordat presei în 23 mai 2006, că grupul său, și multe altele, trecuseră, în 15 mai, pe lângă un alpinist în pericol, David Sharp, care se adăpostea sub o stâncă suspendată la sub vârf, și nu au încercat să-l salveze. Dezvăluirea a declanșat dezbateri ample pe tema eticii alpine, în special la felul cum este ea aplicată pe Everest. Alpiniștii care l-au lăsat au spus că eforturile de salvare ar fi fost inutile și ar fi cauzat și alte morți din cauza numărului de oameni necesari pentru a-l scoate.\n\nMare parte din această controversă a fost tratată de Discovery Channel în programul TV Everest: Beyond the Limit. Documentarul prezintă o hotărâre crucială ce a afectat soarta lui Sharp: un alpinist libanez care se întorcea (Max Chaya) transmite prin radio managerului din tabăra de bază (Russell Brice) că a găsit un alpinist în pericol. Nu-l putea identifica pe Sharp, care alesese să urce singur, fără sprijin, deci nu s-a prezentat celorlalți alpiniști. Managerul din tabăra de bază a presupus că Sharp făcea parte dintr-un grup care l-a abandonat și l-a informat pe Chaya că nu are nicio șansă să-l ajute pe Sharp (la peste 8000 de metri altitudine, puțini oameni au suficientă forță să ajute un om semiconștient, iar Max Chaya era doar un alpinist amator). Întrucât starea lui Sharp a continuat să se deterioreze toată ziua și alți alpiniști au trecut pe lângă el, șansele sale de salvare au scăzut: picioarele i-au degerat, nemaiputând să meargă; următorii alpiniști care coboară au și mai puțin oxigen și mai puțină putere de a da ajutor; nu mai este timp să se întoarcă șerpași care să-l ajute. Cel mai important, decizia lui Sharp de a renunța la orice sprijin l-a lăsat fără ajutorul pe care ar fi putut conta.\n\nÎn timp ce subiectul era discutat, în 26 mai, alpinistul australian Lincoln Hall a fost găsit în viață, după ce fusese declarat mort cu o zi înainte. A fost găsit de un grup de patru alpiniști (Dan Mazur, Andrew Brash, Myles Osborne și Jangbu Sherpa) care, renunțând la tentativa de urcare a vârfului, au rămas cu Hall și au coborât cu el și cu un grup de 11 șerpași trimiși să-l aducă jos. Hall și-a revenit ulterior. De atunci, s-au înregistrat și alte acțiuni similare, inclusiv în 21 mai 2007, când alpinista canadiană Meagan McGrath a declanșat operațiunea reușită de salvare a nepalezului Usha Bista.\n\n2008 - Flacăra olimpică \nGuvernul Chinei a asfaltat un drum de din Ținutul Tingri până la Tabăra de Bază chineză pentru a face față numărului crescând de alpiniști de pe partea nordică a muntelui. Acesta este cel mai înalt drum asfaltat din lume. Construcția a început la 18 iunie 2007 cu un cost de 150 milioane yuani (). Flacăra olimpică din 2008 a ajuns pe Everest, urcând pe Pasul Nordic, în drum spre Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing. Un turn de comunicații China Telecom aflat lângă Tabăra de Bază furnizează comunicații până pe vârful muntelui.<ref>The Height of Avarice, The New York Times, 26 June 2007</ref>\n\n Diverse recorduri \nCea mai tânără persoană care a urcat vreodată pe Everest este americanul Jordan Romero, care a ajuns pe vârf în mai 2010 la vârsta de 13 ani. Recordul celor mai multe ascensiuni îl deține Apa Sherpa, care a urcat în mai 2010 pentru a douăzecea oară.\n\nCea mai rapidă ascensiune pe creasta de nord a fost realizată în 2007 de alpinistul austriac Christian Stangl, care a avut nevoie de 16 ore și 42 de minute pentru a parcurge cei de la Tabăra III până la vârf, depășind recordul de 17 ore al italianului Hans Kammerlander, record stabilit în 1996. Ambii au urcat singuri, fără tuburi de oxigen. Cea mai rapidă ascensiune cu tuburi de oxigen pe creasta de sud a fost a șerpașului nepalez Pemba Dorjie în 2004, în 8 ore și 10 minute pentru traseul de . Cea mai rapidă ascensiune fără tuburi de oxigen pe creasta de sud-est a fost realizată de francezul Marc Batard în 22 ore și 30 de minute în 1988.\n\nCel mai în vârstă alpinist care a ajuns pe Everest este Min Bahadur Sherchan, care a ajuns pe vârf la 25 mai 2008 la vârsta de 76 de ani.\n\nPână la sfârșitul anului 2001, 1491 alpiniști urcaseră pe Everest (560 dintre aceștia între 1998 și 2001). De-a lungul timpului 175 de oameni au murit pe Everest.\n\n Zona morții \nCondițiile care clasifică o zonă drept „zona morții” se aplică Everestului (altitudini de peste ). În plus, Everestul este o zonă a morții în care este deosebit de dificilă supraviețuirea. Temperaturile pot atinge niveluri foarte scăzute, având ca rezultat degerături ale oricărei părți a corpului expuse la aer. Deoarece temperaturile sunt atât de mici, zăpada este înghețată în anumite zone și alunecarea și căderea în prăpastii constituie un pericol mortal suplimentar. Vânturile puternice de la aceste altitudini pe Everest sunt și ele o amenințare. Presiunea atmosferică pe vârful Everest este aproximativ o treime din cea de la nivelul mării, ceea ce înseamnă că în aer este doar o treime din oxigenul disponibil la nivelul mării.\n\t\nÎn mai 2007, Caudwell Xtreme Everest a efectuat un studiu al nivelului oxigenului în sângele uman la altitudini extreme. Peste 200 de voluntari au urcat la Tabăra de Bază Everest unde li s-au efectuat diverse analize pentru a examina nivelul de oxigen din sânge. O echipă a efectuat analize și pe drumul spre vârf.\n\nChiar și la Tabăra de Bază, nivelul scăzut al oxigenului disponibil are un efect direct asupra saturației cu oxigen a sângelui. La nivelul mării, acesta este de regulă între 98% și 99%, dar în Tabăra de Bază acesta a scăzut la 85-87%. Probele de sânge recoltate în vârf au indicat niveluri foarte scăzute de oxigen. Lipsa de oxigen, extenuarea, frigul extrem și pericolele ascensiunii contribuie toate la gradul de periculozitate al muntelui.\n\nOamenii care mor în timpul ascensiunii sunt de obicei lăsați în urmă. Aproximativ 150 de cadavre nu au fost recuperate. De multe ori, cadavrele sunt vizibile de pe traseele obișnuite de ascensiune.\n\nExistă și un fenomen periculos, însă, care nu pune în pericol viața oamenilor pe Everest — trăsnetul. Trăsnetele nu lovesc pe Everest. Sistemele NASA de detecție a trăsnetelor înregistrează numeroase trăsnete în Podișul Tibet, dar nu și în Munții Himalaya, de la altitudine în sus.\n\n Utilizarea tuburilor de oxigen \n\nMajoritatea expedițiilor folosesc tuburi și măști de oxigen la altitudini de peste . Everest poate fi escaladat și fără oxigen suplimentar dar cu riscuri mai mari. Oamenii nu mai gândesc clar dacă nu au oxigen suficient, și combinația de condiții meteo dificile, temperaturi scăzute și pante abrupte necesită capacitatea de a lua rapid decizii corecte.\n\nUtilizarea tuburilor de oxigen în încercările de a urca pe Everest a fost controversată. George Mallory a spus despre utilizarea lor că este nesportivă, dar până la urmă a ajuns la concluzia că este imposibil de ajuns pe vârf fără tuburi de oxigen și, în consecință, le-a folosit el însuși. Când Tenzing și Hillary au ajuns pentru prima oară pe vârf în 1953, au folosit măști de oxigen. În următorii douăzeci și cinci de ani, tuburile de oxigen deveniseră echipament standard la orice tentativă.\n\nReinhold Messner a fost primul care a încălcat tradiția tuburilor de oxigen și, în 1978, împreună cu Peter Habeler, a realizat prima ascensiune reușită fără ele. Deși a fost criticat, sugerându-se că ar fi folosit mini-sticle cu oxigen — ceea ce Messner a negat — Messner a urcat apoi pe vârf singur, fără oxigen suplimentar și fără cărăuși sau partener, pe traseul nord-vestic, mai dificil, în 1980.\n\nControversa privind tuburile de oxigen s-a intensificat după dezastrul din 1996. Prin cartea lui, Into Thin Air (1997), Jon Krakauer a criticat utilizarea tuburilor de oxigen. Krakauer a scris că utilizarea tuburilor de oxigen permite unor alpiniști, altfel nepregătiți, să încerce ascensiunea vârfului, conducând la situații periculoase și morți. Dezastrul din 11 mai 1996 a fost parțial cauzat de numărul foarte mare de alpiniști (34 în acea zi) care încercau să urce, cauzând aglomerație la Treapta Hillary și întârziind pe ceilalți, dintre care majoritatea au ajuns la vârf după ora 14, oră la care de obicei cei care nu au ajuns pe vârf se întorc în tabără. El a propus interzicerea utilizării tuburilor de oxigen în afara cazurilor de urgență, argumentând că aceasta ar duce și la scăderea poluării Everestului — multe sticle goale s-au adunat pe pantele sale — și ar ține alpiniștii nepregătiți departe de munte.\n\nDezastrul din 1996 a pus în discuție și chestiunea rolului ghidului în utilizarea măștilor de oxigen.\nDecizia ghidului Anatoli Bukreev de a nu folosi tuburi de oxigen a fost aspru criticată de Jon Krakauer. Susținătorii lui Bukreev (printre care G. Weston DeWalt, coautor al cărții The Climb) au afirmat că utilizarea tuburilor de oxigen dă un fals sentiment de siguranță. Krakauer și susținătorii săi arată că, nefolosind tuburi de oxigen, Bukreev nu a putut să-și ajute în mod direct clientul la coborâre. Ei susțin că Bukreev a spus că îl însoțește pe clientul său, Martin Adams, dar chiar înainte de piscul sudic, Bukreev și-a dat seama că Adams se descurcă bine cu coborârea și a mărit viteza de coborâre, lăsându-l pe Adams în urmă. Adams spune în The Climb: „Pentru mine, era un lucru normal, Anatoli mergea în față, iar pe mine nu mă deranja asta.”\n\n Infracționalitate \nUnii alpiniști au raportat furturi din provizii, furturi care le pun viețile în pericol. Vitor Negrete, primul brazilian care a urcat pe Everest fără oxigen, și care făcea parte din grupul lui David Sharp, a murit în timpul unei ascensiuni, și furturile din tabăra sa de la mare altitudine au contribuit la aceasta.\n\nÎn plus față de furturi, cartea lui Michael Kodas High Crimes, lansată în 2008 descrie lipsa de etică a unor șerpași și călăuze, prostituție și jocuri de noroc la Tabăra de Bază din Tibet, fraude la vânzarea tuburilor de oxigen, și alpiniști care adună donații sub pretenția că adună gunoaie de pe munte.\n\n Flora și fauna \n\nLa altitudini înalte, există puține forme de viață care se pot adapta la condițiile climatice extreme. Euophrys omnisuperstes, un păianjen minuscul, a fost descoperit până la altitudini de . Aceste ființe trăiesc în crevase, hrănindu-se cu insecte înghețate aduse de vânt. Este posibil să existe forme de viață microscopice la altitudini și mai mari.\n\nPăsări, cum ar fi gâsca cu capul vărgat, au fost găsite zburând la altitudini mari în zona muntelui, iar altele, cum ar fi corbul au fost văzute chiar pe Pasul Sudic (), hrănindu-se cu resturi de mâncare sau chiar cu cadavre, rămase în urma expedițiilor.\n\n Geologia \n\nGeologii au împărțit rocile ce compun Everestul în trei unități, numite \"formațiuni\".Sakai, H., M. Sawada,Y. Takigami, Y. Orihashi, T. Danhara, H. Iwano, Y. Kuwahara, Q. Dong, H. Cai, and J. Li. 2005. \"Geology of the summit limestone of Mount Qomolangma (Everest) and cooling history of the Yellow Band under the Qomolangma detachment.\" Island Arc. v. 14 no. 4 pp. 297-310. Fiecare din aceste formațiuni sunt despărțite una de alta de falii, de-a lungul cărora au fost presate una de cealaltă. De la vârful Everest până la bază, aceste roci reprezintă Formațiunea Qomolangma, Formațiunea Pasul Nordic, și Formațiunea Rongbuk.\n\nDe la vârf până la începutul Bandei Galbene, la aproximativ peste nivelul mării, vârful Everestului constă din Formațiunea Qomolangma, denumită și Formațiunea Everest sau Formațiunea Jolmo Lungama. Ea constă din calcar paralel laminat și sedimentat, alb sau cenușiu-deschis, cu straturi de dolomit recristalizat, și cu lame argiloase și din silt. Gansser a raportat găsirea de fragmente vizivile de crinoide în aceste calcare. Analizele petrografice ale probelor din acest calcar ordovician din apropierea vârfului au arătat că acestea sunt compuse din pastile de carbonați și resturi fin fragmentate de trilobiți, crinoide, și ostracode. Alte probe fuseseră atât de puternic dezmembrate și recristalizate încât nu au putut fi determinate componentele lor inițiale. Formațiunea Qomolangma este divizată de câteva falii cu unghi mare care se termină la falia de unghi scăzut, Falia Qomolangma. Această falie o separă de Banda Galbenă de dedesubt. Ultimii cinci metri din partea inferioară a Formațiunii Qomolangma, chiar de deasupra faliei, sunt puternic deformați.\n\nGrosul Everestului, între și , constă din Formațiunea Pasul Nordic, a cărei parte superioară o formează Banda Galbenă, între . Banda galbenă constă din straturi intercalate de marmură, de o culoare brună-gălbuie, precum și din filit și semișist. Analiza petrografică a marmurei colectate de la aproximativ a arătat că ea constă, în proporție de 5%, din urme de schelete de crinoide recristalizate. Cei cinci metri ai Benzii Galbene aflați lângă Falia Qomolangma sunt puternic deformați. Un strat de grosime de breccia o separă de Formațiunea Qomolangma.\n\nRestul Formațiunii Pasul Nordic, expusă între și pe Everest, constă din straturi de șist, filit și marmură. Între și , Formațiunea Pasul Nordic constă din filit biotit-cuarț și filit clorit-biotit intercalate cu cantități minor de șist biotit-sericit-cuarț. Între , partea inferioară a Formațiunii Pasul Nordic constă din șist cuarț-biotit intercalat cu șist epidot-cuarț, șist biotit-calcit-cuarț, și straturi subțiri de marmură cuarțoasă. Aceste roci metamorfice par a fi rezultate din metamorfismul unor flișuri marine compuse sau sedimentate, lut, gresie argiloasă, gresie calcaroasă, grauwacke, și gresie nisipoasă. Baza Formațiunii Pasul Nordic este o falie numită “Falia Lhotse”.\n\nSub , Formațiunea Rongbuk formează baza Everestului. Ea constă din șist silminit-K-feldspat și gneiss cu numeroase silluri și dike-uri de leucogranit cu grosimi de la un cm la .Searle, M. P. 1999. Emplacement of Himalayan leucogranites by magma injection along giant sill complexes: examples from the Cho Oyu, Gyachung Kang and Everest leucogranites (Nepal Himalaya). Journal of Asian Earth Sciences. v. 17, no. 5-6, pp. 773-783.\n\nVezi și\n Listă de munți din China\n Listă de superlative geografice\n\n Note de completare \n\n Note bibliografice \n\n Legături externe \n\n Everest pe site-ul National Geographic''\n Everest pe site-ul NOVA\n Everest pe site-ul Royal Geographical Society\n Nord / sud\n Everest pe site-ul Summitpost\n Lista completă a ascensiunilor pe Everest până (inclusiv) în anul 2010 (în format PDF)\n Ascensiuni și decese în funcție de ani\n Ghidul The Everest Trek\n Panorama Everestului; Panorama interactivă a Everestului (format Quicktime)\n\nCele șapte vârfuri\nMunți peste 8000 metri\nMunți din China\nMunți din Tibet\nMunți din Nepal\nHimalaya\nCartea Recordurilor" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii ai despre 25 mai?" }, { "from": "assistant", "value": "25 mai este a 145-a zi a calendarului gregorian și ziua a 146-a în anii bisecți. Mai sunt 220 de zile până la sfârșitul anului.\n\nEvenimente \n\n 240 î.Hr.: Prima trecere la periheliu documentată a cometei Halley.\n 1085: Alfonso al VI-lea al Leonului și Castiliei cucerește de la mauri orașul Toledo.\n 1420: Prințul portughez Henric Navigatorul este numit cu o bulă papală emisă de Papa Martin al V-lea, guvernatorul Ordinului lui Hristos.\n 1521: Dieta de la Worms a interzis scrierile reformatorului protestant Martin Luther și a cerut arestarea acestuia, după ce l-a găsit vinovat de erezie.\n 1555: Antoine de Navara își începe domnia ca rege al Navarei, după moartea socrului său, Henric al II-lea.\n 1728: Un decret regal emis de Ludovic al XV-lea permite francezilor să transporte vinuri nu numai în butoaie, ci și în sticle. Acest decret stă la baza înfloririi șampaniei Ruinart în Reims.\n 1846: Louis Napoléon Bonaparte evadează din închisoarea Ham (Somme), deghizat în muncitor.\n 1895: Dramaturgul, poetul și scriitorul Oscar Wilde este acuzat de „comiterea de acte indecente grave cu alte persoane de sex masculin\" și condamnat la doi ani de inchisoare.\n 1920: S-a inaugurat Opera Română din Cluj, cu opera Aida, de Giuseppe Verdi.\n 1925: Procesul Maimuțelor: Profesorul John T. Scopes este pus sub acuzare pentru predarea teoriei evoluției a lui Charles Darwin.\n 1928: La a doua călătorie a lui Umberto Nobile la Polul Nord, dirijabilul Italia, care a fost folosit în scopuri de cercetare, se prăbușește pe vreme rea. La finalul operațiunilor de salvare s-au înregistrat în total 17 morți (echipaj și salvatori).\n 1946: Parlamentul din Transiordania îl alege Emir pe Abdullah I al Iordaniei.\n 1953: Teste nucleare: La locul de testare Nevada, Statele Unite se efectuează primul și singurul lor test de artilerie nucleară.\n 1955: Prima ascensiune a Kangchenjunga (8.586 m.), al treilea vârf ca înălțime din lume, de către o expediție britanică condusă de Joe Brown și George Band.\n 1961: Președintele John F. Kennedy a anunțat în fața Congresului susținerea Programului Apollo, care își propunea ca până la sfârșitul acelui deceniu să ducă un om pe Lună și să-l aducă înapoi în siguranță.\n 1973: Filmul \"La grande bouffe\" (\"Marea crăpelniță\") de Marco Ferreri a provocat un scandal la Festivalul de Film de la Cannes. Filmul a fost considerat ca având un umor vulgar și reprezentări de benzi desenate de sex și de supra-alimentare.\n 1977: A avut loc premiera filmului Războiul stelelor, în regia lui George Lucas, unul dintre cele mai de succes din istorie.\n 1977: Guvernul chinez elimină o interdicție veche de un deceniu asupra operei lui William Shakespeare, punând efectiv capăt Revoluției Culturale începute în 1966.\n 1979: Un avion McDonnell Douglas DC-10 pierde un motor și se prăbușește în timpul decolării de la Aeroportul Internațional O'Hare din Chicago, Illinois. Toți cei 258 de pasageri și 13 membri ai echipajului sunt uciși impreună cu alți doi oameni la sol. Cu un total de 273 de vieți omenești pierdute, accidentul American Airlines Flight 191 este cel mai grav accident aviatic din Statele Unite.\n 1981: La Riyadh, se creează Consiliul de Cooperare al Golfului între Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.\n 1985: Republica Bangladesh a fost lovită de un ciclon tropical, în urma căruia au murit aproximativ 10.000 de oameni.\n 1990: Mircea Druc este ales prim-ministru al RSS Moldova de către Sovietul Suprem al RSSM.\n 2008: Phoenix Mars Lander amartizează în regiunea Valea Verde pe Marte pentru a căuta medii adecvate pentru apă și viață microbiană.\n 2009: Coreea de Nord testează al doilea dispozitiv nuclear, în urma căruia s-au creat tensiuni în comunitatea internațională.\n 2012: Masacrul de la Hula - un atac care a avut loc în mijlocul Revoltei Siriene, în două sate controlate de opoziție din regiunea Hula din Siria.\n\nNașteri \n 1713: John Stuart, Conte de Bute, nobil și politician scoțian, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1792)\n 1803: Ralph Waldo Emerson, scriitor și filosof american, fondatorul transcendentalismului (d. 1882)\n 1818: Jacob Burckhardt, scriitor și istoric elvețian (d. 1897)\n 1841: Jean-Charles Cazin, pictor francez (d. 1901)\n 1841: Eugène Samuel Grasset, artist plastic elvețian (d. 1917)\n 1846: Prințesa Elena a Regatului Unit, fiică a reginei Victoria a Regatului Unit (d. 1923)\n 1848: Jan Urban Jarník, filolog ceh, membru de onoare al Academiei Române (d. 1923)\n 1865: Frederic August al III-lea al Saxoniei (d. 1932)\n\n 1865: Pieter Zeeman, fizician olandez, laureat al Premiului Nobel (d. 1943)\n 1865: John Mott, evanghelic american, laureat al Premiului Nobel (d. 1955)\n 1877: Hugh Ramsay, pictor australian (d. 1906)\n 1887: Padre Pio, preot și călugăr capucin italian, considerat sfânt de Biserica Catolică (d. 1968)\n 1889: Xavier, Duce de Parma, șeful Casei de Bourbon-Parma (d. 1977)\n 1899: Alexandru S. Sanielevici, fizician român (d. 1969)\n 1908: Costin Kirițescu, economist român, membru al Academiei Române (d. 2002)\n 1921: Jack Steinberger, fizician american, laureat Nobel (d. 2020)\n 1933: Eugen Simion, critic literar, membru al Academiei Române (d. 2022)\n 1934: David Burke, actor englez\n 1939: Ian McKellen, actor englez\n 1941: Vladimir Voronin, președinte al Republicii Moldova (2001-2009)\n 1947: Flavio Bucci, actor italian (d. 2020)\n 1950: Dan Radu Rușanu, politician român\n 1963: Ludovic Orban, politician român, prim-ministru al României (2019-2020)\n 1968: Alexander Liebreich, dirijor german\n 1969: Anne Heche, actriță americană (d. 2022)\n 1976: Cillian Murphy, actor irlandez \n 1977: Gabriel Boștină, fotbalist român\n 1980: Eugen Baciu, fotbalist român\n 1982: Victor Crivoi, jucător român de tenis\n 1986: Geraint Thomas, ciclist galez\n\nDecese \n 615 : Papa Bonifaciu al IV-lea (n. 550)\n 992: Mieszko I al Poloniei (n. 935)\n 1085: Papa Grigore al VII-lea (n. 1020)\n 1261: Papa Alexandru al IV-lea (n. 1185)\n 1555: Henric al II-lea de Navara (n. 1503)\n 1693: Madame de La Fayette, scriitoare franceză (n. 1634)\n 1786: Pedro al III-lea al Portugaliei (n. 1717)\n 1789: Anders Dahl, botanist suedez (n. 1751)\n\n 1818: Caspar Wessel, matematician și cartograf norvegiano-danez (n. 1745)\n 1862: Prințesa Mathilde a Bavariei, Mare Ducesă de Hesse (n. 1813)\n 1867: Ramón Castilla, președintele statului Peru în 1844, 1845-1851, 1855-1862, 1863 (n. 1797)\n 1954: Robert Capa, fotograf maghiaro-american (n. 1913)\n 1970: Sándor Asztalos (cel tânăr), scriitor, poet, muzicolog și critic muzical maghiar (n.1919)\n 1984: Henriette Yvonne Stahl, romancieră română (n. 1900)\n 1988: Ernst Ruska, fizician german, laureat al Premiului Nobel (n. 1906)\n 1993: Horia Sima, politician român, lider al Mișcării Legionare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (n. 1906)\n 2001: Alberto Korda, fotograf cubanez (n. 1928)\n 2002: Ștefan Augustin Doinaș, poet român (n. 1922)\n 2012: Edoardo Mangiarotti, scrimer italian (n. 1919)\n 2014: Wojciech Jaruzelski, ultimul președinte comunist al Poloniei (n. 1923)\n 2019: Nicolae Pescaru, fotbalist român (n. 1943)\n\nSărbători \n\n Argentina : Ziua națională (1810)\n Iordania : Ziua națională; Independența față de Regatul Unit (1946)\n Africa : Ziua Africii\n Ziua Internațională a Copiilor Dispăruți (din 1983)\n Towel Day\n\nCalendarul creștin ortodox\n\n A treia aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul\n\nCalendarul greco-catolic\n A treia aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul\n\nCalendarele evanghelic, anglican, romano-catolic\n Beda Venerabilul, preot englez\n\nLegături externe \n Semnificații istorice pentru 25 mai, 25 mai 2012, Mediafax\n\nNote\n\n \n! 25\n! 05 25" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ai detalii despre Anders Dahl?" }, { "from": "assistant", "value": "Anders Dahl (n. 17 martie 1751 – d. 25 mai 1789) a fost un botanist suedez. Dalia este numită după el.\n\nÎn 1770, a intrat la Universitatea din Uppsala, și în 1786, a primit doctoratul de la Universitatea din Kiel, Germania. Din 1787, a predat medicină la Universitatea din Turku/Åbo.\n\nNote\n\nLegături externe \n Biografie \n\nNașteri în 1751\nDecese în 1789\nBotaniști suedezi" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți să-mi dai detalii despre Wikitravel?" }, { "from": "assistant", "value": "Wikitravel este un proiect menit să creeze o serie de ghiduri turistice libere și accesibile pentru toată lumea. Viziunea Wikitravel este similară cu viziunea Wikipedia, cu o diferență în licență: licența Wikitravel permite comercializarea textelor rezultate. Wikitravel este disponibil în 16 limbi: engleză, română, franceză etc.\n\nIstorie \nWikitravel a fost început în iulie 2003 de către Evan Prodromou și Michele Ann Jenkins. \n\nPe data de 1 mai 2007, Wikitravel a primit Premiul Webby pentru cel mai bun website de călătorie.\n\nNote\n\nLegături externe \n Situl oficial Wikitravel\n\nComunități Wiki\nProiecte pe software MediaWiki\nTurism" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți împărtăși despre Galicia?" }, { "from": "assistant", "value": "{{Infobox regiuni mari\n\|nume = Comunidad Autónoma de GaliciaComunidade Autónoma de Galicia\|numegen = Comunității Autonome Galicia\n\|tara = Spania\n\|capitala = Santiago de Compostela\n\|populatie = 2,795,422\n\|densitate = 94,5\n\|an = 2011\n\|sup = 29,574\n\|locpop = Locul 5\n\|numecod = ISO 3166-2\n\|tipsef = Președinte\n\|sef = Alberto Núñez Feijoo\n\|cod = GA\n\|web = http://www.xunta.es/\n\|subdiviziuni = Provincii\n\|subdiviziunilista = A Coruña, Lugo, Ourense, Pontevedra\n\|harta = Localización de Galicia.svg\n\|simbol1 = Flag of Galicia.svg\n\|simbol2 = Escudo de Galicia.svg\n\|nota = [1] în galiciană\n\|}}Galicia' (în galiciană Galicia sau Galiza, în spaniolă Galicia) este o comunitate autonomă situată în nord-vest a Peninsulei Iberice și a stabilit ca o comunitate autonomă din Spania.\n\nDin punct de vedere istoric, Galicia este urmașul Gallaecia Romana care includea și părți din Castilia de vest din zilele noastre și Portugalia. \nPrincipalele orașe sunt Vigo, A Coruña, Pontevedra, Lugo, Ferrol, Ourense și Santiago de Compostela, capitala. Galicia este divizată în patru provincii: A Coruña, Ourense, Pontevedra și Lugo.\n\nDin punct de vedere geografic, cea mai importantă funcție a Galiciei este prezența a multe spații în formă de fiord pe coasta de nord și de vest. Acestea sunt numite rias și sunt divizate în Rías Altas și Rías Baixas. Mare parte din populație locuiește lângă Rías Baixas, unde se află mai multe centre urbane ca Vigo și Pontevedra. Rias sunt importante pentru pescuit, transformând coasta Galiciei în una dintre cele mai importante zone de pescuit din lume. Peisajul spectacular al coastei și multele plaje atrag un număr mare de turiști.\n\nÎnăuntrul regiunii este mai puțin populat. Orașele sunt puține și depărtate unul fată de celălalt (Ourense, Lugo, Verín, Monforte de Lemos, A Rúa), dar există multe sate. Terenul este format dintr-un lanț de munți joși, traversate de râuri mici care nu sunt navigabile, dar care produc putere hidroelectrică. De fapt, Galicia are atât de multe râuri mici de a fost numită \"țara celor 1000 de râuri.\" Cele mai importante râuri sunt Miño și Sil, care are un canion spectacular. Munții din Galicia nu sunt înalți dar servesc la izolare populației rurale și descurajarea dezvoltării interiorului. Cel mai înalt munte este Trevinca (2000 m) aproape de granița estică cu León.\n\nGalicia este o comunitate a contrastului economic. În timp ce coasta de vest, cu marile sale aglomerări urbane,și cu industriile sale de pescuit și de producție, este prosperă și crește în populație, hinterlandu-ul rural - provinciile Ourense și Lugo - suferă de defecte de vârstă, populație necalificată și terenuri mici, neviabile, numite minifundios.\n\n Demografie \n Structura națională \n \nConform Institutului Național de Statistică și a bazei de date de la Recensământul din 2006, Galicia are 2,783,100 locuitori înregistrați, repartizați astfel: 1,138,474 în A Coruña, 355.406 în Lugo, 336.002 în Ourense și 953.218 în Pontevedra. Cele mai importante orașe din regiune, care servesc ca și centre administrative ale provinciei sunt: Vigo, Pontevedra (în Pontevedra), Santiago de Compostela, A Coruña, Ferrol (în A Coruña), Lugo (în Lugo) și Ourense (în Ourense). Se estimează un număr de trei milioane de galicieni care au emigrat în alte regiuni din Spania precum și din Argentina. Există de asemenea un număr mare de galicieni în Uruguay, Venezuela, Cuba, Brazilia, Mexic și câteva țări europene (Elveția, Germania, Franța). Țările de Jos și Marea Britanie au fost destinații importante ale emigrării galicienilor în anii ‘60/ ’70. Locuitorii Galiciei sunt denumiți galegos (spaniolă \"gallegos\"). Imigrația galiciană s-a dezvoltat mult spre America de Sud, în special în Brazilia și Argentina. În țările vorbitoare de spaniolă din America Latină, spanioli sunt câteodată numiți gallegos.\n\nOrganizarea teritoriala a Galiciei este diferită de restul Spaniei. Teritoriul fiecărui municipiu este împărțit în parohii, iar acestea la rândul lor în sate sau locuri. O rată mare de dispersie a populației, alături de un număr mare de locuitori, explică faptul că 50% din entitățile Spaniei sunt localizate în Galicia, ocupând doar 5,8% din suprafață. Dintre străinii rezidenți în Galicia, 17,93% sunt portughezi, 10,93% sunt columbieni și 8,74% sunt brazilieni. Populația Galiciei este concentrată în principal în zonele de coastă, în zonele din Baixas Rias și Ártabro Golf (zonele metropolitane din La Coruña și Ferrol), fiind cel mai dens populate. Vigo este cel mai populat oraș din Galicia.\n\nLimbile oficiale ale comunității autonome sunt galiciană, sau galego (în spaniolă gallego'') și castelană. Spaniolă sau castelană este vorbită ca și prima limbă de către tineretul urban, în timp ce Galego este des prima limbă pentru populația rurală. Ambele limbi au statut oficial și sunt predate în școli. Chiar dacă nu toată populația vorbește Galego (în A Coruña doar 72%), majoritatea o înțeleg (în Ourense 95%). Potrivit unui recensământ IGE din mai puțin de 40% pot să scrie în limba lor. Galiciana este des considerată ca și un dialect al portughezei. De fapt, din punctul de vedere strict lingvistic, galiciană, portugheză și braziliană sunt trei codialecte. Astăzi sunt două tendințe în Galicia în domeniul normei ortografice: cea care urmează ortografia spaniolă (oficială) și cea istorică, comună cu altele variante de portugheză (sau galiciană-portugheză).Cunoașterea limbii galiciene, dupa mulți ani de declin datorită presiunii și persecuțiilor spaniole, este iar în creștere datorită politicilor favorabile și a sprijinului popular. În prezent, aproximativ 82% din populația Galiciei știe galiciana și aproximativ 61% din această are limba galiciană ca limbă maternă. Alte zone unde se vorbește galiciana sunt situate în provinciile spaniole: Asturie și Leon și Zamora din Comunitatea Autonomă a Castiliei și Leon.\n\nEvoluție \n\nDe mai bine de un secol, Galicia a crescut mai încet decât restul Spaniei, fapt datorat în mare parte emigrării populației în America Latină și în alte regiuni ale Spaniei. În 1857 avea cea mai densă populație din întreaga Spanie, reprezentând 11,49% din populația națională. Începând din 2007, doar 13,6% din populația spaniolă locuiește în comunitatea autonomă. Conform recensământului din 2006, Galicia are o rată de fertilitate de 1,03 copii de femeie, față de 1,38 la nivel național, fiind astfel cu mult sub 2,1, care reprezintă indicele pentru o populație stabilă. Din 1999 numărul de nașteri din Galicia a fost în creștere, astfel încât, în 2006 au fost înregistrate 22.392 nașteri, cu 300 mai mult decât în 2005, conform Institutului de Statistică din Galicia. Din 1981 speranța de viață a crescut cu 5 ani în Galicia, datorită îmbunătățirii condițiilor de trai.\n Natalitatea (2006): 7,9 la 1,000 / (Spania: 11.0 la 1000)\n Rata de deces (2006): 10,8 la 1.000 / (Spania: 8.4 la 1000)\n Speranța de viață la naștere (2005): 80,4 ani / (Spania: 80,2 ani)\n Masculin: 76,8 ani / (Spania: 77.0 ani)\n Feminin: 84,0 ani / (Spania: 83.5 ani)\n\nPatrimoniul celtic al Galiciei este des menționat, mai ales în literatura galiciană. De fapt, numele Galicia vine de la numele tribului celtic antic care s-a așezat aici, Gallaeci.\n\nNote \n\nComunități autonome din Spania" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ar trebui să știu despre Provinciile Spaniei?" }, { "from": "assistant", "value": "Pe lângă cele șaptesprezece comunități autonome, Spania este divizată în cincizeci de provincii.\n\nPrezentare generală \n\nDe la apariția sistemului comunitățiilor autonome, provinciile au pierdut mult din puterea de altă dată. Ele mai sunt folosite ca și districte electorale, în adresele poștale, sau ca și referiri geografice. (Un oraș mic va fi identificat mai degrabă ca și aparținând provinciei Valladolid decât aparținând comunității autonome Castilia-Leon, de exemplu.)\n\nMajoritatea provinciilor sunt denumite după orașul lor principal. Există doar două orașe care sunt capitale de comunități autonome și nu sunt capitale de provincie: Mérida în Extremadura și Santiago de Compostela în Galicia.\n\nȘapte autonomii sunt compuse dintr-o singură provincie: Asturias, Insulele Baleare, Cantabria, La Rioja, Madrid, Murcia și Navarra.\n\nLista provinciilor\n\nReferințe, note\n\nLegături externe \n\nProvincii" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante ai despre Susannah Maria Arne?" }, { "from": "assistant", "value": "Susannah Maria Arne () a fost o actriță și cântăreață engleză, sora compozitorului Thomas Arne. \n\nS-a născut la Londra, și în 1734 s-a măritat cu Theophilus Cibber, fiul dramaturgului Colley Cibber. În profesia sa, Arne a fost cunoscută ca doamna Cibber.\n\nReferințe\n\nNașteri în 1714\nDecese în 1766\nActori englezi din secolul al XVIII-lea\nCântărețe engleze\nActori din Londra\nActrițe din secolul al XVIII-lea\nMuzicieni din Londra" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți detalia informațiile despre Tony Perez?" }, { "from": "assistant", "value": "Tony Perez (n.14 mai 1942) a fost un jucător de baseball din Ciego de Avila, Cuba. A jucat pentru echipa Cincinnati Reds (Roșii din Cincinnati), în anii 1960 si 1970.\n\nJucători de baseball\nNașteri în 1942" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ai despre Geetbets?" }, { "from": "assistant", "value": "Geetbets este o comună din regiunea Flandra, Belgia. Pe lângă localitatea propriu-zisă, Geetbets, comuna include și localitățile Grazen și Rummen. În 2007, comuna a avut o populație de 5.786 de locuitori.\n\nLocalități din Brabantul Flamand\nComune din Brabantul Flamand" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi detalii importante despre Provincia Girona." }, { "from": "assistant", "value": "Girona (în spaniolă, Gerona) este o provincie din partea de Est a Spaniei , în partea nordică a comunității autonome Catalonia.\n\nAre graniță cu provinciile Barcelona și Lleida, cu Franța și cu Marea Mediterană. Capitala ei este Girona, oraș în care trăiește doar o optime din cei 598.112 locuitori ai provinciei.\n\nLocalități selectate \n Girona\n Figueres\n Palafrugell\n Begur\n Forallac\n Ogassa\n Santa Cristina d'Aro\n Castell-Platja d'Aro\n Camprodon\n Ripoll\n Regencós\n Mont-ras\n Celrà\n Sils\n Torrent\n Pals\n\nVezi și \n Listă de comune din Provincia Girona" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii îmi poți spune despre Limba latină?" }, { "from": "assistant", "value": "Latina era limba vorbită în Antichitate în regiunea din jurul Romei numită Lazio (Latium), de unde provine și denumirea de „latină” — limba vorbită în Latium. A câștigat o importanță majoră ca limbă oficială în Imperiul roman.\n\nDeși este considerată adesea ca limbă moartă, cunoașterea și folosirea ei s-au menținut în universitate și în cler. Numeroase școli și universități continuă să o predea. Latina este încă folosită pentru producția de neologisme în numeroase familii de limbi. Latina precum și limbile romanice (denumite uneori și neolatine) formează singura ramură a limbilor italice care a supraviețuit. Celelalte ramuri sunt atestate în documente datând din Italia preromană, dar au fost asimilate în timpul perioadei republicane sau la începutul epocii imperiale.\n\nLimbă flexionară, latina are șapte cazuri, două numere și trei genuri. Alfabetul latin este derivat din alfabetele etrusc și grec. Îmbogățită cu litere suplimentare și cu semne diacritice, latina este utilizată astăzi de numeroase limbi vii și avea în epoca clasică 23 de litere, între care , vocale și .\n\nToate limbile romanice provin din latina-mamă, iar multe cuvinte la baza cărora stă limba latină sunt răspândite în alte limbi moderne, precum engleza. Mai mult, în lumea vestică medievală, pentru mai mult de o mie de ani, latina a fost o lingua franca, fiind limba învățată și vorbită pentru conducerea afacerilor Bisericii Romano-Catolice și soluționarea problemelor de ordin științific, cultural și politico-juridic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză, în secolul al XVIII-lea, și de engleză la sfârșitul secolului al XIX-lea. A rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și statutul său de limbă oficială a Vaticanului.\n\nLimbi romanice \nLimbile romanice nu au derivat din latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară (latina vulgaris). Latina și retoromana (nu româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa, vorbită în două-trei cantoane estice ale Elveției de 55.000–65.000 de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă.\n\nÎn limbile italiană și sardă (sardo logudorese) există o lungime distinctivă a consoanelor și accent, pe când în spaniolă doar un accent distinctiv. În limba franceză accentuarea se face qvasi-moton, pe absolut fiecare silabă a oricărui cuvânt (în vorbire), astfel făcând accentul nedistinctiv. În română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepții, a se vedea „copíi” și „cópii”). Destul de interesant, dar semnificativ pentru evoluția lor, româna și engleza, deși aparent relativ îndepărtate, sunt singurele limbi europene moderne ce au o variabilitate de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant, accentuare „neobișnuită”.\n\nO altă deosebire între latină și limbile romanice, cu excepția românei, este faptul că acestea și-au pierdut terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor (excepție fac unele pronume). Româna este încă echipată cu mai multe cazuri (deși unele, cum ar fi ablativul, nu mai sunt reprezentate). De remarcat sunt cazurile substantivelor, ce se regăsesc nuanțat în limba germană (patru cazuri în limba germană, cinci în limba română), care este o limbă germanică, sau extrem de sofisticat (16 cazuri), precum în limba finlandeză, care e o limbă fino-ugrică.\n\nIstoria limbii latine\nLimbile italice formau, alături de limbile celtice, germanice și elenice, o sub-familie centum a limbilor indo-europene, care includea latina, vorbită de populația din Latium în Italia centrală (latinii), și alte limbi precum umbriana și osca, în vecinătatea imediată a limbii etrusce, neindo-europeană, însă de la care latina a suferit influență culturală.\n\nÎn zilele noastre limbile italice sunt reprezentate de limbile romanice, izvorâte din latină: italiana, româna (cu cele patru dialecte ale sale: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân), franceza, occitana, franco-provensala, catalana, spaniola, portugheza, sarda, retoromana... Se includ aici și limbile, acum stinse: dalmata și mozaraba.\n\nAntichitate\n\nLatina arhaică\n\nSe numește latină arhaică (prisca latinitas) latina folosită de la origini până la începutul secolului I î.Hr..\n\nConceptul de latină veche (prisca latinitas) este tot atât de vechi ca și cel de latină clasică, cele două datând de la sfârșitul Republicii romane. În acea epocă Cicero remarca, ca și alții, că limbajul pe care-l utiliza în fiecare zi, cel al înaltei societăți romane, era împodobit cu arhaisme, pe care le denumește „verborum vetustas prisca”.\n\nLatina clasică\n\nExpansiunea teritorială a Romei antice a asigurat limbii latine o difuzare din ce în ce mai largă, începând din secolul al III-lea î.Hr. Latina s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei Occidentale, a Africii de Nord, a Asiei Mici și a regiunilor dunărene. Sub Imperiu, latina este limbă a justiției, a administrației și a armatei romane și a numeroaselor colonii romane, împreună cu greaca și alte graiuri locale.\n\nLatina târzie\n\nDupă Căderea Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea, invadatorii germanici au adoptat, în mod progresiv, modul de gândire roman și limba latină pentru „a-și înscăuna” legitimitatea. Doar Anglia romană va fi lent germanizată de invadatorii anglo-saxoni care și-au păstrat limba germanică, aceasta răspândindu-se progresiv în detrimentul celei celtice vorbită de brito-romani care va reuși să se mențină până în zilele noastre. De-a lungul Evului Mediu Timpuriu, deși nu era o limbă vernaculară, latina a rămas limba actelor oficiale, a diplomației, a liturghiei și a literaturii savante (teologie, filosofie, științe).\n\nÎn restul Evului Mediu, limbile locale s-au afirmat pe plan literar și intern și, în timp ce a dat naștere multor limbi vernaculare derivate (limbile romanice), iar limbile neromanice (la fel ca engleză sau germana) au împrumutat vocabular de la latină, latina a rămas influentă la nivel diplomatic, juridic, științific și filosofic.\n\nEvul Mediu \n\nNu există un consens unanim care să delimiteze exact perioada în care latina medievală s-a diferențiat de latina vulgară, dar, în general, se consideră ca fiind latină medievală limba latină scrisă începând de pe la 500 d.Hr. (mulți oameni de știință consideră că începutul acestei limbi ar fi cu o sută de ani mai devreme) și până în pragul Umanismului (jumătatea secolului al XIV-lea), cuprinzând, prin urmare, latina lui Dante, în De Vulgari Eloquentia și De Monarquia, dar excluzând-o pe cea folosită de Petrarca și de Coluccio Salutati.\n\nPrin anul 800 apoi în secolul al XI-lea latina s-a reformat, după modelul latinei clasice, pentru evitarea unei derive spre limbi proprii fiecărei țări unde era folosită.\n\nÎn întregul Ev Mediu latina era limba liturgică a Bisericii Romano-Catolice. Aproape toate bibliile utilizate în această perioadă în Occident sunt scrise în latină, după modelul Vulgatei a Sfântului Ieronim, ca și alte cărți liturgice.\n\nTraducerea Bibliei în limbile specifice diferitelor popoare era declarată prohibită începând de la sfârșitul secolului al XII-lea prin scrisorile emise de papa Inocențiu al III-lea, apoi de mai multe concilii la începutul secolului al XIII-lea. \n\nHistoria scholastica scrisă de Pierre le Mangeur, text de bază pentru studiul Bibliei, începând din 1170, este scrisă în latină.\n\nLiterații se exprimau tot în latină. Limba universităților este latina, încă de la crearea lor pe la sfârșitul secolului al XII-lea. Intelectualii Evului Mediu își scriu tratatele în latină.\n\nEnciclopedia (pentru a folosi un termen contemporan) scrisă de Vincent de Beauvais, Speculum maius, este scrisă în latină. Totuși, începând de la Conciliul de la Tours (813), în teritoriile corespunzătoare Franței și Germaniei actuale, omiliile / predicile nu mai erau rostite în latină, ci în „lingua romanica rustica” (galo-romană), sau în „lingua tudesca” (germanică).\n\nLatina umanistă\n\nÎn Renaștere, funcția științifică și filosofică a limbii latine a început să decadă, ca și funcția sa diplomatică (Ordonnance de Villers-Cotterêts, 1539). Acest lucru nu-l va împiedica pe Erasmus să publice o cantitate de texte în latina redevenită clasică și foarte bogată; tot așa, René Descartes (1596 – 1650) a scris cu plăcere în latină mai ales când era grăbit (chiar dacă și-a publicat Discours de la méthode mai întâi în franceză din motive personale; lucrările din epoca sa sunt deseori tipărite în latină pentru a fi difuzate în toată Europa). În partea germanică a Europei (unde dreptul roman a rămas în vigoare până la sfârșitul Imperiului), latina a rămas mai mult timp limba unor publicații importante sau științifice, în timp ce în partea franceză, s-au făcut enorme eforturi (mai ales cu Ludovic al XIV-lea) pentru a o înlocui printr-o franceză cizelată și remaniată. Latina a rămas totuși limbă liturgică și oficială a catolicismului (texte doctrinare sau disciplinare, drept etc.).\n\nPerioada modernă\n\nLatina de azi\n\nÎn școală și universitate\n\nÎn mediul studențesc\n\nLatina în radio, televiziune și internet\n\nLatina în muzică \nOriginea notelor muzicale în spațiul european, se află într-un cântec religios – Imnul Sfântului Ioan Botezătorul – din perioada Evului Mediu. În secolul al XI-lea, călugărul florentin Guido d'Arezzo a avut ideea de se folosi de silabele inițiale ale versurilor acestui cântec latin, versuri aparținând lui Paulus Diaconus, pentru a denumi notele muzicale (UT, RE, MI, FA, SOL, LA, SI):\n UT queant laxis\n REsonare fibris\n MIra gestorum\n FAmuli tuorum\n SOLve polluti\n LAbii reatum\n Sancte Ioannes\nîn traducere: „Pentru ca slujitorii tăi să poată cânta cu voci libere minunatele tale fapte, șterge păcatul, o, Sfinte Ioane, de pe buzele lor nedemne”.\n\nLimba latină și terminologia juridică\nLimba latina este în continuare folosită în aproape toate sistemele de justiție din întreaga lume. Întregul sistem de justiție se bazează pe un lucru important: claritatea deciziei pentru toți cei interesați. Se considera faptul ca latina poate fi înțeleasă atât de specialiști, cât și de popor. Având in vedere ca această limbă a fost modelată după dorința vulgului și regulile de comunicare au fost adoptate și unanim acceptate, latina este folosită si astăzi pentru a uni barierele de interpretare ale unor principii internațional valabile.\n\nLimba latină și terminologia medicală\nToate ramurile medicinei se bazează în terminologia lor în limba latină și, prin aceasta, în greaca veche. Anatomia folosește pentru definirea parților corpului uman o terminologie predominant latină, chiar dacă pentru anumite organe se folosesc termeni grecești latinizați. Denumirile bolilor în schimb sunt derivate din limba greacă. Terminologia științifică medicală în educația sa este întotdeauna sincronizată cu dezvoltarea medicamentului în sine. Fenomenele noi, numele bolilor, substanțele medicamentoase necesită denumiri noi - termeni care s-au format pe baza vocabularului latino-grec de-a lungul secolelor.\n\nDatorită limbii latine, terminologia medicală a devenit internațională, ceea ce facilitează foarte mult comunicarea între medicii din întreaga lume.\n\nTraduceri în limba latină \nDestul de des sunt traduse în limba latină lucrări de valoare ale literaturii contemporane:\n\n Nikolaus Groß a tradus și tipărit lucrarea lui Patrick Süskind Parfumul la editura „Fundatio Melissa“ din Bruxelles în 2004.\n Aceeași editură a scos și o lucrare Mynchusanus ce conține celebrele povestiri ale baronului de Münchhausen.\n În 2003 a apărut prima parte a romanului Harry-Potter al scriitoarei Joanne K. Rowling în latină cu titlul Harrius Potter et Philosophi Lapis.\n\nPe lângă acestea există numeroase texte clasice traduse în latină:\n Karl May, Winnetou III.\n Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț (Regulus).\n Seria desenelor animate Asterix și Obelix tradusă de Graf von Rothenburg (Rubricastellanus).\n cotidianul austriac Kurier scoate din 1994, în fiecare miercuri o pagină în limba latină cu știri curioase din toată lumea (Nuntii Latini) .\n Eposul național finlandez Kalevala a fost tradus la cererea guvernului finlandez în limba latină în 1986.\n\nLatina în biserica romano-catolică \n\nLimba latina ecleziastică (uneori denumită latina Bisericii) este forma limbii latine utilizate în documentele Bisericii Romano-Catolice și în liturghia sa.\n\nLatina în știință \n\nÎn biologie numele științifice ale speciilor sunt date în latină sau greacă. \n\nÎn Meteorologie denumirile norilor au o clasificare în limba latină. Și în farmacie vocabularul latin este un bun comun. Medicii și farmaciștii prescurtează rețetele în termeni latini, iar pe fiecare pachet de medicamente există în afara numelui internațional al medicamentului și denumirea lui latină, la fel cum pe fiecare medicament naturist pe lângă denumirea uzuală apare și termenul latin comun. În astronomie s-a decis la nivel internațional conform reglementărilor omologate de Uniunea Astronomică Internațională ca cele 88 de constelații și stelele care le formează să aibă oficial nume latine.\n\nScrierea în limba latină\n\nRomanii sunt creatorii alfabetului latin, derivat din alfabetul etrusc și cel grec. În epoca clasică, alfabetul latin avea următoarele caractere:\n\nLiterele k, y și z sunt rare : k nu exista în alfabetul latin, fiind folosit un c în fața lui a, o și în fața consoanelor ; y și z au fost adăugate pentru transcrierea cuvintelor grecești începând din epoca clasică.\n\nQuintilian se plângea că această îmbogățire a alfabetului permite transcrierea mai bună a cuvintelor grecești decât a celor latine.\n\nSistem gramatical \nLatina are un sistem gramatical flexibil extins, care operează în general prin adăugarea unor terminații la un radical fix. Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor este numită „declinare”, iar cea a verbelor, „conjugare”. Există cinci declinări ale substantivelor și patru conjugări ale verbelor. Cele șase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit pentru subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte), acuzativ (complemente directe), ablativ (folosit cu câteva prepoziții) și vocativ (folosit pentru adresare). În plus, pentru unele substantive există cazul locativ folosit pentru a arăta un loc (înlocuit de obicei cu ablativul), dar acest împrumut de la indoeuropeni este de găsit doar pentru câteva nume de lacuri, orașe, localități și câteva alte lucruri.\n\nNote\n\nBibliografie \n J.N. Adams: The Regional Diversification of Latin, 200 BC – AD 600. Cambridge University Press, Cambridge 2007.\n Jürgen Leonhardt: Latein, Geschichte einer Weltsprache. C. H. Beck, München 2009, ISBN 978-3-406-56898-5\n Jules Marouzeau: Das Latein. dtv, München 1969.\n Udo Kindermann, Latein In: Lexikon für Theologie und Kirche. 3. Auflage, Band 6, Freiburg 1997, Sp. 660-661.\n Wilfried Stroh: Latein als Weltsprache. In: Karl-Joachim Hölkeskamp, Elke Stein-Hölkeskamp (Hrsg.): Erinnerungsorte der Antike. Die römische Welt. C. H. Beck, München 2006, S. 185–201.\n Wilfried Stroh: Latein ist tot, es lebe Latein! Kleine Geschichte einer großen Sprache.. List, Berlin 2007, ISBN 978-3-471-78829-5.\n Tore Janson: Latein. Die Erfolgsgeschichte einer Sprache. Buske, Hamburg, 2006, ISBN 3-87548-400-2.\n Karl-Wilhelm Weeber: Mit dem Latein am Ende? Tradition mit Perspektiven. V&R, Göttingen 1998, ISBN 3-525-34003-6.\n Friedrich Maier: Warum Latein? Zehn gute Gründe. Reclam, Stuttgart 2008, ISBN 978-3-15-018565-0\n Johannes Müller-Lancé: Latein für Romanisten: ein Lehr- und Arbeitsbuch. Tübingen: Narr, 2006\n Horia C. Matei. Civilizația Romei Antice. Editura Eminescu. București, 1980.\n Virgil Matei. Dicționar de maxime, reflecții, expresii latine comentate. Editura Scripta. București, 1998.\n\n Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, în românește de Adolf Armbruster, cu o introducere de Alexandru Duțu, Editura Univers, București, 1970\n\nVezi și \n Alfabetul latin\n Literatură latină\n Proverbe latine\n Listă de expresii latine\n Nume latine ale orașelor europene\n\nLegături externe \n\n Limba latină la Wikimanuale\n Site în limba română dedicat limbii latine\n Dicționar latin interactiv\n Raportul pentru latină la Ethnologue\n Biblioteca latină\n Uniunea Latină (Web site oficial)\n Ernst Curtius, Literatura și Evul Mediu latin (spre lucrare online)\n\n \nLimbi antice\nLimbi ale Vaticanului\nLimbi flexionare\nLimbi latino-faliscane\nLimbi subiect-obiect-verb\nLimbi vorbite în Italia" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii îmi poți spune despre Nume latine ale orașelor europene?" }, { "from": "assistant", "value": "Până în epoca modernă, latina a fost limba comună a științei, inclusiv a cartografiei. În secolele al XIX-lea și al XX-lea, savanții germani au adus contribuții importante în studiul toponimiei istorice (Ortsnamenkunde). Aceste studii au contribuit la rândul lor la studiul genealogiei. Pentru genealogii și istoricii Europei premoderne, cunoașterea numelor alternative este vitală pentru culegerea informațiilor din documente publice și private.\n\nTotuși, un obstacol este faptul că până și numele latine erau ambigue—de exemplu, existau mai multe orașe romane care începeau cu Colonia urmată de un termen descriptiv. În Evul Mediu, acestea erau de obicei prescurtate doar la Colonia. Unul dintre acestea, Colonia Agrippinensis, păstrează astăzi forma Köln.\n\nLista de mai jos cuprinde orașe cu nume latinesc și echivalentul lor în română.\n\nVezi și \n Lista listelor de orașe după țară\n Cele mai mari aglomerații urbane din Europa\n Nume latine ale orașelor românești\n\n!\nOrașe din Europa\nLimba latină" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante ai despre Proverbe latine?" }, { "from": "assistant", "value": "Proverbele latine sunt proverbe și zicători create sau transmise de romani, ori apărute după decăderea civilizației romane în alte culturi, care au considerat că limba latină este un mediu potrivit pentru transmiterea acestor învățături.\n\nVezi și \n\n Listă de locuțiuni în limba latină\n Proverbe\n Proverbe românești\n Limba latină\n\nLegături externe\n Proverbe latine la Wikicitat\n Expresii juridice\nPagina principală Wikicitat în limba română\n\nProverbe\nCuvinte și expresii în limba latină" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Cum ai descrie Cazul nominativ?" }, { "from": "assistant", "value": "În gramatica unor limbi flexionare și aglutinante, nominativul (cf. termenul latinesc nominativus, de la verbul nominare „a numi”) este un caz, cel în care stă în principal substantivul sau pronumele în funcția de subiect al propoziției gramaticale, și în care stau, prin acord, determinanții acestuia. Forma de nominativ este de regulă considerată cea de bază a cuvintelor părți de vorbire nominale (substantiv, determinanți abstracți, adjectiv, pronume), forma la care sunt în dicționare în calitate de cuvinte-titlu, și cea care figurează pe locul întâi în paradigma lor de declinare.\n\nSunt limbi flexionare cărora le lipsește declinarea sau păstrează numai urme ale ei. În gramaticile acestora nu este vorba de declinare și de cazuri, prin urmare nici de cazul nominativ. Astfel sunt, de pildă, limbile romanice, în afara românei, sau limba engleză.\n\nForma de nominativ\n\nSubstantive și adjective \n\nÎn limbile cu declinare, fie flexionare sau aglutinante, toate cazurile sunt, în general, exprimate prin desinențe. Nominativul se caracterizează prin faptul că în unele limbi nu are desinență, cel puțin în ceea ce privește unele categorii de cuvinte. În această situație, în unele gramatici se vorbește de desinență ∅ (zero). O limbă în care toate cuvintele părți de vorbire nominale au desinența ∅ la nominativ este maghiara: ex. osztály „clasă”, fiúk „băieți”.\n\nÎn limba română, desinență ∅, tipică la nominativ, au cuvintele nominale de genul masculin și de genul neutru terminate în consoană, la numărul singular [ex. prieten (masc.), tren (neutru)]. Altă desinență de masculin și neutru singular este -u (codru, tablou). La feminin singular este tipică desinența -ă (frumoasă), la masculin plural -i (prieteni), la neutru plural -uri (trenuri), la feminin plural -e (frumoase).\n\nÎn limbile din diasistemul slav de centru-sud (bosniacă, croată, muntenegreană, sârbă, pe scurt BCMS), tipice pentru nominativ singular sunt desinențele ∅ la masculin (ex. pjevač „cântăreț”), -a la feminin (žena „femeie”), -o și -e la neutru (kolo „roată”, viječe „consiliu”). La plural sunt tipice desinențele -i la masculin (pjevači), -e la feminin (žene), -a la neutru (kola, viječa). O categorie de adjective, cele de formă lungă, numită și definită, au la masculin desinența -i, atât la singular, cât și la plural: lijepi „frumos, -și”.\n\nPronume \n\nUnele pronume, în română cele demonstrative, de exemplu, se declină ca substantivele și adjectivele, altele, de pildă cele personale, în toate limbile menționate mai sus, au la nominativ forme cu totul diferite de cele de la celelalte cazuri. Exemple:\n eu, mie (îmi) etc.;\n én „eu”, nekem „mie (îmi)” etc.;\n ja „eu”, meni (mi) „mie (îmi)” etc.\n\nÎn unele limbi care au pierdut declinarea, s-au păstrat totuși vestigii ale acesteia la pronumele personal. Exemple:\n je „eu”, me „îmi, mă”;\n I „eu”, me „îmi, mă”.\n\nFuncțiile cazului nominativ \n\nCazul nominativ este în primul rând cel al subiectului propoziției, precum și al determinanților săi abstracți și al atributului său adjectival. Exemple:\n Copilul este curat;\n Ki kopog? „Cine bate la ușă?”;\n Naši planovi nijesu se ostvarili „Planurile noastre nu s-au realizat”.\n\nÎn afara subiectului, și alte părți de propoziție pot fi la nominativ. În română, atributul substantival apoziție este la cazul nominativ, indiferent de cazul cuvântului pe care îl determină: Moș Vasile era un cărpănos […], Dar asta nu mă privește pe mine, băiat din Humulești (Ion Creangă).\n\nÎn maghiară, apoziția se acordă cu cuvântul determinat, deci este la nominativ numai dacă este a subiectului: Marika, a barátnőm, meglátogatott „Marika, prietena mea, mi-a făcut o vizită”. În BCMS, regula este aceeași: I grad Berane ima svojih problema „Și orașul Berane are problemele sale”.\n\nAltă parte de propoziție care poate fi la nominativ este numele predicativ:\n Liana este profesoară;\n Ti okosak vagytok „Voi sunteți inteligenți”.\n On je dobar čovjek „El e om bun”.\n\nÎn celelalte gramatici decât cele românești menționate aici, în construcțiile cu cuvintele corespunzătoare prepoziției ca + substantiv, acesta este tot la nominativ:\n Gladan je kao vuk „Este flămând ca un lup”;\n Úgy feküdt, mint egy halott „Zăcea ca un mort”, „[…] mint szövetségi kapitány utazott a csapattal” „[…] a călătorit cu echipa ca/în calitate de antrenor federal”\n\nÎn maghiară, în unele complemente cu postpoziții, substantivul este tot la nominativ: Betegség miatt zárva „Închis din cauză de boală”.\n\nÎn română, tot la nominativ poate fi elementul predicativ suplimentar: Copiii aleargă voioși, Îi zic Sandu.\n\nForma de nominativ este proprie și substantivelor și pronumelor fără funcție sintactică. Acestea pot fi integrate într-o propoziție analizabilă, în limbile care nu cunosc cazul vocativ, de exemplu maghiara, corespunzător cuvintelor la vocativ în alte limbi, precum româna sau BCMS, ex. „Aludj el szépen, kis Balázs” „Adormi frumos, micuțule Balázs”. Asemenea cuvinte pot forma și propoziții nealanalizabile, singure sau cu părți de propoziție subordonate lor: Segítség! „Ajutor!”, Kati!, Édes szép hitvesem! „Dulcea și frumoasa mea soție!”\n\nForma de nominativ este foarte frecventă și în afara oricărei propoziții, în tot felul de denumiri: inscripții, titluri, nume etc. Exemple:\n bijelo vino „vin alb”, Sveti Petar „Sfântul Petru”, Hotel „Bijela ruža“ „Hotelul «Trandafirul alb»”, Jadransko more „Marea Adriatică”, Sjedinjene Američke Države „Statele Unite ale Americii”;\n Hamlet, Antikvárium „Anticariat”, Női és férfi cipők „Încălțăminte pentru femei și bărbați”.\n\nNote\n\nSurse bibliografice \n\n Bărbuță, Ion et al. Gramatica uzuală a limbii române, Chișinău, Litera, 2000, ISBN 9975-74-295-5 (accesat la 15 septembrie 2018)\n Bokor, József, Szóalaktan (Morfologie), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 254–292 (accesat la 15 septembrie 2018)\n Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 15 septembrie 2018)\n (cnr) Čirgić, Adnan; Pranjković, Ivo; Silić, Josip, Gramatika crnogorskoga jezika (Gramatica limbii muntenegrene), Podgorica, Ministerul Învățământului și Științei al Muntenegrului, 2010, ISBN 978-9940-9052-6-2 (accesat la 15 septembrie 2018)\n Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Teora, 1998; online: Dexonline (DTL) (accesat la 15 septembrie 2018)\n Crystal, David, A Dictionary of Linguistics and Phonetics (Dicționar de lingvistică și fonetică), ediția a VI-a, Blackwell Publishing, 2008, ISBN 978-1-4051-5296-9 (accesat la 10 noiembrie 2018)\n Cs. Nagy, Lajos, Mondattan (Sintaxă), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 321–344 (accesat la 15 septembrie 2018)\n Delatour, Yvonne et al., Nouvelle grammaire du français (Noua gramatică a francezei), Paris, Hachette, 2004, ISBN 2-01-155271-0 (accesat la 15 septembrie 2018)\n Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002\n Eastwood, John, Oxford Guide to English Grammar (Ghidul Oxford al gramaticii engleze), Oxford, Oxford University Press, 1994, ISBN 0-19-431351-4 (accesat la 15 septembrie 2018)\n Kálmánné Bors, Irén și A. Jászó, Anna, Az egyszerű mondat (Propoziția simplă), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 345–436 (accesat la 15 septembrie 2018)\n\nNominativ" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi câteva lucruri despre Cazul dativ." }, { "from": "assistant", "value": "În morfologia unor limbi flexionare și aglutinante, dativul (cf. termenul latinesc dativus, traducere a termenului grecesc cu sensul „caz referitor la actul de a da”) este un caz gramatical (ex. I-am dat colegei tale cărțile de spaniolă). Substantivul, alt cuvânt folosit cu valoare de substantiv sau pronumele care poartă morfemul acestui caz, denumește, respectiv reprezintă în mod tipic un animat sau un inanimat în favoarea sau în defavoarea căruia se efectuează o acțiune, are loc un eveniment sau există ceva. Din punct de vedere sintactic, un asemenea cuvânt îndeplinește mai ales funcția de complement indirect de atribuire, dar dativul mai exprimă o varietate de alte raporturi sintactice care depind și de limba considerată.\n\nSunt limbi flexionare cărora le lipsește declinarea sau păstrează numai urme ale ei. În gramaticile acestora nu este vorba de cazuri, prin urmare nici de cazul dativ. Astfel sunt, de pildă, limbile romanice, în afara românei, sau limba engleză. În aceste limbi, de regulă prepoziții sunt cele care exprimă raporturile sintactice exprimate de dativ.\n\nForma de dativ în câteva limbi \n\nÎn limbile cu declinare, fie flexionare sau aglutinante, toate cazurile sunt, în general, exprimate prin desinențe, cu diferențe între limbile flexionare și cele aglutinante privitor la caracterul desinențelor.\n\nÎntr-o limbă aglutinantă cum este maghiara, de exemplu, cazul dativ se exprimă printr-o desinență care este numai a lui, și este aceeași pentru toate cuvintele părți de vorbire nominale (substantive, adjective, pronume, numerale, cu o particularitate la pronumele personal), fie că se adaugă direct la radical sau după alt(e) sufix(e). Desinența de dativ este -nak/-nek, cu aceste două variante, folosite conform regulilor armoniei vocalice. Desinența se poate adăuga direct la radical, ex. Kinek telefonálsz? „Cui îi dai telefon?”. Pentru a obține un cuvânt la dativ plural, mai întâi radicalului i se adaugă sufixul de plural, apoi desinența de dativ: gyermek „copil” + -ek → gyermekek „copii” + -nek → gyermekeknek „unor copii”. Dacă cuvântul la dativ este obiect posedat, primește mai întâi sufixul care exprimă persoana posesorului, apoi desinența de dativ: Jó barátomnak tartalak „Te consider un prieten bun (al meu)” (barát + -om + -nak).\n\nÎn diasistemul slav de centru-sud, care cuprinde limbi flexionare (bosniacă, croată, muntenegreană, sârbă, pe scurt BCMS) cu o declinare relativ dezvoltată, dativul se exprimă prin mai multe desinențe, în funcție de gen și număr, iar acestea nu sunt proprii numai dativului. Spre exemplu, iată desinențele de dativ ale substantivelor și adjectivelor din clasele de declinare cu cele mai multe cuvinte:\n -u pentru substantivele la masculin și neutru singular, precum și pentru adjectivele la masculin și neutru singular, forma scurtă: jelenu „unui cerb” sau „cerbului”, kolu „unei roți”, zelenu „verde”;\n -ima pentru substantivele la masculin și neutru plural (desinență comună cu cazurile instrumental și locativ): jelenima „unor cerbi/cerbilor”, kolima „unor roți/roților”;\n -i pentru substantivele la feminin singular: ženi „unei femei/femeii”;\n -ama pentru substantivele la feminin plural (comună cu instrumentalul și locativul): ženama „unor femei/femeilor”;\n -ōm(e) pentru adjectivele la masculin și neutru singular, forma lungă (comună cu locativul): zelenōm(e);\n -ōj pentru adjectivele la feminin singular, forma lungă și forma scurtă (comună cu locativul): zelenōj;\n -īm(a) pentru adjectivele la masculin, neutru și feminin plural, forma scurtă și forma lungă (comună cu instrumentalul și locativul): zelenīm(a).\n\nȘi în limba română există declinare, dar este relativ redusă față de cea din limbi precum BCMS. Dintre substantive și adjective au desinență de dativ numai femininele, aceeași la singular și la plural, și comună cu genitivul și cu nominativul plural: unei/unor case, unei/unor flori, unei/unor cafele. În plus, -e se mai găsește și la neutru plural, iar -i și la masculin și neutru plural. Au formă de dativ articolele, pronumele și adjectivele pronominale. Dativul se distinge mai bine datorită articolelor și adjectivelor pronominale ce determină substantivele, deși formele de dativ ale acestora sunt și ele comune cu genitivul: unui pom, unor pomi, unui scaun, unor scaune, unei case, unor case, pomului, pomilor, scaunului, scaunelor, casei, caselor etc.\n\nFormele de dativ ale unor pronume prezintă anumite asemănări cu cele ale substantivelor și/sau adjectivelor, și unele deosebiri față de acestea. O situație mai aparte în limbile menționate aici o are pronumele personal, la care forma de dativ este cu totul diferită de cea de nominativ. Și limbi care au pierdut declinarea păstrează vestigii ale acesteia la pronumele personal. Exemple la persoana I singular:\n\nÎn maghiară, forma de nominativ la această persoană este én „eu”, dar dativul se formează din desinența generală de dativ, varianta -nek + sufixul posesiv de persoana I singular -em → nekem „mie”. Prin acest procedeu se formează dativul tuturor pronumelor personale, prin aplicarea sufixelor posesive de diferite persoane: neked „ție”, nekünk „nouă” etc.\n\nFolosirea cazului dativ\n\nFără cuvânt gramatical \n\nCazul dativ este în primul rând cel al complementului indirect numit de atribuire. Acest fel de complement indirect este în mod specific, fără cuvânt gramatical (prepoziție sau postpoziție), cel al verbelor al căror sens este legat de ideea generală de „a da”. Exemple:\n I-am dat colegei tale cărțile de spaniolă;\n Pružite šansu mladima „Dați o șansă tinerilor”;\n Csillának adtam egy könyvet „I-am dat Csillei o carte”.\n\nApropiat ca sens de complementul indirect de mai sus este cel subordonat unor verbe cu sensul legat de cel de „a se adresa”:\n: Le-am spus studenților că examenul va fi greu;\n: On je udvarao lijepoj Olgi „El îi făcea curte frumoasei Olga”;\n: Kinek telefonálsz? „Cui îi dai telefon?”\n\nComplement indirect în dativ pot avea și unele adjective, mai ales cele în funcție de nume predicativ:\n: Obiectul acesta îi este folositor medicului?;\n: Bio je čovjek odan Bogu „Era un om devotat lui Dumnezeu”;\n: Zsófiának fontos minden nap zongoráznia „Este important pentru Zsófia să cânte la pian în fiecare zi”.\n\nDativul poate avea și sens posesiv. În limba latină, dativul posesiv exprimă posesorul ca subiect logic al propoziției: Mini liber est „Am o carte” (literal „Mie carte este”). Limba română a păstrat din latină urme ale acestui dativ în expresii verbale ca mi-e dor, mi-e foame, mi-e milă, mi-e sete etc..\n\nÎn română și în BCMS există o construcție posesivă cu pronumele personal formă neaccentuată la dativ, echivalentă cu construcția posesivă cu adjectiv posesiv:\n Unde ți-e soțul?;\n Đe su mi naočare? „Unde-mi sunt ochelarii?”\n\nAlt tip de dativ posesiv în română aparține limbii literaturii beletristice. Este cel al substantivului, al pronumelui personal ori al celui reflexiv, formă neaccentuată, cu funcție de atribut, ca în exemplele „Tu frate planșetelor noastre / Și răzvrătirii noastre frate” (Octavian Goga), „În zadar copacii crengile-și plecau / Și zăpada-n cale-mi pe rând scuturau” (Vasile Alecsandri).\n\nÎn maghiară, construcția posesivă de tipul mini liber est este generală: Gyulának két húga van „Gyula are două surori” (lit. „Lui Gyula două soră este”). În această limbă mai este încă o construcție posesivă cu dativul, uneori facultativ în loc de nominativ: a rendező(nek a) filmjei „filmele regizorului\n\nDativul numit etic indică persoana interesată afectiv în ceea ce exprimă verbul și nu îndeplinește vreo funcție sintactică, ci numai stilistică:\n: Pe unde mi-ai umblat până acum?;\n: Da si ti meni živ i zdrav! „Să-mi trăiești și să-mi fii sănătos!”;\n: Csukja be nekem ezt az ajtót! « Închideți-mi ușa asta! ».\n\nDativul fără cuvânt gramatical mai are și alte folosiri, care nu se găsesc în toate limbile menționate aici.\n\nÎn română mai există cu funcțiile de:\n complement circumstanțial de mod comparativ: Comportamentul tău e asemenea comportamentului unui copil de cinci ani!;\n complement circumstanțial de loc: „Agripina se opri locului” (Gala Galaction);\n\nÎn BCMS:\n complement de loc ce exprimă țelul unei deplasări: krenuti svojoj kući „a porni spre casă”;\n dativul numit al utilității și cel al daunei: služba domovini „serviciul pentru patrie”, oteti slabima „a lua de la cei slabi”;\n exprimarea persoanei care poate sau trebuie să facă ceva: Što nam je činiti? „Ce avem (noi) de făcut?”;\n dativul numit emfatic, prezent mai ales în jurăminte: Duše mi! „Pe sufletul meu!”\n\nÎn maghiară:\n complement corespunzător elementului predicativ suplimentar din română: Fekete Gyulának hívják „Îl cheamă/Se numește Gyula Fekete”, Fáradtnak látszol „Arăți obosit”, Jó barátomnak tartalak „Te consider un prieten bun (al meu)”;\n complement corespunzător unor nume predicative din română: Unalmasnak találtam a cikket „Articolul mi s-a părut plictisitor”;\n complement corespunzător subiectului propoziției subiective subordonate verbului „a trebui”: Gábornak tanulnia kell ma este „Gábor trebuie să învețe deseară”.\n\nCu cuvânt gramatical \n\nÎn română, dativul este cerut de trei prepoziții sinonime, exprimând complemente circumstanțiale instrumentale:\nAm obținut aceste rezultate datorită ajutorului tău;\nAm ajuns acasă mai devreme grație bunăvoinței dumneavoastră;\nMulțumită eforturilor voastre am ocupat locul întâi.\n\nÎn BCMS:\nSvi su se okrenuli ka gradu „Toți s-au îndreptat către oraș”;\nZaputio sam se prema izlazu iz dvorane „Am pornit către ieșirea din sală”;\nPostupili su nasuprot njegovoj želji „Au procedat împotriva dorinței lui”;\nUprkos velikoj vrućini bili smo na igralištu „În ciuda căldurii mari am fost pe terenul de joc”;\nTo bijaše protivno njegovoj volji „Asta era împotriva voinței lui”.\n\nÎn maghiară sunt foarte puține postpoziții folosite cu dativul :\nBartóknak köszönhetően mindenki hallott a magyar zenéről „Mulțumită lui Bartók, toată lumea a auzit de muzica maghiară”;\nA dolgok elképzeléseinknek megfelelően alakultak „Lucrurile au evoluat conform previziunilor noastre”.\n\nNote\n\nSurse bibliografice \n\n Barić, Eugenija et al., Hrvatska gramatika (Gramatica limbii croate), ediția a II-a revăzută, Zagreb, Školska knjiga, 1997, ISBN 953-0-40010-1 (accesat la \n\n Bărbuță, Ion et al. Gramatica uzuală a limbii române, Chișinău, Litera, 2000, ISBN 9975-74-295-5 (accesat la 31 mai 2019)\n\n Bokor, József, Szóalaktan (Morfologie), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 254–292 (accesat la 31 mai 2019)\n\n Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 31 mai 2019)\n\n Čirgić, Adnan; Pranjković, Ivo; Silić, Josip, Gramatika crnogorskoga jezika (Gramatica limbii muntenegrene), Podgorica, Ministerul Învățământului și Științei al Muntenegrului, 2010, ISBN 978-9940-9052-6-2 (accesat la 31 mai 2019)\n\n Cojocaru, Dana, Romanian Grammar (Gramatică română), SEELRC, 2003 (accesat la 31 mai 2019)\n\n Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Teora, 1998; online: Dexonline (DTL) (accesat la 31 mai 2019)\n\n Crystal, David, A Dictionary of Linguistics and Phonetics (Dicționar de lingvistică și fonetică), ediția a VI-a, Blackwell Publishing, 2008, ISBN 978-1-4051-5296-9 (accesat la 31 mai 2019)\n\n Delatour, Yvonne et al., Nouvelle grammaire du français (Noua gramatică a francezei), Paris, Hachette, 2004, ISBN 2-01-155271-0 (accesat la 31 mai 2019)\n\n Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002\n\n Eastwood, John, Oxford Guide to English Grammar (Ghidul Oxford al gramaticii engleze), Oxford, Oxford University Press, 1994, ISBN 0-19-431351-4 (accesat la 31 mai 2019)\n\n Jahić, Dževad; Halilović, Senahid; Palić, Ismail, Gramatika bosanskoga jezika (Gramatica limbii bosniace), Zenica, Dom štampe, 2000 (accesat la \n\n Jolić, Borjanka și Ludwig, Roger, Le serbo-croate sans peine (Limba sârbocroată cu ușurință), Chennevières, Assimil, 1972\n\n Klajn, Ivan, Gramatika srpskog jezika (Gramatica limbii sârbe), Belgrad, Zavod za udžbenike i nastavna sredstva, 2005, ISBN 86-17-13188-8 (accesat la \n\n Moldovan, Victoria; Pop, Liana; Uricaru, Lucia, Nivel prag pentru învățarea limbii române ca limbă străină, Strasbourg, Consiliul Europei (Consiliul de Cooperări Culturale), 2001 (accesat la 31 mai 2019)\n\n Rounds, Carol, Hungarian: an Essential Grammar (Gramatică fundamentală a limbii maghiare), Londra / New York, Routledge, 2001, ISBN 0-203-46519-9 (accesat la 31 mai 2019)\n\n Szende, Thomas și Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois (Gramatica fundamentală a limbii maghiare), Paris, Langues et mondes – l’Asiathèque, 2007 ISBN 978-2-91-525555-3 (accesat la 31 mai 2019)\n\nDativ" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile importante despre Cazul acuzativ?" }, { "from": "assistant", "value": "În gramatica unor limbi flexionare și a celor aglutinante, acuzativul este cazul gramatical la care părțile de vorbire nominale (de exemplu substantivul) au funcția fundamentală de complement direct. Termenul provine din cel latinesc accusativus casus „cazul a ceea ce este acuzat”, traducere greșită a termenului grecesc αἰτιατικὴ πτῶσις (aitiatikē ptôsis) „cazul a ceea ce este cauzat”.\n\nTermenul „acuzativ” este folosit și în gramatici ale unor limbi în care, de regulă, cuvintele în funcția de complement direct nu au o formă specifică, distinctă de cea pe care o au în funcția de subiect, unele din aceste limbi fiind chiar practic lipsite de declinare, cum este engleza. Unii lingviști consideră că termenul este folosit pe bună dreptate numai în gramaticile limbilor în care situația este contrară.\n\nLimbile indoeuropene vechi se caracterizează printr-un grad relativ înalt de sintetism, având a declinare dezvoltată, prin urmare și cazul acuzativ are forme specifice, exprimate prin desinențe. Urmașele lor au evoluat în mod diferit din acest punct de vedere, unele spre un grad de analitism mai înalt decât altele. Majoritatea limbilor slave, de exemplu, au o declinare relativ dezvoltată, majoritatea limbilor germanice una mai redusă decât cele slave, în limba engleză și în limbile romanice de vest, declinarea a dispărut practic, păstrându-se numai vestigii ale ei la pronumele personal. În gramaticile limbii franceze, de exemplu, nu se folosesc noțiunile de declinare sau de caz, deci nici cea de acuzativ. În limba română s-a păstrat declinarea în oarecare măsură, dar, cu excepția pronumelor personale, nici în aceasta nu se distinge prin formă funcția de complement direct de alte funcții.\n\nÎn unele limbi, cazul acuzativ poate fi folosit fără prepoziție sau postpoziție, fie că are sau nu formă specifică.\n\nÎn limba română \n\nÎn limba română s-a păstrat declinarea prin formele de genitiv comune cu dativul și de vocativ specifice, distincte de cele ale cuvintelor în funcția de subiect, dar formele specifice de acuzativ sunt excepții. De aceea, în gramaticile limbii române se consideră că, în general, forma de acuzativ este identică cu cea de nominativ. Excepții constituie pronumele personale și cel reflexiv. Formele de acuzativ ale acestora sunt:\n persoana I singular: mine (formă accentuată), mă (formă neaccentuată);\n persoana a II-a singular: tine, te;\n persoana a III-a singular – numai forme neaccentuate: îl (masculin și neutru), o (feminin);\n persoana I plural: ne (formă neaccentuată comună cu cea de dativ);\n persoana a II-a plural: vă (formă neaccentuată comună cu cea de dativ);\n persoana a III-a plural: îi (masculin), le (feminin și neutru).\n\nPronumele reflexiv: sine (formă accentuată), se (formă neaccentuată).\n\nFuncția fundamentală a cazului acuzativ este cea de a exprima complementul direct, în care uneori se folosește cu prepoziția pe, alteori fără aceasta. Exemple:\n cu pe:\n substantivele proprii nume de persoane și de animale: Îl văd pe Ion, Îl chem pe Grivei;\n substantivele comune nume de persoane identificate și articulate hotărât: Îl aștept pe domnul director;\n pronumele (în afara unora nehotărâte): Pe cine vezi? – Pe acesta, O vrei pe asta ori pe cealaltă?, Pe care o iei?, pe oricine, pe nimeni;\n fără pe:\n substantivele comune sau proprii nume de inanimate articulabile: Citesc un articol, Citesc articolul de fond, Privesc Dunărea;\n substantivele comune nume de persoane neidentificate: Caut profesori care predau așa;\n substantivele comune articulate, în construcție cu un dativ posesiv: Îi cunosc nevasta.\n\nSe consideră tot la cazul acuzativ cuvintele cu aceeași formă ca în funcția de complement direct, dar cu alte prepoziții și cu locuțiuni prepoziționale, cu care formează alte părți de propoziție:\n nume predicativ: Casa este de piatră;\n atribut: cană cu apă;\n complement indirect: Dau apă la vite;\n complement de agent: scrisoarea trimisă de mine;\n complement circumstanțial:\n de loc: S-a apucat de săpat în grădină;\n de timp: S-a trezit la ora șapte;\n de mod: Ascultă cu atenție;\n de cauză: A căzut din neatenție;\n de scop: Se făcea mare pregătire pentru ospăț;\n condițional: În caz de pericol, vei fugi;\n concesiv: Cu toată bunăvoința, n-a reușit să-l ajute;\n consecutiv: Au reușit de minune;\n instrumental: peisaj descris prin cuvinte;\n sociativ: Hai cu noi;\n de relație: Cât despre Ion, nu știu nimic;\n opozițional: În loc de pâine, a cumpărat chifle;\n cumulativ: Pe lângă noi, a trecut și el;\n de excepție: Au venit toți, afară de tine.\n\nElementul predicativ suplimentar poate fi construit fără prepoziție (Îi zic Sandu) sau cu prepoziție: Ea ar fi venit în chip de pasăre, de a bătut acuma la fereastră (Ion Creangă).\n\nÎn limbile din diasistemul slav de centru-sud \n\nLimbile din diasistemul slav de centru-sud (bosniacă, croată, muntenegreană, sârbă) au o declinare relativ dezvoltată, iar acuzativul are mai multe desinențe, în funcție de partea de vorbire și de clasa de declinare, diferite de cele de la nominativ, unele fiind comune cu alte cazuri decât nominativul:\n -a – la singular, pentru substantivele masculine nume de animate terminate la nominativ singular în consoană și pentru adjectivele nedefinite (cu formă scurtă) la masculin (desinență comună cu genitivul singular): jelena „pe cerb”, zelèna „verde”;\n -u scurt – la singular, pentru substantivele feminine și masculine terminate la nominativ singular în -a, precum și pentru adjectivele nedefinite la feminin (desinență proprie acuzativului în această clasă de declinare): ženu „pe femeie”, sudiju „pe judecător”, zelènu „verde”;\n -ū lung – la singular, pentru adjectivele definite (cu formă lungă) la feminin (desinență proprie acuzativului): zèlenū „(pe) cea verde”;\n - og(a) sau -eg(a) (în funcție de natura consoanei finale de rădăcină) – la singular, pentru adjectivele definite acordate cu substantive masculine nume de animate (desinență comună cu genitivul singular): zelenog(a) „(pe) cel verde”, vrućēg(a) „(pe) cel fierbinte”;\n -e scurt – la plural, pentru substantivele masculine nume de animate și inanimate terminate la nominativ singular în consoană, precum și pentru adjectivele nedefinite acordate cu asemenea substantive (desinență proprie acuzativului în această clasă de declinare): jelene „pe cerbi”, gradove „orașe”, zelène „verzi”;\n -ē lung – la plural, pentru adjectivele definite la masculin (desinență proprie acuzativului în această clasă de declinare): zèlenē „(pe) cei verzi”.\n\nToate pronumele au forme de acuzativ asemănătoare cu cele ale adjectivelor. Numai cele personale și cel reflexiv au și forme deosebite de ale adjectivelor, dar aceleași ca la genitiv, în afară de persoana a III-a feminin singular, având și forme neaccentuate:\n mene „pe mine”, me „mă”;\n tebe „pe tine”, te „te”;\n njega „pe el”, ga „îl”;\n nju „pe ea”, je sau ju „o”;\n nâs „pe noi”, nas „ne”;\n vâs „pe voi, pe dumneavoastră”, vas „vă”;\n njih „pe ei/ele”, ih „îi, le”;\n sebe „pe sine”, se „se”.\n\nPronume folosite numai ca atare sunt și cele interogative corespunzătoare lui cine? și ce?, precum și cele nehotărâte și negative derivate de la acestea. Cele pentru animate au formă de acuzativ asemănătoare cu a adjectivelor definite la masculin, comună cu cea de genitiv: koga? „pe cine?”, nikoga „pe nimeni”, nekoga „pe cineva”.\n\nExemple cu alte pronume/adjective pronominale: mojeg(a) sau mog brata „pe fratele meu”, naše „pe ale noastre”, ovu „pe aceasta”, kojeg(a)(?) „pe care(?)” (masculin singular).\n\nNumeralele ordinale au de asemenea formă de acuzativ ca a adjectivelor: trećeg(a) „pe al treilea”, treću „pe a treia”.\n\nDintre numeralele cardinale au formă de acuzativ jedan „un(u)”, jedna „o, una”, ca adjectivele (jednog(a) „pe un … / unul”, jednu „pe o … / una”), precum și stotina „sută”, hiljada sau tisuća „mie”, milion sau milijun și milijarda, care se declină ca substativele.\n\nUnele categorii de cuvinte nu au formă de acuzativ diferită de cea de nominativ: la singular și la plural, toate substantivele neutre; la singular, substantivele masculine nume de inanimate; la plural, substantivele terminate la nominativ singular în -a; la singular și la plural, substantivele feminine terminate la nominativ singular în consoană; la singular, adjectivele acordate la masculin cu substantive nume de inanimate; la plural, adjectivele acordate la feminin; numeralele cardinale în afara celor de mai sus.\n\nFie că au sau nu formă specifică de acuzativ, se consideră că toate categoriile de cuvinte de mai sus pot sta în acuzativ.\n\nAcuzativul complementului direct, valoarea fundamentală a acestui caz, se construiește totdeauna fără prepoziție. Exemple:\n Htio sam razveseliti tetku „Am vrut s-o înveselesc pe mătușa”;\n Video sam nekoga u dnu sobe „Am văzut pe cineva în fundul camerei”;\n Obućar popravlja cipele „Pantofarul repară pantofi”.\n\nÎn afară de aceasta, tot fără prepoziție, acuzativul mai are și alte valori:\n Acuzativul temporal este asemănător genitivului temporal și deseori sinonim sintactic al acestuia: ovu noć (acuz.) = ove noći (gen.) „în noaptea aceasta”.\n Acuzativul măsurii se poate referi, de exemplu, la cea a unei dimensiuni (visok stotinu metara „înalt de o sută de metri”) sau a timpului: čekati cijelu godinu „a aștepta un an întreg”.\n Acuzativul modului se găsește într-o sintagmă cu cuvântul la acuzativ fără prepoziție repetat după o prepoziție: Idu ruku pod ruku „(Ei/Ele) merg braț la braț (literal „… mână sub mână”).\n\nAcuzativul se construiește și cu multe prepoziții, formând diverse complemente circumstanțiale și indirecte. Câteva cer numai acuzativul, de exemplu kroz „prin”: Maglovita svjetlost prodire samo kroz jedan prozor „Lumina cețoasă pătrunde numai printr-o singură fereastră”.\n\nAltele se folosesc cu acuzativul și cu încă un caz, cazul diferențiind locul care este țelul unei deplasări (acuzativul) de locul în care are loc ceva (locativul sau instrumentalul), ex. Izašli su pred kuću (acuzativ) „Au ieșit în fața casei” vs. Sedeli su pred kućom (instrumental) „Ședeau în fața casei”.\n\nÎn limba maghiară \n\nÎn maghiară, limbă aglutinantă, acuzativul are o singură desinență, -t, care se adaugă la toate substantivele, adjectivele substantivate, pronumele și numeralele, la cea mai mare parte a acestora obligatoriu și, în câteva cazuri, facultativ. Numai adjectivele cu funcție de atribut nu se pun la acuzativ, dat fiind că în această limbă nu se acordă cu determinatul. La plural, cuvintele au un sufix specific (-k), iar desinența se adaugă după acesta, fiind net delimitată de el. Înaintea desinenței pot fi și unul sau mai multe alte tipuri de sufixe, lexicale și gramaticale. Genul gramatical lipsește din această limbă. În funcție de sunetul final al temei cuvântului, desinența -t se adaugă direct sau cu ajutorul unei vocale de legătură, care diferă în funcție de regulile armoniei vocalice. În anumite cuvinte, adăugarea desinenței cauzează o schimbare în natura vocalei finale a temei, în altele – căderea vocalei de dinaintea consoanei finale a rădăcinii.\n\nCazul acuzativ se construiește totdeauna fără postpoziție (cuvânt gramatical corespunzător prepoziției) și este aproape exclusiv al complementului direct. Exemple:\nSzeretem a süteményeket „Îmi plac prăjiturile”;\nCsak a szőkéket kedveli „Îi plac numai blondele”;\nKisasszony, hármat adjon ebből! „Domnișoară, dați-mi trei din astea”;\nEzt mgveszem „Îl cumpăr pe ăsta” sau „O cumpăr pe asta”.\n\nMai poate fi la acuzativ o parte de propoziție numită „obiect cu valoare de complement circumstanțial”, care poate fi transformat în complement circumstanțial propriu-zis. Poate avea mai multe sensuri:\n local: Járja a várost „Umblă prin oraș” (literal „Umblă orașul”);\n temporal: Ötven évet élt „A trăit cincizeci de ani”;\n cantitativ: Ötöt füttyentett a rigó „Mierla a fluierat de cinci ori” (lit. „Cinci a fluierat mierla”);\n modal: Mélyet sóhajtott „A oftat adânc”;\n cauzal: Mit sírsz? „De ce plângi?” (lit. „Ce plângi?”).\n\nDesinența poate fi omisă în cazul cuvintelor care exprimă categoria persoanei, la persoanele I și a II-a:\n substantivele cu sufix personal posesiv (corespunzător adjectivului posesiv din română): Vedd fel a zoknid(at)! „Ia-ți șosetele”;\n pronumele personale: Látott valaki engem(et)? „M-a văzut cineva?”;\n pronumele posesive: Vidd el az enyém(et) „Du-l pe al meu” / „Du-o pe a mea”;\n pronumele reflexiv: Védd magad(at)! „Apără-te!”\n\nNote\n\nBibliografie \n\n Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, ediția a II-a, București, Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0769-5\n Barić, Eugenija et al., Hrvatska gramatika (Gramatica limbii croate), ediția a II-a revăzută, Zagreb, Školska knjiga, 1997, ISBN 953-0-40010-1 (accesat la 23 octombrie 2018)\n Bărbuță, Ion et al. Gramatica uzuală a limbii române, Chișinău, Litera, 2000, ISBN 9975-74-295-5 (accesat la 23 octombrie 2018)\n Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 23 octombrie 2018)\n Čirgić, Adnan; Pranjković, Ivo; Silić, Josip, Gramatika crnogorskoga jezika (Gramatica limbii muntenegrene), Podgorica, Ministerul Învățământului și Științei al Muntenegrului, 2010, ISBN 978-9940-9052-6-2 (accesat la 23 octombrie 2018)\n Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Teora, 1998; online: Dexonline (DTL) (accesat la 23 octombrie 2018)\n Crystal, David, A Dictionary of Linguistics and Phonetics (Dicționar de lingvistică și fonetică), ediția a VI-a, Blackwell Publishing, 2008, ISBN 978-1-4051-5296-9 (accesat la 10 noiembrie 2018)\n Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002\n Jolić, Borjanka și Ludwig, Roger, Le serbo-croate sans peine (Limba sârbocroată cu ușurință), Chennevières, Assimil, 1972\n Kálmánné Bors, Irén și A. Jászó, Anna, Az egyszerű mondat (Propoziția simplă), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 345–436 (accesat la 23 octombrie 2018)\n Klajn, Ivan, Gramatika srpskog jezika (Gramatica limbii sârbe), Belgrad, Zavod za udžbenike i nastavna sredstva, 2005, ISBN 86-17-13188-8 (accesat la 23 octombrie 2018)\n Szende, Thomas și Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois (Gramatica fundamentală a limbii maghiare), Paris, Langues et mondes – l'Asiathèque, 2001 ISBN 2-911053-61-3\n\nLegături externe \n Russian Accusative: , , , \n German Accusative Case Grammar lesson covering the accusative case in the German language\n Arabic case endings\n\nAcuzativ" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt lucrurile esențiale despre Cazul genitiv?" }, { "from": "assistant", "value": "În gramatică, genitivul este un caz care exprimă, în sensul cel mai larg, faptul că un obiect (în sens larg) este în raport cu alt obiect. În modul cel mai tipic, genitivul exprimă un raport de posesie, este cazul în care stă posesorul, dar limbile în care există variază foarte mult în privința a ceea ce poate exprima.\n\nGradul de folosire a cazului genitiv poate fi privit în perspectivă diacronică (în devenirea sa istorică într-o anumită limbă) și în perspectivă sincronică (referitoare la starea actuală a limbii), comparând limbile între ele. În limbile indoeuropene vechi, care se caracterizau printr-un grad înalt de sintetism, genitivul era foarte activ, dar în urmașele lor se observă diferențe foarte mari în această privință, din cauza evoluției mai accentuate spre analitism a unora față de altele. Genitivul este foarte activ în majoritatea limbilor slave, dar este mai redus în limba germană, de exemplu, folosit în mod redus și în concurență cu un procedeu analitic în limba engleză.\n\nÎn cazul limbilor romanice, dacă în limba latină, genitivul era cazul posesorului exprimat prin desinență a substantivului, a adjectivului și a pronumelor, ex. liber Petri „cartea lui Petrus”, în limba română s-a păstrat la articole, pronume și parțial la substantiv și adjectiv, iar în celelalte limbi romanice, de exemplu franceza, a dispărut total.\nÎn funcție de limbă, cuvântul la genitiv se folosește cu sau fără prepoziție, existând prepoziții care cer genitivul.\n\nValorile principale ale genitivului \n\nGenitivul are diferite valori în funcție de relația semantică a cuvântului la acest caz cu cuvântul cu care este în relație. Unele din aceste valori sunt comune mai multor limbi. Astfel, se disting:\n Genitivul posesiv se poate recunoaște prin transformarea sintagmei sale într-o propoziție în care cuvântul la genitiv devine subiect, predicatul este verbul „a avea”, iar obiectul posedat devine complement direct:\n hanul lui Gorașcu Haramir (Mihail Sadoveanu);\n sestra mojega prijatelja „sora prietenului meu”.\n Genitivul subiectiv este al cuvântului care îl denumește pe cel care efectuează acțiunea denumită de determinatul său, deci cuvântul la genitiv devine subiect într-o propoziție rezultată din transformarea sintagmei inițiale:\n plecarea măriei-sale (M. Sadoveanu);\n povratak ratnika „întoarcerea războinicului”.\n Genitivul obiectiv exprimă obiectul acțiunii exprimate de determinatul cuvântului, cuvântul la genitiv devenind complement direct în propoziția în care poate fi transformată sintagma inițială:\n strângătorii haraciului – (M. Sadoveanu);\n gradnja bolnice „construirea spitalului”.\n Genitivul partitiv este cel în care stă cuvântul ce denumește obiecte sau o materie a căror cantitate este exprimată de către determinat, acesta fiind, în funcție de limbă, un substantiv sau un adverb ce exprimă cantitatea, ori un numeral:\n majoritatea colegilor;\n die Hälfte meines Kuchens „jumătate din prăjitura mea”;\n mnoštvo prolaznika „majoritatea trecătorilor”, malo vremena „puțin timp” (determinat adverb), litar mlijeka „un litru de lapte”, sedam pitanja „șapte întrebări” (determinat numeral).\n\nÎn limba română \n\nRomâna este singura limbă romanică în care s-a păstrat o declinare relativ redusă, cazul genitiv fiind exprimat prin desinențe. Dintre acestea doar trei sunt purtate de substantiv și de adjectivul cu funcție de atribut, anume cele de genitiv singular ale femininelor:\n -e pentru cele terminate la nominativ singular în -ă: fetițe;\n -i (pronunțat [ʲ]) pentru cele în -e și unele în -ă: pâini, țări;\n -le pentru puținele substantive terminate în -a: basmale.\n\nAceste desinențe nu sunt numai ale genitivului singular. Ele se găsesc și la dativ singular, precum și la nominativ, genitiv și dativ plural.\n\nForme de genitiv (tot comune cu dativul) au și alte părți de vorbire. Cele ale determinanților abstracți servesc și la exprimarea funcțiilor specifice genitivului cu substantive care nu au desinență de genitiv, dar și cele care au desinență exprimă genitivul numai împreună cu un determinant abstract la genitiv. Exemple:\n\nDacă substantivul are atribut adjectival, care poate fi postpus sau antepus substantivului, numai primul termen primește determinantul abstract, ex. fetiței frumoase / frumoasei fetițe.\n\nFără a avea categoria genului și a numărului, au formă de genitiv și pronumele interogativ cine? (cui?), și pronumele negativ nimeni: nimănui.\n\nForma cazului genitiv al substantivelor și pronumelor include și articolul posesiv, dacă acestea au funcția de nume predicativ („Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău” – Mihai Eminescu) sau de atribut al unui substantiv cu articol nehotărât (o carte a mamei), ori și cu atribut adjectival: „albastrul șters al văzduhului” (Calistrat Hogaș).\n\nÎn română există un singur caz în care relația de posesie se exprimă în mod total analitic, anume cel al posesorului exprimat prin substantiv precedat de numeral cardinal, atunci când atât posesorul, cât și obiectul posedat sunt nedeterminate sau nehotărâte. În această situație se folosește prepoziția a, ex. (un) părinte a trei copii.\n\nÎn afara valorilor semantice amintite mai sus, în română mai există și genitivul denumirii (apa Bistriței) și cea de genitiv al superlativului: frumoasa frumoaselor (M. Sadoveanu).\n\nFuncțiile sintactice ale cuvântului la genitiv sunt îndeplinite cu sau fără prepoziție. Fără prepoziție, funcția lor este cea principală, de atribut substantival ce răspunde la întrebările al/a/ai/ale cui? sau care?, și cea de nume predicativ (exemplele precedente).\n\nGenitivul se folosește și cu prepoziții, precum și locuțiuni prepoziționale ce au la bază substantive care la origine sunt regente ale cuvântului la genitiv în calitate de atribut. Cu acestea se exprimă diferite complemente indirecte și circumstanțiale. Exemple:\n complement indirect: contra fulgerului (M. Eminescu);\n complemente circumstanțiale: deasupra unui zid (Otilia Cazimir) (de loc), din pricina alergăturilor (Liviu Rebreanu) (de cauză), cu ajutorul cărții (M. Eminescu) (instrumental), împotriva așteptărilor (Cezar Petrescu) (concesiv) etc.\n\n În limbile din diasistemul slav de centru-sud \n\nCa în majoritatea limbilor slave, și în cele din diasistemul slav de centru-sud (bosniacă, croată, muntenegreană, sârbă, pe scurt BCMS), declinarea este mult mai dezvoltată decât în română, și cazul genitiv este mai bine exprimat prin desinențe pe care le au substantivele, pronumele și adjectivele. Acestea din urmă au desinență de genitiv în toate cazurile când sunt atribute. Desinențele de genitiv regulate sunt:\n -a scurt, la singular, pentru substantivele masculine (jelena „cerbului”) și neutre (kola „roții”), precum și pentru adjectivele de formă scurtă, la masculin și neutru (zelena „verde”);\n -ā lung, la plural, pentru substantivele masculine (jelenā „cerbilor”), neutre (kolā „roților”) și feminine (ženā „femeilor”);\n -ē lung, la singular, pentru substantivele feminine (ženē „femeii”), adjectivele feminine cu formă scurtă (zelènē „verde”) și cu formă lungă (zèlenē „celei verzi”), ultimele două fiind diferențiate prin locul accentului;\n -ōg(a) sau -ēg(a) (în funcție de natura consoanei finale de rădăcină), la singular, pentru adjectivele cu formă lungă la masculin și neutru [zelenōg(a) „celui verde”, vrućēg(a) „celui fierbinte”];\n -īh, la plural, pentru adjective la toate genurile, cu formă scurtă (zelènīh „celor verzi”) și lungă (zèlenīh), diferențiate prin locul accentului.\n -i, la singular și plural, pentru substantivele feminine terminate la nominativ singular în consoană: stvari „lucrului”.\n\nToate pronumele au forme de genitiv asemănătoare cu cele ale adjectivelor. Numai cele personale au și forme specifice, folosite numai cu prepoziții: od mene „de la mine”, od tebe „de la tine”, od njega „de la el”, od nje „de la ea”, od nas „de la noi”, od vas „de la voi/dumneavoastră”, od njih „de la ei/ele”.\n\nPronume folosite numai ca atare sunt și cele interogative corespunzătoare lui cine și ce, precum și cele nehotărâte și negative derivate de la acestea. Și aceste pronume au forme de genitiv asemănătoare cu ale adjectivelor masculine: od koga „de la cine”, od čega „de la ce”, od nikoga „de la nimeni”.\n\nExemple cu alte pronume/adjective pronominale: mojeg(a) sau mog brata „fratelui meu”, naših „alor noștri”, ove „acestei(a)”, kojih „căror(a)”.\n\nNumeralele au de asemenea formă de genitiv, ca a adjectivelor, pentru cifra unității și pentru numeralele ordinale [jednog(a) „unui(a)”, jedne „unei(a)”, drugog(a) „celui de-al doilea”, druge „celei de-a doua”], și specifice pentru numeralele cardinale până la „patru”: dvaju „celor doi”, dveju „celor două”, triju „celor trei”, četiriju „celor patru”.\n\nÎn BCMS, valorile semantice ale genitivului sunt mai multe decât în română, prin urmare și folosirea sa este mai extinsă. În afara genitivului posesiv, subiectiv, obiectiv și partitiv, genitivul fără prepoziție mai poate fi și de alte tipuri. Cuvintele care le reprezintă pot fi nu numai atribute, ci și alte părți de propoziție:\n genitiv explicativ: znak dobre volje „semn de bunăvoință”;\n genitivul jocului: igrati se mačke i miša „a se juca de-a pisica și șoarecele; \n Genitivul slav, numit astfel fiindcă este propriu limbilor slave, exprimă funcția de complement direct: Ne treba nam hljeba „Nu ne trebuie pâine”.\n Genitivul temporal este al unei sintagme adjectiv + substantiv sau substantiv + adjectiv, această sintagmă fiind un complement de timp: svakog mjeseca „în fiecare lună”, godine devetstote „în anul 900”.\n Genitivul însușirii este tot al unei sintagme adjectiv + substantiv, cu funcție de atribut: mladić duge kose „tânăr cu părul lung”.\n Genitivul ablativ exprimă un complement indirect al unui verb care exprimă separarea, îndepărtarea, privarea de ceva, sau o idee similară: osloboditi se trema „a se elibera de emoții”, čuvati se prehlade „a se feri de răceală”.\n Genitivul originii este al unei sintagme care poate fi nume predicativ sau atribut: On je roda plemenita (substantiv + adjectiv) „El este de neam nobil”, Bili su slovenskoga porijekla (adjectiv + substantiv) „(Ei) erau de origine slavă”.\n Genitivul meritului exprimă un complement indirect care indică ce merită cineva sau ceva, fiind al unui adjectiv cu sensul, „demn” sau al unui verb cu sensul „a merita”: dostojan poštovanja „demn de respect”, To bi vrijeđelo truda „Ar merita osteneala”.\n Genitivul saturației sau lipsei exprimă de ce s-a săturat sau plictisit cineva, respectiv ce îi lipsește cuiva, în sens propriu ori figurat: Sit sam svega „Sunt sătul de toate acestea”, gladan hljeba „flămând de pâine”, žedan slave „însetat de glorie”.\n Genitivul emfatic se folosește în exclamații care exprimă uimirea, exaltarea etc.: Čudna mi čuda! „Minunea minunilor!”\n Genitivul jurământului este cel al cuvântului care exprimă pe ce se jură, cuvântul care îl numește pe cel la care se referă jurământul fiind la cazul dativ: Duše mi! „Pe sufletul meu!”\n\nÎn aceste limbi, genitivul se folosește cu cele mai multe prepoziții, exprimând multe feluri de complemente indirecte și circumstanțiale. Ca elemente de legătură poate fi vorba de:\n prepoziție primară simplă: Tu je opisan život jednoga slikara od rođenja do smrti „Aici este descrisă viața unui pictor de la naștere până la moarte”;\n prepoziție primară compusă din două prepoziții simple separate: Meni je njega već do preko glave „Eu m-am săturat deja de el până peste cap”;\n prepoziție cuvânt compus din două prepoziții simple: Između nas je sve gotovo „Între noi totul s-a sfârșit” (između = iz „din” + među „între”);\n prepoziție cuvânt compus dintr-o prepoziție și un substantiv la origine regent de atribut în genitiv: Skoči savrh stijene „Sare de pe stâncă” (savrh = sa „de pe” + vrh „vârf”);\n prepoziție prin conversiune din adverb: Park je blizu moje kuće „Parcul este aproape de casa mea”;\n prepoziție prin conversiune din substantiv la nominativ: Kraj ceste je rasla velika lipa „La capătul drumului creștea un tei mare”;\n prepoziție prin conversiune din substantiv la instrumental: Krug se crta pomoću šestara „Cercul se desenează cu ajutorul compasului”.\n\n În limba engleză \n\nLimba engleză este una în care din declinarea substantivului s-a păstrat numai genitivul cu desinența -s din engleza veche. De aceea, termenul genitive se întâlnește și în unele gramatici ale englezei. Acest procedeu sintetic este în concurență cu unul analitic, constând din sintagma prepoziția of + substantiv fără desinență. Folosirea desinenței este limitată în general la substantivele nume de persoane și de animale comune și proprii, precum și la nume proprii geografice și unele comune de locuri, instituții, întreprinderi sau publicații. Construcția cu prepoziție este de regulă pentru substantivele comune nume de inanimate. Uneori este posibilă numai construcția cu desinență (ex. your father's car „mașina tatălui tău”), alteori numai cea cu prepoziție (the beginning of the term „începutul perioadei”), dar de multe ori sunt posibile ambele. Exemple:my friend's name = the name of my friend „numele prietenului meu”;Scotland's rivers = the rivers of Scotland „râurile Scoției”;the company's head office = the head office of the company „direcțiunea firmei”;the magazine's political views = the political views of the magazine „opiniile politice ale revistei”.\n\nÎn cazul substantivelor cu morfemul de plural -s, desinența de genitiv se confundă cu acesta și se marchează în scris cu un apostrof: the customers' car park „parcarea clienților”.\n\nÎn construcțiile de mai sus, regentul atributului este determinat hotărât. Într-o construcție în care regentul este determinat nehotărât se folosesc concomitent ambele procedee: a coat of Julia's „un mantou de-al Juliei”.\n\n Exprimarea relației de posesie în alte limbi \n\n În limba franceză \n\nCa limbile romanice în general, în afara românei, franceza este lipsită de declinare, prin urmare și de cazul genitiv exprimat prin desinențe. Acesta are drept echivalentul cel mai frecvent substantivul la singular sau la plural cu prepoziția de, cu varianta d’ înaintea unei vocale. Prepoziția apare de cele mai multe ori ca atare (les tragédies de Racine „tragediile lui Racine”, la porte de ma sœur „ușa surorii mele”, la viande de ce cheval „carnea acestui cal”), dar se contopește cu articolele hotărâte le (masculin singular) și les (masculin și feminin plural): la maison du berger „casa” ciobanului”, la maison des bergers „casa ciobanilor”.\n\nO prepoziție mai rar folosită este à, mai ales cu formele accentuate ale pronumelor personale, pentru a exprima posesorul prin nume predicativ (Cette maison est à nous „Casa asta e a noastră”) sau prin atribut, când regentul are articol nehotărât: un ami à moi „un prieten de-al meu”. Prepoziția à + pronume personal se mai folosește și pentru scoaterea în evidență a persoanei posesorului: son honneur à lui „onoarea lui” (nu a altcuiva).\n\n În limba maghiară \n\nMaghiara este o limbă cu declinare relativ dezvoltată, dar în general nu se ia în seamă și un caz numit genitiv. Posesorul se poate exprima prin mai multe procedee. Unul din acestea este cu substantivul la care se adaugă sufixul -é, care nu este desinență, putând fi urmat de alt sufix și/sau de o desinență cazuală. Acest sufix se referă la obiectul posedat. Se folosește când posesorul este în funcția de nume predicativ, ex. Ezek a könyvesboltok az egyeteméi „Aceste librării sunt ale universității”. În alte funcții ale substantivului cu acest sufix (subiect etc.), acesta se referă la obiectul posedat exprimat mai înainte în context: Ma minden könyvesbolt zárva van. Az egyetemé nyitva van „Azi toate librăriile sunt închise. (Cea) a universității este deschisă”.\n\nÎn altă construcție, posesorul este atribut substantival exprimat la nominativ, iar obiectul posedat este prevăzut cu un sufix personal posesiv echivalent cu adjectivul posesiv din română, ex. a kórház orvosa „medicul spitalului” (literal articol hotărât + spital + medic-său). Echivalentă cu această construcție este cea cu posesorul în cazul dativ, în care între cei doi termeni intervine totdeauna un determinant abstract (articol, adjectiv pronominal): a kórháznak az orvosa „medicul spitalului”. Posesorul în dativ este obligatoriu în unele situații, de exemplu când este ultimul dintr-o înlănțuire de posesori: Pista nagyapja barátjának a kutyája „câinele prietenului bunicului lui Pista”. Din cauza folosirii posesive a desinenței de dativ, există lingviști de părere că și maghiara are cazul genitiv, marcat cu desinența -nak/-nek (comună cu dativul) sau zero (comună cu nominativul).\n\n Note \n\n Surse bibliografice \n Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, ediția a II-a, București, Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0769-5\n Barić, Eugenija et al., Hrvatska gramatika (Gramatica limbii croate), ediția a II-a revăzută, Zagreb, Školska knjiga, 1997, ISBN 953-0-40010-1 (accesat la 11 octombrie 2018)\n Bărbuță, Ion et al. Gramatica uzuală a limbii române, Chișinău, Litera, 2000, ISBN 9975-74-295-5 (accesat la 11 octombrie 2018)\n Bokor, József, Szóalaktan (Morfologie), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 254–292 (accesat la 11 octombrie 2018)\n Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 11 octombrie 2018)\n Čirgić, Adnan; Pranjković, Ivo; Silić, Josip, Gramatika crnogorskoga jezika (Gramatica limbii muntenegrene), Podgorica, Ministerul Învățământului și Științei al Muntenegrului, 2010, ISBN 978-9940-9052-6-2 (accesat la 11 octombrie 2018)\n Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Teora, 1998; online: Dexonline (DTL) (accesat la 11 octombrie 2018)\n Crystal, David, A Dictionary of Linguistics and Phonetics (Dicționar de lingvistică și fonetică), ediția a VI-a, Blackwell Publishing, 2008, ISBN 978-1-4051-5296-9 (accesat la 10 noiembrie 2018)\n Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002\n Eastwood, John, Oxford Guide to English Grammar (Ghidul Oxford al gramaticii engleze), Oxford, Oxford University Press, 1994, ISBN 0-19-431351-4 (accesat la 11 octombrie 2018)\n Grevisse, Maurice și Goosse, André, Le bon usage. Grammaire française (Folosirea corectă a limbii. Gramatică franceză), ediția a XIV-a, Bruxelles, De Boeck Université, 2007, ISBN 978-2-8011-1404-9\n Jolić, Borjanka și Ludwig, Roger, Le serbo-croate sans peine (Limba sârbocroată cu ușurință), Chennevières, Assimil, 1972\n Klajn, Ivan, Gramatika srpskog jezika (Gramatica limbii sârbe), Belgrad, Zavod za udžbenike i nastavna sredstva, 2005, ISBN 86-17-13188-8 (accesat la 11 octombrie 2018)\n Szende, Thomas și Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois'' (Gramatica fundamentală a limbii maghiare), Paris, Langues et mondes – l'Asiathèque, 2001 ISBN 2-911053-61-3\n\nGenitiv" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți descrie [Titlu] pCazul vocativ?" }, { "from": "assistant", "value": "În gramatica unor limbi flexionare, vocativul (din cuvântul latinesc vocativus, la rândul său din verbul vocare „a chema”) este cazul gramatical al adresării directe, caracterizat prin intonație specifică, marcată uneori în scris prin semnul exclamării, și prin pauze care izolează cuvântul sau grupul de cuvinte la acest caz, marcate în scris prin virgulă/virgule când este în cadrul unei propoziții. Prin cuvântul la vocativ, vorbitorul se poate adresa atât unui animat (persoană, animal), cât și unui inanimat.\n\nTermenul „vocativ” se folosește în gramaticile limbilor în care cel puțin unele cuvinte au la acest caz forme diferite de cele de nominativ, dar prin extensie consideră ca putând fi la vocativ și cele care nu au asemenea desinențe. Astfel, vocativul apare în paradigmele de declinare ale tuturor substantivelor și adjectivelor, chiar dacă forma lor la acest caz este identică cu cea de nominativ.\n\nÎn evoluția limbilor indoeuropene se observă diferențe în privința păstrării cazului vocativ exprimat cu desinențe specifice. În cele cu grad relativ înalt de sintetism s-a păstrat declinarea și, în majoritatea lor, cazul vocativ. Astfel sunt majoritatea limbilor slave. În limbile romanice de vest care, față de limba latină, au evoluat spre un grad relativ înalt de analitism și au pierdut declinarea, a dispărut și cazul vocativ. Acesta s-a păstrat numai în limba română, dar în grad mai redus decât în limbile slave. În limbile germanice, precum engleza, vocativul este de asemenea inexistent, pentru adresare folosindu-se aceeași formă a cuvintelor ca în funcția de subiect.\n\nÎn principiu, cuvântul la vocativ nu are funcție sintactică, ci constituie o propoziție neanalizabilă.\n\nÎn limba română \n\nÎn română există desinențe de vocativ, dar folosirea lor nu este la fel de sistematică precum în limbile slave. Nu există unitate de vederi în a considera care sunt desinențele de vocativ. După Constantinescu-Dobridor 1998 și Cojocaru 2003, de exemplu, acestea sunt:\n\nAvram 1997 și Bărbuță 2000, de exemplu, consideră însă că desinențe specifice de vocativ sunt numai la singular:\n masculin și neutru – -e: bărbate!, suflete!;\n feminin – -o: fetițo!\n\nBărbuță 2000 este de aceeași părere, dar mai adaugă la feminin două desinențe pentru prenume, în concurență cu -o:\n -ă: Ană!;\n -e: Marie!\n\nOpinia acestor doi autori este că la singular, unor masculine și neutre li se adaugă desinența -e la forma nearticulată (căpitane!), altora la forma cu articol hotărât (omule!), iar la plural, la toate genurile, forma specifică vocativului este omonimă cu cea de genitiv-dativ plural a declinării cu articol hotărât: băieților!, fetelor!\n\nLa masculinele terminate la nominativ singular în -e, desinența de vocativ singular se confundă cu cea de nominativ: frate – frate! Unele cuvinte din alte categorii nu pot avea desinență specifică de vocativ, de exemplu mamă!, femeie!, copii! În cazul altora, desinența este obligatorie, ex. prietene! Iarăși altele pot avea desinență specifică, dar există tendința ca aceasta să fie facultativă, fiind folosită mai mult forma de nominativ, ex. Florico! / Florica! Printre substantivele care au obligatoriu desinență de vocativ, sunt unele la care terminația trebuie să fie -e (ex. prietene!), altele la care trebuie să fie -(u)le (fiule!, bunicule!) și altele la care există posibilitate de alegere, ex. băiete! / băiatule!. Uzul este cel care a consacrat vocativul cu una sau cu cealaltă variantă, fără să existe reguli privitoare la aceasta.\n\nÎn română și adjectivele substantivate au desinențe de vocativ, de regulă -(u)le la masculin (ex. scumpule!) și -o la feminin: scumpo!\n\nExistă interjecții care însoțesc în mod tipic cuvântul la vocativ, dintre care cea mai curentă este măi: Măi, Ioane, mă auzi?\n\nSunt și sintagme de adresare formate dintr-un substantiv și un adjectiv, în care acesta este atribut. În unele, niciunul din termeni nu are formă specifică de vocativ (ex. dragi prieteni!), mai rar ambii pot avea asemenea formă (ex. iubite unchi/unchiule!), în altele unul din termeni are desinență de vocativ. În general, adjectivul este antepus substantivului (ex. stimate domn!), dar uneori este postpus: prietene drag! În mod excepțional, adjectivul drag, -ă are, la masculin singular, forma de vocativ egală cu cea de nominativ feminin singular, de exemplu în varianta cu topica inversată a exemplului precedent: dragă prietene! Cuvântul la vocativ mai poate fi și apoziție pe lângă alt cuvânt la vocativ: „Iancule, țintașule, / Mai încearcă-ți armele” (folclor).\n\nÎn limbile din diasistemul slav de centru-sud \n\nÎn diasistemul slav de centru-sud (bosniacă, croată, muntenegreană, sârbă), toate cuvintele din unele categorii mari au desinențe de vocativ specifice. Acestea sunt, de regulă:\n -e:\n substantivele masculine terminate la nominativ singular în consoană nepalatală: kume! „cumetre!”;\n substantivele feminine terminate la nominativ singular în -ica: ribice! „peștișorule!”;\n -u – substantivele masculine terminate la nominativ singular în consoană palatală: prijatelju! „prietene!”;\n -o – substantivele feminine terminate la nominativ singular în -a, altele decât cele în -ica: ribo! „pește!”;\n -i – desinență comună cu genitivul, dativul, instrumentalul și locativul singular – substantivele feminine terminate la nominativ singular în consoană: noći! „noapte!”\n\nÎnaintea desinenței -e, consoanele finale de rădăcină k, g, și h se palatalizează, devenind č [t͡ʃ], ž [ʒ], respectiv š [ʃ]: vojniče! „soldatule!”, vraže! „drace!”, duše! „suflete!” Consoana finală de nominativ singular c [t͡s] trece de asemenea în č: mjeseče! „lună!”\n\nPrintre masculinele terminate în -r, cele cu o înaintea acestuia și cele cu a numit labil înaintea acestuia au desinența -e, ex. doktore!, vetre! „vântule!” (< vetar), majoritatea celorlalte au desinența -u (pastiru! „păstorule!”), iar unele o pot avea pe oricare dintre ele: sekretaru! sau sekretare! „secretarule!”\n\nAlte categorii de cuvinte nu au desinențe de vocativ. Pentru adresare se folosește forma de nominativ. Astfel sunt toate cuvintele la plural, precum și substantivele neutre și adjectivele și la singular.\n\nÎn insulte, vocativul poate fi întărit de numeralul jedan, jedna „un, o” sau de forma negată a acestuia (nijedan, nijedna): Svinjo jedna! / Svinjo nijedna! „Porcule!”\n\nDacă cuvinte care au desinență de vocativ intră într-o sintagmă la acest caz, fiecare termen își păstrează totdeauna desinența: Gospodine Markoviću! „Domnule Marković!”, Draga gospođo preds(j)ednice! „Dragă doamnă președinte!”\n\nAdresarea în câteva limbi fără vocativ \n\nÎn fiecare limbă există adresare directă. În cele fără cazul vocativ se face cu cuvântul având aceeași formă ca atunci când este în funcția de subiect, doar că și în acestea se distinge prin intonație specifică și izolare prin pauze, și nici în acestea nu are funcție sintactică. Astfel se exprimă adresarea în limba engleză, de exemplu: Jane, are you ready? „Jane, ești gata?”.\n\nÎn limba franceză, situația este aceeași ca în engleză, ex. Pierre, viens! „Pierre, vino!”. În această limbă, cuvântul de adresare poate fi precedat de adjectivul posesiv de persoana I singular, mon „meu”, ma „mea”, mes „mei, mele”. Se folosește, de exemplu, în adresarea către un membru de familie: mon père „tată”, ma tante „mătușă”, ma mère „mamă”. Poate exprima și diverse nuanțe de sens pragmatice:\n afecțiune: mon chéri „dragul meu”;\n respect: mon capitaine „domnule căpitan” (formulă regulamentară de adresare a subordonatului către superior în armata franceză);\n familiaritate, condescendență: mon cher monsieur „dragă domnule”;\n agresivitate: Je vous y prends, mon gaillard ! „Te-am prins, șmechere!”\n\nAdresarea poate fi întărită și de articolul hotărât, ex. Dormez, les champs ! dormez, les fleurs ! dormez, les tombes ! „Dormiți, câmpuri! dormiți florilor! dormiți, morminte!” (Victor Hugo). Această construcție este folosită mai ales în registrul de limbă familiar: Salut, l’homme ! „Salut, omule!” Poate exprima și familiaritate, condescendență: Eh bien ! l’abbé, vous voilà enchanté „Ei bine, abate, acum ești încântat”.\n\nLimba maghiară, care are o declinare dezvoltată, este totuși lipsită de cazul vocativ. Cuvântul de adresare poate fi asociat cu unele elemente care îi întăresc această folosire. Un asemenea element este sufixul personal posesiv de persoana I, folosit sistematic în acest scop, echivalent cu adjectivul posesiv din română, ex. uram! „domnule!” (literal „domnul meu!”), asszonyom! „doamnă!” (lit. „doamna mea!”). Cu unele cuvinte, adresarea nici nu este corectă fără acest sufix, de exemplu cu barát „prieten” → barátom!\n\nÎn adresarea insultătoare se folosește grupul te „tu” + substantiv sau adjectiv substantivat: te gazember! „ticălosule!” (lit. „tu ticălos!”), te bolond! „nebunule!”\n\nNote\n\nSurse bibliografice \n\n Albertné Herbszt, Mária, Pragmatika (Pragmatică), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 705–722 (accesat la 20 octombrie 2018)\n Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, ediția a II-a, București, Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0769-5\n Barić, Eugenija et al., Hrvatska gramatika (Gramatica limbii croate), ediția a II-a revăzută, Zagreb, Školska knjiga, 1997, ISBN 953-0-40010-1 (accesat la 20 octombrie 2018)\n Bărbuță, Ion et al. Gramatica uzuală a limbii române, Chișinău, Litera, 2000, ISBN 9975-74-295-5 (accesat la 20 octombrie 2018)\n Browne, Wayles și Alt, Theresa, A Handbook of Bosnian, Serbian, and Croatian (Manual de bosniacă, sârbă și croată), SEELRC, 2004 (accesat la 20 octombrie 2018)\n Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 20 octombrie 2018)\n Čirgić, Adnan; Pranjković, Ivo; Silić, Josip, Gramatika crnogorskoga jezika (Gramatica limbii muntenegrene), Podgorica, Ministerul Învățământului și Științei al Muntenegrului, 2010, ISBN 978-9940-9052-6-2 (accesat la 20 octombrie 2018)\n Cojocaru, Dana, Romanian Grammar (Gramatică română), SEELRC, 2003 (accesat la 20 octombrie 2018)\n Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Teora, 1998; online: Dexonline (DTL) (accesat la 20 octombrie 2018)\n Crystal, David, A Dictionary of Linguistics and Phonetics (Dicționar de lingvistică și fonetică), ediția a VI-a, Blackwell Publishing, 2008, ISBN 978-1-4051-5296-9 (accesat la 10 noiembrie 2018)\n Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002\n Grevisse, Maurice și Goosse, André, Le bon usage. Grammaire française (Folosirea corectă a limbii. Gramatică franceză), ediția a XIV-a, Bruxelles, De Boeck Université, 2007, ISBN 978-2-8011-1404-9\n Klajn, Ivan, Gramatika srpskog jezika (Gramatica limbii sârbe), Belgrad, Zavod za udžbenike i nastavna sredstva, 2005, ISBN 86-17-13188-8 (accesat la 20 octombrie 2018)\n Láncz, Irén, A megszólítás nyelvi eszközei Mikszáth Kálmán műveiben (Mijloacele lingvistice ale adresării în operele lui Kálmán Mikszáth), Híd, anul LXI, nr. 7–8 (iulie-august), 1997, pp. 535–543 (accesat la 20 octombrie 2018)\n\nVocativ" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți împărtăși despre Cazul ablativ?" }, { "from": "assistant", "value": "În lingvistică, ablativul este cazul complementelor circumstanțiale.\nEste prezent în: latină, greacă, sanscrită, armeană, finlandeză, maghiară ș.a.\nExprimă punctul de plecare în spațiu, instrumentul, asocierea, cauza unei acțiuni etc.\n\nAblativul absolut este o construcție sintactică latină, alcătuită dintr-un substantiv sau pronume cu rol de subiect, în cazul ablativ, și un participiu prezent sau perfect tot în cazul ablativ.\nAblativul absolut este echivalentul unei propoziții circumstanțiale (cauzală, concesivă, condițională sau temporală). De exemplu: „... Tarquinio Superbo regnante...” („pe când domnea Tarquinius Superbus...”).\n\nVezi și \n Cazul acuzativ\n Cazul dativ\n Cazul genitiv\n Cazul nominativ\n Cazul vocativ\n\nAblativ" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți explica despre Girona?" }, { "from": "assistant", "value": "Girona (← catalană, , ) este un oraș situat în nord-estul comunității autonome Catalonia, Spania la confluența râurilor Ter și Onyar. Este capitala provinciei spaniole cu același nume și a comarcei catalone Gironès. Populația era de cca. 97.586 loc. în 2015.\n\nOrașe înfrățite\n\nLegături externe \n Girona, orașul legendelor creștine , 10 mai 2009, Andreea Vieru, Ziarul Lumina\n\nOrașe din Catalonia\nProvincia Girona\nGirona" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți împărtăși despre Retronym?" }, { "from": "assistant", "value": "Retronym este un cuvânt englezesc care desemnează un neologism creat pentru a denumi o noțiune atunci când, după apariția unei noțiuni înrudite, denumirea veche a devenit ambiguă. De exemplu, termenul fotografie alb-negru a apărut pentru a preciza sensul cuvântului fotografie, devenit ambiguu după apariția fotografiilor color.\n\nPrima publicație în care a apărut cuvântul retronym este un număr al ziarului american New York Times Magazine din 1980, iar primul dicționar care l-a adăugat printre definițiile sale este The American Heritage® Dictionary of the English Language în a patra sa ediție publicată în anul 2000.\n\nIstorie \nCuvântul a fost inventat în 1980 de Frank Mankiewicz, renumit crainic și jurnalist american, pe atunci președintele organizației National Public Radio. William Safire i-a dedicat un articol în coloana sa din New York Times Magazine intitulată „Despre limbă”, supranumindu-l pe Mankiewicz drept „cel mai mare colecționar din lume al acestor creații lexicale” („the world's leading collector of these coinages”). Cuvântul a fost recunoscut de un dicționar în anul 2000, făcându-și apariția în The American Heritage Dictionary of the English Language, până în anul 2003 fiind singurul dicționar care îl conținea. Astăzi, termenul mai apare și în Merriam Webster OnLine și în dicționarul MSN Encarta, ultimul considerându-l un cuvânt specific englezei americane.\n\nEtimologie \nCuvântul a fost creat în limba engleză sub forma retronym din două elemente: retro- (adverb latin care se traduce prin „înapoi, îndărăt, în urmă”) și -onym (derivat din grecescul onyma = „nume”).\n\nConsiderații \nZiarista Lyrysa Smith crede că progresul tehnologic este principala cauză a acestui fenomen. Smith identifică alte cauze în schimbările culturale sau în noile perspective asupra istoriei.\n\nExemple de retronime \n chitară acustică — după ce a apărut chitara electrică; în engleză: acoustic/electric guitar\n ceas analogic — după ce a apărut ceasul digital; în engleză: analog/digital watch\n fotografie alb-negru — după ce s-a inventat fotografia color;\n telefon fix — după ce s-a răspândit telefonul mobil;\n lapte integral — după ce a apărut laptele degresat;\n Primul Război Mondial — după ce a izbucnit al Doilea Război Mondial;\n satelit natural — după ce s-au lansat sateliții artificiali;\n film mut — după ce a apărut filmul sonor.\n\nNote\n\nLegături externe \n Colecția de retronime a lui Barry J. Stiefel \n\nTipuri de cuvinte\nJurnalism\nTermeni englezești" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Povestește-mi pe scurt despre Provincia Álava." }, { "from": "assistant", "value": "Alava (bască Araba, spaniolă Álava) este o provincie din Spania de nord, în partea de sud a comunității autonome Țara Bascilor. Are graniță cu provinciile Burgos, La Rioja, Navarra, Guipúzcoa și Vizcaya. Capitala sa este Vitoria (bască Gasteiz).\n\nVezi și \n Lista localităților din Álava\n\nAlava" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata pe scurt despre Vitoria-Gasteiz?" }, { "from": "assistant", "value": "Vitoria-Gasteiz (Gasteiz în bască, Vitoria în spaniolă) este capitala provinciei Álava (bască Araba) și a Comunității Autonome a Țării Basce, deși este al doilea oraș ca populație din regiune, având 217.000 de locuitori în 2001. Se află la 65 km de Bilbao, cel mai mare oraș din regiune.\n\nBatălia de la Vitoria din Războiul Peninsular a avut loc în apropiere.\n\nLegături externe \n\n Pagina oficială a orașului Vitoria-Gasteiz (spaniolă)" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți împărtăși despre Listă de municipalități din Álava?" }, { "from": "assistant", "value": "Aceasta este o listă a localităților cu numărul de locuitori din provincia Álava, din comunitatea autonomă Țara Bascilor, Spania.\n\nNote\n\nVezi și \n Geografia Spaniei\n Listă de orașe din Spania\n\nAlava" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ai despre Provincia Albacete?" }, { "from": "assistant", "value": "Albacete este o provincie în Spania centrală, în partea de sud a comunității autonome Castilia-La Mancha, Spania. Capitala sa este Albacete.\n\nVezi și \n Lista localităților din Albacete\n\nAlbacete" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile importante despre Listă de localități din Albacete, Spania?" }, { "from": "assistant", "value": "Aceasta este o listă a localităților cu numărul de locuitori din provincia Albacete a comunității autonome Castilia-La Mancha, Spania.\n\nNote\n\nVezi și \n Geografia Spaniei\n Listă de orașe din Spania\n\nLegături externe \n Diputación de Albacete, listado de municipios\n\nAlbacete\nProvincia Albacete" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce detalii îmi poți spune despre Albacete?" }, { "from": "assistant", "value": "Albacete este capitala provinciei Albacete a comunității autonome Castilia-La Mancha, Spania. Albacete este cel mai important oraș din Castilla-La Mancha Este cea mai estică capitală de provincie a Castilla-La Mancha, situată în Peninsula Iberică, în mijlocul unui vast peisaj rural de mare valoare naturală, aproape de dealul San Blas, pe care se află orașul medieval Chinchilla de Montearagón, în regiunea de La Mancha de Montearagón, încadrată în regiunea unimunicipală Los Llanos . Este, de departe, cel mai mare și cel mai populat oraș din Castilla-La Mancha, cu 172 357 locuitori și cea mai populată capitală de provincie a subpodișului sudic după Madrid . Zona sa metropolitană, care se ridică la 217 774 de locuitori, este cea mai mare din Castilla-La Mancha și una dintre cele mai mari treizeci de aglomerări urbane din țară. Teritoriul municipal Albacete este al șaptelea ca mărime din Spania, cu 1125,91 km². \n\nAlbacete este cel mai important oraș din Castilla-La Mancha, motor economic regional de referință în Spania, capitală economică și judiciară a comunității autonome, sediul Curții Superioare de Justiție din Castilla -La Mancha, La Mancha, cel mai înalt organ judiciar al comunității autonome, și Parchetul Castilla-La Mancha, organul fiscal al regiunii. Celebrul scriitor Azorín a descris în poezia sa orașul Albacete drept „ New York-ul din La Mancha ”. \n\nOriginile orașului sunt incerte – sub el sunt vestigii preromane și romane –, deși primele certitudini ale existenței sale se regăsesc în secolul al IX-lea, în timpul stăpânirii andaluze a zonei, orașul fiind inițial numit البسيط Al- Basit, în arabă „câmpia” în aluzie la caracterul plan al geografiei locului. De-a lungul secolelor, orașul a câștigat importanță, fiind subiectul unor evenimente istorice precum bătălia de la al-Lujj (1146), cucerirea castelului de la Albacete de către Fernando al III-lea al Castiliei (1241), stăpânirea Isabellei a Portugaliei ( 1526-1539), concesionarea unui târg gratuit de către Felipe V (1710), construcția Canalului Regal al Mariei Cristina prin decretul regal al lui Carlos IV (1805), capitala sa provincială în detrimentul istoricului Chinchilla (1833), înființarea Audienței Regale de la Albacete de către María Cristina de Borbón-Dos Sicilias (1834), transferul Guvernului lui Baldomero Espartero și al trupelor sale la Albacete (1843), înființarea Companiei Spaniole de Aviație (1923), baza Brigăzilor Internaționale (1936-1938) sau bombardarea Legiunii Condor (1937).\n\nÎn prezent, Albacete este o capitală modernă, cu spații mari pentru pietoni și spații verzi mari. În plus, amplasarea sa la câmpie și înlăturarea barierelor arhitecturale l-au făcut unul dintre cele mai accesibile orașe din întreaga țară, cu cea mai înaltă calitate a vieții și unul dintre cele mai sigure.\n\nO destinație turistică interioară a Spaniei, centrul său istoric reunește valori de patrimoniu unice și remarcabile. Printre monumentele sale cele mai reprezentative se numără Târgul Albacete, Catedrala San Juan Bautista, arena de tauri, Teatrul Circ, Palatul Provincial, Fabrica de Făină, Pasajul Lodares sau Turnul de Apă . Se remarcă muzee precum Muzeul Albacete, Muzeul Tacâmurilor, Muzeul Municipal, Muzeul Internațional de Artă Populară a Lumii, Grădina Botanică din Castilla-La Mancha, Centrul Cultural La Asunción sau Casa de Cultură José Saramago . Agrementul este unul dintre semnele distinctive ale capitalei Albacete, care are zone de petrecere precum La Zona, El Campus sau Los Titis . Alte dintre marile sale atracții în acest sens sunt tradiționalele Tascas de la Feria sau tradiționala macropiață în aer liber din Los Invasores . Tacâmurile Albacete și în special cuțitul și briciul Albacete sunt un simbol internațional al orașului, care a fost Capitala Mondială a Tacâmurilor în 2022.\n\nAlbacete este un oraș comercial și industrial, reflectat în zona sa comercială extinsă care cuprinde peste 556 723 de persoane din 154 de municipii. Locația sa geografică strategică, la jumătatea distanței dintre Madrid și Marea Mediterană, îl face principalul nod de logistică și comunicații din sud-estul Spaniei, cu importante conexiuni pe autostrăzi și pe calea ferată (inclusiv servicii AVE ), precum și pe calea aerului prin aeroportul său, care îl leagă de diferite puncte ale geografiei spaniole.\n\nDintre sărbătorile și tradițiile sale, se remarcă Târgul Albacete, declarat de Interes Turistic Internațional, care se sărbătorește în perioada 7-17 septembrie în cinstea Fecioarei de los Llanos, Festivalul San Juan de Albacete în cinstea patronului său, Săptămâna Mare din Albacete, sau Carnavalul din Albacete, precum și evenimente regionale, naționale și internaționale precum Campionatul Internațional FIM CEV de la Circuito de Albacete, Festivalul Internațional de Circ, Festivalul Internațional de Film Abycine, Orașul Bienala de Arte Plastice din Albacete, Premiul Național de Teatru „Pepe Isbert”, Concursul Literar Barcarola, Ziua Modei AB, Festivalul de la Albacete, Târgul Artelor Spectacolului Castilla-La Mancha, Ibercut, Expovicaman, Târgul Internațional de Brânzeturi sau Albacete Challenger World Padel Tur, precum și târguri și expoziții.\n\nIndustria este unul dintre pilonii orașului. Albacete este sediul unor companii multinaționale importante și are cinci zone industriale mari, inclusiv Campollano, cel mai mare complex industrial din Castilla-La Mancha și unul dintre cele mai mari din Spania, și Romica, al doilea cel mai mare complex industrial al capitalei provinciale. Învățământul superior și cercetarea sunt alți poli mari de dezvoltare ai orașului, evidențiindu-se Universitatea din Castilla-La Mancha, Campusul Biosanitar, Campusul Științific și Tehnologic de Energie și Mediu -de excelență internațională-, Parcul Științific și Tehnologic din Castilla- La Mancha și Academia Regală de Medicină din Castilla-La Mancha.\n\nSectorul aeronautic, militar și de apărare este un altul dintre motoarele economice ale orașului. Albacete este sediul Bazei Aeriene Los Llanos, Aripa 14, al Școlii Aeriene din Albacete, cea mai importantă școală aeriană din Spania, și al Școlii de Piloți NATO, un program de pregătire european echivalent cu Top Gun-ul American . În plus, orașul găzduiește Parcul Aeronautic și Logistic Albacete, care atrage companii importante din sector, unde se află uzina de elicoptere din Albacete, singura din Spania, sau hub-ul Airbus.\n\nActivități culturale\nAlbacete dispune de o viață culturală foarte activă, unde putem găsi spații mari de muzee și cinematografe, dar exista și alte centre precum Casa de cultura Jose Saramago sau Centrul Cultral El Ensanche.\n\nNote \n\nOrașe din Spania" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații relevante poți oferi despre Provincia Alicante?" }, { "from": "assistant", "value": "Alicante (în ) este o provincie în estul Spaniei, în partea de sud a comunității autonome Valencia. Are graniță cu provinciile Murcia, Albacete, Valencia și cu Marea Mediterană. \n\nPopulația provinciei este de 1.632.349 (2003). Capitala sa este Alicante. Alte orașe importante sunt Elche, Benidorm, Denia, Altea, Orihuela, Torrevieja, Elda, Novelda, Villena, Alcoy, Calpe.\n\nVezi și \n Lista localităților din Alicante.\n\nAlicante\nProvincia Alicante" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți să îmi spui despre acest subiect: Listă de localități din Alicante, Spania?" }, { "from": "assistant", "value": "Aceasta este o listă a localităților cu numărul de locuitori din provincia Alicante sau Alacant a comunității autonome Valencia, Spania.\n\nNote\n\nBibliografie (surse) \n Instituto Nacional de Estadística. Cifre oficiale de populație \n LEY 4/1983, de 23 de noviembre, de uso y enseñanza del valenciano. Los artículos 35 y 36 establecen los predominios lingüísticos oficiales\n\nVezi și \n Geografia Spaniei\n Listă de orașe din Spania\n\nLegături externe \n Federación valenciana de municipios y provincias\n Diputación de Alicante\n\nAlicante\nProvincia Alicante" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți să îmi spui despre acest subiect: Alicante?" }, { "from": "assistant", "value": "Alicante (în , în ) este capitala provinciei Alicante, a comunității autonome Valencia, situată în sud-estul Spaniei, la Marea Mediterană. Populația era de 329.988 de locuitori în 2017.\n\nÎn prezent, Alicante este unul dintre cele mai moderne și mai frumoase orașe de pe coasta Spaniei . Această metropolă, denumită în limba catalană Alacant, este (alături de Barcelona și de Valencia) unul dintre cele mai importante porturi și stațiuni turistice la Marea Mediterană și totodată, principalul centru comercial și de pescuit al regiunii Valencia. \n\nComunitatea românească de aici numără oficial 2930 locuitori, fiind numeric a treia comunitate străină din provincia Alicante în 2016, după algerieni (7427 locuitori) și marocani (3587 locuitori), fiind urmați de columbieni, italieni sau ruși. Populația străină din oraș numărând 12,56% din populația totală a acestuia.\n\nIstorie \n\nSpre deosebire de Valencia, istoria orașului Alicante a fost întotdeauna mai strâns legată de apă decât de uscat. Apărată numai de Castelul Santa Barbara, localitatea și-a concentrat toată atenția în direcția mării. Castelul Santa Barbara construit în secolul XVI de regele spaniol Filip al II-lea a fost precedat de citadela construită de mauri în secolul VIII.\n\nAlicante este una dintre cele mai vechi așezări umane de pe coasta spaniolă a Mării Mediterane. În istoria orașului un rol important a fost jucat de greci, de cartaginezi, de romani și de mauri. Așezarea a fost întemeiată de greci, care în secolul IV î.Hr.\nau ridicat pe unul dintre dealurile din apropiere colonia Leukon Teijos (Orașul Luminii), botezată mai apoi Akra Leuke (Muntele Alb sau Punctul Alb). \n\nAșezarea a fost extinsă în secolul III î.Hr. de către cartaginezi, care au utilizat-o ca bază a comerțului maritim din apropiere de coastă. Alicante a căpătat o importanță economică și politică sporită abia pe vremea romanilor (218 - 201 î.Hr.). La vremea aceea, aici funcționau ateliere de prelucrarea pietrei și hale unde se conserva peștele care lua ulterior drumul Italiei. Lucentum, numele dat de romani orașului, s-a dezvoltat încorporând coastele nordice ale muntelui Santa Barbara și zona cartierului Benalin din ziua de astăzi.\n\nMai târziu, pe vremea maurilor (711 - 1244), acesta a devenit unul dintre cele mai populate sectoare ale orașului, cunoscut sub numele de Al-Lukant. Ca urmare a tratatului semnat între Aragon și Castilia, în 1179 orașul s-a regăsit la granițele zonei afectate de Reconquista, pentru ca sub domnia lui Jaime al II-lea să intre în componența Regatului de Aragon (1304). În 1490, Alicante a primit de la Ferdinand al II-lea Catolicul statutul de oraș. În 1691, Castelul Santa Barbara a fost asediat de francezi, iar în timpul Războiului Spaniol de Succesiune (1701 - 1714) a fost ocupat temporar de austrieci. Războaiele napoleoniene au ocolit orașul, care în perioada ocupației Valenciei (1811) a devenit capitala provizorie a regiunii. Alicante a suferit totuși în timpul Războiului Civil Spaniol (1936 - 1939), când au fost distruse și furate multe dintre operele de artă importante, care împodobeau bisericile și mănăstirile locale.\n\nClima \n\nClima este subtropicală, cu veri lungi și fierbinți și ierni blânde.\n{\| border=\"1\" cellpadding=\"1\" cellspacing=\"1\" align=\"center\" class=\"wikitable\"\n\|+ <big>Observatorul din Ciudad Jardín</big>\n\|- style=\"background:#efefef;\"\n! 1971 - 2000 !! ian !! feb !! mar !! apr !! mai !! iun !! iul !! aug !! sept !! oct !! nov !! dec !! TOTAL\n\|-\n\| Temp. max.(°C)\|\|16,8\|\|17,8\|\|19,2\|\|20,9\|\|23,6\|\|27,2\|\|30,1\|\|30,6\|\|28,4\|\|24,4\|\|20,4\|\|17,6\|\|23,1\n\|-\n\| Temp. min. (°C)\|\|6,2\|\|7,0\|\| 8,2\|\|10,1\|\|13,3\|\|17,1\|\|19,7\|\|20,4\|\|17,8\|\|13,7\|\|10,0\|\|7,3\|\|12,6\n\|-\n\| Precip.' (mm) \|\|22\|\|26\|\|26\|\|30\|\|33\|\|17\|\|6\|\|8\|\|47\|\|52\|\|42\|\|26\|\|336\|}\n\n Populație \n\nEconomie\nAlicante este unul din orașele cu cea mai mare creștere din Spania din punct de vedere economic. Economia locală este bazată pe turismul de agrement, facilitat de existența plajelor curate ca și Costa Blanca'' cât și a diferitelor sărbători populare. Sectorul terțiar cât și administrația publică joacă un rol important în economia orașului. Dezvoltarea sectorului construcțiilor a ridicat mai multe întrebări legate de probleme de mediu. Orașul găsduiește sediul Oficiului pentru Armoizarea Pieței Interne, și un procent însemnat din funcționarii oficiului locuiesc aici. \nUniversitatea din Alicante este localizată în San Vicente del Raspeig, lângă orașul Alicante. Peste 25000 de studenți frecventează cursurile universității.\n\nPersonalități \n Carlos Arniches (1866-1943), nuvelist\n Gabriel Miró (1879-1930), nuvelist\n Antonio Gades (1936-2004), dansator flamenco \n Juan Escarré (n.1969), jucător hochei \n Belen Rueda, actriță\n Miriam Blasco, judoka, medalie de aur la jocurile olimpice de iarnă\n Isabel Fernandez, judoka, medalie de aur la jocurile olimpice de iarnă\n Zouso\n Vanessa Romero, model și actriță\n Maria Jurado, model și actriță\n Esther Cañadas, supermodel/actriță\n\nOrașe înfrățite \n\n Carloforte\n Herțlia\n León\n Nisa\n Oran\n Riga\n Toyooka\n Wenzhou\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Site oficial\n\nOrașe din Spania\nStațiuni la Marea Mediterană\nAlicante" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi tot ce știi despre Palma de Mallorca." }, { "from": "assistant", "value": "Palma de Mallorca este cel mai mare oraș și capitala provinciei și comunității autonome Insulele Baleare (Illes Balears) din Spania. \n\nEste situat în partea de vest a Mării Mediterane și, în interiorul insulei, spre sud-vest. Este situat la aproximativ 250 km est de Peninsula Iberică .\n\nTermenul său municipal ocupă o suprafață de 208,63 km² care se întinde între lanțul muntos Na Burguesa și Prado de Sant Jordi . Este situat în centrul golfului Palma , la aproximativ 13 m deasupra nivelului mării. O traversează mai multe torenți, cum ar fi Riera și Gros .\n\nCu 416.065 de locuitori în ianuarie 2019,, aproape jumătate din populația totală a insulei Mallorca, Palma este al optulea oraș ca mărime din Spania după populație și primul dintre Insulele Baleare. Zona sa metropolitană cuprinde nouă orașe cu 560.240 de locuitori, repartizate pe o suprafață de 1015,88 km², fiind al 14-lea din Spania. 10\n\nA fost fondată sub numele de Palma de consulul roman Quinto Cecilio Metelo Balearico în anul 123 î.Hr. C. Se estimează că așezarea sa actuală corespunde ruinelor romane găsite sub centrul său istoric, deși încă nu există dovezi de necontestat. După ce a fost în mâinile vandalilor și arabilor în 903, a fost cucerită de regele Iacob I al Aragonului la 31 decembrie 1229 devenind Ciutat de Mallorca , capitala propriului regat , care a decăzut după încorporarea sa în Coroana Aragonului în 1279.\n\nÎn 1715 au intrat în vigoare Decretele Nueva Planta , recuperând orașul numele său roman, Palma. Deja în secolul al xx-lea , a fost protagonistul unui boom turistic intens în anii 1960 și 1970. În prezent este un centru economic și cultural remarcabil la nivel insular, regional și național.\n\nGeneralități \nOrașul a fost întemeiat de fenicieni și avea numele de Palma.\n\nPortul este dominat de Catedrala „La Seu”, de la belvedere primind forma unei fortificații. Palma de Mallorca este o importantă stațiune balneară. În oraș se află și una din reședințele de vacanță ale familiei regale spaniole, palatul Marivent.\n\nPalma de Mallorca, capitala Insulelor Baleare, este cel mai mare oraș din Mallorca, jumătate din populația insulei locuind aici.\n\nAșezare geografică \nOrașul este situat în nord-vestul unui golf din sud-vestul insulei Mallorca.\nA devenit destinație turistică în 1950, numărul de turiști crescând substanțial în ultima jumătate de secol.\n\nClima \nClimatul este mediteranean, verile sunt fierbinți în zonele de câmpie, iernile blânde și răcoroase.\n\nAtracții turistice \n\nUn tur complet al orașului va cuprinde neapărat în circuitul său obiective cum ar fi Pueblo Español - muzeu arhitectural conceput ca un mic orășel, adunând laolaltă machete ale celor mai importante lucrări din arhitectura spaniolă clasică, și centrele comerciale importante – Av. Jaume III și Porto Pi, precum și porturile comerciale, Castell de Bellver - construit pe ruinele unui sit musulman, adăpostește un muzeu al descoperirilor arheologice și sculpturi clasice, având și avantajului unei minunate perspective asupra golfului.\n\nCentrul istoric al orașului, în care se pot vizita: Catedrala La Seu (cu o fereastră-rozetă renumită: 13 m diametru, peste 100 mp suprafață) și Museo Catedralicio – situate în apropierea mării, Banys Arabs – băile arabe, Museo de Arte Espanol Contemporaneo. În oraș sunt numeroase biserici, piețe, și palate.\n\nGastronomie \nMăslinele și migdalele sunt tipice în dieta mallorcană, insula având peste 4 milioane de migdali și măslini. În ciuda localizării insulei în Mediterana, fructele de mare sunt în general de import. Felurile de mâncare tipice sunt sobrassada, paella, iar pentru iubitorii de dulce, ensaimada.\n\nAeroport \nAeroportul Palma de Mallorca este localizat la 11 km (7 mile) sud-est de oraș.\n\nOrașe înfrățite\n Napoli, Italia\n\nPersonalități născute aici \n Joan Fuster Bonnin (1870 - 1943), pictor;\n Carlos Moyá (n. 1976), jucător de tenis.\n\nNote\n\nLectură suplimentară\n\nLegături externe \n\nPalma de Mallorca´s city council \n\nOrașe din Spania\nStațiuni la Marea Mediterană\nPorturi\nEponime ale asteroizilor\nPalma de Mallorca\nLocalități din Mallorca" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce date importante ai despre Listă de localități din Insulele Baleare, Spania?" }, { "from": "assistant", "value": "Comunitatea autonomă a Insulelor Baleare (în catalană, Comunitat Autònoma de les Illes Balears) este o regiune din Spania situată în Marea Mediterană, în largul coastei de est a Peninsulei Iberice. Este o comunitate autonomă cu o singură provincie formată din 67 de municipii și constituie un teritoriu insular, care formează arhipelagul Baleare, în cadrul căruia se pot distinge două grupuri de insule și insulițe:\n\n Insulele Gymnesias: Mallorca, Menorca, Cabrera, Dragonera, Conejera și Isla del Aire, precum și insulele adiacente.\n Insulele Pitiusas: Ibiza (Eivissa) și Formentera, precum și insulele din jur.\n\nAceasta este o listă a municipalităților cu numărul de locuitori din provincia și comunitatea autonomă Insulele Baleare, Spania.\n\nMunicipalități ale Insulelor Baleare (67)\n\nComărcile Insulelor Baleare (10)\n\nPalma de Mallorca (Ciutat de Mallorca) \n\n• Palma de Mallorca.\n\nLa Sierra de Tramontana (sa Serra de Tramuntana) \n\n• Andrach, Bañalbufar, Buñola, Calviá, Deyá, Escorca, Esporlas, Estellenchs, Fornaluch, Pollensa, Puigpuñent, Sóller și Valldemosa.\n\nEl Raiguer (es Raiguer) \n\n• Alaró, Alcudia, Binisalem, Búger, Campanet, Consell, Inca, Lloseta, Mancor del Valle, Marrachí, La Puebla, Santa María del Camino și Selva.\n\nEl Llano de Mallorca (es Pla de Mallorca) \n\n• Algaida, Ariañy, Costich, Lloret de Vista Alegre, Llubí, María de la Salud, Montuiri, Muro, Petra, Porreras, San Juan, Santa Eugenia, Santa Margarita, Sancellas, Sinéu și Villafranca de Bonany.\n\nEl Migjorn (es Migjorn) \n\n• Campos, Felanich, Lluchmayor, Las Salinas și Santañí.\n\nEl Levante de Mallorca (es Llevant de Mallorca) \n\n• Artá, Capdepera, Manacor, San Lorenzo del Cardezar și Son Servera.\n\nComarca de Ciudadela (Comarca de Ciutadella) \n\n• Ciudadela, Ferrerías, Mercadal și San Cristóbal.\n\nComarca de Mahón (Comarca de Maó) \n\n• Alayor, Mahón, San Luis și Villacarlos.\n\nInsula Ibiza (Illa d'Eivissa) \n\n• Ibiza, San Antonio Abad, San José, San Juan Bautista și Santa Eulalia del Río.\n\nInsula Formentera (Illa de Formentera) \n\n• Formentera.\n\n* Menorca se împarte în 2 comărci naturale: Tramontana și Mediodía.\n\nNote și surse \n\n Tesauro ISOC de Topónimos\n\nVezi și \n Geografia Spaniei\n Listă de orașe din Spania\n\nLegături externe \n\n Institutul Național de Statístică (denominaciones oficiales de los municipios baleares) .\n Partidos judiciales de España .\n\nInsulele, Baleare" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt cele mai importante informații despre Provincia Barcelona?" }, { "from": "assistant", "value": "Barcelona este o provincie din estul Spaniei, în partea de est a comunității autonome Catalonia. Are graniță cu Tarragona, Lleida, Girona și cu Marea Mediterană.\n\nLocalități \n\nCapitala ei este Barcelona. În jur de 4.906.117 persoane locuiau în provincie, din care, mai puțin de jumătate în capitală.\n\nMunicipii \n\nVezi Listă Municipii din Barcelona\n\nL'Hospitalet de Llobregat\nBadalona\nCerdanyola\nMartorell\nMataró\nGranollers\nSabadell\nTerrassa\nSitges\nIgualada\nVic\nManresa\nBerga\nCalella\nArgençola\nCalaf\nSallent\n\nBarcelona" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți împărtăși despre Barcelona?" }, { "from": "assistant", "value": "Barcelona este capitala Cataloniei, o comunitate autonomă din nord-estul Spaniei. Este de asemenea al doilea cel mai mare oraș al Spaniei, după Madrid. Barcelona se află pe coasta Mediteranei, 160 km sud de lanțul muntos Pirinei, care reprezintă granița cu Franța. Populația orașului este de aproximativ 1,6 milioane, iar a zonei metropolitane de aproximativ 3 milioane.\n\nBarcelona a fost locul în care s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară din 1992. În vara lui 2004 Forumul Internațional al Culturii s-a desfășurat în acest oraș.\n\nIstorie \nLegenda atribuie cartaginezilor întemeierea localității Barcino, în special lui Hamilcar Barca, tatăl lui Hannibal. Mai târziu, romanii au transformat orașul într-un castrum (o bază militară romană) centrat pe Mons Taber, un mic deal în apropierea locației primăriei din ziua de astăzi (Plaça de Sant Jaume). Această organizare este încă vizibilă și astăzi pe harta centrului istoric prin fragmentele rămase din zidurile romane. Rămășițe romane importante sunt expuse sub Plaça del Rei, intrarea spre muzeul orașului, Museu d'Història de la Ciutat. Cetatea a fost cucerită de vizigoți în secolul al V-lea, de către mauri în secolul al VIII-lea, recucerită în 801 de către regii franci și jefuită de Al-Mansur în 985.\n\nOrașul a fost devastat după Republica Catalonă din 1640 - 1652 și în Războiul Spaniol de Succesiune din 1714. La începutul secolului al XX-lea, Barcelona a redevenit un centru cultural și politic după o reînviere a culturii catalone.\n\nÎn același secol, în timpul Războiului Civil Spaniol, Barcelona a fost un refugiu al cauzei anarhiste, dar s-a predat forțelor Generalului Franco în 1939. În anii 1970, din nou, Barcelona a reînviat, devenind orașul prosper de azi, unul dintre cele mai prețuite orașe din Spania și Europa.\n\nAtracții turistice \nBarcelona oferă o oportunitate unică pentru turiști, de a se plimba de la rămășițele romane spre cetatea medievală, și spre orașul modern cu bulevardele sale deschise și toate intersecțiile lăsate largi de colțurile clădirilor tăiate în mod unic. Centrul istoric al orașului este aproape plat, în timp ce orașul modern se întinde spre dealurile înconjurătoare, având străzi ce cresc în altitudine, ce aduc aminte de San Francisco.\n\nO trăsătură notabilă este Les Rambles, o serie de bulevarde care pleacă din centrul orașului spre frontul de apă, plin de oameni până noaptea târziu, cu florari, vânzători de păsări, artiști de stradă, cafenele și restaurante. Mergând în sus sau în jos pe Les Rambles poți vedea prestigioasa operă El Liceu, piața alimentară La Boqueria și Piața Plaça Reial, cu ale sale arcuri și palmieri, printre alte clădiri interesante.\n\nLa Rambla se termină în portul vechi, unde o statuie a lui Cristofor Columb indică spre mare. În apropiere se află Museu Marítim (Muzeul Maritim) care prezintă istoria vieții din Mediterană. Clădirea muzeului este fostul șantier naval, unde erau construite vasele ce navigau Mediterana. Vechiul port oferă felurite splendori, incluzând și cel mai mare Acvariu din zona mediterană.\n\nRemarcabilă este moștenirea orașului de la arhitectul Antoni Gaudí, care a locuit și a lucrat la Barcelona, și care a lăsat lucrări faimoase ca Palau Güell, Parc Güell și imensa, dar încă neterminata biserică Sagrada Família, care este în construcție din 1882, fiind finanțată din bani publici ca și catedralele din Evul Mediu. Se așteaptă să fie terminată până în 2020.\n\nVizite de artă includ muzeul Fundației Joan Miró, unde se găsesc mai multe picturi și sculpturi ale artistului, împreună cu lucrari si opere împrumutate de la alte muzee din lume. Există de asemenea un muzeu ce conține lucrări mai puțin cunoscute ale lui Pablo Picasso din tinerețea sa. Pentru cei interesați de artă, Muzeul Național de Artă al Cataloniei merită vizitat. Conține picturi pe pereți din biserici și capele romanice din Catalonia, care au fost transferate muzeului. De asemenea un alt muzeu ce merită văzut este Muzeul de Artă Contemporană, nu doar pentru picturile și sculpturile sale, ci și pentru arhitectura sa, clădirea fiind proiectată de arhitectul american Richard Meier.\n\nÎn districtele moderne ale orașului se află mai multe bulevarde pe care se află magazine ale unor companii internaționale de îmbrăcăminte, bijuterii, bunuri din piele și altele. Cel mai elegant bulevard este Passeig de Gràcia, unde se află două clădiri de ale lui Antoni Gaudí, Casa Milà (La Pedrera) și Casa Batlló.\n\nPentru vederi spectaculare ale orașului și liniei de coastă există două dealuri. Unul, dealul Montjuïc, este lângă port. Pe vârful său se află o veche fortăreață care mai demult supraveghea intrarea în port. În jurul dealului se află Stadionul Olimpic și Palatul Sportiv, realizate de arhitectul japonez Arata Isozaki, la fel ca și Grădinile Botanice. La marginea orașului se află dealul Tibidabo, cu mai mult de 500 metri înălțime, cu un parc de distracție în vârf.\n\nÎn anul 2009, Barcelona a fost vizitată de 6,5 milioane de turiști\n\nDiviziuni administrative \nDin 1997 Barcelona este divizată în 10 districte administrative, fiecare din acestea având propriul consiliu. Diviziunile administrative sunt în mare parte bazate pe diviziunile istorice astfel încât localitățile atașate Barcelonei din secolul XVIII încoace păstrează un caracter distinct și o administrație proprie. Aceste districte sunt uneori cunoscute și după numărul acordat fiecăruia. În fiecare district în mod informal sunt delimitate cartiere în total în număr de aproximativ 70.\n\nZona Metropolitană Barcelona \nZona Metropolitană Barcelona a municipiului Barcelona este o zonă formata pe 36 municipii și o populație de 3.161.081 locuitori cu o suprafață de 633 km2\n\nCultură și obiective turistice\n\nCentrul orașului\n\nBarcelona și modernismul\n\nAlte obiective turistice\n\nEvenimente\n\nLocuri din patrimoniul mondial al UNESCO din Barcelona \n Parcul Güell\n Palau Güell\n Casa Milà (La Pedrera)\n Hospital de Sant Pau\n Palau de la Música Catalana, construit între 1905-1908, după proiectul arhitectului Lluís Domènech i Montaner (1850-1923).\n\nEconomie și infrastructură\n\nTurism\nÎn anul 2014 au venit 7,878 milioane de turiști, oficiali, înregistrați, în hotelurile din Barcelona, în timp ce în 1990 au fost 1,7 milioane. Numărul de înnoptări în această perioadă a crescut de la 3,8 la 17 milioane iar numărul de clienți străini a crescut de zece ori din 1990. Barcelona este printre orașele cele mai vizitate din Europa, pe locul 4, după Paris, Roma și Londra, provocând probleme majore („principiul Veneția\").\n\nTransport\n\nTransportul public\n\nTrafic individual\n\nAeroport\nBarcelona este, în principal ușor accesibilă, prin propriul aeroport Flughafen El Prat, dar, de asemenea, și prin aeroporturile din Girona, Reus și Lleida-Alguaire. Toate aeroporturile din afara Barcelonei au acces la tren de mare viteză AVE, pentru a ajunge rapid oraș, precum și accesul la autostrăzi.\n\nPort\nPortul din Barcelona este unul dintre cele mai mari porturi din Europa și din Marea Mediterană. Acesta este împărțit în trei zone: Port Vell (‚Vechiul port‘), marele port industrial de sub Montjuïc, Port Franc de Barcelona - aici se transportă feriboturile - și nave de croazieră, precum și nave de tip container - și portul de agrement, construit în 1992, Port Olímpic.\n\nEducație\nBarcelona are cinci universități:\n Universitat de Barcelona (UB) (1450)\n Universitat Autònoma de Barcelona (UAB) (1968)\n Universitat Politècnica de Catalunya (UPC) (1971)\n Universitat Pompeu Fabra (UPF) (1990)\n Universitat Oberta de Catalunya (UOC) (2000)\nÎn plus se adaugă diferite universități particulare.\n\nEducație pentru imigranți și schimb de studenți\n\nSport\nBarcelona excelează la capitolul fotbal:\n\nFondat în 1899 de un grup de fotbaliști elvețieni, britanici și catalani conduși de Joan Gamper, clubul a devenit un simbol al culturii catalane și al naționalismului catalan, mottoul său fiind prin urmare „Barça este mai mult decât un club” (catalană: FC Barcelona - Més que un club). Imnul oficial al Barcelonei este „Cant del Barça”, scris de Jaume Picas și Josep Maria Espinàs. Spre deosebire de multe alte cluburi, suporterii dețin și conduc Barcelona. Este al doilea cel mai bogat club de fotbal în ceea ce privește veniturile, având o cifră de afaceri anuală de 450 milioane €. FC Barcelona are o îndelungată rivalitate cu Real Madrid, meciurile disputate între cele două echipe fiind cunoscute sub numele de „El Clásico”.\n\nPersonalități născute aici \n Berenguela de Barcelona (1116 - 1149), regină a Castiliei;\n Estanislao Figueras y de Moragas (1819 - 1882), președinte al Primei Republici Spaniole;\n Jaume Duch Guillot (n. 1962), politician;\n Ada Colau (n. 1974), politician, activist;\n Úrsula Corberó (n. 1989, actriță.\n\nOrașe înfrățite\n\nNote\n\nVezi și \n Locuri din patrimoniul mondial\n\nLegături externe \n \n \n\n Situl oficial al Barcelonei\n Românii din Barcelona (ca)\n Barcelona, 1 august 2011, Marc Ulieriu, Descoperă - Travel\n Barcelona, metropola catedralei neterminate , 14 ianuarie 2011, Felix Nicolau, Ziarul Lumina\n Pe țărmul turistic al Barcelonei, 29 ianuarie 2013, Claudia Moșoarcă, Descoperă - Travel\n Un bulevard celebru - Las Ramblas din Barcelona, 2 aprilie 2013, Claudia Moșoarcă, Descoperă - Travel\n Casele lui Gaudí de pe Passeig de Grácia din Barcelona, 9 iulie 2013, Claudia Moșoarcă, Descoperă - Travel\n Barcelona - Orașul lui Gaudi, 25 februarie 2015, Vrâncea Simona, Destinații - Info\n\n \nOrașe gazdă ale Jocurilor Olimpice de vară\nPatrimoniul mondial în Spania\nEponime ale asteroizilor" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce cunoștințe ai despre subiectul Casa Milà?" }, { "from": "assistant", "value": "Casa Milà este una dintre realizările arhitectului Antoni Gaudí în Barcelona, care figurează din anul 1984 pe lista de locuri din patrimoniul mondial UNESCO. Se află pe bulevardul Passeig, la numărul 92, în cartierul Eixample.\n\nAcest imobil a fost construit pentru Roger Segimon de Milà între 1905 și 1907. Este, de asemenea, denumit, de către barcelonezi, La Pedrera, care înseamnă loc de unde se extrage piatra în catalană, deoarece fațada prezintă anumite ondulări.\n\nNote\n\nVezi și \n Palatul Güell\n Parc Güell\n Sagrada Família\n Locuri din patrimoniul mondial\n\nLegături externe \n\n> \nPatrimoniul mondial în Spania\nBarcelona" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce ai despre Palatul Güell?" }, { "from": "assistant", "value": "Palatul Güell este un palat din Barcelona realizat de arhitectul catalan Antoni Gaudí pentru magnatul industrial catalan Eusebio de Güell.\n\nFace parte din anul 1984 din patrimoniul mondial UNESCO.\n\nInteresantă este poarta de fier cu un arc parabolic și modelul complicat al unor alge de mare din fier și a unei cravase.\n\nNote\n\nVezi și \n Casă\n Palat\n Casa Milà\n Parc Güell\n Sagrada Família\n Locuri din patrimoniul mondial\n\nLegături externe \n Palatul Güell \n Imagini ale Palatului Güell\n\nPatrimoniul mondial în Spania\nPalate din Spania\nBarcelona" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce aspecte principale ale [Titlu] poți să-mi împărParcul Güell?" }, { "from": "assistant", "value": "Parcul Güell (în , în ) este un parc cu elemente arhitectonice deosebite, situat în partea superioară a colinei El Carmel în districtul Gracia al Barcelonei, Catalonia, Spania. A fost proiectat de arhitectul Antonio Gaudí și construit între anii 1900 - 1914. Se află din 1984 printre locurile din patrimoniul mondial UNESCO.\n\nDescriere\n\nParcul se întinde pe o suprafață de 17.18 hectare. Designul arată în mod clar o parte a unui arhitect și stilul unic al lui Gaudi care rezultă evident din oricare element indiferent de dimensiunile acestuia. Există forme ondulate de parcă ar fi râuri de lavă, pasaje acoperite cu coloane de forma unor copaci, stalactite și forme geometrice. Multe din suprafețele existente sunt acoperite cu bucăți de ceramică sau sticlă colorate în stil mozaic numit Trencadis.\n\nTrencadis\n\nTrencadis este un tip de mozaic utilizat în modernismul catalan, creat din cioburi sparte de faianță. Acest mozaic se poate face folosind bucăți de ceramică și gresie.Arhitecții catalani Antoni Gaudí și Josep Maria Jujol au folosit Trencadis în mai multe proiecte, printre care Barcelona Parc Güell este, probabil, cel mai faimos.\nArhitecții moderniști au folosit pe scară largă ceramica, dar Antoni Gaudí, în special a propus o metodă mai neconventională. El a acoperit arhitectura sa tridimensional cu ceramica glazurată de diferite forme si culori, care au creat modele viu colorate. Pentru acesta sarcină, el a folosit piese aruncate de placi ceramice colectate de la fabrica \"Pujol i Bausis\", situată în Esplugues de Llobregat, și bucăți albe de ceramică din pahare sparte și plăci aruncate de alți producători spanioli.\nTehnica a fost folosită pentru prima dată la Pavilioane Güell unde arhitectura complexa a forțat artistul să rupă gresia care el a putut fi folosită ca un pătrat întreg.\n\nDatorită locației sale la marginea orașului și la o altitudine mare, acest parc cu atmosfera sa pașnică este în contrast cu zgomotul și frenezia capitalei catalane.\nGaudi a fost determinat să realizeze o integrare perfectă a operelor sale în natură. Dovada în acest sens sunt coloanele de piatră de dimensiuni foarte diferite și forme care sugerează trunchiuri de copaci, stalactite și peșteri. Când Gaudi a preluat proiectul zona a fost defrisată, așa cum indică și denumirea sa Muntele Chel, el a ordonat și plantarea unei noi vegetații, alegând speciile native mediteraneene, cea mai potrivită pentru a terenului: pin, salcâm, stejar, eucalipt, palmier, chiparos, smochine, migdale, prune, Magnolia, mastic, iedera, Maquis, Kermes stejar, matura, stâncă trandafir, rozmarin, cimbru, lavanda, salvie, etc.\n\nGaudi a conceput parcul cu o semnificație religioasă și în același timp organică și urbană, a profitat de diferența de 60 de metri pe care o are muntele pentru a proiecta o cale de elevare spirituală în vârful său, o capelă, care nu a fost niciodată construită, pe locul ocupat în prezent de către monumentul Golgota (sau Dealul din trei cruci).\n\nVezi și \n Clădirea Casa Milà\n Palatul Güell\n Catedrala Sagrada Família\n Locuri din patrimoniul mondial\n\nLegături externe \n Parcul Güell – grădina fantezistă a Barcelonei, 17 ianuarie 2013, Claudia Moșoarcă, Descoperă - Travel\n\nArt Nouveau\nPatrimoniul mondial în Spania\nBarcelona" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile importante despre Sagrada Família?" }, { "from": "assistant", "value": "Sagrada Família (Sfânta Familie) este o biserică din capitala Cataloniei, Barcelona (în nord-estul Spaniei). Imensa clădire este încă neterminată, deși se lucrează la ea din 1882. Aceasta nu este finanțată din bani publici, așa cum se obișnuia în Evul Mediu. Sursele de finanțare sunt donațiile private și încasările din biletele de intrare. Bugetul pentru anul 2009 se apropie de 20 milioane de euro. Numele oficial este Temple Expiatori de la Sagrada Família (în catalană).\n\nProiectul original al bisericii Sagrada Familia a fost făcut de arhitectul Antonio Gaudi, care a lucrat la el peste 40 de ani, ultimii săi 15 ani din viață fiind dedicați în exclusivitate acestuia. Estimările inițiale, bazate pe tehnicile de construcție ale începutului secolului 20, preconizau un termen de câteva sute de ani pentru terminarea construcției. Gaudi ar fi comentat, în legătură cu acest termen: „Clientul meu nu se grăbește”. În prezent termenul estimat este anul 2026. După moartea lui Gaudi, în 1926, lucrările au continuat sub conducerea lui Domènech Sugranyes, până în 1936, când au fost întrerupte de Războiul Civil Spaniol.\n\nLa 7 noiembrie 2010, Papa Benedict XVI a sfințit biserica și a ridicat-o la rangul de Basilica minor.\n\nArhitectură \n\nBiserica are 18 turnuri, în ordinea înălțimii reprezentând pe cei 12 apostoli, cei 4 evangheliști, Sfânta Fecioară și, cel mai înalt turn, pe Iisus Hristos. Turnul central al lui Iisus va avea montat pe el o cruce uriașă. Înălțimea totală, de 170 m, este cu un metru mai mică decât a unui deal de lângă Barcelona, deoarece Gaudi considera că lucrarea sa nu trebuie să fie mai mare decât cea a lui Dumnezeu. \n\nBiserica are 3 fațade: a Nașterii (spre est), a Gloriei (spre sud) și a Patimilor (spre vest). Fațada Nașterii – acestea celebrează nașterea lui Iisus. Este cunoscută și sub denumirea de fațada Vieții sau a Bucuriei ori a Crăciunului, iar sculpturile de aici sunt inspirate din capitolele din Biblie referitoare la copilăria lui Iisus. Fațada Patimii este denumită așa după Patimile lui Iisus, respectiv, durerea, sacrificiul și moartea, acestea fiind reprezentate prin sculpturi dramatice pe această fațadă. Ca și celelalte fațade, are trei intrări, ce reprezintă mila, speranța și credința, și 4 turnuri. Fațada Gloriei – este principala fațadă a Sagrada Familia și aici va fi intrarea principală în celebra biserică, atunci când ea va fi complet terminată. Se numește așa pentru că sculpturile de aici simbolizează originile omului, problemele sale, drumurile pe care le va urma și scopul acestuia. Ca și celelalte fațade are trei intrări, una principală și doua laterale, dar și o galerie exterioară cu 7 coloane ce simbolizează cele 7 daruri ale Sfântului Duh.\n\nA fost vizitată de 2,26 milioane de turiști în anul 2004. Cupola naosului a fost terminată în 2000 iar în prezent se lucrează la turnul lui Isus.\n\nFinisarea sa este preconizată pentru anul 2026.\n\nGalerie de imagini\n\nNote\n\nVezi și \n Casa Milà\n Parc Güell\n Palatul Güell\n Art Nouveau\n\nLegături externe \n Sit oficial \nSagrada Familia cel mai cunoscut simbol al Barcelonei Agendautila 09.03.2014\n\nBiserici romano-catolice din Spania\nClădiri și structuri din Barcelona\nSecolul al XIX-lea în Spania\nConstrucții nefinalizate" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce date importante ai despre Antoni Gaudí?" }, { "from": "assistant", "value": "Antoni Gaudí, numele la naștere, Antoni Placid Gaudí i Cornet () a fost un arhitect catalan faimos atât pentru stilul său unic cât și pentru proiectele sale puternic individualizate.\n\nDeși a fost catalogat alături de stilul Art Nouveau, Gaudí a creat un întreg stil original.\n\nNote biografice \nAntoni Placid Gaudí i Cornet s-a născut la 25 iunie 1852 la Reus, Catalonia, dar și-a realizat studiile și operele la Barcelona, în Catalonia.\n\nCa tânăr arhitect, Gaudi a fost inspirat de Eugène Viollet-le-Duc, ajungând să creeze modele gotice și remarcându-se prin originalitatea și fantezia sa.\n\nEl a fost susținut de către Eusebi Güell, un industriaș bogat, pentru care a creat un palat în 1889 (Palau Güell) - clădire care va fi înscrisă mai târziu în patrimoniul mondial al UNESCO, împreună cu alte opere ale sale: Casa Milà (construită în 1907) sau Parcul Güell (amenajat între 1900 și 1914).\n\nÎn 1883 a început construcția unei catedrale dedicate Sfintei Familii, Sagrada Família, catedrală finanțată din fonduri publice. El a continuat să lucreze la acest proiect până la moartea sa, survenită la 10 iunie 1926, în urma unui accident (fusese lovit de un tramvai). Acest monument mai este și astăzi în lucru, finanțat din donații publice. Finisarea sa este preconizată pentru anul 2026.\n\nCopilărie \nNăscut la Riudoms, un sat situat la 4 kilometri de Reus, provincia Tarragona, Antonio Gaudi este al cincelea și ultimul copil al lui Francesc Gaudí i Serra (arămar) și al Antòniei Cornet i Bertran (provenind și ea dintr-o familie de arămari). Această circumstanță îi influențează traiectoria profesională, după cum declară Gaudí însuși la bătrânețe. Arhitectul susține că a descoperit sensul spațiului în atelierul tatălui său, prin țevile ondulate pe care le manevra părintele său.\n\nGaudí nu se bucura de o sănătate prea solidă. Încă din copilărie, fusese diagnosticat cu reumatism. Problemele de sănătate îl împiedicau să se joace cu alți copii, însă îi prilejuiau numeroase plimbări, obicei pe care l-a păstrat până la sfârșitul vieții sale. Această imobilitate la care era condamnat a fost cea care i-a oferit ocazia de a-si dezvolta simțul observației și de a descoperi, cu o mare fascinație, marele spectacol al naturii, principala sursă de inspirație pentru decorațiunile tuturor operelor sale și pentru soluțiile numeroaselor probleme apărute în proiecte.\n\nUn alt aspect important al copilăriei sale, menționat de numeroși autori, este originea sa tarragoneză. Tenacitatea, caracterul puternic și dificil reprezintă trăsături ale locuitorilor regiunii natale. Aceste calități i-au dat perseverența în proiectele sale atât de controversate, întrucât o mare parte a criticilor și clienților săi nu vedeau cu ochi buni originalitatea operelor lui.\n\nCât despre frații săi, doi au murit la vârste fragede, respectiv la 2 și 4 ani. Un alt frate mai mare, Francesc, a murit în anul 1876 din cauze necunoscute, puțin după ce obținuse diploma în medicină, moartea lui este urmată de cea a mamei. De asemenea, sora lui mai mare, Rosa, a decedat în anul 1879, lasându-și fiica în responsabilitatea lui Gaudí, singurul frate rămas în viață. Ca urmare a celor întâmplate, viitorul artist s-a mutat la Barcelona, împreună cu tatăl și nepoata sa. Tatăl său s-a stins din viață în anul 1906, la vârsta de 93 de ani, iar nepoata sa, având o sănătate precară, a murit la vârsta de 36 de ani.\n\nBibliografie: Broșura \"Gaudí\", Editorial Escudo de Oro (traducere din limba franceză)\n\nEducație \nDin punct de vedere academic, Antoni Gaudí nu era un elev eminent, însă era un excelent desenator și multe din lucrările sale universitare demonstrau deja o creativitate ieșită din comun. Găsea cele mai potrivite soluții la problemele de arhitecutră publicate în cărți și dovedea aceeași iscusință la începutul carierei sale (obligat să muncească pentru a se întreține, dar și pentru a învăța meseria), lucrând ca ucenic la diverși arhitecți. Titlul de arhitect l-a obținut în 1878, un an important de altfel în viața sa profesională: realizează proiecte precum cel destinat Societății Cooperative \"Obrera Mataronese\"; devine lampadar pentru Plaça Reial din Barcelona; Manuel Vicens îi cere să proiecteze prima sa casă; îl întâlnește pe Eusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), care urmează să-i devină protector.\n\nÎn paralel, Gaudí participa la reuniuni catalane cu caracter anticlerical, deși dobândea pe zi ce trecea o mentalitate din ce în ce mai religioasă.\n\nBibliografie: Broșura \"Gaudí\", Editorial Escudo de Oro (traducere din limba franceză)\n\nEusebi Güell i Bacigalupi \nEusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), bogatul industriaș care, văzând una din vitrinele originale ale lui Gaudí, a fost fascinat de talentul tânarului artist. Dorind să-l cunoască, l-a invitat în casa lui și a început astfel o relație de sinceră prietenie și admirație, care a durat până la moartea bogătașului. Acesta i-a oferit arhitectului posibilitatea financiară de a realiza cele mai importante opere ale sale: Palatul Güell, Parcul Güell, Cripta Güell, Pavilionul Güell.\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Chipul de piatra al luminii, 12 februarie 2007, Descoperă\n Moartea nu crede în genii , 24 august 2011, Revista Magazin\n Casa Gaudi , 18 noiembrie 2009, Revista Magazin\n Gaudí, poetul formelor , 29 iulie 2009, Revista Magazin\n Arhitectul lui Dumnezeu , 22 noiembrie 2006, Revista Magazin\n A murit lovit de tramvai în fața unei BISERICI. I se spunea ARHITECTUL lui DUMNEZEU /VIDEO, 25 iunie 2013, Roxana Roseti, Evenimentul zilei\n\nNașteri în 1852\nDecese în 1926\nArhitecți catalani\nArhitecți Art Deco\nArhitecți Art Nouveau\nArhitecți moderniști\nEponime ale craterelor de pe planeta Mercur" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Împărtășește-mi câteva lucruri despre Locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO." }, { "from": "assistant", "value": "Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a propus un plan de protejare a bunurilor culturale și naturale din lume, prin Convenția privind Protecția Patrimoniului Mondial Cultural și Natural, aprobată în 1972.\n\nÎn octombrie 2013 erau 981 de bunuri și locuri din 160 de țări pe listă.\n\nMai jos se prezintă lista de bunuri și locuri (clasificate alfabetic după țări) care aparțin Patrimoniului Mondial (sau Patrimoniului Comun al Umanității). În stânga: anul preluării bunului / locului pe Lista UNESCO.\n\n\n\nA\n\nAfganistan \n\n 2002 Minaretul și vestigiile arheologice de la Jam / Djam.\n 2003 Peisajul cultural și vestigiile arheologice din Valea Bamiyan.\n\nAfrica de Sud \n 1999 Parcul natural din zona umedă Sainte-Lucie.\n 1999 Insula Robben.\n 1999, 2005 Siturile fosilifere cu hominizi de la Sterkfontein, Swartkrank, Kromdraai și din împrejurimile acestora.\n 2000 Parcul natural Drakensberg (Qathlamba).\n 2003 Peisajul cultural din Mapungubwe.\n 2004 Arealul protejat din regiunea Cap Floral.\n 2005 Domul Vredefort. \n 2007 Peisajul cultural și botanic de la Richtersveld.\n 2017 Peisajul cultural ǂKhomani\n\nAlbania \n 1992, 1999, 2007 Ruinele vechiului oraș Butrint\n 2005, 2008 Centrele istorice ale orașelor Berat și Gjirokastra\n 2017 Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei\n\nAlgeria \n 1980 Fortificația montană Beni Hammad\n 1982 Ruinele romane de la Djémila\n 1982 Valea M'Zab\n 1982 Picturile rupestre din zona Tassili n'Ajjer\n 1982 Ruinele romane de la Timgad\n 1982 Ruinele vechiului oraș Tipasa\n 1992 Orașul vechi (Kasbah) din Alger\n\nAndorra \n 2004 Peisajul cultural-natural din zona Vall del Madriu-Perafita-Claror.\n\nAngola \n 2017 Mbanza Kongo, vestigiile capitalei fostului Regat Kongo\n\nAntigua și Barbuda \n 2016\n\nArabia Saudită \n 2008 Siturile arheologice de la Al-Hijr (Madâin Sâlih)\n 2010 Zona istorică At-Turaif din Ad-Dir’iyah\n 2014 Orașul istoric Jeddah, poarta către Mecca\n 2015\n\nArgentina \n 1981 Parcul național „Los Glaciares“.\n 1984 Parcul național Iguazu.\n 1983, 1984 Cele 4 așezăminte misionare iezuite pentru guarani de la San Ignacio Mini, Santa Ana, Nuestra Señora de Loreto și Santa Maria Mayor.\n 1999 Peninsula Valdés.\n 1999 Picturile murale din peștera “Cueva de las Manos”, Rio Pinturas.\n 2000 Parcurile naturale Ischigualasto și Talampaya.\n 2000 Ansamblurile de clădiri iezuite din zona Córdoba.\n 2003 Quebrada de Humahuaca.\n 2014 \n 2016 a lui Le Corbusier, remarcabilă contribuție la mișcarea modernă\n 2017 Parcul Național Los Alerces\n\nArmenia \n 1996, 2000 Mănăstirile Haghpat și Sanahin\n 2000 Catedrala și bisericile din Etchmiadsin și situl arheologic din Zvartnots\n 2000 Mănăstirea din Geghard\n\nAustralia \n\n 1981 Marea Barieră de Corali\n 1981, 1987, 1992 Parcul Național Kakadu\n 1981 Zona lacustră Willandra\n 1982, 1989 Parcurile naturale din Tasmania de vest\n 1982 Grupa de insule Lord Howe\n 1986, 1994 Rezervațiile forestiere umede din estul Australiei\n 1987, 1994 Parcul Național Uluru (Ayers Rock) - Kata Tjuta (Mount Olgas)\n 1988 Parcul Național Wet Tropics în Queensland\n 1991 Parcul Național Shark Bay din vestul Australiei\n 1992 Insula Fraser\n 1994 Situl fosilifer cu mamifere de la Riversleigh / Naracoorte\n 1997 Insulele vulcanice subantarctice Heard și McDonald\n 1997 Insula Macquarie\n 2000 Parcul Național Blue-Mountains\n 2003 Parcul Național Purnululu\n 2004 Clădirea regală de expoziții și grădinile Carlton \n 2007 Opera din Sydney\n 2010 Lagărul istoric al deținuților\n 2011 Coasta Ningaloo\n\nAustria \n 1996 Centrul istoric al orașului Salzburg\n 1996 Palatul și Grădinile Schönbrunn din Viena\n 1997 Peisajul cultural Hallstatt-Dachstein din regiunea Salzkammergut\n 1998 Linia ferată din Semmering\n 1999 Centrul istoric din Graz și castelul Eggenberg \n 2000 Peisajul cultural din Wachau\n 2001 Centrul istoric al Vienei\n 2011 Siturile palafitice preistorice din jurul Alpilor de pe teritoriul Austriei\n\n 2001 Peisajul cultural de la Lacul Neusiedler / Fertöd\n\nAzerbaidjan \n 2000 Partea fortificată a orașului Baku, cu Palatul Shirwan Shah și Turnul Fecioarei\n 2007 Peisajul cultural cu picturi rupestre din Gobustan\n\nB\n\nBahrain \n 2005 Situl arheologic Qal'at al-Bahrain\n 2012 Culturile de stridii producătoare de perle.\n\nBangladesh \n 1985 Orașul istoric Bagerhat\n 1985 Ruinele mănăstirii budiste (vihara) de la Paharpur\n 1997 Sundarbans (alături de India)\n\nBarbados \n 2011 Orașul vechi Bridgetown și garnizoana sa\n\nBelarus \n 1979, 1992 Parcul Național Belavežskaja Pušča\n 2000 Castelul Mir\n 2005 Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Belarusului) \n 2005 Bunurile arhitectonice și culturale ale familiei de nobili Radziwiłł din Niasviž\n\nBelgia \n 1998 Ansamblul „Béguinages flamands”\n 1998 Piața Centrală („Grote Markt” / „Grand' Place”) din Bruxelles\n 1998 Cele patru elevatoare navale de pe „Canal du Centre”\n 1999, 2005 Turnurile înalte cu ceas („Beffrois” / „Belfriede”) din Flandra și Valonia\n 2000 Cariera de silex din Spienne (Mons)\n 2000 Catedrala Notre Dame din Tournai\n 2000 Centrul istoric din Bruges\n 2005 Muzeul Plantin-Moretus din Anvers\n 2009 Palatul Stoclet din Bruxelles\n 2012 Minele de exploatare a cărbunelui din Valonia\n 2016 a lui Le Corbusier, remarcabilă contribuție la mișcarea modernă\n 2017 Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei\n\nBelize \n 1996 Sistemul rezervației Bariera de Corali din Belize\n\nBenin \n 1985 Palatele Regale din Abomey\n 2017 Complexul W-Arly-Pendjari\n\nBolivia \n 1987 Orașul Potosi cu minele sale de argint\n 1990 Centrul misionar iezuit din Chiquitos\n 1991 Orașul vechi din Sucre\n 1998 Fortăreața precolumbiană Samaipata\n 2000 Parcul Național Noel Kempff Mercado\n 2000 Ruinele precolumbiene de la Tiahuanaco\n 2014\n\nBosnia-Herțegovina \n 2005 Podul Vechi („Stari Most”) și vechiul centru istoric al Mostarului\n 2007 Podul „Mehmed Paša Sokolović” din Višegrad\n 2016 Cimitirele medievale cu pietre funerare Stećci\n\nBotswana \n 2001 Relieful de la Tsodilo cu picturi rupestre\n 2014 Delta Okavango\n\nBrazilia \n 1980 Centrul vechi din Ouro Preto\n 1982 Centrul vechi din Olinda\n 1983, 1984 Centrul misionar iezuit Guarani, ruinele São Miguel das Missões\n 1985 Centrul istoric din Salvador de Bahia\n 1985 Biserica de pelerinaj „Bunul Isus” din Congonhas\n 1986 Parcul Național Iguaçu\n 1987 Brasília\n 1991 Parcul Național Serra da Capivara (cu picturi rupestre)\n 1997 Nucleul vechi istoric al orașului São Luís do Maranhão\n 1999 Centrul istoric din Diamantina\n 1999 Zona Pădurilor Virgine din Costa do Descobrimento\n 1999 Pădurile din zona Atlanticului de sud-est\n 2000, 2003 Zona protejată a Amazonului Central, Parcul Național Jaú\n 2000 Domeniul natural protejat Pantanal\n 2001 Centrul istoric din Goiânia\n 2001 Parcurile Naționale Chapada dos Veadeiros și Emas\n 2001 Rezervația insulară Fernando de Noronha, Atolul Rocas\n 2010 Piața São Francisco din São Cristóvão\n 2012 Rio de Janeiro: Peisaje Carioca între munte și mare\n 2016 \n 2017 Situl arheologic Cheiul Valongo\n\nBulgaria \n 1979 Biserica Boiana din Sofia\n 1979 Relieful ecvestru al Cavalerului din Madara\n 1979 Bisericile săpate în stâncă din Ivanovo\n 1979 Mormântul tracic de la Kazanlăk\n 1983 Orașul vechi Nesebăr \n 1983 Mănăstirea Rila\n 1983 Parcul Național Pirin\n 1983 Rezervația naturală complexă de la Srebarna \n 1985 Mormântul tracic de la Sveștari\n 2017 Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei\n\nBurkina Faso \n 2009 Ruinele de la Loropéni\n 2017 Complexul W-Arly-Pendjari\n\nC\n\nCambodgia \n 1992 Ruinele de la Angkor (Angkor Wat, Banteay Kdei, Banteay Srei, Bayon, Prasat Kravan, Ta Prohm, Ta Som)\n 2008 Templul de la Preah Vihear\n 2017 Zona templului of Sambor Prei Kuk, situl arheologic Ishanapura Antică\n\nCamerun \n 1987 Rezervația zoologică Dja\n 2012 Parcul național Sangha-Tri\n\nCanada \n 1978 Parcul național istoric \"L'Anse aux Meadows\" (așezare a wikingilor)\n 1978 Parcul național Nahanni\n 1979 Parcul paleontologic al Dinozaurilor\n 1979 Parcurile naționale Kluane, Wrangell-Saint-Elias și Tatshenshini-Alsek\n 1981 Insula Anthony\n 1981 \"Head Smashed-in Bison Jump\"\n 1983 Parcul național Wood Buffalo\n 1984 Parcul național din masivul muntos Rocky Mountains\n 1985 Zona istorică din orașul Québec\n 1987 Parcul național Gros Morne\n 1995 Orașul vechi din Lunenburg\n 1995 Parcurile naționale Waterton și Glacier\n 1999 Situl paleontologic Miguasha\n 2007 Canalul Rideau\n 2008 Situl fosilifer Joggins\n 2012 Peisajul cultural din Grand Pré\n 2013 Centrul basc de vânare a balenelor Red Bay\n 2016\n\nCapul Verde \n 2009 \"Cidade Velha\" (centrul istoric vechi din orașul Ribeira Grande)\n\nCehia \n 1992 Centrul vechi istoric din Praga\n 1992 Centrul vechi istoric din Český Krumlov \n 1992 Centrul vechi istoric din Telč\n 1994 Biserica de pelerinaj „Sf. Ioan Nepomuk” de pe „Zelená Hora”, lângă Žďár nad Sázavou \n 1995 Biserica mănăstirii Sedlec și centrul vechi istoric, ambele din orașul Kutná Hora \n 1996 Peisajul cultural din Lednice-Valtice\n 1998 Vechiul sat Holašovice \n 1998 Castelul și parcul din Kroměříž\n 1999 Castelul Lytomyšl \n 2000 „Coloana Trinității” (cunoscută și sub denumirea de Coloana Ciumei) din Olomouc \n 2001 „Vila Tugendhat” din Brno\n 2003 Cartierul evreiesc și biserica Sf. Procopie din Třebíč\n\nChile \n 1995 Parcul Național Rapa Nui (Insula Paștelui)\n 2000 Bisericile de lemn de la Chiloé\n 2003 Cartierul istoric al portului Valparaiso\n 2005 Instalațiile de exploatare a salpetrului de la Humberstone și Santa Laura\n 2006 Orașul minier cuprifer Sewell\n 2014\n\nChina \n\n 1987 Marele Zid Chinezesc\n 1987 Zona montană Tai Shan\n 1987, 2004 Palatele imperiale ale dinastiei Ming și Qing din Beijing și Shenyang\n 1987 Grotele din Mogao\n 1987 Mauzoleul primului împărat Qin Shi Huang, cu Armata din teracotă\n 1987 Situl paleontologic „Omul din Pekin“ din Zhoukoudian\n 1990 Regiunea Huang Shan\n 1992 Valea Jiuzhaigo\n 1992 Regiunea calcaroasă Huanglong\n 1992 Regiunea Wulingyuan\n 1994 Reședința de vară și templele de la Chengde\n 1994 Templul lui Confucius și reședința familiei Kong din Qufu\n 1994 Monumentele taoiste din zona montană Wudang\n 1994, 2000, 2001 Ansamblul Palatului Potala din Lhasa\n 1996 Parcul Național Lushan\n 1996 Zona montană Shan Emei și „Marele Buddha din Leshan“\n 1997 Centrul vechi istoric din Lijiang\n 1997 Centrul vechi istoric din Ping Yao\n 1997, 2000 Grădinile din Suzhou\n 1998 Grădinile imperiale și Palatul de vară din Beijing\n 1998 „Templul Cerului“ cu altarul imperial de sacrificiu din Beijing\n 1999 Sculpturile rupestre din Dazu\n 1999 Muntele Wuyi\n 2000 Vechile sate Xidi și Hongcun\n 2000, 2003, 2004 Mormintele imperiale ale dinastiilor Ming și Qing\n 2000 Grotele din Longmen\n 2000 Muntele Qincheng și sistemul de irigație de la Dujiangyan\n 2001 Grotele de la Yungang\n 2003 Zonele protejate ale celor trei fluvii paralele din Yunnan\n 2004 Siturile arheologice ale fostului regat Koguryo\n 2005 Centrul vechi istoric din Macao\n 2006 Rezervația naturală din Sichuan\n 2006 Yin Xu\n 2007 Peisajul carstic din China sudică\n 2007 Dialolou și satele din Kaiping\n 2008 Construcțiile circulare de lut Tulou din Fujian\n 2008 Parcul național Sanqingshan\n 2009 Muntele Wutai\n 2010 Lăcașurile istorice Dengfeng din \"Centrul Cerului și Pământului\"\n 2010 Parcul natural Danxia\n 2011 Lacul de vest din Hangzou\n 2012 Xanadu, fosta capitală întemeiată de conducătorul mongol Kublai\n 2012 Situl paleontologic de la Chengjiang\n 2013 Masivul Tian Shan din Xinjiang\n 2013 Peisajul cultural Hani (terasele de cultură a orezului din provincia Yunnan)\n 2014 Drumul mătăsii: rețelele de drumuri din coridorul Chang'an-Tianshan\n 2015 \n 2016 \n 2016 \n 2017 Kulangsu, o așezare istorică internațională\n 2017 Qinghai Hoh Xil\n\nCiad \n 2012 Peisajul lacustru Ounianga\n 2016 : peisaj natural și cultural\n\nCipru \n 1980 Situl arheologic de la Paphos\n 1985, 2001 Bisericile cu picturi murale din regiunea Troodos\n 1998 Vestigiile arheologice de la Choirokoitia\n\nCoasta de Fildeș \n 1981, 1982 Zona naturală protejată Nimba\n 1982 Parcul Național Tai\n 1983 Parcul Național Comoé\n 2012 Centrul istoric din Grand-Bassam\n\nColumbia \n 1984 Portul, fortificațiile și monumentele epocii coloniale din Cartagena \n 1994 Parcul Național Los Katjos\n 1995 Vechiul centru istoric din Santa Cruz de Mompox\n 1995 Situl arheologic Tierradentro\n 1995 Situl arheologic San Agustín\n 2006 Rezervația naturală Malpelo\n 2011 Peisajul cultural al cafelei\n 2014\n\nCoreea de Nord \n 2004 Mormintele Koguryo\n 2013 Situl istoric din Kaesŏng\n\nCoreea de Sud \n 1995 Templele Sokkuran și Pulguksa\n 1995 Templul Haeinsa Changgyong P'ango\n 1995 Altarul Chongmyo din Seoul\n 1997 Palatul Ch’angdokkung\n 1997 Fortăreața Hwasong\n 2000 Monumentele funerare megalitice (dolmene) de la Koch'ang, Hwasun și Kanghwa\n 2000 Siturile istorice de la Kyongju\n 2007 Insula vulcanică Jeju\n 2009 Mormintele regale ale dinastiei Choson\n 2010 Satele istorice Hahoe și Yangdong\n 2014 \n 2015\n\nCosta Rica \n 1983, 1990 Parcurile Naționale Talamanca și La Amistad\n 1997, 2002 Parcul Național Isla del Coco\n 1999, 2004 Zona naturală protejată Guanacaste\n 2014 Satele precolumbiene cu sfere de piatră ale căpeteniilor Diquís\n\nCroația \n 1979, 1994 Centrul istoric din Dubrovnik \n 1979 Centrul istoric și Palatul lui Dioclețian din Split\n 1979, 2000 Parcul Național Lacurile Plitvice\n 1997 Orașul vechi Trogir, Bazilica Eufrasiana\n 2000 Catedrala Sf. Iacob din Šibenik\n 2008 Zona Stari Grad\n 2016 Cimitirele medievale cu pietre funerare Stećci\n 2017 Fortificațiile defensive venețiene din secolele al XVI-lea și al XVII-lea: Stato da Terra – vestul Stato da Mar\n 2017 Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei\n\nCuba \n 1982 Nucleul urban vechi si fortificațiile orașului Havanna\n 1988 Orașul Trinidad și fabricile de zahăr din zona Valle de los Ingenios\n 1997 Cetatea \"San Pedro de la Roca\" din orașul Santiago de Cuba\n 1999 Parcul Național \"Desembarco del Granma\"\n 1999 Peisajul cultural din valea Viñales\n 2000 Peisajul arheologic al primelor plantaje de cafea din sud-estul țării\n 2001 Parcul Național \"Alexander von Humboldt\"\n 2005 Centru vechi istoric din orașul Cienfuegos\n 2008 Centrul istoric din Camagüey\n\nD\n\nDanemarca \n 1994 Vestigiile istorice de la Jelling\n 1995 Catedrala din Roskilde\n 2000 Castelul Kronborg din Helsingør \n 2004 Fiordul glaciar de la Ilulissat (Groenlanda)\n 2014 \n 2015 Christiansfeld, o așezare a Bisericii Morave\n 2015 \n 2017 Kujataa, Groenlanda: ferme nordice și inuite la marginea calotei glaciare\n\nDominica \n 1997 Parcul Național Morne Trois Pitons\n\nE\n\nEcuador \n 1978, 2001 Insulele Galápagos\n 1978 Centrul istoric al orașului Quito\n 1983 Parcul Național Sangay\n 1999 Centrul istoric din Santa Ana de los Rios de Cuenca\n 2014\n\nEl Salvador \n 1993 Situl arheologic de la Joya de Cerén\n\nEgipt \n 1979 Teba și necropolele sale\n 1979 Centrul istoric din Cairo\n 1979 Piramidele din Gizeh și orașul antic Memphis\n 1979 Vestigiile paleocreștine de la Abu Mena]\n 1979 Monumentele de la Abu Simbel și Philae\n 2002 Mănăstirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai\n 2005 Wadi Al-Hitan („Valea Balenelor“)]\n\nElveția \n 1983 Mănăstirea benedictină de la St. Gallen (Abația Sankt Gallen)\n 1983 Mănăstirea benedictină Sf.Ioan din Val Müstair \n 1983 Centrul vechi istoric din Berna\n 2000 Cele trei cetăți din Bellinzona \n 2001, 2007 Regiunea alpină Jungfrau-Aletsch-Bietschhorn\n 2003 „Monte San Giorgio”, lângă Lacul Lugano\n 2007 Terasele viticole din districtul Lavaux (Cantonul Vaud)\n 2008 Calea ferată retică din zona Albula și Bernina\n 2008 Zona montană Sardona\n 2009 La Chaux-de-Fonds și Le Locle, centre de ceasornicării\n 2011 Siturile palafitice preistorice din jurul Alpilor de pe teritoriul Elveției\n 2016 a lui Le Corbusier, remarcabilă contribuție la mișcarea modernă\n\nEmiratele Arabe Unite \n 2011 Siturile culturale din Al Ain\n\nEritreea \n 2017 Asmara un oraș modernist al Africii\n\nEstonia \n 1997 Centrul istoric din Tallinn \n 2005 Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Estoniei)\n\nEtiopia \n 1978 Bisericile săpate în stâncă de la Lalibela \n 1978 Parcul național Simien \n 1979 Fasil Ghebbi din regiunea Gondar \n 1980 Ruinele din Aksum \n 1980 Cursul inferior al râului Awash \n 1980 Cursul inferior al râului Omo \n 1980 Stelele reliefate de la Tiya\n 2006 Harar, orașul vechi\n 2011 Peisajul cultural din ținutul Konso\n\nF\n\nFiji \n 2013 Portul istoric Levuka\n\nFilipine \n 2014 Rezervația vieții sălbatice Muntele Hamiguitan\n\nFinlanda \n 1991 Vechiul oraș Rauma\n 1991 Fortificația Suomenlinna de lângă Helsinki\n 1994 Vechea biserică din Petäjävesi \n 1996 Fabrica de pulpă de hârtie și carton Verla\n 1999 Situl funerar din epoca de bronz Sammallahdenmäki \n 2000, 2006 Arhipelagul Kvarken\n 2005 Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Finlandei)\n\nFranța \n\n 1979 Grotele decorate din valea râului Vézère\n 1979 Bazilica Sf.Maria Magdalena din Vézelay \n 1979 Catedrala din Chartres\n 1979 Ansamblul medieval și golful Mont Saint-Michel\n 1979 Palatul Versailles și parcul său \n 1981 Abația cisterciană Fontenay\n 1981 Catedrala din Amiens\n 1981 Teatrul roman și Arcul de Triumf din Orange\n 1981 Castelul Fontainebleau și parcul său\n 1981 Monumente romane și romanice din Arles\n 1982 Salina regală din Arc-et-Senan\n 1983 Capul Girolata și Capul Porto, rezervația națională Scandola și Piana Calenches din Corsica\n 1983 Biserica din Saint-Savin sur Gartempe\n 1983 Piețele Stanislas, de la Carrière, și d'Alliance în Nancy\n 1985 Pont du Gard\n 1988 Strasbourg - Grande Île și Neustadt\n 1991 Paris, malurile Senei\n 1991 Paris, Turnul Eiffel\n 1991 Reims, Catedrala Notre-Dame, Bazilica Saint-Rémi și Palais du Tau\n 1992 Catedrala din Bourges\n 1995 Centrul istoric din Avignon\n 1996 Canal du Midi\n 1997 Cetatea fortificată istorică Carcassonne\n 1998 Locurile istorice din Lyon\n 1998 Drumurile franceze de pelerinaj spre Santiago de Compostela (Spania)\n 1999 Zona viticolă Saint-Émilion cu vestigiile sale istorice\n 2000 Valea Loarei între Sully-sur-Loire și Chalonnes\n 2001 Provins, târg medieval\n 2005 Centrul orașului Le Havre\n 2005 23 belfride din nordul țării\n 2005 Centrul orașului Bordeaux\n 2008 Fortificațiile Vauban\n 2008 Lagunele din Noua Caledonie\n 2010 Orașul episcopal Albi\n 2010 Zona vulcanică din insula La Réunion\n 2011 Platourile de calcar Causses și Cévennes\n 2011 Siturile palafitice preistorice din jurul Alpilor de pe teritoriul Franței\n 2012 Zona minieră din Nord-Pas-de-Calais\n 2014 \n 2016 a lui Le Corbusier, remarcabilă contribuție la mișcarea modernă\n 2017 Taputapuātea (Polinezia Franceză)\n\nFranța / Spania \n 1997 Pirineii / Mont Perdu\n\nG\n\nGabon \n 2007 Sistemul ecologic Lopé-Okanda\n\nGambia \n 2003 Insula James\n 2007 Megaliții de la Senegambia\n\nGeorgia \n 1994 Bisericile vechi din Mtskheta\n 1994 Mănăstirea Gelati\n 1996 Satele montane din regiunea Swaneti\n1966 Ushguli\n\nGermania \n\n 1978 Domul din Aachen\n 1981 Reședința din Würzburg\n 1981 Domul din Speyer\n 1983 Wieskirche din Steingaden, Bavaria\n 1984 Castelele Augustusburg și Falkenlust din Brühl\n 1985 Catedrala Sfânta Maria și Biserica Sfântul Mihail din Hildesheim\n 1986 Monumentele romane, Catedrala Sfântul Petru și Biserica Maica Domnului din Trier\n 1987 Orașul vechi istoric (germană: Altstadt) din Lübeck\n 1990 Palatele și parcurile din Potsdam și Berlin\n 1991 Mănăstirea Lorsch\n 1992 Vechea mină Rammelsberg și orașul vechi istoric din Goslar\n 1993 Mănăstirea Maulbronn\n 1993 Orașul vechi istoric din Bamberg\n 1994 Biserica Colegiata (Stiftskirche), castelul și orașul istoric vechi din Quedlinburg\n 1994 Vechea uzină siderurgică din Völklingen\n 1995 Situl fosilifer Messel\n 1996 Clădirile „Bauhaus” din Weimar, Dessau și Bernau\n 1996 Domul din Köln\n 1996 Monumentele comemorative ale lui Luther din Eisleben și Wittenberg\n 1998 Centrul vechi istoric din Weimar\n 1999 Castelul Wartburg\n 1999 Insula Muzeelor din Berlin\n 2000 Insula monastică Reichenau\n 2000 Peisajul cultural-natural de la Dessau-Wörlitz\n 2001 Complexul industrial al minei de cărbuni Zollverein din Essen \n 2002 Cursul mijlociu al Rinului\n 2002 Centrele vechi istorice ale orașelor Stralsund și Wismar\n 2004-2009 Valea Elbei în Dresda (titlu revocat în 2009 din cauza construcției unui pod peste Elba)\n 2004 Primăria și Statuia lui Roland din Bremen\n 2004 Parcul Muzakowski din Bad Muskau\n 2005 Limesul german\n 2006 Centrul vechi și cartierul Stadtamhof din Regensburg\n 2008 „Siedlungen der Berliner Moderne” din Berlin\n 2009 Marea Wadden („Wattenmeer”) - o zonă tidală de la Marea Nordului, ținând parțial și de Țările de Jos și Danemarca\n 2010 Mănăstirea Walkenried și instalațiile istorice de gestiune a apei din zona muntoasă Harz\n 2011 Siturile palafitice preistorice din jurul Alpilor de pe teritoriul Germaniei\n 2011 Uzinele Fagus din Alfeld\n 2011 Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei\n 2012 Opera (Markgräfliches Opernhaus) din Bayreuth\n 2013 Parcul Wilhelmshöhe din Kassel\n 2014 Fațada carolingiană și civitas Corvey\n 2015 și cartierul Kontorhaus cu Chilehaus\n 2016 a lui Le Corbusier, remarcabilă contribuție la mișcarea modernă\n 2017 Peșterile și arta rupestră din era glaciară din Jura Suabă\n 2018 Catedrala din Naumburg\n 2018 Complexul arheologic de frontieră Hedeby și Danevirke\n 2019 Regiunea minieră Munții Mineriferi\n 2019 Sistemul de management al apei din Augsburg\n 2021 Limesul Dunărean (partea de vest)\n 2021 Marile orașe balneare din Europa (Baden-Baden, Bad Kissingen și Bad Ems)\n 2021 Mathildenhöhe Darmstadt\n 2021 Limesul Germaniei Inferioare\n 2021 Siturile ȘUM din Speyer, Worms și Mainz\n\nGhana \n 1979 Fortificațiile și vechile clădiri ale perioadei coloniale din zona Accra\n 1980 Construcțiile tradiționale din regiunea Ashanti\n\nGrecia \n 1986 Templul lui Apollo din Bassae \n 1987 Situl arheologic din Delphi\n 1987 Acropola din Atena\n 1988 Muntele Athos\n 1988 Mănăstirile de la Meteora\n 1988 Monumentele paleocreștine și bizantine din Salonic\n 1988 Vechiul oraș Epidaurus\n 1988 Orașul medieval Rhodos\n 1989 Situl arheologic din Olympia\n 1989 Situl arheologic din Mystras \n 1990 Insula Delos\n 1990 Mănăstirile Daphni (lângă Atena), Hosios Lukas (lângă Delphi) și Nea Moni (pe insula Chios)\n 1992 Pythagoreionul și Heraionul de pe insula Samos\n 1996 Situl arheologic de la Vergina\n 1999 Siturile arheologice de la Micene și Tirint \n 1999 Centrul vechi istoric cu mănăstirea Sf.Ioan și „Peștera Apocalipsei” de pe insula Patmos\n 2007 Centrul vechi istoric din orașul Corfu\n 2016 Situl arheologic Philippi\n\nGuatemala \n 1979 Orașul Antigua Guatemala\n 1979 Parcul Național Tikal\n 1981 Ruinele culturii Maya și situl arheologic de la Quirigua\n\nGuineea \n 1981 Parcul Național din Munții Nimba\n\nH\n\nHaiti \n 1982 Parcul istoric cu citadelă, castelul Sans Souci și ruinele de la Ramiers\n\nHonduras \n 1980 Ruinele culturii Maya din Copán\n 1982 Rezervația naturală Rio Plátano\n\nI\n\nIndia \n\n 1983 „Fortăreața Roșie“ din Agra\n 1983 Monumentul Taj Mahal din Agra\n 1983 Templul din Ajanta\n 1983 Templul din grota Ellora\n 1984 „Templul Soarelui“ din Konark\n 1984 Ansamblul de temple din Mahabalipuram\n 1985 Parcul național Kaziranga\n 1985 Parcul național Manas\n 1985 Parcul național Keoladeo\n 1986 Bisericile și mănăstirile din Goa\n 1986 Ansamblul de temple din Khajuraho\n 1986 Ansamblul de temple din Hampi\n 1986 Orașul mogulilor Fatehpur Sikri\n 1987 Peșterile din Elephanta\n 1987 Templele din Pattadakal\n 1987 Parcul național Sundarbans\n 1987, 2004 Marile temple din Chola\n 1988, 2005 Parcul naționaPetra Jordan BW 22.JPGl Nanda Devi și Parcul național „Valea Florilor“\n 1989 Sanctuarul buddhist din Sanchi\n 1993 Mormântul împăratului Humajun din Delhi\n 1993 Kutub Minar cu moscheile și necropolele sale din Delhi\n 1999, 2005, 2008 Căile ferate montane din India\n 2002 Templul Mahabodhi din Bodhgaya\n 2003 Grotele de la Bhimbetka\n 2004 Parcul arheologic Champaner-Pavagadh\n 2004 Gara Chhatrapati Shivaji Terminus în Mumbai (Bombay)\n 2007 „Fortul Roșu” din Delhi\n 2010 “Jantar Mantar\" în Jaipur\n 2012 Munții Ghats de Vest\n 2013 Fortificațiile din Rajasthan\n 2014 Zona de conservare a \n 2014 \n 2016 a lui Le Corbusier, remarcabilă contribuție la mișcarea modernă\n 2016 Parcul Național Khangchendzonga\n 2017 Orașul istoric Ahmadabad\n\nIndonezia \n 1991 Parcul Național de pe Insulele Komodo\n 1991 Parcul Național Ujung Kulon (insula Java) și vulcanul Krakatau\n 1991 Templele budiste de la Borobudur\n 1991 Templele hinduiste de la Prambanan\n 1996 Situl paleontologic Sangiran\n 1999 Parcul Național Lorentz\n 2004 Pădurile tropicale de pe insula Sumatra\n 2012 Peisajul cultural de pe insula Bali: Sistemul Subak ca manifestare a filozofiei Tri Hita Karana.\n\nInsulele Marshall \n 2010 Atolul Bikini pe care s-au efectuat teste atomice\n\nInsulele Solomon \n 1998 Atolul de corali East Rennell\n\nIordania \n\n 1985 Ruinele orașului Petra\n 1985 Cetatea Q'useir Amra \n 2004 Situl arheologic de la Um er-Rasas\n 2011 Zona protejată Wadi Rum\n 2015 Locul de botez „Betania, dincolo de Iordan” (Al-Maghtas)\n\nIrak \n 1985 Ruinele orașului antic Hatra\n 2003 Assur\n 2007 Situl arheologic Samarra\n 2014\n\nIran \n 1979 Persepolis\n 1979 Ruinele vechiului oraș Tschoga Zanbil\n 1979 Meidan-e Schah (\"Piața Regală\") din Isfahan\n 2003 Situl arheologic Takht-e Sulaiman\n 2004 Pasargadae\n 2004 Bam și peisajul său cultural\n 2005 Soltaniyeh\n\n 2006 Inscripția de la Behistun, în apropiere de orașul actual Bisotun\n 2008 Mănăstirile armene din Iran\n 2009 Sistemul hidraulic istoric din Shushtar\n 2010 Ansamblul Scheich Safi al-din Khānegāh din Ardabil\n 2010 Bazarul istoric din Tabriz\n 2011 Grădinile persane\n 2012 Moscheea Jameh din Isfahan\n 2012 Mausoleul Gonbad-e Qābus din provincia Golestan\n 2013 Palatul Golestan din Teheran\n 2014 \n 2015 \n 2015 Susa\n 2017 Orașul istoric Yazd\n\nIrlanda \n 1993 Ansamblul arheologic „Bend of the Boyne” \n 1996 „Skellig Michael”\n\nIslanda \n 2004 Parcul național „Thingvellir”\n 2008 Insula vulcanică Surtsey\n\nIsrael \n 1981 Cetatea veche a Ierusalimului și zidurile ei\n 2001 Cetatea veche a orașului Acco\n 2001 Fortareata antica Metsada\n 2003 Orașul alb al Tel Aviv-ului\n 2005 Colinele mikraice\n 2007 Drumul parfumurilor\n 2008 Locurile sfinte ale credinței Ba'ha'ii din Haifa și Galileea de vest\n 2012 Siturile arheologice din Munții Carmel\n 2014 ca microcosmos al țării peșterilor\n 2015 : reper al înnoirii evreiești\n\nItalia \n 1979 Picturile rupestre din Val Camónica (Lombardia)\n 1980 Biserica și Mănăstirea Dominicană „Santa Maria delle Grazie” cu tabloul „Cina cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci din Milano\n 1982 Centrul vechi istoric din Florența\n 1987 Il Campo dei Miracoli din Pisa\n 1987 Veneția și laguna sa\n 1990 Centrul vechi istoric din San Gimignano\n 1993 Sassi di Matera din Matera\n 1994, 1996 Centrul vechi istoric din Vicenza și vilele lui Andrea Palladio din regiunea Veneto\n 1995 Centrul istoric din Siena\n 1995 „Crespi d’Adda”\n 1995 Centrul vechi istoric din Napoli\n 1995 Orașul renascentist Ferrara\n 1996 Monumentele paleocreștine din Ravenna\n 1996 Centrul istoric al orașului Pienza\n 1996 „Castel del Monte”\n 1996 „Trullile” din Alberobello\n 1997 Situl arheologic Valle dei Templi (Valea templelor) din Agrigento\n 1997 „Su Nuraxi” din Barumini (Sardinia)\n 1997 Palatul Regal din Caserta, cu parcul, apeductul Vanvitelli și complexul San Leucio\n 1997 Vila romană din Casale din Sicilia\n 1997 Domul, Torre Cívica și Piazza Grande din Modena\n 1997 Grădina botanică din Padova\n 1997 Peisajul cultural de la Portovenere și Cinque Terre\n 1997 Coasta amalfitană\n 1997 Reședințele Casei Regale de Savoia din Torino și împrejurimi\n 1997 Siturile arheologice din Pompei, Herculaneum și Torre Annunziata\n 1998 Centrul istoric al orașului Urbino\n 1998 Situl arheologic și biserica patriarhală din Aquileia\n 1998 Parcul național Cilento și Vallo di Diano, cu siturile arheologice de la Paestum, Velia și Mănăstirea carthuziană din Padula\n 1999 „Villa Adriana” din Tivoli\n 2000 Centrul istoric vechi din Verona\n 2000 Insulele Eoliene\n 2000 Bazilica „San Francesco” din Assisi\n 2001 „Villa d'Este” din Tivoli \n 2002 Orașele barocului târziu din Val di Noto \n 2003 „Sacri Monti” din Piemont și Lombardia\n 2004 Necropolele etrusce din Cerveteri și Tarquinia \n 2004 „Val d'Orcia” \n 2005 Siracuza și necropola de la Pantalica \n 2006 Genova („Strade Nuove” și „Palazzi dei Rolli”)\n 2008 Orașele Mantova și Sabbioneta\n 2008 Calea ferată retică din zona Albula și Bernina\n 2009 Alpii Dolomitici\n 2011 Lombarzii în Italia, locuri asociate cu aceștia (568-774 e.n.)\n 2011 Siturile palafitice preistorice din jurul Alpilor de pe teritoriul Italiei\n 2013 Vulcanul Etna\n 2013 Vilele și Grădinile Medici din Toscana\n 2014 \n 2015 \n 2017 Fortificațiile defensive venețiene din secolele al XVI-lea și al XVII-lea: Stato da Terra – vestul Stato da Mar\n 2017 Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei\n\nItalia / Vatican \n 1980 Centrul istoric al Romei, bunurile papale situate în orașul ce beneficiază de drepturile de extrateritorialitate și basilica San Paolo Fuori le Mura\n\nJ\n\nJamaica \n 2015\n\nJaponia \n\n 1993 Castelul Himeji\n 1993 Monumentele budiste de la Hōryū-ji\n 1993 Pădurea de cedri de la Yakushima\n 1993 Pădurea de mesteceni de la Shirakami\n 1994 Monumentele istorice din orașul imperial Kyoto\n 1995 Satele istorice Shirakawa-go și Gokayama\n 1996 „Monumentul Păcii” de la Hiroshima\n 1996 Altarul șintoist din Itsukushima\n 1998 Monumentele istorice din orașul imperial Nara\n 1999 Altarele și templele de la Nikko\n 2000 Siturile arheologice de pe Insulele Ryukyu\n 2004 Sanctuarele și Căile Pelerinilor din Munții Kii\n 2005 Parcul Shiretoko\n 2007 Mina de argint Iwami-Ginzan, cu peisajul cultural aferent\n 2011 Insulele Ogasawara\n 2011 Hiraizumi (temple, grădini, situri arheologice)\n 2013 Muntele Fuji\n 2014 \n 2015 \n 2016 a lui Le Corbusier, remarcabilă contribuție la mișcarea modernă\n 2017 Insula Sfântă Okinoshima și siturile asociate din regiunea Munakata\n 2018 Localitățile cripto-creștinilor din regiunea\n 2019 Grupul de înmormântări Kofun din Mozu-Furuichi: movilele funerare ale Japonei antice\n\nK\n\nKazahstan \n 2003 Mausoleul lui Khoja Ahmed Yasawi\n 2004 Petroglifele din situl arheologic Tamgaly\n 2008 Saryarka\n 2014 Drumul mătăsii: rețelele de drumuri din coridorul Chang'an-Tianshan\n\nKenya \n 1997 Parcul Național Mount Kenya\n 1997, 2001 Parcul Național Lake Turkana (cu insulele Sibiloi) și Parcul Național South Island\n 2001 Centrul vechi istoric din Lamu\n 2008 \"Pădurile Sfinte Kaya\" ale grupurilor etnice Mijikenda\n 2011 Lacurile din Great Rift Valley\n 2011 Fortăreața Jesus din Mombasa\n\nKîrgîzstan \n 2009 \"Muntele Sfânt\" Sulamain-Too\n 2014 Drumul mătăsii: rețelele de drumuri din coridorul Chang'an-Tianshan\n\nKiribati \n 2010 Rezervația naturală marină din zona insulelor Phoenix\n\nL\n\nLaos \n 1995 Luang Prabang (Palatul Regal și mănăstirile budiste)\n 2001 Templele Wat Phou și peisajul cultural Champasak\n\nLesotho \n 2013 Parcul național Sehlabathebe\n\nLetonia \n 1997 Centrul vechi istoric din Riga\n 2005 Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Letoniei)\n\nLiban \n 1984 Ruinele vechiului oraș Anjar\n 1984 Situl arheologic Baalbek \n 1984 Situl arheologic Byblos\n 1984 Situl arheologic Tyros\n 1998 Wadi Qadisha (Valea Sfântă) și Horsh Arz el-Rab (pădurea de cedrii libanezi)\n\nLibia \n 1982 Leptis Magna\n 1982 Sabratha\n 1982 Kyrene (Cirene)\n 1985 Picturile rupestre din regiunea Tadrart Acacus\n 1986 Nucleul urban vechi din Ghadames\n\nLituania \n 1994 Centrul vechi istoric din Vilnius\n 2000 Istmul Neringa (Courland)\n 2004 Situl arheologic de la Kernavė \n 2005 Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Lituaniei)\n\nLuxemburg \n 1994 Centrul vechi istoric și fortificațiile din Luxemburg\n\nM\n\nMacedonia \n 1979, 1980 Orașul și lacul Ohrid\n\nMadagascar \n 1990 Rezervația naturală \"Tsingy de Bemaraha\"\n 2001 \"Dealul regal\" de la Ambohimanga\n 2007 Pădurile tropicale din zona Atsinanana\n\nMalaezia \n 2000 Parcul Național Kinabalu\n 2000 Parcul Național Gunung Mulu\n 2008 Orașele vechi istorice Melaka și George Town\n 2012 Siturile arheologice din Valea Lenggong\n\nMalawi \n 1984 Parcul Național \"Lacul Malawi\"\n 2006 Picturile rupestre de la Chongoni\n\nMali \n 1988 Djenné\n 1988 Monumentele din Timbuktu / Tombouctou\n 1989 Stâncile de la Bandiagara din zona Dogon\n 2004 Monumentul funerar de la Askia\n\nMalta \n 1980 Capitala Valletta\n 1980 Hypogäum din Hal Safliéni \n 1980, 1992 Templele megalitice de pe insulele Malta si Gozo\n\nMaroc \n 1981 Medina din Fès\n 1985 Medina din Marrakech\n 1987 Orașul fortificat Aït-Ben-Haddou\n 1996 Medina din Meknès\n 1997 Situl arheologic Volubilis\n 1997 Medina din Tetouan\n 2001 Medina din Essaouira\n 2004 Mazagan (El Jadida)\n 2012 Nucleul istoric din Rabat\n\nMauritania \n 1989 Parcul Național \"Banc d'Arguin\"\n 1996 Localitățile Ouadane, Chinguetti, Tichitt și Oualata din Sahara (de pe drumul caravanelor)\n\nMauritius \n 2006 Aapravasi Ghat\n 2008 Peisajul cultural Le Morne\n\nMexic \n 1987 Centrele vechi istorice din Ciudad de Mexico și Xochimilco\n 1987 Palenque\n 1987 Teotihuacán\n 1987 Centrul vechi istoric din Oaxaca și situl arheologic Monte Alban\n 1987 Centrul vechi istoric din Puebla\n 1987 Rezervația naturală Sian Ka'an\n 1988 Centrul istoric și instalațiile vechi miniere de la Guanajuato\n 1988 Chichén Itzá\n 1991 Centrul vechi istoric din Morelia\n 1992 Așezarea precolumbiană El Tajin\n 1993 Rezervația naturală marină El Vizcaino\n 1993 Centrul vechi istoric din Zacatecas\n 1993 Picturile rupestre din zona Sierra de San Francisco\n 1994 Mănăstirile din secolul al XVI-lea de la poalele vulcanului Popocatepetl\n 1996 Așezarea precolumbiană Uxmal\n 1996 Ansamblul monumental din Santiago de Querétaro\n 1997 Azilul Cabañas din Guadalajara\n 1998 Tlacotalpan\n 1998 Situl arheologic \"Paquimé in Casas Grandes\"\n 1999 Situl arheologic Xochicalco\n 1999 Centrul istoric și fortificațiile vechi din Campeche\n 2002 Calakmul\n 2003 Centrele misionare franciscane din zona Sierra Gorda în Querétaro\n 2004 Casa arhitectului Luis Barragán\n 2005 Insulele și rezervațiile naturale din Golful Californiei\n 2006 Instalațiile istorice de producție a băuturii Tequila\n 2007 Campusul universitar de la \"Universidad Nacional Autónoma de México\"\n 2008 Rezervația naturală \"Mariposa Monarca\"\n 2008 Fortificația \"San Miguel de Allende\" și biserica de pelerinaj \"Jesús de Nazareno\" din Atotonilco\n 2010 Vechiul drum negustoresc \"Camino Real de Tierra Adentro\" (\"Calea Argintului\")\n 2010 Peșterile preistorice Yagul și Mitla din Valea Oaxaca\n 2013 Rezervația naturală \"El Pinacate y Gran Desierto de Altar\"\n 2015\n\nMoldova \n 2005 Arcul geodezic Struve (Rudi, Republica Moldova)\n\nMongolia \n 2003 Bazinul Uvs-Nuur\n 2004 Peisajul cultural din Valea Orchon\n 2011 Ansamblurile petroglifice din munții Altai\n 2015 Marele munte și peisajul sacru înconjurător\n 2017 Peisajele din Dauria\n\nMozambic \n 1991 Insula Moçambique\n\nMuntenegru \n 1979 Ansamblul natural și cultural-istoric de la Kotor\n 1980, 2005 Parcul Național Durmitor\n 2016 Cimitirele medievale cu pietre funerare Stećci\n 2017 Fortificațiile defensive venețiene din secolele al XVI-lea și al XVII-lea: Stato da Terra – vestul Stato da Mar\n\nMyanmar \n 2014\n\nN\n\nNamibia \n 2007 Petroglifele de la Twyfelfontein\n 2013 Deșertul Namib\n\nNepal \n 1979 Valea Kathmandu\n 1979 Parcul național Valea Sagarmatha de pe Muntele Everest\n 1984 Parcul național regal Chitwan \n 1997 Localitatea Lumbini (locul de naștere al lui Buddha)\n\nNicaragua \n 2000 Ruinele din León Viejo\n 2011 Catedrala din Léon\n\nNiger \n 1991 Parcurile naționale Aïr și Ténéré\n 1996 Complexul W-Arly-Pendjari\n 2013 Centrul istoric din Agadez\n\nNigeria \n 1999 Peisajul cultural din Sukur\n 2005 \"Crângul sfânt\" al zeiței Oshun din Oshogbo\n\nNoua Zeelandă \n 1990 Parcul național Te Wahipounamu\n 1990, 1993 Parcul național Tongariro\n 1998 Insulele subantarctice Snares, Bounty, Antipode, Auckland și Campbell\n\nNorvegia \n 1979 Biserica de lemn din Urnes \n 1979 Cartierul „Bryggen” din Bergen\n 1980 Orașul minier Røros \n 1985 Picturile rupestre din Alta\n 2004 Arhipelagul Vega\n 2005 Fiordurile Geiranger și Næerøy din vestul țării\n 2005 Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Norvegiei)\n 2015\n\nO\n\nOman \n 1987 Fortificația Bahla\n 1988 Fortificația Bat cu așezările preistorice Al-Khutm și Al-Ayn\n 2000 Zona cu arbuști de tămâie din Wadi Dawkah și centrul negustoriei cu tămâie din Dhofar\n 2006 Sistemul hidrotehnic de la Aflaj\n\nP\n\nPakistan \n 1980 Ruinele vechiului oraș Moenjodaro\n 1980 Ruinele budiste de la Takht-i-Bahi\n 1980 Ruinele vechiului oraș Taxila\n 1981 Fortificațiile și grădinile Shalimar din Lahore\n 1981 Ruinele vechiului oraș Thatta\n 1997 Fortăreața Rohtas\n\nPalau \n 2012 Laguna sudică din Rock Islands\n\nPalestina \n 2012 Biserica Nașterii Domnului și \"Drumul de pelerinaj\" din Betleem\n 2014 Palestina: Țara Măslinilor și Viței de Vie – peisajul cultural al Ierusalimului de Sud\n 2017 Orașul vechi Hebron/Al-Khalil\n\nPanama \n 1980 Fortificația San Lorenzo în Portobelo\n 1981 Parcul Național Darién\n 1990 Parcul Internațional La Amistad\n 1997 Cartierul istoric din capitala Ciudad de Panamá, Salón Bolívar și situl arheologic Panamá Viejo\n 2005 Parcul Național Insula Coiba\n\nPapua Noua Guinee \n 2008 Peisajul agrar istoric de la Kuk\n\nParaguay \n 1993 Misiunile iezuite \"La Santisima Trinidad de Paraná\" și \"Jesus de Tavarangue\"\n\nPeru \n 1983 Cuzco\n 1983 Machu Picchu\n 1985 Sanctuarul Chavin\n 1985 Parcul național Huascaran\n 1986 Ruinele vechiului oraș Chan Chan\n 1987 Parcul național Manú\n 1988 Mănăstirea franciscană și centrul vechi din Lima\n 1990 Parcul național și situl arheologic Rio Abiseo\n 1994 Nazca și Pampas de Jumana\n 2000 Nucleul urban vechi din Arequipa\n 2009 Ruinele vechiului oraș Caral\n 2014\n\nPolonia \n 1978 Centrul vechi istoric din Cracovia\n 1978 Salina Wieliczka \n 1979 Auschwitz-Birkenau \n 1979, 1992 Parcul național Białowieża\n 1980 Centrul vechi istoric din Varșovia\n 1992 Centrul vechi istoric din Zamość\n 1997 Centrul vechi istoric din Toruń\n 1997 Castelul Ordinului Teutonic din Malbork (Marienburg)\n 1999 Zona de pelerinaj Zebrzydowska \n 2001 Bisericile Păcii din Jawor și Swidnica \n 2003 Bisericile de lemn din sudul Micii Polonii\n 2004 Parcul Muzakowski \n 2006 Hala Centenarului din Wroclaw (Breslau)\n 2013 Bisericile de lemn din Carpați\n 2017 Minele de plumb-argint-zinc din Tarnowskie Góry și sistemul lor de gestionare a apelor subterane\n\nPortugalia \n 1983 Centrul „Angra do Heroísmo” de pe insula Terceira (Azore)\n 1983 „Mănăstirea Jerónimos” și „Turnul Belém” din Lisabona\n 1983 Mănăstirea Batalha\n 1983 Cetatea Templierilor din Tomar\n 1986 Centrul vechi istoric din Évora \n 1989 Mănăstirea Alcobaça \n 1995 Peisajul cultural din Sintra\n 1996 Centrul vechi istoric din Porto \n 1998 Situl de artă rupestră preistorică din Valea Côa \n 1999 Pădurea de lauri \"Laurisilva\" de pe insula Madeira\n 2001 Regiunea viticolă Douro \n 2001 Centrul vechi istoric din Guimarães \n 2004 Peisajul viticol de pe insula Pico\n 2011 Genul muzical popular urban Fado\n 2012 Vechiul oraș fortificat Elvas\n 2013 Universitatea din Coimbra\n\nQ\n\nQatar \n 2013 Siturile arheologice din Al Zubarah\n\nR\n\nRegatul Unit \n 1986 Giant's Causeway\n 1986 Cetatea și Catedrala din Durham \n 1986 Monumentele industriale din Ironbridge \n 1986 Parcul regal „Studley Royal” și ruinele abației Fountains Abbey\n 1986 Stonehenge, Avebury și siturile megalitice asociate\n 1986 Cetățile și orașele fortificate ale regelui Edwards I, din vechiul Comitat Gwynedd \n 1986, 2004, 2005 Insulele St. Kilda \n 1987 Palatul Blenheim \n 1987 Orașul Bath \n 1987, 2005 „Valul lui Hadrian” (limita Imperiului roman)\n 1987 Westminster (Palatul și Abația) și Biserica Sf. Margareta din Londra\n 1988 Insula „Henderson Island” \n 1988 Turnul „Tower” din Londra \n 1988 Catedrala, fosta Abație Sf. Augustin și Biserica Sf. Martin din Canterbury \n 1995 Edinburgh \n 1995, 2004 Rezervațiile de pe pe insula Gough și de pe insulele Inaccesibile\n 1997 Greenwich \n 1999 Monumentele neolitice de pe insula Orkney\n 2000 Peisajul industrial din Blaenavon \n 2000 Orașul vechi St. George și fortificațiile aferente de pe insula Bermuda\n 2001 Peisajul industrial din Derwent Valley \n 2001 Satul industrial Saltaire \n 2001 Așezarea industrială New Lanark din Scoția\n 2001 Litoralul de la Dorset și de la est de Devon (\"Jurassic Coast\") \n 2003 Grădinile botanice regale de la Kew (Londra)\n 2004 Vechiul oraș portuar Liverpool \n 2006 Peisajul minier din Cornwall și de la vest de Devon\n 2015 \n 2017 Zona Lacurilor Engleze\n\nRepublica Centrafricană \n 1988 Parcul național Manovo-Gounda St. Floris\n 2012 Parcul național Sangha-Tri\n\nRepublica Congo \n 2012 Parcul național Sangha-Tri\n\nRepublica Democrată Congo \n 1979 Parcul Național Virunga\n 1980 Parcul Național Garamba\n 1980 Parcul Național Kahuzi-Biega\n 1984 Parcul Național Salonga \n 1996 Rezervația zoologică Okapi\n\nRepublica Dominicană \n 1990 Nucleul urban din perioada colonială a orașului Santo Domingo\n\nRomânia \n\n 1991 Delta Dunării\n 1993 Mănăstirea Horezu\n 1993 Bisericile pictate din nordul Moldovei\n 1993 Așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania\n 1999 Fortărețe dacice din Munții Orăștiei\n 1999 Biserici de lemn din Maramureș\n 1999 Centrul vechi istoric din Sighișoara \n2017 Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei \n 2021 Peisajul cultural minier Roșia Montană\n\nRusia \n 1990 Centrul vechi istoric din Sankt Petersburg \n 1990 Bisericile din Kiji Pogost (pe insula Kiji din lacul Onega) \n 1990 Kremlin și Piața Roșie din Moscova \n 1992 Monumentele din Veliki Novgorod și împrejurimi \n 1992 Ansamblul istoric, cultural și natural de pe insulele Solovețki din Marea Albă \n 1992 Edificiile civile și religioase din Vladimir și Susdal \n 1993 Mănăstirea fortificată a Trinității și a Sf. Serghei din Serghiev Posad \n 1994 Biserica Învierii din Kolomenskoe \n 1995 Pădurile arhaice din Komi \n 1996 Lacul Baikal \n 1996, 2001 Regiunea vulcanică Kamceatka și Parcul natural Klucevskoi \n 1998 Munții Auriferi din Altai în Siberia sudică \n 1999 Vestul Caucazului \n 2000 Ansamblul istoric și arhitectural Kremlin din Kazan\n 2000 Mănăstirea Ferapontov \n 2000 Rezervația naturală Sikhote-Alin\n 2003 Bazinul Ubs-Nuur \n 2003 Ansamblul fortificat de la Derbent \n 2004 Rezervația naturală de pe Insula Vranghel\n 2004 Mănăstirea Novodievici \n 2005 Centru vechi istoric din orașul Iaroslavl \n 2005 Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Rusiei)\n 2010 Platoul Putorana \n 2012 Parcul național Lena\n 2014 Complexul istoric și arheologic Bolghar\n 2017 Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Sviajsk, Tatarstan\n 2017 Peisajele din Dauria\n\nS\n\nSan Marino \n 2008 Centrul vechi istoric din San Marino și Monte Titano\n\nSenegal \n 1978 Insula Gorée\n 1981 Rezervația avicolă Djoudj\n 1981 Parcul Național Niokolo-Koba\n 2000 Insula Saint Louis\n 2006 Megaliții de la Senegambia\n 2011 Delta Saloum\n 2012 Peisajele culturale Bassari, Fula și Bedik\n\nSerbia \n 1979 Orașul Stari Ras și mănăstirea Sopocani\n 1986 Mănăstirea Studenica\n 2004 Monumentele medievale din Kosovo\n 2007 Palatul lui Galerius din Felix Romuliana (azi Gamzigrad)\n 2016 Cimitirele medievale cu pietre funerare Stećci\n\nSeychelles \n 1982 Atolul Aldabra\n 1983 Parcul național Mai\n\nSingapore \n 2015 Grădina Botanică din Singapore\n\nSiria \n 1979 Orașul vechi din Damasc\n 1980 Palmyra\n 1980 Amfiteatrul și centru vechi din Bosra\n 1986 Orașul vechi din Aleppo\n 2006 Crac des Chevaliers și Qal'at Salah El-Din\n 2011 Satele antice din Siria de nord\n\nSlovacia \n 1993 Satul Vlkolinec \n 1993 Spišský Hrad și monumentele culturale asociate\n 1993 Localitatea minieră Banská Štiavnica \n 1995, 2000 Peștera din Aggtelek și Carstul Slovac\n 2000 Centrul vechi istoric din Bardejov \n 2007 Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei\n 2008 Bisericile de lemn din Carpații Slovaciei\n\nSlovenia \n 1986 Peșterile din Škocjan\n 2011 Siturile palafitice preistorice din jurul Alpilor de pe teritoriul Sloveniei\n 2012 Almadén și Indrija (locuri istorice de extragere a mercurului)\n 2017 Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei\n\nSpania \n 1984 Parcul Güell, Palau Güell și Casa Milà în Barcelona\n 1984 Mănăstirea și Escorialul, Madrid\n 1984 Catedrala din Burgos\n 1984 Alhambra, Generalife și Albaicín, Granada\n 1984 Centrul istoric al Córdobei\n 1985 Monumentele din Oviedo și ale regatului Asturias\n 1985 Peșterile din Altamira\n 1985 Orașul vechi din Segovia\n 1985 Orașul vechi din Santiago de Compostela\n 1985 Orașul vechi din Ávila și bisericile extra-murale\n 1986, 2001 arhitectura mudierilor din Aragon\n 1986 Parcul național Garajonay\n 1986 Orașul vechi istoric din Cáceres\n 1986 Orașul vechi istoric din Toledo\n 1987 Catedrala, Alcazarul și Archivo de Indias din Sevilla\n 1988 Orașul vechi istoric din Salamanca\n 1991 Mănăstirea Poblet\n 1993 Situl arheologic din Mérida\n 1993 Mănăstirea Regală din Santa María de Guadalupe\n 1993 Drumul de pelerinaj spre Santiago de Compostela\n 1994 Parcul național Doñana\n 1996 Orașul istoric fortificat Cuenca\n 1996 La Lonja de la Seda din Valencia\n 1997 Palau de la Música Catalana și Hospital de Sant Pau, Barcelona\n 1997 Las Médulas\n 1997 Mănăstirile San Millán de Yuso și Suso\n 1998 Arta rupeastră a Arcului Mediteranean al Peninsulei Iberice\n 1998 Universitatea și vechiul centru istoric din Alcalá de Henares\n 1999 Insula Ibiza, biodiverstate și cultură\n 1999 San Cristóbal de La Laguna\n 2000 Siturile arheologice din Sierra de Atapuerca\n 2000 Crângul de palmieri din Elche\n 2000 Bisericile romanice catalone din Vall de Boí \n 2000 Fortificațiile romane din Lugo\n 2000 Ansamblul arheologic din Tarragona\n 2001 Peisajul cultural din Aranjuez\n 2001 Ansamblurile monumentale renascentiste din Úbeda și Baeza\n 2006 Podul Vizcaya (Biscaya)\n 2007 Parcul național Teide de pe insula Tenerife\n 2009 Torre de Hércules \n 2011 Peisajul cultural Serra de Tramuntana de pe insula Mallorca\n 2012 Almadén (loc istoric de extragere a mercurului)\n\nSri Lanka \n 1982 \"Orașul sfânt\" Anuradhapura\n 1982 Ruinele vechiului oraș Polonnaruva\n 1982 Ruinele vechiului oraș Sigirija\n 1988 Rezervația naturală \"Sinharaja Forest\"\n 1988 \"Orașul sfânt\" Kandy\n 1988 Centrul istoric și fortificațiile din Gallé\n 1991 Templul auriu sculptat în stâncă de la Dambulla\n 2010 Platourile Înalte din centrul insulei\n\nSt. Kitts și Nevis \n 1999 Parcul național și fortăreața Brimstone Hill\n\nSt. Lucia \n 2004 Rezervația națională Pitons\n\nStatele Unite ale Americii \n 1978 Parcul Național Mesa Verde\n 1978 Parcul Național Yellowstone\n 1979 Parcul Național Everglades\n 1979 Parcul Național Grand Canyon\n 1979 Parcurile Naționale Kluane și Wrangell-Saint-Elias, parcul natural provincial Tatshenshini-Alsek\n 1979 Sala Independenței din Philadelphia\n 1980 Parcul Național Redwood\n 1981 Parcul Național Peștera Mamutului\n 1981 Parcul Național Olympic Mountains\n 1982 Așezarea preistorică Cahokia Mounds\n 1983 Parcul național Great Smoky Mountains\n 1983 Fortăreața \"La Fortaleza\" și centrul vechi din San Juan (Puerto Rico)\n 1984 Statuia Libertății din New York\n 1984 Parcul Național Yosemite\n 1987 Monticello și Universitatea Virginia din Charlottesville\n 1987 Parcul Național Chaco\n 1987 Parcul Național vulcanic din Hawaii\n 1992 Satul de indieni Pueblo din Taos\n 1995 Parcul Național Carlsbad-Caverns\n 1995 Parcul Național Glacier\n 2010 Papahānaumokuākea\n 2014 Construcțiile monumentale de pământ de la \n 2015\n\nSudan \n 2003 Muntele sacru Dschebel Barkal și siturile arheologice din regiunea Napata\n 2011 Siturile arheologice din insulele Méroé\n\nSuedia \n 1991 Domeniul regal Drottningholm \n 1993 Birka și Hovgården \n 1993 Turnătoria de fier Engelberg \n 1994 Gravurile rupestre de la Tanum \n 1994 Cimitirul Skogskyrkogården din Stockholm \n 1995 Orașul hanseatic Visby de pe insula Gotland \n 1996 Domeniul clerical Gammelstad din Luleå \n 1996 Peisajul arctic din Laponia\n 1998 Portul naval Karlskrona \n 2000, 2006 Arhipelagul Kvarken\n 2000 Peisajul agricol din Öland \n 2001 Vechea zonă minieră de exploatare a cuprului de la Falun \n 2004 Postul de radio Varberg \n 2005 Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Suediei)\n 2012 Casele producătorilor de cherestea din provincia Hälsingland\n\nSurinam \n 2000 Rezervația naturală din Surinamul Central\n 2002 Centrul istoric în stil colonial neerlandez al orașului Paramaribo\n\nT\n\nTadjikistan \n 2010 Situl arheologic de la Sarazm\n 2013 Parcul național din masivul muntos Pamir\n\nTanzania \n 1979 Rezervația naturală Ngorongoro\n 1981 Ruinele Kilwa Kisiwani și Songo Mnara\n 1981 Parcul național Serengeti\n 1982 Rezervația faunistică Selous\n 1987 Parcul național Kilimanjaro\n 2000 Orașul de piatră Zanzibar\n 2006 Picturile rupestre din zona Kondoa\n\nThailanda \n 1991 Ruinele de la Sukhothai\n 1991 Ruinele de la Ayutthaya\n 1991 Rezervația faunistică de la Thung Yai-Huai Kha Khaeng \n 1992 Situl arheologic de la Ban-Chiang\n 2005 Complexul forestier Dong Phayayen - Khao Yai\n\nTogo \n 2004 Koutammakou\n\nTunisia \n 1979 Amfiteatrul roman din El Djem\n 1979 Situl arheologic din Cartagina\n 1979 Medina din Tunis\n 1980 Parcul național Ichkeul\n 1985 Orașul punic Kerkuan (Kerkouane) și necropola sa \n 1988 Medina din Sousse\n 1988 Medina din Kairouan\n 1997 Situl arheologic din Dougga (Thugga)\n\nTurcia \n 1985 Zonele istorice din Istanbul\n 1985 Parcul Național Göreme și monumentele în stâncă din Capadocia\n 1985 Marea Moschee și Spitalul din Divrigi\n 1986 Ruinele orașului antic Hattușa\n 1987 Mormintele de la Nemrut Dağ\n 1988 Ruinele de la Xanthos cu sanctuarul Latona\n 1988 Hierapolis și Pamukkale\n 1994 Orașul vechi din Safranbolu\n 1998 Troia\n 2011 Moscheea Selimiye din Edirne\n 2012 Așezarea neolitică de la Çatalhöyük (Anatolia)\n 2014 Bursa și : nașterea Imperiului Otoman\n 2014 Pergamon și peisajul său cultural în straturi\n 2015 Grădinile Hevsel și peisajul cultural al Cetății Diyarbakır\n 2015 Efes\n 2017 Aphrodisias\n\nTurkmenistan \n 1999 Ruinele vechiului oraș Merv\n 2005 Kunja-Urgentsch\n 2007 Fortificațiile parților din Nisa\n\nȚările de Jos \n 1995 Schokland și împrejurimile sale\n 1996 Linia de apărare fortificată din Amsterdam\n 1997 Rețeaua de mori din Kinderdijk-Elshout \n 1998 Stația de pompare Wouda\n 1999 Beemster \n 2000 Casa „Rietveld-Schröder” din Utrecht\n 2010 Cartierul și canalele Singelgracht din Amsterdam\n 2014\n\nU\n\nUcraina \n 1990 Catedrala Sf.Sofia și Lavra Pecerska din Kiev\n 1998 Centrul istoric din Liov (în )\n 2005 Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Ucrainei)\n 2007 Pădurile primare și bătrâne de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei\n 2011 Reședința mitropoliților Bucovinei și Dalmației din Cernăuți\n 2013 Bisericile de lemn din Carpați\n 2013 Chersonesul Tauric (peninsula Crimeea și orașul antic Chersones)\n\nUganda \n 1994 Pădurile din zona Bwindi \n 1994 Masivul muntos Ruwenzori\n 2001 Mormintele din Kasubi ale regilor din dinastia Buganda\n\nUngaria \n 1987 Vechiul sat Hollókő \n 1987, 2002 Budapesta (cartierul Buda și zona malurilor Dunării)\n 1995, 2000 Zona Aggtelek și Carstul Slovac\n 1996 Abația benedictină din Pannonhalma \n 1999 Parcul național „Puszta” din Hortobágy \n 2000 Cimitirul paleocreștin din Pécs \n 2001 Peisajul cultural de la Lacul Neusiedler / Fertöd\n 2002 Peisajul cultural-istoric și regiunea viticolă Tokaj\n\nUruguay \n 1995 Cartierul istoric din Colonia del Sacramento\n 2015\n\nUzbekistan \n 1990 Centrul istoric Itchan-Kala din orașul Ditchan-Kala\n 1993 Centrul istoric al orașului Buhara\n 2000 Centrul istoric al orașului Shakhrisyabz\n 2001 Samarkand - Întrepătrundere de culturi\n\nV\n\nVanuatu \n 2008 Domeniul șefului de trib Roi Mata\n\nVenezuela \n 1993 Centrul istoric și portul din Coro \n 1994 Parcul Național Canaima\n 2000 \"Orașul universitar\" din Caracas\n\nVietnam \n 1993 Complexul Monumentelor din Hué\n 1994 Golful Ha Long\n 1999 Orașul vechi Hội An\n 1999 Sanctuarul My Son\n 2003 Parcul Național Phong Nha-Ke Bang\n 2010 Citadela imperială Thang Long din Hanoi\n 2011 Citadela dinastiei Hô\n 2014\n\nVatican \n 1984 Orașul-stat Vatican\n\nY\n\nYemen \n 1982 Orașul vechi din Shibam și zidurile sale de apărare\n 1988 Orașul vechi din Sana'a\n 1993 Medina din Zabid\n 2008 Arhipelagul Sokotra\n\nZ\n\nZambia \n 1989 Cascada Victoria\n\nZimbabwe \n 1984 Parcul național Mana-Pools, Sapi și Chewore-Safari\n 1986 Ruinele vechiului oraș Marele Zimbabwe\n 1986 Ruinele de la Khami\n 1989 Cascada Victoria\n 2003 Matobo Hills\n\nVezi și \n ONU\n UNESCO\n Patrimoniul cultural imaterial al umanității\n\nNote\n\nLegături externe \n Lista completă a patrimoniului mondial UNESCO\n Lista completă a patrimoniului mondial UNESCO\n Lista completă a patrimoniului mondial UNESCO\n Lista patrimoniului UNESCO din Europa\n Lista patrimoniului mondial UNESCO din România \n 20 de destinatii necunoscute din patrimoniul mondial UNESCO, 8 decembrie 2010, Descoperă - Travel\n Cum se intră pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, 19 septembrie 2014, Nicolae Manolescu, Adevărul\n\nPatrimoniul mondial\nUNESCO\nListe de cultură" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți relata pe scurt despre Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură?" }, { "from": "assistant", "value": "Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) este o agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite (ONU) care vizează promovarea păcii și securității mondiale prin cooperarea internațională în educație, științe și cultură. Are 193 de state membre și 11 membri asociați, precum și parteneri din sectorul neguvernamental, interguvernamental și privat. Cu sediul în Paris, Franța, UNESCO are 53 de birouri regionale și 199 de comisii naționale care îi facilitează mandatul global. \n\nUNESCO a fost fondată în 1945 ca succesor al Comitetului internațional pentru cooperare intelectuală al Societății Națiunilor. Constituția sa stabilește obiectivele agenției, structura de guvernare și cadrul de funcționare. Misiunea fondatoare a UNESCO, care a fost modelată de cel de-al doilea război mondial, este de a promova pacea, dezvoltarea durabilă și drepturile omului, facilitând colaborarea și dialogul între națiuni. Acesta urmărește acest obiectiv prin cinci domenii majore ale programului: educație, științe naturale, științe sociale / umane, cultură și comunicare / informare. UNESCO sponsorizează proiecte care îmbunătățesc alfabetizarea, asigură instruire tehnică și educație, avansează știința, protejează mass-media independente și libertatea presei, păstrează istoria regională și culturală și promovează diversitatea culturală.\n\nCa punct focal pentru cultura și știința mondială, activitățile UNESCO s-au extins de-a lungul anilor pentru a include asistența în traducerea și difuzarea literaturii mondiale, stabilirea acordurilor de cooperare internațională pentru a asigura siturile patrimoniului mondial de importanță culturală și naturală, apărarea drepturilor omului, diviziunea digitală la nivel mondial și crearea unor societăți de cunoaștere incluzive prin informație și comunicare. UNESCO a lansat mai multe inițiative și mișcări globale, cum ar fi Educația pentru toți, pentru a-și avansa obiectivele principale.\n\nUNESCO este guvernată de Conferința generală, compusă din state membre și membri asociați, care se întrunește bianual pentru a stabili programele agenției și bugetul. De asemenea, alege membrii Comitetului executiv, care gestionează activitatea UNESCO, și numește la fiecare patru ani directorul general, care servește ca administrator șef al UNESCO. UNESCO este membru al Grupului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, o coaliție de agenții și organizații ONU care vizează îndeplinirea Obiectivelor de dezvoltare durabilă.\n\nIstorie \nUNESCO și mandatul său de cooperare internațională pot fi urmărite de o rezoluție a Ligii Națiunilor din 21 septembrie 1921, pentru a alege o Comisie care să studieze fezabilitatea. [12] [13] Acest nou organism, Comitetul Internațional pentru Cooperare Intelectuală (ICIC) a fost creat în 1922 [14] și număra printre membrii săi figuri precum Henri Bergson, Albert Einstein, Marie Curie și Robert A. Millikan (fiind astfel o mică comisie a Liga Națiunilor s-a axat în esență pe Europa de Vest [15]). Institutul Internațional pentru Cooperare Intelectuală (IIIC) a fost apoi creat la Paris la 9 august 1925, pentru a acționa ca agenție de executare a ICIC. Cu toate acestea, debutul celui de-al doilea război mondial a întrerupt în mare măsură activitatea acestor organizații predecesoare. [Referință necesară] În ceea ce privește inițiativele private, Biroul Internațional de Educație (IBE) a început să lucreze ca o organizație neguvernamentală în serviciul dezvoltării educaționale internaționale. din decembrie 1925 [16] și s-a alăturat UNESCO în 1969, după ce a înființat o comisie mixtă în 1952.\n\nDupă semnarea Cartei Atlanticului și a Declarației Națiunilor Unite, Conferința Miniștrilor Aliați ai Educației (CAME) a început întâlniri la Londra, care au continuat de la 16 noiembrie 1942 până la 5 decembrie 1945. La 30 octombrie 1943, necesitatea unei organizația a fost exprimată în Declarația de la Moscova, agreată de China, Regatul Unit, Statele Unite și URSS. Aceasta a fost urmată de propunerile Conferinței Dumbarton Oaks din 9 octombrie 1944. La propunerea CAME și în conformitate cu recomandările Conferinței Națiunilor Unite pentru Organizația Internațională (UNCIO), care a avut loc la San Francisco în aprilie-iunie 1945, o organizație a Organizației Națiunilor Unite Conferința pentru înființarea unei organizații educaționale și culturale (ECO / CONF) a fost convocată la Londra 1-16 noiembrie 1945 cu 44 de guverne reprezentate. Ideea UNESCO a fost dezvoltată în mare măsură de Rab Butler, ministrul educației pentru Regatul Unit, care a avut o mare influență în dezvoltarea sa. [17] La ECO / CONF, Constituția UNESCO a fost introdusă și semnată de 37 de țări și a fost înființată o Comisie pregătitoare. [18] Comisia pregătitoare a funcționat între 16 noiembrie 1945 și 4 noiembrie 1946 - data la care Constituția UNESCO a intrat în vigoare odată cu depunerea celei de-a douăzecea ratificări de către un stat membru. [19]\n\nPrima Conferință generală a avut loc în perioada 19 noiembrie - 10 decembrie 1946 și l-a ales pe dr. Julian Huxley în funcția de director general. [20] Constituția a fost modificată în noiembrie 1954, când Conferința generală a decis că membrii Comitetului executiv vor fi reprezentanți ai guvernelor statelor din care sunt cetățeni și nu vor acționa, ca până acum, în calitatea lor personală. [21] Această schimbare a guvernanței a deosebit UNESCO de predecesorul său, ICIC, în modul în care statele membre ar lucra împreună în domeniile de competență ale organizației. Pe măsură ce statele membre au lucrat împreună de-a lungul timpului pentru a îndeplini mandatul UNESCO, factorii politici și istorici au modelat operațiunile organizației, în special în timpul Războiului Rece, procesul de decolonizare și dizolvarea URSS.\n\nDezvoltare\n\nPrintre realizările majore ale organizației se numără activitatea sa împotriva rasismului, de exemplu, prin declarații influente asupra rasei, începând cu o declarație a antropologilor (printre care Claude Lévi-Strauss) și a altor oameni de știință în 1950 [22] și încheind cu Declarația din 1978 privind Rasa și prejudecăți rasiale. [23] În 1956, Republica Africa de Sud s-a retras din UNESCO spunând că unele dintre publicațiile organizației se ridică la „interferență” în „problemele rasiale” ale țării. [24] Africa de Sud s-a alăturat organizației în 1994 sub conducerea lui Nelson Mandela. [Citație necesară]\n\nActivitățile timpurii ale UNESCO în domeniul educației au inclus proiectul-pilot privind educația fundamentală în Valea Marbial, Haiti, început în 1947. [25] Acest proiect a fost urmat de misiuni de experți în alte țări, inclusiv, de exemplu, o misiune în Afganistan în 1949. [26] În 1948, UNESCO a recomandat ca statele membre să facă învățământul primar gratuit obligatoriu și universal. [27] În 1990, Conferința mondială privind educația pentru toți, de la Jomtien, Thailanda, a lansat o mișcare globală pentru a oferi educație de bază tuturor copiilor, tinerilor și adulților. [28] Zece ani mai târziu, Forumul Mondial al Educației din 2000, care a avut loc la Dakar, Senegal, a condus guvernele membre să se angajeze să realizeze educația de bază pentru toți până în 2015. [29]\n\nActivitățile timpurii ale UNESCO în cultură au inclus Campania Nubia, lansată în 1960. [30] Scopul campaniei a fost de a muta Marele Templu din Abu Simbel pentru a-l împiedica să fie inundat de Nil după construirea barajului Aswan. În timpul campaniei de 20 de ani, 22 de monumente și complexe arhitecturale au fost relocate. Aceasta a fost prima și cea mai mare dintr-o serie de campanii, inclusiv Mohenjo-daro (Pakistan), Fes (Maroc), Kathmandu (Nepal), Borobudur (Indonezia) și Acropola (Grecia). [Citație necesară] la adoptarea, în 1972, a Convenției privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural. [31] Comitetul Patrimoniului Mondial a fost înființat în 1976 și primele situri înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial în 1978. [32] De atunci, instrumente juridice importante privind patrimoniul cultural și diversitatea au fost adoptate de statele membre UNESCO în 2003 (Convenția pentru protejarea patrimoniului cultural imaterial [33]) și 2005 (Convenția privind protecția și promovarea diversității expresiilor culturale [34] ]).\n\nO reuniune interguvernamentală a UNESCO la Paris în decembrie 1951 a dus la crearea Consiliului European pentru Cercetare Nucleară, care a fost responsabil pentru înființarea Organizației Europene pentru Cercetare Nucleară (CERN) [35] ulterior, în 1954.\n\nProgramarea zonei aride, 1948-1966, este un alt exemplu al unui prim proiect important al UNESCO în domeniul științelor naturii. [36] În 1968, UNESCO a organizat prima conferință interguvernamentală menită să reconcilieze mediul și dezvoltarea, o problemă care continuă să fie abordată în domeniul dezvoltării durabile. Principalul rezultat al conferinței din 1968 a fost crearea Programului UNESCO pentru om și biosferă. [37]\n\nÎn domeniul comunicării, „fluxul liber de idei prin cuvânt și imagine” a fost în constituția UNESCO de la începuturile sale, în urma experienței celui de-al doilea război mondial, când controlul informațiilor a fost un factor în îndoctrinarea populațiilor pentru agresiune. [38] În anii imediat următori celui de-al doilea război mondial, eforturile s-au concentrat pe reconstrucție și pe identificarea nevoilor de mijloace de comunicare în masă în întreaga lume. UNESCO a început să organizeze instruire și educație pentru jurnaliști în anii 1950 [39]. Ca răspuns la solicitările pentru o „nouă ordine mondială de informare și comunicare” la sfârșitul anilor 1970, UNESCO a înființat Comisia internațională pentru studiul problemelor de comunicare [40], care a produs raportul MacBride din 1980 (numit după președintele Comisiei, Laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Seán MacBride). [41] În același an, UNESCO a creat Programul internațional pentru dezvoltarea comunicării (IPDC), un forum multilateral conceput pentru a promova dezvoltarea mass-media în țările în curs de dezvoltare. [42] [43] În 1991, Conferința Generală a UNESCO a aprobat Declarația de la Windhoek privind independența și pluralismul mass-media, care a determinat Adunarea Generală a ONU să declare data adoptării sale, 3 mai, ca Ziua Mondială a Libertății Presei. [44] Din 1997, UNESCO a acordat Premiul Mondial pentru Libertatea Presei UNESCO / Guillermo Cano la fiecare 3 mai. Înaintea Summitului mondial privind societatea informațională din 2003 (Geneva) și 2005 (Tunis), UNESCO a introdus programul Informații pentru toți.\n\nUNESCO a admis Palestina ca membru în 2011. [45] [46] Legile adoptate în Statele Unite după ce Palestina a solicitat aderarea la UNESCO și la OMS în aprilie 1989 [47] [48] înseamnă că SUA nu poate contribui financiar la nicio organizație a ONU care acceptă Palestina ca membru cu drepturi depline. [49] [50] Drept urmare, SUA și-au retras finanțarea, care a reprezentat aproximativ 22% din bugetul UNESCO. [51] De asemenea, Israelul a reacționat la admiterea Palestinei la UNESCO prin înghețarea plăților israeliene către UNESCO și impunerea de sancțiuni Autorității Palestiniene, [52] afirmând că admiterea Palestinei ar fi în detrimentul „potențialelor discuții de pace”. [53] La doi ani după ce au încetat să își plătească cotizațiile față de UNESCO, SUA și Israel au pierdut drepturile de vot UNESCO în 2013 fără a pierde dreptul de a fi ales; astfel, SUA au fost aleși ca membru al Comitetului executiv pentru perioada 2016–19. [54] În 2019, Israel a părăsit UNESCO după 69 de ani de membru, iar ambasadorul Israelului la ONU Danny Danon scria: „UNESCO este organismul care rescrie continuu istoria, inclusiv prin ștergerea legăturii evreiești cu Ierusalimul ... este corupt și manipulat de dușmani ... nu vom fi membri ai unei organizații care acționează deliberat împotriva noastră \". [55]\n\nActivități \nUNESCO își implementează activitățile prin cele cinci domenii ale programului: educație, științe naturale, științe sociale și umane, cultură și comunicare și informare.\n\nEducație: UNESCO sprijină cercetarea în educația comparată; și oferă expertiză și încurajează parteneriate pentru a consolida conducerea educațională națională și capacitatea țărilor de a oferi educație de calitate pentru toți. \n\nAceasta include catedre UNESCO, o rețea internațională de 644 Catedre UNESCO, care implică peste 770 de instituții din 126 de țări.\n\nOrganizația pentru conservarea mediului.\n\nConvenția împotriva discriminării în educație adoptată în 1960.\n\nOrganizarea Conferinței Internaționale de Educație a Adulților (CONFINTEA) într-un interval de 12 ani.\n\nPublicarea raportului global de monitorizare Educație pentru toți.\n\nPublicarea celor patru piloni ai învățării document seminal.\n\nUNESCO ASPNet, o rețea internațională de 8.000 de școli din 170 de țări.\n\nUNESCO nu acredită instituțiile de învățământ superior. [56]\n\nUNESCO emite, de asemenea, declarații publice pentru educarea publicului:\n\nDeclarația de la Sevilla privind violența: o declarație adoptată de UNESCO în 1989 pentru a respinge noțiunea că oamenii sunt predispuși biologic la violența organizată.\n\nDesemnarea de proiecte și locuri cu semnificație culturală și științifică, cum ar fi:\n\nRețeaua Globală a Geoparcilor.\n\nRezervele Biosferei, prin Programul despre Om și Biosferă (MAB), din 1971.\n\nOrașul literaturii; în 2007, primul oraș care a primit acest titlu a fost Edinburgh, locul primei biblioteci circulante din Scoția. [57] În 2008, Iowa City, Iowa, a devenit orașul literaturii.\n\nProiecte privind diversitatea lingvistică și limbile pe cale de dispariție.\n\nCapodopere ale patrimoniului oral și imaterial al umanității.\n\nRegistrul internațional Memoria Lumii, din 1997.\n\nGestionarea resurselor de apă, prin Programul hidrologic internațional (IHP), din 1965.\n\nSiturilor de patrimoniu mondial.\n\nBiblioteca Digitală Mondială.\n\nÎncurajarea „fluxului liber de idei prin imagini și cuvinte” de către:\n\nPromovarea libertății de exprimare, inclusiv a libertății presei și a legislației privind libertatea informației, prin Divizia Libertății de Expresie și Dezvoltarea Media [58], inclusiv Programul Internațional pentru Dezvoltarea Comunicării [59].\n\nPromovarea siguranței jurnaliștilor și combaterea impunității pentru cei care îi atacă, [60] prin coordonarea Planului de acțiune al ONU privind siguranța jurnaliștilor și problema impunității [61]\n\nPromovarea accesului universal și conservării informațiilor și a soluțiilor deschise pentru dezvoltare durabilă prin Divizia Societăților Cunoașterii, [62] inclusiv Programul Memoria Lumii [63] și Programul Informații pentru Toți [64].\n\nPromovarea pluralismului, egalității de gen și a diversității culturale în mass-media.\n\nPromovarea universalității internetului și a principiilor sale, că Internetul ar trebui să fie (I) bazat pe drepturile omului, (ii) Deschis, (iii) Accesibil tuturor, și (iv) alimentat de participarea multi-părților interesate (rezumat ca acronimul ROAM) [ 65].\n\nGenerarea de cunoștințe prin publicații precum Tendințele mondiale în libertatea de exprimare și dezvoltarea mass-media, [66] Seria UNESCO privind libertatea internetului, [67] și Indicatorii de dezvoltare a mass-media, [68] precum și alte studii bazate pe indicatori.\n\nPromovarea evenimentelor, cum ar fi:\n\nDeceniul internațional pentru promovarea unei culturi de pace și non-violență pentru copiii lumii: 2001–2010, proclamat de ONU în 1998.\n\nZiua Mondială a Libertății Presei, 3 mai în fiecare an, pentru a promova libertatea de exprimare și libertatea presei ca drept fundamental al omului și ca componente cruciale ale oricărei societăți sănătoase, democratice și libere.\n\nCriança Esperança din Brazilia, în parteneriat cu Rede Globo, pentru a strânge fonduri pentru proiecte bazate pe comunitate care promovează integrarea socială și prevenirea violenței.\n\nZiua Internațională a Alfabetizării.\n\nAnul internațional pentru cultura păcii.\n\nProgramul Educație pentru sănătate pentru schimbarea comportamentului în parteneriat cu Ministerul Educației din Kenya, care a fost sprijinit financiar de Guvernul Azerbaidjanului pentru a promova educația pentru sănătate în rândul tinerilor în vârstă de 10-19 ani care locuiesc în tabăra informală din Kibera, Nairobi. Proiectul a fost realizat în perioada septembrie 2014 - decembrie 2016. [69]\n\nFondarea și finanțarea proiectelor, cum ar fi:\n\nInițiativa Muzeelor de Migrație: promovarea înființării de muzee pentru dialogul cultural cu populațiile de migranți. [70]\n\nUNESCO-CEPES, Centrul European pentru Învățământ Superior: înființat în 1972 la București, România, ca un birou descentralizat pentru a promova cooperarea internațională în învățământul superior în Europa, precum și în Canada, SUA și Israel. Învățământul superior în Europa este jurnalul său oficial.\n\nDirector software gratuit: din 1998 UNESCO și Fundația pentru software gratuit au finanțat împreună acest proiect de catalogare a software-ului gratuit.\n\nFRESH Concentring Resources on Effective School Health. [71]\n\nOANA, Organizația agențiilor de presă Asia-Pacific.\n\nConsiliul Internațional al Științei.\n\nAmbasadori de bunăvoință ai UNESCO\n\nASOMPS, Simpozionul asiatic pe plante și condimente medicinale, o serie de conferințe științifice desfășurate în Asia.\n\nBotanica 2000, un program care sprijină taxonomia și diversitatea biologică și culturală a plantelor medicinale și ornamentale și protecția acestora împotriva poluării mediului\n\nColecția UNESCO de lucrări reprezentative, traducând lucrări ale literaturii mondiale atât în, cât și din mai multe limbi, din 1948 până în 2005.\n\nGoUNESCO, o umbrelă de inițiative pentru a face patrimoniul distractiv susținută de UNESCO, Biroul New Delhi. [72]\n\nPortalul de transparență UNESCO a fost conceput pentru a permite accesul publicului la informații referitoare la activitățile Organizației, cum ar fi bugetul său agregat pentru un bieniu, precum și la linkuri către documentele programatice și financiare relevante. Aceste două seturi distincte de informații sunt publicate în registrul IATI, respectiv pe baza standardului de activitate IATI și a standardului IATI Organization.\n\nAu existat propuneri pentru stabilirea a două noi liste UNESCO. Prima listă propusă se va concentra asupra patrimoniului cultural mobil, cum ar fi artefacte, picturi și biofacte. Lista poate include obiecte culturale, precum Jōmon Venus din Japonia, Mona Lisa a Franței, Cuțitul Gebel el-Arak din Egipt, Al nouălea val al Rusiei, Femeia așezată a Çatalhöyük din Turcia, David (Michelangelo) din Italia, Mathura Herakles din India, Manunggul Jar din Filipine, Coroana din Baekje din Coreea de Sud, Hay Wain din Regatul Unit și Bronzurile din Benin din Nigeria. A doua listă propusă se va concentra asupra speciilor vii ale lumii, precum dragonul komodo din Indonezia, panda Chinei, vulturul chel al țărilor din America de Nord, aye-aye-ul Madagascarului, leul asiatic al Indiei, kakapo din New Zeelandă și tapirul montan din Columbia, Ecuador și Peru. [73] [74]\n\nMonumente UNESCO din România \nPatrimoniul mondial UNESCO din România include în prezent în lista sa șase situri culturale (bisericile din Moldova, Mănăstirea Horezu, satele cu biserici fortificate din Transilvania, cetățile dacice din Munții Orăștiei, centrul istoric al Sighișoarei și bisericile de lemn din Maramureș) și două situri naturale (Delta Dunării și pădurile seculare și virgine de fag din Carpați și alte regiuni ale Europei). În prezent, România desfășoară, în paralel, mandate de membru în Consiliul Consultativ Științific și Tehnic al Convenției UNESCO din 2001 privind protejarea patrimoniului cultural subacvatic și în Comitetul interguvernamental pentru promovarea reîntoarcerii bunurilor culturale în țările de origine sau restituirea lor în cazul dobândirii ilicite (ICPRCP). De asemenea, România participă, în calitate de observator, la toate reuniunile organismelor subsidiare ale UNESCO.\n\nRomânia are și șapte elemente pe Lista Patrimoniului Imaterial (ritualul călușului, doina, ceramica de Horezu, colindatul de ceată bărbătească, Feciorescul de Ticuș, meșteșugul covoarelor tradiționale de perete și practicile culturale asociate zilei de 1 Martie). Ziua de 16 noiembrie a fost declarată Ziua Patrimoniului Mondial UNESCO din România prin Legea nr. 160/2013.\n\nCele 20 de state fondatoare ale UNESCO \n\n Arabia Saudită\n Africa de Sud\n Australia\n Brazilia\n Canada\n Cehia\n China (până în 1971 reprezentată de regimul republican din Taiwan, apoi de Republica Populară Chineză)\n Danemarca\n Egipt\n Franța\n Grecia\n Liban\n India\n Regatul Unit\n Mexic\n Norvegia\n Noua Zeelandă\n Republica Dominicană\n S.U.A. - a anunțat că va părăsi UNESCO la 31 decembrie 2018\n Turcia\n\nBibliografie \n\nChloé Maurel, Histoire de l'Unesco. Les trente premières années, Paris, L'Harmattan, 2010.\n\nVezi și \n\n ONU \n Locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO\n Rețea de mobilitate academică\n Economie mov\n\nLegături externe \n\n Situl oficial UNESCO\n Situl patrimoniul mondial UNESCO\n Lista membrilor UNESCO \n Comisia Națională a României pentru UNESCO\n\n \nOrganizații fondate în 1945" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți descrie [Titlu] pOrganizația Națiunilor Unite?" }, { "from": "assistant", "value": "Organizația Națiunilor Unite (abreviat: ONU) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată pe 24 octombrie 1945, după Al Doilea Război Mondial, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Sediul central al organizației este la New York.\n\nLimbi oficiale \n\nONU utilizează 6 limbi oficiale: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola.\n\nAproape toate reuniunile oficiale sunt traduse simultan în aceste limbi. Aproape toate documentele pe suport hârtie sau „online” sunt traduse în aceste șase limbi. În funcție de anumite circumstanțe, unele conferințe și documente de lucru sunt traduse numai în engleză, franceză sau spaniolă.\n\nIstorie \n\n1919: Tratatul de la Versailles, a încheiat Primul Război Mondial, deschizând porțile unei noi organizații: Liga Națiunilor, formată prin pacea decisă după discuțiile dintre țări.\n1920–1933: Fără să fi primit o influență mai mare, Liga Națiunilor este un fiasco.\n1939–1945: Are loc al Doilea Război Mondial în Asia, Europa, Africa de Nord, și Pacific.\n24 octombrie 1945: Se înființează Organizația Națiunilor Unite.\n\nMembrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia, Belarus, Bolivia, Brazilia, Cehoslovacia, Chile, Taiwan, Danemarca, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia, Filipine, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia, Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Țările de Jos, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea Sovietică (mai târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.\n\n1946: Liga Națiunilor este desființată oficial.\nAfganistan, Islanda, Suedia și Thailanda aderă la ONU.\n\n1947: Pakistan și Yemen devin membri.\n1948: Birmania devine membră.\n1949: Israel aderă.\n1950: Indonezia aderă.\n1955: 16 noi membri: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania, Ungaria, Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Sri Lanka.\n1956: Japonia, Maroc, Sudan și Tunisia aderă.\n1957: Ghana și Malaezia aderă.\n1958: Guineea aderă.\n1960: 17 noi membri: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de fildeș, Gabon, Camerun, Cipru, Republica Congo, Madagascar, Mali, Nigeria, Niger, Senegal, Somalia și Togo.\n1961: Noi membri: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone și Tanzania.\n1962: Noi membri: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago și Uganda.\n1963: Kenya și Kuweit aderă.\n1964: Malawi, Malta și Zambia aderă.\n1965: Gambia, Maldivele și Singapore aderă.\n1966: Barbados, Botswana, Guyana și Lesotho aderă.\n1967: Yemen aderă.\n1968: Guineea Ecuatorială, Mauritius și Swaziland aderă.\n1970: Fiji aderă.\n1971: Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman și Emiratele Arabe Unite aderă.\n1972: Republica Populară Chineză aderă la ONU, aceasta înlocuind Taiwanul.\n1973: Bahamas, Germania de vest și Germania de est aderă.\n1974: Bangladesh, Grenada și Guineea-Bissau aderă.\n1975: 6 noi membri: Capul Verde, Comore, Mozambic, Papua Noua Guinee, São Tomé și Príncipe și Surinam.\n1976: Angola, Samoa și Seychelles aderă.\n1977: Djibouti și Vietnam aderă.\n1978: Dominica și Insulele Solomon aderă.\n1979: Sfânta Lucia aderă.\n1980: Sfântul Vincent și Grenadine și Zimbabwe aderă.\n1981: Antigua și Barbuda, Belize și Vanuatu aderă.\n1983: Sfântul Kitts și Nevis aderă.\n1984: Brunei aderă.\n1990: Liechtenstein și Namibia aderă. Se unesc Republica Federală a Germaniei cu Republica Democrată Germană, devenind un singur membru.\n1991: URSS dispare, Rusia moștenește locul de membru permanent în Consiliul de Securitate. Șapte noi state aderă: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele Marshall, Micronezia, Coreea de Nord și Coreea de Sud.\n1992: 13 noi membri: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Croația, Republica Moldova, San Marino, Slovenia, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan.\n1993: 6 noi membri: Andorra, Republica Cehă, Eritreea, Macedonia, Monaco și Slovacia.\n1994: Palau aderă.\n1999: Kiribati, Nauru și Togo aderă.\n2000: Tuvalu aderă.\n2001: Secretarul General al ONU, Kofi Annan primește Premiul Nobel pentru Pace.\n2002: ONU se extinde prin aderarea Elveției și a Timorului de Est.\n2006: Muntenegru aderă.\n2011: Sudanul de Sud aderă.\n\nReforma \n\nImediat după alegerea sa ca Secretar General al Națiunilor Unite în 1997, Kofi Annan, născut în Ghana, a subliniat nevoia unei reforme în cadrul Națiunilor Unite. El a prezentat Adunării Generală a Națiunilor Unite programul de reformă .\nProgramul includea reforma Consiliului de securitate al ONU. Pozițiile permanente din Consiliul de Securitate al ONU reflectă politicile din 1945, instituite imediat după începerea activității instituției. Annan a propus ca mai multe state să aibă poziții permanente în cadrul Consiliului de securitate al ONU. Proiectul pentru reformă discută și reducerea birocrației și creșterea transparenței în cadrul organizației. În ciuda eforturilor depuse de Annan, reformele nu au mai fost implementate.\n\nStructura \nOrganizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități: Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea internațională de justiție, Consiliul de Securitate al ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate, Consiliul de Tutelă, și-a încetat activitatea în 1994, atunci când Palau a devenit stat independent.\nPatru dintre cele cinci entități au sediul în New York. Curtea internațională de justiție se află în Haga, Regatul Țărilor de Jos, iar alte agenții își au sediile în Biroul Națiunilor Unite de la Geneva , Biroul Națiunilor Unite de la Viena și Biroul Națiunilor Unite de la Nairobi . În baza Convenției legată de privilegii și imunități a Națiunilor Unite, ONU și agențiile sale au imunitate în fața legilor din țările în care își desfășoară activitatea, menținând astfel imparțialitatea Națiunilor Unite legată de țările gazdă și statele membre.\n\nAlături de cele șase entități principale se regăsește „o colecție extraordinară de entități și organizații, unele dintre ele chiar mai vechi decât organizația mamă, care își desfășoară activitatea aproape independent față de Națiunile Unite” (Linda Fasulo). Această colecție include agenții specializate, instituții de cercetare și educație, programe, fonduri etc.\n\n<noinclude>\n\nAdunarea Generală\n\nAdunarea Generală este principala adunare deliberativă a Națiunilor Unite. Compusă din toate statele membre a Națiunilor Unite, adunarea se întâlnește în sesiuni regulate în fiecare an, dar se pot efectua și adunări de urgență. Adunarea este condusă de un președinte, ales dintre statele membre printr-o bază regională rotativă, și de 21 de vicepreședinți. Prima sesiune a fost convocată pe 10 ianuarie 1946 în Methodist Central Hall Westminster din Londra, incluzând reprezentanți a 54 de țări.\n\nCând Adunarea Generală votează pe diferite teme, două treimi dintre votanți și voturi sunt necesare. Exemple de întrebări importante includ recomandații privind pacea și securitatea; selecția membrilor unei entități; admiterea, suspendarea sau expulsia unor membri; și decizii bugetare. Alte întrebări sunt decise prin majoritatea voturilor. Fiecare reprezentat al unei țări are un vot. În afară de aprobarea problemelor bugetare, rezoluțiile nu depind de membri. Adunarea poate face orice recomandări pe orice temă pentru ONU, exceptând cele legate de pace și securitate, acestea fiind discutate de Consiliul de Securitate.\n\nPropuneri pentru rezoluții pot fi acordate Adunării Generale de 8 comitete:\n Comitetul General - un comitet supraveghetor constând în președintele, vicepreședintele și șefii comitetelor adunării\n Comitetul Acreditar - responsabil pentru determinarea acreditării fiecărui reprezentat al unei țări din ONU\n Primul Comitet (Dezarmare și Securitate Internațională)\n Al Doilea Comitet (Economic și Financiar)\n Al Treilea Comitet (Social, Umanitar și Cultural)\n Al Patrulea Comitet (Special Politic și Decolonizare)\n Al Cincilea Comitet (Administrativ și Bugetar)\n Al Șaselea Comitet (Legal)\n\nConsiliul de Securitate\n\nConsiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității în state. În timp ce alte organe ale Națiunilor Unite pot face doar „recomandări” statelor membre, Consiliul de Securitate are puterea să ia decizii obligatorii pe care statele membre au înțeles să le accepte, sub termenii Articolului Cartei 25. Deciziile Consiliului sunt cunoscute ca rezoluțiile Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.\n\nSecretariatul\n\nSecretariatul ONU este condus de către Secretarul General, asistat de o echipă internațională de funcționari civili din întreaga lume. Acesta asigură studii, informații, și facilități necesare entităților Națiunilor Unite pentru ședințele lor. De asemenea, preia și efectuează sarcini de la Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, și de la alte entități ONU.\n\nCurtea Internațională de Justiție\nCurtea Internațională de Justiție (CIJ) se află în Haga, Țările de Jos. Aceasta este principalul organ judiciar al ONU. Stabilită în 1945 de Carta ONU, Curtea a fost pusă în funcțiune în 1946, ca succesorul Permanentei Curți Internaționale de Justiție. CIJ este compusă din 15 judecători care dețin funcția pentru 9 ani și sunt numiți de Adunarea Generală; fiecare judecător în funcție trebuie să fie de naționalitate diferită.\n\nConsiliul Economic și Social\n\nConsiliul Economic și Social (ECOSOC) asistă Adunarea Generală în promovarea cooperării și dezvoltării economice și sociale globale. ECOSOC are 54 de membri, care sunt aleși de Adunarea Generală timp de trei ani. Președintele este ales pentru un an din puterile mici sau medii reprezentate de ECOSOC. Consiliul are o ședință anuală în iulie, ținută în New York sau Geneva. Văzut separat față de entitățile pe care le coordonează, funcțiile ECOSOC includ strângerea de informații, sfătuirea statelor membre și propunerea de recomandări. Avându-și mandatul extins de coordonare a mai multor agenții, ECOSOC a fost uneori criticat ca fiind nenecesar sau instabil.\n\nAgenții specializate\n\nCarta Organizației Națiunilor Unite stipulează că fiecare organ primar a ONU poate stabili variate agenții specializate pentru a-și îndeplini datoriile. Unele dintre cele mai bine cunoscute agenții sunt Agenția Internațională pentru Energie Atomică, Organizația pentru Alimentație și Agricultură, UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), Banca Mondială, și Organizația Mondială a Sănătății (OMS). ONU efectuează majoritatea acțiunilor umanitare prin aceste agenții. Exemplele includ programe de vaccinare mondiale (prin OMS), ocolirea foametei și malnutriției (prin PAM), și protecția oamenilor vulnerabili sau strămutați (prin Marele Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați - MCNUR).\n\nAni tematici \nNațiunile Unite declară în fiecare an o tematică. În general tematicile sunt stabilite de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, dar unele agenții specializate își aleg singure tematica. Spre exemplu, anul 2005 a fost Anul sportului și al educației, anul 2006 a fost declarat Anul secetei, anul 2009 a fost Anul reconcilierii, iar anul 2010 a fost Anul biodiversității.\n\nMembri\n\nÎmpreună cu Sudanul de Sud ce a aderat pe 14 iulie 2011, în total există 193 de state membre ONU, incluzând toate statele independente necontestate, aparte de Vatican. Carta ONU subliniază regulile pentru a primi statutul de membru:\n Aderarea în ONU este permisă oricărui stat ce favorizează pacea și acceptă obligațiile prezente în Carta curentă, putând să le execute binevoitor prin hotărârea Organizației.\n Admiterea unui astfel de stat va fi efectuată de Adunarea Generală după recomandările Consiliului de Securitate. Capitolul II, Articolul 4\nÎn adiție, există două state observatoare care nu sunt membre ale Adunării Generale: Sfântul Scaun (care deține control asupra Vaticanului) și Palestina. Insulele Cook și Niue, amândouă state în asociație liberă cu Noua Zeelandă, sunt membri deplini a mai multor agenții specializate ONU și au „capacitatea deplină de a efectua tratate” recunoscută de Secretariat.\n\nGrupul celor 77\n\nGrupul celor 77 este o coaliție liberă a ONU a țărilor în curs de dezvoltare, creată pentru a promova interesele economice ale membrilor ei și pentru formarea unei legături pentru a spori capacitatea de negociere în Națiunile Unite. Șaptezeci și șapte de țări au fondat această organizație, iar până în noiembrie 2013 alte 66 de țări au aderat, însumând 133 de state. Grupul a fost fondat pe 15 iunie 1964 de către „Declarația Comună a celor Șaptezeci și Șapte de State” emisă la Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (CNUCD). Prima întâlnire majoră a avut loc în Alger în 1967, unde Carta Alger a fost adoptată și bazele unor structuri instituționale au fost puse.\n\nObiective\n\nMenținerea păcii și securității\n\nONU, după aprobarea Consiliului de Securitate, trimite forțe pentru menținerea păcii în regiunile unde un conflict armat a încetat de curând, sau a fost suspendat, pentru a încerca impunerea unor acorduri de pace și pentru a descuraja combatanții de la a relua ostilitățile. Deoarece ONU nu are propria forță militară, aceasta este asigurată prin voluntariat de către statele membre. Soldații sunt uneori porecliți „Căștile albastre” din cauza echipamentului specific. Forța de menținere a păcii a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1988.\n\nÎn septembrie 2013, ONU avea în desfășurare 15 misiuni de menținere a păcii. Cea mai mare era Misiunea de Stabilizare a Națiunilor Unite din Republica Democrată Congo (MSNURDC), care a mobilizat 20.688 oameni. Cea mai mică, Grupul Militar de Observație a Națiunilor Unite din India și Pakistan (GMONUIP), include 42 de oameni responsabili de monitorizarea situației din Jammu și Kashmir. Forțele de menținere a păcii ONU și Organizația Națiunilor Unite pentru Controlul Păcii (ONUCP) au staționat în Orientul Mijlociu încă din 1948, cea mai lungă misiune de menținere a păcii încă în desfășurare.\n\nDrepturile omului\n\nDrepturile omului au fost motivul principal pentru crearea Națiunilor Unite. Atrocitățile celui de-al Doilea Război Mondial și genocidurile au determinat ca noua organizație să prevină tragedii similare în viitor. Un prim obiectiv a fost acela de a crea un cadru legal pentru a lua în considerare și a lua hotărâri asupra violărilor drepturilor omului.\n\nOrganizația Națiunilor Unite obligă toate statele membre să promoveze „respect universal pentru, și observarea drepturilor omului” și să ia „măsuri împreună și separate” în această privință. Declarația Universală a Drepturilor Omului, deși nu legală, a fost adoptată de Adunarea Generală în 1948 ca un standard comun de realizare pentru toți. Adunarea de obicei are în vedere probleme legate de drepturile omului.\n\nOrganizația Națiunilor Unite și diferitele agenții ale sale joacă un rol important în implementarea și respectarea principiilor din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Un astfel de caz este sprijinul acordat de organizație țărilor ce se află în tranziție spre democrație.\n\nAlte entități ONU responsabile pentru problemele legate de drepturile femeilor includ Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru Statutul Femeilor, creată în 1976; și Institutul Internațional de Cercetare și Educație al Organizației Națiunilor Unite, fondat în 1979. Forumul Permanent al Organizației Națiunilor Unite pentru Probleme Indigene, una dintre cele trei entități cu un mandat ce permite supravegherea problemelor legate de oameni indigeni, și-a ținut prima conferință în 2012.\n\nDezvoltarea economică și asistența umanitară\nAlt scop primar a ONU este „să realizeze o cooperație internațională pentru rezolvarea problemelor internaționale legat de un caracter economic, social, cultural sau umanitar.” Numeroase entități au fost create pentru a atinge acest scop, aproape toate fiind sub conducerea Adunării Generale sau a ECOSOC.\n\nObiectivele de dezvoltare ale mileniului \n\nDeclarația Mileniului, adoptată în septembrie 2000 la Summit-ul Mileniului de 191 țări, printre care și România, fixează Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM). Declarația Mileniului este unica agendă globală în domeniul dezvoltării asupra căreia există un acord la cel mai înalt nivel între majoritatea statelor lumii. La Summit-ul Mileniului, statele membre și-au fixat un număr de 8 obiective esențiale – Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – cu ținte precise de atins până în anul 2015.\n\nAltele\nDe la crearea ONU, peste 80 de colonii au obținut independența. Adunarea Generală a adoptat Declarația pentru Acordarea Independenței Țărilor Coloniale și Oamenilor în 1960 fără voturi împotrivă dar mai multe abțineri din partea puterilor coloniale majore. ONU lucrează în favoarea decolonizării prin diferite grupuri, ca Comitetul ONU al Decolonizării, creat în 1962. Logo loh lohо Din 2013, comitetul listează 17 „Teritorii ce nu se Guvernează Singure” rămase, cel mai mare fiind Sahara de Vest.\n\nFinanțare\n\nONU este finanțat prin contribuții evaluate și voluntare de la statele membre. Adunarea Generală acceptă bugetul regulat și determină evaluarea fiecărui membru. Aceasta este bazată în mod principal pe capacitatea de plătire a statului, măsurată prin venitul național brut (VNB), cu ajustări pentru datoriile externe și pentru veniturile pe cap de locuitor scăzute. Bugetul pentru doi ani în 2012-2013 a fost de 5.512.000.000 dolari americani $.\n\nEvaluări, premii și critici\nUn număr de agenții și persoane afiliate Națiunilor Unite au câștigat Premiul Nobel pentru Pace: secretarii generali Dag Hammarskjöld și Kofi Annan (în 1961, respectiv 2001), negociatorul ONU Ralph Bunche (1950), inițiatorul Declarației Universale a Drepturilor Omului René Cassin (1968) și Secretarul de Stat SUA Cordell Hull (1945), pentru rolul său de „tată al Națiunilor Unite”, după cum a fost numit de către președintele Franklin Delano Roosevelt.\n\nRomânia în ONU \nDeși dorința României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea acesteia a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a decis, prin rezoluția nr. 995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state.\n\nParticiparea la operațiunile de menținere a păcii \nÎn prezent, România ocupă locul 70 din 113 state membre contribuitoare cu trupe și poliție la operațiunile Națiunilor Unite de menținere a păcii . Reprezentanții României (în total 69) se află în următoarele misiuni: \n Misiunea ONU de Stabilizare în Republica Democrată Congo (MONUSCO)\n Misiunea de Administrație Interimară a Organizației Națiunilor Unite în Kosovo (UNMIK)\n Misiunea ONU din Coasta de Fildeș (ONUCI)\n Misiunea ONU din Haiti (MINUSTAH)\n Misiunea ONU din Liberia (UNMIL)\n Misiunea ONU din Sudanul de Sud (UNMIS)\n Misiunea ONU din Timorul de Est (UNMIT)\nÎn plus, SPP participă cu ofițeri de pază si protecție imediată sub conducerea Departamentului de Siguranță și Protecție (DSS) în misiunile pentru menținerea păcii din Afganistan, Sudan/Khartoum și Sudan/Darfur.\n\nCentrul de tranzit pentru refugiați din Timișoara \nLa Timișoara există un centru de tranzit pentru refugiați cu 200 de locuri, finanțat și coordonat în mare parte de Națiunile Unite. În munca sa de sprijinire a refugiaților, România este susținută de țări precum Țările de Jos, Suedia și SUA. Din noiembrie 2008 pînă în 2011, Centrul de Tranzit în Regim de Urgență din Timișoara a găzduit temporar 638 de refugiați. Aceștia sunt de origine eritreeană, sudaneză, palestiniană, etiopiană, srilankeză, irakiană si nigeriană.\n\nActivitatea în Consiliul Drepturilor Omului \nÎn mai 2011, România a fost aleasă pentru a doua oară membru al Consiliului Drepturilor Omului (CDO), pentru mandatul iunie 2011- decembrie 2014.\n\nNote \n\nReferințe\n\nBibliografie\n Coulon, Jocelyn. Soldiers of Diplomacy: The United Nations, Peacekeeping, and the New World Order. Toronto: University of Toronto Press, 1998.\n Fasulo, Linda. An Insider's Guide to the UN. New Haven, CT: Yale University Press, 2004. ISBN 978-0300141979\n Kennedy, Paul. The Parliament of Man: The Past, Present, and Future of the United Nations. New York: Random House, 2006.\n Fomerand, Jacques. The A to Z of the United Nations. Lanham, MD: Scarecrow Press, 2009.\n\nLegături externe \n Situl web oficial al ONU \n Lista convențiilor și declarațiilor ONU \n Situl web oficial al Națiunilor Unite în România\n Organizația Națiunilor Unite în România\n Organizația Națiunilor Unite\n Despre finanțarea Organizației Națiunilor Unite \n\nReportaje\n Ziua Organizației Națiunilor Unite, 24 octombrie 2010, Amos News\n Triplă aniversare pentru ONU pe 24 octombrie, 23 octombrie 2006, Amos News\n ONU aniversează 61 de ani de la înființare, 24 octombrie 2006, Cristina Ersen, Amos News\n 60 de ani de la înființarea Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați, 14 decembrie 2010, Amos News\n\nVezi și \n Lista statelor membre ONU\nModel al Organizației Națiunilor Unite\n\n \nLaureați ai premiului Saharov\nEponime ale asteroizilor" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Spune-mi informații despre UNICEF." }, { "from": "assistant", "value": "Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF) a fost creat de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1946. În 1953, numele său a fost prescurtat în Fondul pentru Copii al Națiunilor Unite, dar este mai cunoscut sub acronmimul său popular UNICEF. Cu sediul în New York, UNICEF oferă asistență umanitară și pentru dezvoltarea copiilor și mamelor lor în țările în curs de dezvoltare. Agenție fondată prin voluntariat, UNICEF supraviețuiește prin fonduri guvernamentale și donații private. UNICEF a primit în 1965 Premiul Nobel pentru Pace; Se concentrează în principal pe cinci priorități de bază: Educația fetelor, Plus de imunizare, Protecția copilului, HIV/SIDA și Copilărie pentru copii. Alte priorități includ supraviețuirea copiilor, copilul și familia și sporturi pentru dezvoltare.\n\nÎmbunătățirea naturii acestor priorități se face printr-o gamă de 14 metode, începând cu intervenții directe și legale, educație și până la colectare de date prin cercetări și recensăminte.\n\nEducația fetelor \nEducația este o metodă sigură pentru îmbunătățirea vieții tuturor oamenilor, inclusiv a copiilor. Educarea tinerelor fete asigură beneficii spectaculoase pentru generațiile prezente și viitoare și influențează in mod deosebit o serie de priorități ale UNICEF cuprinzând supraviețuirea copiilor, copii cu familie, imunizare și protecția copilului.\n\nScopul UNICEF este de a atrage cât mai multe fete în școli, garanția că urmează cursurile și că își însușesc deprinderile de bază necesare pentru a reuși mai târziu în viață. Ca parte a eforturilor neîntrerupte de asigurare a dreptului la educație a fiecărui copil: băiat sau fată, strategia de accelerare a UNICEF este de creștere rapidă a numărului de fete înscrise în școli în 25 de țări stabilite, în perioada 2002-2005.\n\nCe aduce în plus programul sunt intervențiile suplimentare. Începând cu educarea în ceea ce privește suplimentele nutriționale și continuând cu plasele de țânțari tratate cu insecticide, aceste servicii de salvare a vieții fac din programele de imunizare instrumente puternice în slujba sănătății copiilor.\n\nProtecția copilului \nÎn fiecare zi, copiii sunt obligați să fie soldați, să se prostitueze, să facă munci necalificate sau să fie servitori. Ei sunt abuzați, exploatați, sunt subiect de violență iar consecința este că devin copii analfabeți, bolnavi și secătuiți. UNICEF încearcă pe toate căile să ofere protecție și suport, ca susținători ai drepturilor copilului, prin programe de retragere a copiilor din armată, lucrând cu persoane individuale, grupuri civice, la nivel guvernamental și cu persoane din sectorul privat pentru a realiza schimbări pozitive.\n\nHIV/SIDA \nSIDA a făcut până în prezent 14 milioane de orfani. Jumătate din persoanele nou infectate sunt tineri sub 25 de ani, fetele fiind afectate în proporție mai mare și la o vârsta mai fragedă decât băieții. Încercând să protejeze și să sprijine copii orfani, să prevină transmiterea bolii de la părinți la copii și să ofere tineretului ajutor in a fi mai sensibili și mai prietenoși, UNICEF este un susținător al ocrotirii în familie, al unui mediu social și legal.\n .\n\nCopilărie pentru copii \nFiecare copil trebuie să aibă asigurat cel mai bun start în viață : viitorul lor și într-adevăr viitorul comunităților, națiunile din care fac parte și întreaga lume depind de aceasta. \nUNICEF recurge la metode sigure ce cuprind următoarele principii:\n\n Îngrijire medicală preventivă și curativă ce include imunizare, alimentație corespunzătoare și apă potabilă, asigurarea unei igiene minime pentru fiecare copil, pentru cei care îi îngrijesc, precum și pentru comunitățile din care fac parte.\n Copiii trebuie să aibă certificat de naștere, să fie protejați contra abuzurilor și a neglijenței, să li se ofere dragoste și ajutor psiho-social precum și ajutor pentru educație de mici. \n Fetele și femeile, în special, trebuie să aibă o bună alimentație și îngrijire medicală, educație, ajutor familial, iar drepturile lor trebuie să fie respectate. Ele trebuie să fie informate despre riscurile de accidentare și îmbolnăvire pentru ele însele precum și pentru copii lor, în ceea ce privește sarcina și alăptarea la sân. Sănătatea și supraviețuirea mamei este strâns legată de sănătatea și supraviețuirea copiilor lor.\n\nLegături externe \n\n www.unicef.org - Site web oficial\n Ambasadori al Bunăvoinței pentru UNICEF România , unicef.org\n\nOrganizații internaționale\nAcronime de șase litere" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt lucrurile esențiale despre Salzburg?" }, { "from": "assistant", "value": "Salzburg (populație 150.000 în 2006) este al patrulea oraș ca mărime din Austria, capitală a statului federal Salzburg. Orașul Vechi (Altstadt) din Salzburg, cu arhitectura sa barocă renumită în întreaga lume, are unul din cele mai bine păstrate centre din lumea germanică, fiind înscris ca Loc din patrimoniul mondial pe Lista UNESCO din 1997.\n\nNumele \nSalzburg („Cetatea/Orașul sării“) își datorează numele comerțului intens cu sare practicat pe vremuri în acest oraș, sare adusă mai ales din localitatea învecinată Reichenhall. “Reichenhall” înseamnă “Bogat în sare” (“Reich an Hall”, “hall” fiind denumirea arhaică medievală a sării). Salzburg și Reichenhall aparțineau în trecut aceleiași unități teritorial-politice, între ele neexistȃnd o frontieră de stat, ca în prezent. Salzburg a comercializat și sarea exploatată la Hallein.\n\nIstorie \n\nOrașul Salzburg a fost populat încă de timpuriu, din perioada neolitică, în mare parte datorită salinelor din zonă. Săpăturile arheologice au scos la iveală relicve preistorice: cu aproximativ 1000 î.C. se găsea aici o colonie destul de numeroasă de iliri, atrasă de exploatarea salinelor de pe Dürnberg, lângă Hallein. După 400 de ani locul este ocupat de celți. Începând cu anul 15 î.C. micile comunități umane din zonă formează un oraș pe malurile râului Salzach. Romanii îl denumesc în timpul împaratului Claudius (41-45 î.C.) Juvavum și îl recunosc ca municipiu, fiind unul din cele mai importante orașe ale provinciei Noricum.\n \nUrmătorul moment semnificativ în istoria Salzburg-ului o constituie, în anul 700 d.C., venirea misionarului Rupert în oraș. Acesta construiește o biserică închinată apostolului Petru și renovează Mănăstirea Sfântul Petru din Salzburg. De asemenea, pune temeliile unei mânăstiri de măicuțe pe muntele Nonnberg. Rupert este considerat întemeietorul orașului Salzburg.\n\nÎn secolul al VIII-lea, în timpul domniei lui Carol cel Mare, Salzburg devine capitala domnitorilor bavarezi. În această perioadă a fost înființată Arhidieceza de Salzburg, cu o bază materială solidă. În anul 1077 începe construcția fortăreței de la Salzburg, Festung Hohensalzburg, pe ruinele unui castel roman. Între sec XIII-XVII se construiesc zidurile orașului.\n\nÎn anul 1622 a fost înființată Universitatea din Salzburg.\n\nImaginea barocă actuală a orașului datează din secolul al XVII-lea, când arhiepiscopii Wolf Dietrich von Raitenau, Markus Sittikus von Hohenems și Paris Lodron pun în aplicare concepția ahitecturală a lui Wolf Dietrich.\n\nÎn 1816 Salzburg trece sub administrația Austriei. Doi ani mai târziu, în urma unui incendiu puternic, orașul nou este distrus în întregime.\n\nÎn anul 1920 se pun bazele festivalului orașului (Salzburger Festspiele), importantă manifestare culturală anuală, a cărei tradiție s-a păstrat până în zilele noastre. În anii 1960 se construiește un spațiu destinat acestor festivități (Festspielhaus).\n\nÎn 1997 orașul vechi Salzburg a fost inclus pe lista patrimoniului mondial UNESCO.\n\nMonumente \n\n Castelul Hohensalzburg\n Catedrala din Salzburg (Salzburger Dom)\n Biserica Sfânta Treime (Dreifaltigkeitskirche)\n Biserica franciscană (Franziskanerkiche)\n Mănăstirea Sfântul Petru (Stift Sankt Peter)\n Palatul Mirabell (Schloss Mirabell)\n\nMozart în Salzburg \n\nLa 27 ianuarie 1756 se naște Wolfgang Amadeus Mozart, într-o casă de pe Getreidegasse, la numărul 9. Această casă era cunoscută și sub numele de casa maestrului de dans (Tanzmeisterhaus), deoarece aici luase ființă, în anul 1711, o școală de dans pentru nobili, școală care, pe lângă orele de dans, mai oferea și cursuri de bune-maniere și comportare în societate. În această clădire au fost organizate câteodată chiar baluri ale înaltei societăți din Salzburg. Franz Karl Gottlieb Speckner, proprietarul casei din acea perioadă, avea legături strânse de prietenie cu tatăl lui Mozart și fusese chiar martor la cununia părinților lui Mozart. În anul 1765 familia Mozart a decis că spațiul respectiv era prea mic și a decis să se mute, lucru care a fost amânat până în 1773, când, după a treia călătorie a lui Mozart și a tatălui lui la Viena, familia se mută într-o casă în piața Hannibal ('Hannibalplatz') – astăzi 'Makartplatz', la numărul 8. O seamă de muzicieni au fost musafiri ai familiei, iar Mozart a compus aici între 1773 și 1780 simfonii, serenade, concerte pentru vioară și pian, arii, etc. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trei sferturi din casa de pe Getreidegasse a fost distrusă de o bombă. În anul 1955, organizația internațională Mozarteum reușește să vândă bucata de casă rămasă. În anul 1994 această bucată a fost dărâmată și s-a început reconstrucția clădirii, care este în momentul de față muzeu Mozart.\n\nPersonalități locale\n\nMuzicieni \n Mönch von Salzburg (secolul XIV)\n Paul Hofhaimer (1459-1537)\n Johann Stadlmayr (ca. 1575-1648)\n Bartholomäus Riedl († 1688)\n Heinrich Ignaz Franz Biber (1644-1704)\n Georg Muffat (1653-1704)\n Leopold Mozart (1719-1787)\n Michael Haydn (1737-1806)\n Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)\n Joseph Wölfl (1773-1812)\n Sigismund von Neukomm (1778-1858)\n Joseph Mohr (1792-1848)\n Joseph Messner (1893-1969)\n Cesar Bresgen (1913-1988)\n Herbert von Karajan (1908-1989)\n Franz Mazura (1924) \n Thomas Zehetmair (1961)\n Robert Friedl (1963)\n Johannes Pillinger (1963)\n Angelika Kirchschlager (1965)\n Marie-Kathrin Melnitzky (1968) \n Sebastian Fuchsberger (1971)\n Genia Kühmeier (1975)\n Sabina Hank (1976)\n\nScriitori \n\n Florian Reichssiegel (1735-1793) \n Joseph Mohr (1792-1848) \n Irma von Troll-Borostyáni (1847-1912)\n Stefan Zweig (1881-1942)\n Georg Trakl (1887-1914)\n Grete Weiskopf (1905-1966)\n Gerhard Amanshauser (1928-2006)\n Thomas Bernhard (1931-1989)\n Walter Kappacher (1938)\n Peter Handke (1942)\n Bodo Hell (1943)\n Ruth Aspöck (1947)\n Erich Wolfgang Skwara (1948)\n Walter Müller (1950)\n Karl-Markus Gauß (1954)\n Hansjörg Zauner (1959)\n Meta Merz (1965-1989)\n Peter Truschner (1967)\n\nOameni de știință \n Theophrastus Bombastus von Hohenheim (Paracelsus) (1493-1541)\n Joseph Russegger (1802-1863)\n Christian Doppler (1803-1853)\n Virgil von Helmreichen zu Brunnfeld (1805-1852)\n Eduard Paul Tratz (1888-1977)\n Gerardo Reichel-Dolmatoff (1912-1994)\n Georg Zundel (1931-2007)\n Oswald Huber (1942)\n Heinz Wässle (1943)\n\nActori \n Lída Baarová (1914-2000)\n Franz Muxeneder (1920-1988)\n Curth Anatol Tichy (1923-2004) \n Herbert Fux (1927-2007) \n Gaby Dohm (1943)\n Georg Schuchter (1952-2001) \n Andrea Spatzek (1959)\n Harald Krassnitzer (1960)\n Muriel Baumeister (1972)\n\nPictori \n Rueland Frueauf (1470-1547)\n Joseph Bergler (1753-1829)\n Hans Makart (1840-1884)\n Adolph Johannes Fischer (1885–1936)\n Agnes Muthspiel (1914-1966)\n Cornelia Fischer (\"Nela\") (1954–1977)\n\nClima\n\nDemografie\n\nSport \nSalzburg a fost oraș candidat pentru Jocurile Olimpice de iarnă din 2010, dar a pierdut în fața Vancouverului, Canada. În 2005 a candidat pentru Jocurile Olimpice de iarnă din 2014, dar a fost eliminat după prima rundă de vot ce a avut loc în Guatemala City pe 4 iulie 2007; Soci, Rusia a fost ales să găzduiască Jocurile Olimpice de iarnă din 2014.\n\nEchipa de fotbal SV Austria Salzburg a ajuns în finala Cupei UEFA în 1994. Pe 6 aprilie 2005 Red Bull a cumpărat clubul, redenumindu-l FC Red Bull Salzburg. Stadionul echipei Red Bull Salzburg este Wals Siezenheim Stadium situat într-o suburbie a Salzburgului; a fost una din locațiile Campionatului European de Fotbal 2008.\n\nUniunea Internațională de Biatlon are sediul în Salzburg din iunie 1999.\n\nAlte evenimente \nPremiul multimedia Europrix se acordă în Salzburg.\n\nOrașe înfrățite \nSalzburg este înfrățit cu:\n\n Reims, Franța, din 1964\n Verona, Italia, din 1973\n León, Nicaragua, din 1984\n Singida, Tanzania, din 1984\n Busseto, Italia, din 1988\n Vilnius, Lituania, din 1989\n Dresden, Germania, din 1991\n Kawasaki, Japonia, din 1992\n Meran, Italia, din 2000\n Shanghai, China, din 2004\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Salzburg.eu – The official information platform for Salzburg\n Obiective turistice \n Pe urmele lui Mozart la Salzburg, 16 aprilie 2013, Claudia Moșoarcă, Descoperă - Travel\n\n \nPatrimoniul mondial în Austria" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Care sunt informațiile principale despre Palatul Schönbrunn?" }, { "from": "assistant", "value": "Palatul Schönbrunn (în ) este o fostă reședință imperială de vară în stil rococo și cu 1441 de camere, aflată în prezent în Viena, Austria. Fiind unul dintre cele mai importante monumente culturale din țară, el a fost începând cu anii 1960 unul dintre cele mai importante obiective turistice din Viena. Palatul și grădinile ilustrează gusturile, interesele și aspirațiile monarhilor din familia Habsburg. Palatul se află la vest de centrul orașului Viena, în cartierul Hietzing. Până în 1642 se numea \"Katterburg\".\n\nIstoria timpurie\n\nÎn anul 1569, împăratul Maximilian al II-lea a cumpărat o întinsă luncă inundabilă a râului Wien aflată sub un deal situat între Meidling și Hietzing, în care fostul proprietar construise în 1548 un conac numit Katterburg. Împăratul a poruncit ca zona să fie împrejmuită și a dispus să se aducă acolo fazani, rațe, cerbi și mistreți, pentru a se organiza acolo vânători de agrement. Într-o parte separată mai mică a zonei, au fost aduse păsări \"exotice\", păuni și curcani. Au fost construite acolo și bazine acvatice.\n\nNumele Schönbrunn (însemnând \"fântână frumoasă\") provine de la o fântână arteziană a cărei apă a fost consumată de către curteni.\n\nÎn cursul secolului următor, zona a fost folosită ca teren de vânătoare și de recreere. Mai ales Eleonora Gonzaga, căreia îi plăcea vânătoarea, a petrecut mult timp acolo și a moștenit zona ca reședință a văduvei, după moartea soțului ei, Ferdinand al II-lea. În perioada 1638-1643, ea a construit un palat alături de conacil Katterburg, prima menționare a numelui \"Schönbrunn\" apărând în 1642 pe o factură. Originile orangeriei Schönbrunn par să provină tot din timpul Eleonorei Gonzaga.\n\nPalatul a fost distrus în 1683 de către turci. Împăratul Leopold I i-a cerut arhitectului Johann Bernhard Fischer von Erlach să îl ridice din nou (îl începe în 1692 și îl termină în 1713). Împăratul, a cărui autoritate era în continuă creștere, se considera egalul Regelui Soare și își dorea o reședință care să rivalizeze Versailles-ul francezilor. \n\nÎn 1752 împăratul Francisc I Ștefan, soțul Mariei Tereza a dat ordin ca lângă palat să fie construită Grădina Zoologică Schönbrunn. Pe scena faimosului teatru al palatului, apar Haydn și Mozart. Aflat în trecere prin Viena în 1805 și 1809, Napoleon a stat o scurtă perioadă în refugiile îndepărtate ale castelului.\n\nIstoria recentă\nDupă căderea monarhiei în 1918, nou-înființata Republica Austria a devenit proprietarul Palatului Schönbrunn și a conservat camerele, palatul devenind muzeu.\n\nDupă al doilea război mondial și în timpul ocupației aliate din Austria (1945-1955), Palatul Schönbrunn, care era gol în acel timp, a fost rechiziționat pentru birourile Delegației britanice la Comisia Aliată pentru Austria și pentru sediul central al micii garnizoane militare britanice din Viena.\n\nMai târziu, el a fost folosit pentru evenimente importante cum ar fi întâlnirea dintre John F. Kennedy și Nikita Hrușciov din 1961.\n\nÎn anul 1996 Palatul Schönbrunn și grădinile sale au fost înscrise pe Lista patrimoniului mondial UNESCO, ca un ansamblu baroc remarcabil și exemplu de sinteză a artelor (Gesamtkunstwerk).\n\nGrădini \n\nGrădina cu sculpturi aflată între palat și Fântâna Soarelui este numită Marele Parter. Grădină franceză, care ocupă o mare parte a zonei, a fost planificată de către Jean Trehet, un discipol al lui André Le Nôtre, în 1695. Ea conține, printre altele, un labirint.\n\nComplexul include și multe alte atracții: în afară de Grădina Zoologică, o orangerie construită în jurul anului 1755 și o seră cu palmieri (înlocuită prin 1882 de aproximativ zece sere mai mici în partea de vest a parcului) merită a fi remarcate. Partea de vest a fost transformată într-o grădină în stil englezesc în perioada 1828-1852. În extremitatea de vest a fost amenajată o grădină botanică în 1828, atunci când a fost construită Vechea Seră cu palmieri.\n\nSculpturi \nÎn linie cu Marele Parter sunt 32 sculpturi, care reprezintă zeități și virtuți.\n\nActivități la Palatul Schönbrunn\nPalatul Schönbrunn este cea mai populară destinație turistică din Viena, cu 2.600.000 de vizitatori în anul 2010. Întregul complex Schönbrunn cu Tiergarten Schönbrunn, Palmenhaus, Wüstenhaus și Wagenburg, a avut mai mult de cinci milioane de vizitatori. Pe situl oficial pot fi achiziționate în avans bilete pentru excursii. În afară de excursii și de pachete turistice, sunt organizate multe concerte clasice cu muzica lui W. A. Mozart și a contemporanilor săi în sălile de spectacole, în Orangerie sau în Schlosstheater.\n\nApariția în filme \nPalatul și grădinile au fost locațiile unde s-au turnat cadre din mai multe filme, cum ar fi trilogia Sissi din anii '50, A Breath of Scandal cu Sophia Loren și The Living Daylights (1987) cu James Bond ca hotel în care Bond (Timothy Dalton) a locuit cu prilejul unei misiuni.\n\nDe asemenea, și filmul de comedie The Great Race a fost filmat aici în 1965.\n\nMoneda de argint dedicată Palatului Schönbrunn \nPalatul a fost recent selectat ca motivul principal al unei monede de mare valoare numismatică: moneda austriacă de argint cu valoarea de 10 euro cu efigia Palatului Schönbrunn, pusă în circulație pe 8 octombrie 2003. Aversul prezintă în partea centrală a fațadei palatului din spatele uneia dintre fântânile mari.\n\nVezi și \n Locuri din patrimoniul mondial\n Glorieta de la Schönbrunn\n\nImagini\n\nPanoramă\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Situl oficial al Palatului Schönbrunn\n Istoria construcției \n Galerie foto \n Everycastle.com: Schönbrunn History and Pictures\n Schönbrunn Gigapixel Panorama (12,000 Megapixel)\n Surfvienna.net: 360° Panoramas\n Wien.info: Schönbrunn Palace—\"Empress Sisi’s former summer residence\"\n Schönbrunn Palace: My Way of Telling History (.pdf format)\n View on Google Maps —includes a short video\n Official Vienna city map: Schönbrunn—a far better aerial view, zoomable up to <1m resolution.*Click \"Orthophoto\" and \"Draw new map\", then zoom in [there seems to be no direct link].\n\nGrădini\nPalate din Austria\nPatrimoniul mondial în Austria\nReședințe regale\nArhitectură barocă din Austria" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Poți să-mi dai detalii despre Budism?" }, { "from": "assistant", "value": "Budismul este o religie și o filozofie orientală. Ea își are originea în India în secolul al VI-lea î.e.n. și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe învățăturile lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede că ar fi trăit între 560 î.e.n și 480 î.e.n.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase schimbări, în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă strictă, clar formulată. Este răspândit în India, Nepal, China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Myanmar, Thailanda, Vietnam, Laos, Cambodgia, Indonezia și Malaezia. Cu aproximativ 600 de milioane de adepți la nivel mondial, budismul este a patra religie a lumii după creștinism, islam și hinduism.\n\nBudismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism și de jainism, păstrând o puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit și „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile textelor antice budiste) „învățăturile Celui Luminat”.\n\nOrigini \n În prezent, istoricii fixează această dată în 560 î.Hr. Veridicitatea istorică a întemeietorului budismului, Gautama Buddha (623-543 î.Hr., după tradiția budistă din Birmania și Thailanda; 560-480 î.Hr., după istoricii moderni), este confirmată de majoritatea cercetătorilor din zilele noastre în pofida vechilor teorii din trecut care îl considerau pe acesta mai degrabă un personaj mitologic. Cu toate acestea, biografia lui Gautama Buddha, așa cum este ea prezentată de Asvaghosha în Buddhacarita (cea mai veche relatare existentă a vieții profetului) abundă de elemente fantastice și legendare. Budiștii consideră că prințul Gautama Siddhartha s-a născut în Lumbini și a fost crescut în Kapilavastu, aproape de actuala frontieră dintre India și Nepal. Potrivit tradiției, tatăl lui Buddha era conducătorul unei formațiuni tribale numite Sakya. Încă de la nașterea lui Gautama, un vizionar important din regiune, Asita, i-a prezis pruncului un destin proeminent în sfera sacerdotală. Tatăl lui Buddha are însă într-o zi un vis în care își vede fiul părăsind palatul ca sihastru așa că decide să îl protejeze de realitatea ostilă care l-ar putea indispune și l-ar putea determina să aleagă calea ascezei. În ciuda acestor măsuri, Buddha reușește să facă patru incursiuni în afara palatului, întâlnind un bătrân foarte slăbit, un bolnav, un mort și un călugăr. Primii trei îi revelează efemeritatea existenței materiale, datorită bătrâneții, a bolii și respectiv a morții, iar călugărul îi dezvăluie calea de a învinge aceste suferințe umane, și anume prin meditație. Prin urmare, Buddha hotărăște să părăsească orașul și să-și abandoneze bunurile, urmând o asceză deosebit de dură în junglele Uruvela. După șase ani însă, constată că acest timp de asceză nu îl ajută, nu îi aduce iluminarea. Este deseori ispitit de moarte (Mara) să renunțe la căutarea adevărului și să se dedice numai comiterii faptelor bune . Prin meditație, Gautama Siddhartha reușește să își concentreze toată atenția asupra eliberării de suferință, capătă revelația reîncarnărilor sale anterioare și i se dezvăluie legea condiționismului universal. \nÎn cele din urmă capătă „deșteptarea” (bodhi - o traducere populară în Apus este „iluminare”), la vârsta de 35 de ani, devenind cunoscut ca „Buddha” („cel iluminat”) sau „Gautama Buddha”. Încurajat de zeul Brahma, Buddha petrece 45 de ani învățându-i pe oameni despre dharma și întemeiază budismul. La Sarnath, Buddha își face pentru prima oară cunoscută învățătura și tot aici apar primii călugări ai comunității budiste. Mai târziu, pe măsură ce Buddha își răspândește religia, numărul adepților săi crește considerabil, cei mai importanți dintre aceștia fiind Ananda (discipolul preferat a lui Buddha), Sariputra și Maudgalyayna (doi prieteni din tinerețe). Întorcându-se în comunitatea sa natală, Buddha îl convertește pe tatăl sau la budism dar și pe Rahula, fiul său. Gautama Buddha a murit când avea în jur de 80 de ani, în Kushinagar (India), în urma unui drum istovitor alături de Ananda și a unei boli de dizenterie. Conform legendei, Buddha a încercat să îl consoleze pe discipolul său îndurerat spunându-i înainte de a muri: „Destul Ananda, încetează să te chinui și să jeluiești...Cum poți crede că ceea ce se naște nu moare? Acest lucru este cu neputință.” \n\nBudismul s-a extins pe întreg teritoriul subcontinentului indian și în țări învecinate (precum Sri Lanka), de-a lungul primelor cinci secole de la moartea lui Buddha. În cele două milenii care au urmat, a pătruns și în Asia și în toate celelalte continente.\n\nDiviziuni \n\nDupă Paul Poupard, în binecunoscuta carte Religiile, el afirmă: „Învățăturile și organizarea monahală instituite de Buddha pot fi numite prin termenul budism pre-sectar, cu toate că toate diviziunile actuale ale budismului au fost prea mult influențate pentru a garanta o includere sub acest nume și a delimita caracterul acestei forme originare”. Cea mai folosită clasificare a budismului de astăzi de către savanți, printre care se numără și cel mai sus amintit, împarte adepții în trei zone geografice sau culturale: Theravada, budismul est-asiatic și budismul tibetan. O altă clasificare foarte utilizată cuprinde două diviziuni, Theravada și Mahayana, ultima cuprinzând cele două forme de budism de mai sus. Există însă și alte modalități de împărțire, utilizate atât de savanți cât și de credincioșii budiști.\n\nTerminologia utilizată pentru desemnarea grupurilor religioase este de asemenea diversă (menționăm faptul că lucrarea de referință pentru care dezvoltăm aici aceste diviziuni este cea amintită mai sus de Paul Poupard). \n Budismul est-asiatic: numește budismul răspândit în Coreea, Japonia, Singapore și o mare parte din China și Vietnam.\n Budismul estic este un nume alternativ pentru budismul est-asiatic sau se referă uneori la toate formele tradiționale de budism, în contrast cu budismul vestic răspândit în Europa și America.\n Budismul ezoteric, Budismul nordic, Budismul sud-estic: denumește Theravada.\n Budismul sudic: denumește Theravada, Budismul tantric: este un alt nume pentru Vajrayana și Tantrayana.\n Budismul tibetan: budismul întâlnit în Tibet.\n Hinayana: un termen din Mahayana pentru a desemna Theravada; uneori se utilizează pentru școlile budiste timpurii. Hinayana se traduce prin \"micul vehicul\" în timp ce Mahayana prin \"marele vehicul\". Unele școli Mahayana din Japonia, Coreea, China și Tibet nu consideră termenul peiorativ sau denigrator.\n Lamaismul: un termen învechit, considerat derogatoriu, folosit pentru budismul tibetan.\n Mahayana: o mișcare religioasă ce s-a desprins din sânul școlilor budiste timpurii și care s-a scindat mai apoi în budismul est-asiatic și cel tibetan. Uneori budismul Mahayana desemnează numai ramura sa est-asiatică.\n Mantrayana: sinonim pentru Vajrayana. Școala Tendai din Japonia a fost influențată de Mantrayana, conform tradiției.\n Sravakayana: un termen alternativ pentru primele școli budiste.\n Școlile budiste timpurii: sunt școlile în cadrul cărora budismul a fost divizat în primele secole. Dintre aceste școli, doar una a supraviețuit, Theravada.\n Tantrayana: considerat de obicei o altă denumire a budismului Vajrayana.\n Theravada: budismul tradițional răspândit în Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Laos, Cambodgia, o parte din Vietnam, China, India, Bangladesh și Malaezia. Este singura școală budistă timpurie care a rezistat de-a lungul istoriei. Uneori termenul este utilizat pentru a desemna toate școlile budiste timpurii.\n Vajrayana: o formă religioasă care s-a desprins din budismul Mahayana. Este de obicei asociat cu budismul tibetan, deși nu există o definiție precisă a acestei diviziuni\" Poupard.\n\nDoctrină \nÎn religia budistă oricine se trezește din „somnul ignoranței”, experimentând o relație nemijlocită cu realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, și predică învățăturile sale celorlalți este numit buddha. Toți budiștii tradiționali sunt de acord că Buddha Shakyamuni sau Gautama Buddha nu a fost singurul buddha: se crede că au existat mulți buddha înaintea lui și că vor exista și viitori buddha de asemenea. Dacă o persoană obține \"trezirea\", fără ca neapărat să o și predice comunității, el sau ea devine arhat (limba sanscrită) sau arahant (limba pali). Siddhartha Gautama este unic între ceilalți buddha care au existat și vor exista, deoarece învățăturile lui se concentrează asupra acestui tip de trezire, numit și „eliberare” sau Nirvana.\n\nO parte din doctrina promovată de Gautama Buddha cu privire la viața sacralizată și scopul eliberării are la bază \"cele patru adevăruri nobile\", care analizează structura și originea „durerii” (dukkha), un termen care face referire la suferința și neîmplinirea caracteristică omului \"ne-trezit\", \"ne-eliberat\", aparținând lumii mundane. Ultimul din cele patru adevăruri nobile, cel care vizează modul de stopare a durerii, cuprinde \"drumul sfânt cu opt cărări\", unul din fundamentele vieții morale budiste.\n\nNumeroase grupuri distincte s-au dezvoltat de la moartea lui Buddha, având diverse învățături, percepții filosofice, moduri de celebrare a cultului etc. Cu toate acestea, există câteva doctrine comune pentru majoritatea școlilor și tradițiilor budiste, cu toate că doar Theravada le consideră pe toate centrale. S-a constatat că în legătură cu comunitățile budiste se pot face puține generalizări.\n\nBudismul prezintă și câteva concepții comune cu celelalte religii dharmice, cum ar fi reîncarnarea (\"samsara\"), adică reîntruparea ființei în alte forme de existență pe baza rezultantei faptelor comise și a legilor karmice.\n\nCele trei caracteristici ale existenței \nConform filozofiei budiste, existența, lumea în general are trei caracteristici:\n impermanența (skt. anitya pal. anicca)\n non-sinele (skt. Anātman pal. anatta),\n insatisfacția (skt. duhkha pal. dukkha) sau durerea\nÎn budism, existența individuală a omului aduce suferință tocmai din cauză că ea este o simplă sinteză a unor factori impersonali și impermanenți supuși distrugerii, o mixtiune a celor cinci \"agregate\" (sanscrită - Skandha) ce compun ființa: (1) rūpa - corpul, materialitatea (carnea, părul, dinții, sângele, oasele, temperatura corporală, etc.), (2) vedanā - senzațiile (bucurie, tristețe, indiferență), (3) samjñā - percepțiile (văzul, auzul, gustul, percepția tactilă, olfactivă și spirituală), (4) samskāra - activitatea minții (voință, concentrare, vigilență, respect, confuzie, calm, etc.) și (5) vijñāna - conștiința. Conform lui Buddha sub straturile acestor \"agregate\" nu există nici un \"sine\", sufletul veșnic, ceea ce hinduiștii numesc \"atman\", fiind doar o iluzie, o irealitate. El consideră că atât trupul, cât și percepțiile, senzațiile, mintea și conștiința nu pot constitui un suflet, o entitate veșnică, deoarece se află într-o permanentă transformare, sunt efemere. Existența unui om este relativă, a fost făcută posibilă prin intersecția unor forțe universale supuse unor schimbări permanente, este dependentă unei legi a cauzalității, este o componentă trecătoare a universului și a timpului, \"o flacără în această mare de foc\". Budismul nu admite astfel nimic veșnic, neschimbabil, totul fiind impermanent, schimbător, lipsit de substanță. Astfel, budiștii nu pot vorbi despre un \"eu\" veșnic, despre un \"sine\" ca o entitate continuă, permanentă, ci despre \"non-eu\", \"non-sine\" sau \"anatta\". Această impermanență este totodată și foarte vagă, deoarece prin moartea omului, nu se realizează o distrugere totală a existenței lui, faptele sale, karma sa, fiind transmise într-o viață următoare prin reîncarnare. Astfel moștenitorul faptelor este același cu cel care le-a comis, dar în același timp este diferit de acesta, are cu totul alte \"agregate\" componente. Deși par contradictorii, identitatea persoanei reîncarnate cu cea din viața anterioară și diferența, neidentitatea acestora, coexistă. Aceeași concepție este abordată și în cazul schimbărilor umane ca maturizarea, îmbătrânire, etc.: omul devine o altă persoană, cu toate că rămâne același. Spre deosebire de hinduism, reîncarnarea budistă nu constă în migrarea sufletului de la un trup mort spre embrionul unei viitoare ființe, ci continuarea de către un individ nou a existenței care până atunci se manifesta în cel decedat, conform încărcăturii karmice acumulate.\n\nCele patru adevăruri nobile \n\nMiezul învățăturilor budiste este format din cele patru Adevăruri Nobile, expuse în prima predică a lui Buddha, „Predica de la Benares\". Primul adevăr privește suferința sau durerea (dukkha). Pentru el totul este suferință: „nașterea este suferință, bătrânețea este suferință, boala este suferință, moartea este suferință. A fi unit cu ceea ce nu-ți place înseamnă suferință. A fi despărțit de ceea ce-ți place (...), a nu avea ceea ce îți dorești înseamnă suferință”. Al doilea Adevăr Nobil identifică originea suferinței în dorința, pofta sau setea (tanha) care determină reîncarnările. Această „sete” caută mereu noi satisfacții. Buddha distinge trei feluri de dorință: dorința de a satisface plăcerile simțurilor (kama-tanha), dorința de perpetuare (bhava-tanha) și dorința morții (autoanihilării) sau vibhava-tanha. Cea din urmă nu este, însă, o soluție a eliberării deoarece este o sete ca toate celelalte și nu oprește ciclul transmigrărilor. Al treilea Adevăr Nobil proclamă că eliberarea de suferință constă în anihilarea dorinței. Stingerea acesteia este Nirvana. În fine, al patrulea Adevăr revelează căile care duc la încetarea suferinței, Buddha oferind un mijloc prin care dorințele pot fi suprimate (\"Calea cu opt brațe\" sau \"Calea cu opt cărări\") . Formularea celor patru Adevăruri Nobile urmează structura unei metode din medicina indiană: constatarea bolii, cauza ce a determinat-o, șansele de vindecare și tratamentul bolii. Buddha însuși se identifica cu un doctor al cărui scop este acela de a trata o persoană grav rănită.\n\nIdeea de suferință domină întreaga filozofie budistă. Dukkha nu reprezintă doar durere de ordin fizic sau spiritual, ci și durere existențială ce constă în subordonarea față de propriile dorințe și sentimente, dependența de diferite principii și condiții de viață, înstrăinarea de propria persoană, imperfecțiunea, subjugarea ființei sub propria personalitate, sub propriile instincte sau obsesii, etc. Durerea este cu atât mai mult amplificată, cu cât perspectiva unor viitoare reîncarnări o prelungește la infinit.\n\nBuddhismul nu este pesimist. Conceptul de suferință nu provine nici din pesimism, nici din nihilism, ci din realism. Buddhismul excelează prin realism critic.\n\nCalea cu opt brațe \n\nConform unui aforism atribuit chiar lui Buddha, un om care nu urmează Calea cu opt brațe își trăiește viața asemeni unui copil care se joacă preocupat fără să observe că locuința în care se află e cuprinsă de flăcări.\n\nCalea cu opt brațe este modul de a îndepărta suferința, a patra parte din cele patru Adevăruri Nobile. Cele opt brațe pot fi împărțite în trei secțiuni: Sila (care se referă la acțiuni fizice, la gesturi), Samadhi (care vizează concentrarea meditativă) și Prajñā (care dirijează pătrunderea spirituală în adevărata natură a lucrurilor).\n\nSila este educația cea mai morală, stilul de viață ascetic, simplist, abținerea de la comiterea faptelor nepotrivite. \"Sila\" conține trei izvoare: \n Stilul vorbirii foarte corect - aceasta reprezintă faptul de a nu vorbi într-un fel în care să jignească sau a nu vorbi prea mult; a spune totdeauna drept și a nu minți practic.\n Mod de a acționa corect - este un mod care te învață cum să faci lucrurile corect, a face numai fapte frumoase și a încerca să nu faci rău nimănui din ce este viu\n A trăi un mod de a fi foarte corect - această cale îndeamnă ca felul de viață și de a exista nu trebuie să jignească sau să vatăme ceva persoană; totul pentru a nu produce suferință altuia\n\nSamadhi această cale \"dezvoltă controlul asupra minții\". Din această categorie fac parte trei căi:\n A depune efort corect - a face eforturi pentru autoperfecționare A avea o atenție foarte corectă - abilitatea mintală de a vedea în mod conștient lucrurile așa cum vin de la sine\n Un mod de concentrare extrem de corect - aceasta se arată prin \"a fi conștient de realitatea din interiorul tău, fără a avea vreo dorință\".\n\nPrajñā nu poate fi altceva decât \"înțelepciunea care purifică mintea\". În această categorie sunt cuprinse ultimele două brațe ale căii sacre:\n Înțelegere extrem de corectă, chiar foarte corectă - aceasta trebuie să țină de realitatea înconjurătoare si cum spune Nicolae Achimescu în Budism și creștinism: \"interpretarea realității așa cum este nu așa cum pare a fi .\n\n\"Cuvântul samyak înseamnă \"perfect\"\"(după același autor). Există diferite moduri de interpretare a Căii cu opt brațe. Pe de-o parte se crede că ea reprezintă o serie de etape progresive pe care credinciosul trebuie să le parcurgă, culminarea unuia din cele opt fiind începutul altuia. Alții consideră că cele opt componente necesită o dezvoltare simultană.\n\nReîncarnarea \n\nDacă în religiile prebudiste ale Indiei sufletul (atman) constituia elementul trecerii de la o viață la alta prin reîncarnare, pentru budism acest element este însăși \"setea\" (tanha) omului de pe patul de moarte. Neexistând un suflet etern, conexiunea între un individ actual și unul dintr-o viață preexistentă nu este una de ordin fizic sau spiritual, ci una morală, pur karmică. Karma unui om este rezultatul faptei la fel ca în hinduism și se bazează pe stricta lege a condiționismului (Pratitya-samutpada) conform căreia din orice fenomen trebuie să rezulte un altul. Consecința unei fapte comise în această viață nu se materializează neapărat în viața imediat următoare, ea putând să se manifeste chiar în aceeași viață sau în existențe mult mai îndepărtate. Cu toate acestea, nu fapta în sine determină karma, ci mai degrabă intenția de a o săvârși și atitudinea celui care o comite. De exemplu, dacă un om are intenția să facă o anumită faptă, dar este împiedicat, această intenție va influența karma acelei persoane, cu toate că fapta în sine nu a modificat cu nimic mediul înconjurător.\n\nPentru a obține iluminarea, un budist trebuie să se detașeze de karma și de ciclul reîncarnărilor, deci trebuie să continue să facă fapte bune, dar cu o atitudine detașată de rezultatul lor. El trebuie să renunțe la dorință (lobha), ignoranță (avijjā), poftă (tanha), iluzie (moha), egocentrism sau credința într-un sine veșnic (attā) și ură (dosa), să devină impersonal.\n\nÎn general se crede că nu există o altă metodă de a învinge karma decât pe Calea celor opt brațe. Cu toate acestea, în câteva sutre Mahayana, cum ar fi Lotus Sutra, Angulimaliya Sutra și Nirvana Sutra, Buddha predică că doar citind, recitând sau auzind sutre puternice cum sunt și cele sus-numite se șterge o mare cantitate a încărcăturii karmice.\n\nBodhi \nBodhi (pali și sanscrită: बॊधि; literal:\"trezirea\") este un termen folosit în budism pentru o anumită experiență revelatorie obținută de un arhat prin meditație. După dobândirea acestei \"iluminări\", a acestui bodhi, omul este eliberat de ciclul samsāra (naștere, suferință, moarte, reîncarnare) și accede spre \"fericirea supremă\" (Nibbāna sau Nirvāna). Bodhi este obținut de orice persoană care a îndeplinit cele șase \"desăvârșiri\" (Pāramitā), care a înțeles pe deplin cele patru adevăruri nobile și care și-a abolit întreaga încărcătură karmatică și a înțeles conceptul \"non-sinelui\" (anātman). În budismul Theravada, iluminarea nu poate fi realizată decât experimental, personal, prin cunoaștere directă, deoarece \"adevărul\" nu trebuie însușit ca o dogmă, ca o tradiție preluată de la niște învățați, ci trebuie descoperit individual, pentru că altfel ar putea fi înțeles greșit. Însuși Buddha a preferat ca discipolii săi să ajungă la iluminare prin propriile forțe și nu prin încrederea orbească în învățăturile lui și le-a strigat \"ehipassika!\" (\"vino și vezi!\").\n\nPentru a desemna treptele atinse de oameni în procesul desăvârșirii lor spirituale au apărut patru noțiuni: \n sotapanna îl numește pe omul care a reușit să rupă \"cele trei lanțuri\" (tini samyojanani), adică să se elibereze de autoritatea riturilor, de credința în existența unui \"eu\" permanent și de îndoială. De asemenea el trebuie să fie convins de validitatea \"celor patru adevăruri nobile\" și să aibă încrederea în Buddha, în învățătura sa (dharma) și în comunitatea budistă (sangha)\n sakadagamin este cel care s-a eliberat nu numai de \"cele trei lanțuri\" ci și de ură, patimă și iluzie și care poate spera că în existența imediat următoare va primi o formă umană și se va elibera.\n anagamin este omul care s-a eliberat de \"cele cinci lanțuri\", adică de cele trei mai sus amintite, de răutate și de pofta senzuală.\n arahant (arhat) este cel care a obținut iluminarea, Nirvana și a suferit \"transformarea sacră\" (brahmacariyattha).\n\nNirvana \n\nGautama Buddha descrie intrarea în Nirvana prin termenii \"lipsa de moarte\" (pali: amata sau amaravati) sau \"necondiționarea\" și consideră că este desăvârșirea spirituală supremă, rezultatul firesc al cuiva care trăiește în armonie cu învățăturile budiste, cu dharma.\n\nNirvana reprezintă starea în care este nimicită suferința și în care omul se debarasează de ciclul reîncarnărilor, de orice apariție, dispariție sau transformare. Prin prisma Nirvanei, omul privește cele cinci \"agregate\" ale existenței sale ca pe ceva impropriu și devine indiferent la schimbarea sau anihilarea lor. Relația dintre samsara și Nirvana este cea dintre iluzie și realitate; prin distrugerea samsarei nu se pune capăt unei entități existente ci unei aparențe, prin volatilizarea căreia se lasă loc manifestării depline a \"adevărului\". Nirvana este un \"neant\", cu toate că în diferite credințe populare ea se materializează sub forma unui spațiu paradiziac.\n\nMajoritatea surselor budiste ce vorbesc despre Nirvana o descriu prin propoziții negative, pentru că afirmațiile ar putea limita sau defini greșit realitatea, în timp ce negațiile îi redau cu fidelitate infinitudinea și absolutul. Unul din termenii caracteristici Nirvanei este \"Śūnyatā\", adică \"vid\", \"vacuitate\". Așadar Nirvana este un \"Nimic absolut\", un contrariu al lumii pe care o percepem. De asemenea ea este o întrupare a non-diferenței, a non-distincției, ea transcende orice opoziție, fiind un spațiu al \"autoidentității contradictorii\" (coincidentia oppositorum)\n\nCalea de mijloc \n\"Calea de mijloc\" este principiul care stă la baza tehnicilor budiste și a fost descoperită de Buddha înainte de iluminarea sa. Ea poate fi enunțată în moduri diferite:\n este deseori descrisă ca un model pentru practicile non-extremiste, o cale moderată care nu acceptă nici extrema josnică, vulgară a \"indulgenței în plăcerea simțurilor\" (kamasukhallikanuyoga) nici extrema dureroasă a propriei mortificări.\n este uneori descrisă ca o mediere între viziunile din domeniul metafizicii: de exemplu, lucrurile există și nu există în același timp.\n o explicație a condiției Nirvanei, unde toate dualitățile se contopesc și încetează să existe ca entități separate.\n\nRefugiu la cele trei giuvaieruri \n\nRecunoașterea celor patru Adevăruri Nobile și urmarea primilor pași ai \"Căii cu opt brațe\" necesită „refugiul” la cele Trei Giuvaieruri (sanscrită: त्रिरत्न Triratna sau रत्नत्रय Ratna-traya, pali: तिरतन Tiratana) ale budismului. Budismul tibetan adaugă uneori încă un refugiu în persoana învățătorului lama.\n\nCele trei giuvaieruri ale credinței sunt:\n Buddha (Cel trezit) - este un titlu acordat celor care au obținut iluminarea la fel ca Buddha și care îi ajută și pe alții să o obțină. Termenul \"buddha\" mai poate fi înțeles ca înțelepciunea care înțelege Dharma, în această viziune Buddha reprezentând cunoașterea supremă a realității în adevărata sa formă.\n Dharma este învățătura sau legea promovată de Buddha, cuvântul lui Gautama așa cum a fost consemnat în scrierile budiste. De asemenea termenul înseamnă legea naturală bazată pe comportamentul unei persoane și consecințele acestui comportament (acțiune și reacțiune). Poate avea (mai ales în budismul Mahayana) conotația realității ultime.\n Sangha. Acest termen înseamnă literal \"grup\", \"întrunire\", \"congregație\", dar când este folosit în învățăturile budiste se referă la unul din următoarele două tipuri de grupuri: ori comunitatea monahală (bhikkhus, călugării și bhikkhunis, călugărițele) ori totalitatea oamenilor care au atins măcar prima treaptă (Sotapanna) din drumul către iluminare. Conform unor budiști moderni, sangha îi include și pe laicii care au grijă de călugări și pe cei care au acceptat respectarea unei părți din codul monastic, fără a fi încă instituiți cu titlul de călugăr sau călugăriță. Comunitatea budistă ocupă un rol important în mijlocirea eliberării credinciosului.\n\nConform scrierilor, Buddha s-a arătat discipolilor ca un model implorându-le să aibă credință (sanscrită श्रद्धा śraddhā, Pāli saddhā) în exemplul lor de om care s-a eliberat de durere și de pericolul existenței. Dharma însă este cea care conferă credinciosului îndrumări în procesul de alinare a suferinței și de obținere a iluminării. Sangha are un rol important în măsura în care menține, conservă învățăturile autentice budiste și oferă exemple concrete că adevărul răspândit de Buddha este tangibil.\n\nÎn Mahayana există tendința de a-l percepe pe Buddha nu ca un simplu om ci ca o proiecție pământeană a unei entități ce transcende însăși gândirea. În unele sutre din budismul Mahayana Buddha, Dharma și Sangha sunt văzuți ca o singură Ființă: toate trei giuvaierurile îl constituie pe Eternul Buddha. Dincolo de importanța lor în mântuirea de suferință, cele trei giuvaieruri inspiră și o puternică reverență tuturor budiștilor. De exemplu, venerarea lui Buddha ca persoană istorică sau ca entitate apriorică a căpătat de-a lungul timpului numeroase forme, iar transcrierea scrierilor sacre, materializare a Dharmei, este făcută cu evlavie și teamă.\n\nŚīla (comportament virtuos) \nŚīla (sanscrită) sau sīla (pāli) reprezintă educația morală, comportamentul etico-ascetic pe care trebuie să-l îndeplinească credinciosul budist. Este una din cele trei trepte către Nirvana (sila, samadhi și prajna) și a doua dintre \"desăvârșiri\" (pāramitā) și se referă la puritatea în cuvânt, în gândire și faptă. Cele patru condiții ale śīlei sunt castitatea, liniștea deplină, calmul și anihilarea factorilor perturbatori ai pasiunii.\n\nŚīla vizează în general normele de conduită. Există diferite grade ale acestei conduite care corespund \"moralității de bază\" (cele cinci porunci), \"principiilor de bază ale moralei ascetice\" (cele opt porunci), \"monahismului noviciatului\" (cele zece porunci) și \"monahismului\" (Vinaya or Patimokkha). Oamenii de rând acceptă de obicei să își asume respectarea \"celor cinci porunci\" care sunt comune tuturor școlilor budiste. Dacă doresc ei pot alege să se supună \"celor opt porunci\" care au câteva norme adiționale pentru un ascetism de bază.\n\nExprimarea \"celor cinci porunci\" nu folosește o formulă imperativă ca în iudaism sau creștinism, ele sunt simple îndemnuri de a trăi o viață fericită, fără griji, în care meditația se poate desfășura în condiții bune. Cele cinci porunci sunt:\n1. A te abține să iei viața cuiva. (non-violența față de orice formă de viață)\n2. A te abține să iei ceva ce nu ți se cuvine.\n3. A te abține de la o purtare senzuală necuviincioasă. (abstinență de la desfrânare)\n4. A te abține să minți.\n5. A te abține de la consumarea oricărei substanțe care duce la pierderea lucidității minții. (abținerea de la droguri sau alcool)\nÎn cadrul celor opt porunci, a treia poruncă, legată de comportarea sexuală, este mult mai strictă și devine un îndemn către celibat.\nCele trei porunci adiționale sunt:\n6. A te abține să mănânci în momente nepotrivite. (timpul dedicat mesei se întinde de dimineața până la prânz)\n7. A te abține de la dans, folosirea bijuteriilor, participarea la spectacole, atingerea metalelor prețioase, etc.\n8. A te abține de la folosirea unui pat înalt, mare și somptuos.\n\nVinaya este un cod moral specific monahilor. În budismul Theravada, acest cod moral include de 227 de reguli pentru călugări și 311 pentru călugărițe. Conținutul scrierilor Vinaya (vinayapitaka) diferă într-o mică măsură de la o școală la alta, fiecare școală budistă stabilind diferite standarde de aderență la Vinaya. Monahii începători respectă \"cele zece porunci\", care în afară de cele cinci porunci includ:\n6. A te abține să mănânci în momente nepotrivite.\n7. A te abține să cânți, să dansezi, să folosești un instrument muzical sau să participi la programe distractive.\n8. A te abține să folosești parfum, cosmetice sau podoabe.\n9. A te abține să stai pe scaune înalte sau să dormi în paturi somptuase și fine.\n10. A refuza să primești bani.\n\nÎn budismul estic, Mahayana acceptă o nouă Vinaya pentru bodhisattva, având principii etice distincte, cum ar fi abstinența de la carne și încurajarea vegetarianismului. Aceste noi norme sunt conținute într-un text numit Brahmajala Sutra (a nu se confunda cu textul pali cu același nume).\n\nSamadhi/Bhāvana (meditația) \nToate formele budismului sunt de acord că Buddha a promovat două tipuri de meditație: meditația samatha (sanscrită, śamatha) și meditația vipassanā (sanscrită, vipaśyanā). Cu toate acestea, numai meditația de tip vipassanā poate parcurge drumul jñāna (cunoaștere)- prajñā (înțelegere pură) - nirvāna. Meditația samatha urmărește doar obținerea unei stări de liniște și concentrare absolută prin fixarea conștiinței asupra unui obiect sau unei idei, care este extinsă apoi în întreaga ființă.\n\nPentru a realiza desăvârșirea finală a omului și a opri suferința, Buddha recomandă tehnicile yoghine pe care le preia din cultura indiană prebudistă și le îmbogățește. Budismul consideră yoga o adevărată cufundare în spiritul uman. Meditația budistă de tip yoga presupune izolarea, o anume poziție nemișcată a corpului, disciplinarea în mod conștient a gândirii, controlul atent al respirației (pranayama) care trebuie să decurgă în mod regulat, fără a fi însă întreruptă ca în alte exerciții yoga. Următoarea etapă a meditației o constituie dhyāna (ध्यानम्, sanscrită)/jhāna (pali), pătrunderea în sfera suprasensibilului, a inconștientului, contemplația pură. Practicantul se detașează de propriile simțuri și își îndreaptă atenția spre unuia din cele trei caracteristici ale existenței: anicca (impermanența), anatta (non-sineitatea), dukkha (durerea). Apogeul meditației presupune intrarea într-un spațiu aflat la limita dintre conștient și inconștient, o plutire la granița dintre lumea efemeră și Nirvana. Însă această stare nu înseamnă și pătrunderea în Nirvana, deoarece meditația, nesusținută de alte elemente nu este în măsură să realizeze iluminarea. Potrivit unor învățați budiști, cunoașterea sau înțelepciunea (prajñā) este singura care poate realiza desăvârșirea omului și realizarea Nirvanei, fără a se ajuta de tehnicile yoghine.\n\nPrajñā (înțelepciunea) \nPrajñā (sanscrită) sau paññā (pāli) este înțelepciunea capabilă să nimicească suferința și să aducă iluminarea, reprezintă revelația adevăratei înfățișări a realității, revelație care precede accederea în nirvana. De asemenea, prajñā este una din cele șase \"pāramitā\" (perfecțiuni) ale budismului Mahayana și una din cele zece ale budismului Theravada.\n\nInițial, cunoașterea se fundamentează pe învățăturile lui Buddha (dharma), pe citirea studierea și recitarea textelor budiste. Cu toate acestea, cunoașterea trebuie susținută de experiența personală a ființei, prin contactul nemijlocit cu realitatea ultimă. Buddha considera că procesul de \"a cunoaște\" fără \"a vedea\", adică a experia, este lipsit de profunzime, superficial, inutil eliberării. Prajñā este o experiență religioasă, o transformare intrinsecă a omului, o schimbare a conștiinței și de aceea nu poate fi realizată decât experimental și individual. Totodată, prin prajñā se subînțelege anularea unei relații cognitive de tip subiect-obiect; cunoașterea budistă dezvăluie însăși existența în toată plenitudinea ei, care nu se manifestă ca un obiect și transcende orice tip de diferențiere.\n\nConform budismului timpuriu, prajñā parcurge trei forme de cunoaștere: cunoașterea reîncarnărilor precedente, cunoașterea legii karmei ce determină fiecare renaștere și cunoașterea \"celor patru Adevăruri Nobile\" și a \"întinărilor\" sau \"prihănirilor\" (pali: Kilesa, sanscrită: kleśha) care împiedică eliberarea (lăcomia, ura și iluzia).\n\nMesajul social al budismului \nBudismul desființează din start stratificarea socială, ierarhizarea și susține egalitatea oamenilor din punct de vedere moral. Buddha dorea abolirea sistemului de caste prezent în India și nega valorile numelui și al familiei și trăinicia lor . Se promovează nu doar o compasiune (karunā) și o iubire necondiționată față de semeni (pali:mettā; sanscrită:maitrī), ci o identificare a eului cu însăși ființa persoanei iubite. Budismul consideră că egoismul și sentimentul sinelui provin din limitarea denumirii de \"eu\" la propria persoană, și numai prin extinderea termenului asupra lumii înconjurătoare, prin dilatarea granițelor proprii se poate ajunge la iubirea adevărată. Buddha descrie această lărgire a orizontului prin privirea simbolică a celor șase direcții:\n Privind spre est, un copil ar trebui să fie bun cu părinții săi, să îi ajute, să le păstreze tradiția, să fie demn de moștenire și să îndeplinească ritualurile cuvenite la moartea lor. La rândul lor părinții trebuie să îi protejeze, să-i încurajeze în acțiunile benefice, să îi lanseze într-o carieră, să se asigure că au un soț potrivit/o soție potrivită și să le acorde o moștenire bună.\n Privind spre sud un elev trebuie să își respecte învățătorul, să muncească din greu și să fie nerăbdător să învețe. Un învățător trebuie să asigure o educație bună elevului, să se asigure că acesta a înțeles bine informațiile și să-l ajute să își atingă țelurile.\n Privind spre vest un soț trebuie să își trateze soția cu bunătate, să îi fie fidel, să împartă autoritatea cu ea și să îi asigure bunăstarea. O soție trebuie să fie grațioasă, loială și muncitoare.\n Privind spre nord un prieten trebuie să fie generos, protectiv și loial prietenilor săi și să îi ajute la nevoie.\n Privind spre nadir un angajator trebuie să fie bun cu angajații săi, să le distribuie sarcini conform abilităților lor, să le asigure mâncare și plată, să îi ocrotească când sunt bolnavi și să le permită dreptul de a pleca. Un angajat trebuie să meargă la muncă devreme, să plece târziu, să fie cinstit cu angajatorul său și să îi mențină o reputație bună.\n Privind spre zenit un om obișnuit, laicii trebuie să îi respecte pe cei care s-au dedicat vieții spirituale, să fie amabil și binevoitor în faptă, în vorbă și în gând, să le acorde casa lor ca adăpost și să îi aprovizioneze cu cele necesare vieții. De asemenea, un monah trebuie să îi împiedice pe laici de la comiterea păcatelor, să îi încurajeze să fie buni, să propovăduiască dharma, să clarifice mirenilor ceea ce aceștia nu înțeleg din învățăturile lui Buddha, să le arate calea cea dreaptă și să îi iubească nemăsurat de mult.\n\nBudismul nu condamnă acumularea bogățiilor de către oamenii obișnuiți ci chiar o încurajează, cu toate că monahii nu au voie să se atingă de bani sau să se implice în viața economică. Astfel din punct de vedere sociologic putem vorbi de două tipuri de budism: \"budismul nirvanic\" care are ca unic scop eliberarea și detașarea de samsara și \"budismul karmic\" care îndeamnă omul să săvârșească fapte bune pentru ca într-o viață viitoare pozitivitatea karmei să-l situeze într-o poziție mai apropiată de condiția iluminării. Budismul nirvanic încurajează de asemenea faptele bune, dar cere detașarea de rezultatul lor și renunțare ceea ce este inaccesibil pentru unele persoane fără o vocație monahală.\n\nTextele sacre \n\nLiteratura sacrosanctă a budismului cunoaște o bogată varietate, însă niciuna dintre lucrări nu provine de la Buddha însuși. Ea nu reflectă decât învățăturile lui Gautama transmise pe cale orală discipolilor, învățături care au suferit, mai mult sau mai puțin, modificări fiind afectate de amprenta personală a scriitorului. Importanța fiecărui text este dezbătută în cadrul școlilor budiste care le conferă diferite grade valorice; de exemplu, unele grupări consideră anumite texte obiecte religioase, în timp ce altele preferă o percepere scolastică a lor. Nici limba sacră nu este una unitară, scrierile fiind în sanscrită sau pali, sau traduse în chineză, japoneză, tibetană, etc.\n\nScrierile sfinte se divid în două categorii principale: scrieri canonice, care conțin mesajul transmis de religia lui Buddha și scrierile necanonice, adică tratatele doctrinare și comentariile aduse pe marginea lucrărilor canonice. Textele canonice budiste sunt împărțite în trei culegeri voluminoase cunoscute sub numele sanscrit Tripitaka sau pali Tipitaka (\"coșul întreit\" sau \"cele trei coșuri\", în traducere). Conform canonului, după moartea lui Buddha a avut loc primul consiliu budist, condus de călugărul Mahākāśyapa, care avea drept rol stabilirea, clarificarea fundamentelor noii religii: cuvintele \"Celui Iluminat\" (sūtrele sau suttas) și codul monastic (Vinaya). Ananda, cel mai mare discipol al lui Gautama Buddha a fost chemat pentru a expune predicile stăpânului său și, după unele surse a fost și cel care a alcătuit \"abhidhamma\", o colecție de texte analitice ce face parte din canon. Upāli, un alt discipol, a prezentat regulile Vinaya. Mărturiile lor au stat la baza canonului Tripitaka și au format cele trei culegeri:\n Coșul disciplinei (Vinaya Pitaka) ce conține norme de etică religioasă pentru călugări și călugărițe, explicații ale originii și importanței acestor norme, precum și pedepse disciplinare pentru încălcarea lor și povestiri exemplificatoare.\n Coșul povestirilor (sanscrită: Sūtra Pitaka, pali: Sutta Pitaka) conține cuvântările, aforismele și predicile lui Buddha și ale discipolilor săi și spre deosebire de Vinaya Pitaka este importantă nu doar pentru monahi, ci pentru întreaga comunitate budistă.\n Coșul doctrinei (sanscrită: Abhidharma Pitaka , pali: Abhidhamma Pitaka) abordează și clasifică noțiunile centrale ale budismului.\n\nTripitaka nu a fost însă transpusă în formă scrisă în urma primului consiliu budist, ci mult mai târziu, timp în care s-a transmis oral sub formă de cântece religioase. Din acest motiv, atât sūtra cât și vinaya fiecărei școli budiste conțin elemente diferite, aprecieri distincte asupra dharmei, texte cosmologice și cosmogonice, istorisiri asupra vieților anterioare ale lui Buddha, etc., ceea ce înseamnă că această religie nu are un canon unic.\n\nBudismul Theravada și alte școli budiste timpurii consideră că textele din canonul lor conțin adevăratele cuvinte ale lui Buddha. Deși toate școlile vechi își aveau propriul canon, singurul care a rezistat în totalitate în timp este cel al școlii Theravada. Canonul Theravada, cunoscut și cu numele \"Canonul Pali\", după limba în care a fost scris a fost redactat în Sri Lanka, în primul secol î.Hr. și conține în jur de patru milioane de cuvinte. În timp ce adepții Theravadei văd în Canonul Pali autoritatea definitivă și supremă, cei ai Mahayanei i-au diminuat importanța și își focalizează credința și concepția filozofică pe sutrele mahayaniste și pe propriile versiuni ale codului monahal, Vinaya. Sutrele mahayaniste (alcătuite în jurul secolelor II-III d.Hr.) sunt considerate de asemenea de unii credincioși cuvinte aparținând lui Gautama Buddha, însă transmise în secret unor ființe mitologice (ca șerpii mitici nāga) sau provenind de la alți buddha sau bodhisattva. Astăzi există aproximativ șase sute de astfel de sutre, în limba sanscrită sau traduse în chineză sau tibetană. Pentru a diferenția sutrele mahayaniste de cele aparținând Theravadei, cele din urmă mai sunt numite de celelalte școli și agame. Mahayaniștii acceptă atât propriile sutre cât și agamele ca învățături autentice ale lui Buddha, concepute pentru diferite tipuri de persoane și diferite nivele de pătrundere spirituală. Dimpotrivă, credincioșii Theravada aderă exclusiv la Canonul Pali și socotesc sutrele școlii rivale niște lucrări de ficțiune poetică, nicidecum cuvintele lui Buddha. Theravadinii sunt convinși că prin canonul lor Buddha și-a exprimat ultimele cuvinte și că nu mai este nevoie de nici o completare pentru a întregi religia; de aceea orice text care se pretinde a aparține lui Buddha și care nu figurează în canon sau în comentariile theravadine aferente este privit cu scepticism și respingere totală.\n\nPentru mahayaniști, agamele sunt importante într-o anumită măsură, conțin teorii de bază, substanțiale, deși sutrele Mahayana articulează doctrinele înalte, profunde transmise de Gautama și necesare celor ce urmează calea binecuvântată de bodhisattva. Această cale nu are la bază doar dorința de eliberare a propriei persoane, ci însăși preluarea misiunii lui Buddha de a elibera toate ființele de suferință. De aceea această ramură religioasă a preluat numele de Mahāyāna (literal, Marele Vehicul), unde atributul \"mare\" are o conotație specifică acestui tip de budism - începând cu vastitatea jurământului unui bodhisattva de a lupta în toate vremurile ce vor veni pentru toate ființele aflate în durere, cu dimensiunea simbolică a sutrelor mahayaniste, cu infinitatea viețuitoarelor care caută să fie salvate și sfârșind cu dobândirea finală de către bodhisattva a \"Marelui Sine\" (mahatman) în sfera \"Marii Nirvana\" (mahanirvana). Pentru theravadini însă, pretinsa \"măreție\" a sutrelor mahayaniste nu le confirmă și veridicitatea.\n\nÎn ceea ce privește comentariile aduse textelor sacre theravadiene, ele datează încă din secolul al IV-lea î.Hr. și au o importanță imensă pentru că ajută la reconstituirea unor lucrări mult mai vechi. Cel mai important și mai activ învățat din această perioadă este considerat Buddhaghosa, căruia i se atribuie niște comentarii ale Vinayei-Pitaka și Suttei-Pitaka. Budismul Mahayana se bucură de lucrările unor erudiți budiști ca Nagarjuna (cca. 200 d.Hr.), fondatorul școlii Madhyamika și Asanga (sec. al IV-lea d.Hr.), un exponent al școlii Yogācāra.\n\nSpre deosebire de multe alte religii, budismul nu are un text central care să fie reprezentativ pentru toate tradițiile și diviziunile. Diversitatea și complexitatea canoanelor budiste au fost considerate de mulți (printre care și reformatorul social Babasaheb Ambedkar) ca reprezentând o barieră în înțelegerea filozofiei acestei religii. De-a lungul timpului, au existat multe încercări de a sintetiza un singur text care să înglobeze principiile budismului. În tradiția Theravada au existat niște așa-numite \"texte de studiu\" sau \"manuale\" pentru călugării novici, care sintetizau și sistematizau învățăturile lui Buddha prin condensarea într-un singur volum a mai multor texte canonice sau explicative. Mai târziu, în Sri Lanka, Dhammapada a fost susținută ca o scriere unificatoare a Theravadei.\n\nÎn anii 1920, Dwight Goddard a adunat o serie de texte budiste și scrieri clasice ale filozofiei Orientului Extrem, cum ar fi Tao Te Ching, formând o lucrare numită Biblia budistă. Mai recent, Dr. Babasaheb Ambedkar a încercat să creeze un document ce combină principiile budiste prin “Buddha și Dhamma sa”. . Alte asemenea eforturi au persistat până astăzi, cu toate că momentan nu există niciun text acceptat în unanimitate ca fiind centrul tradițiilor budiste.\n\nDeși toate școlile timpurii ale budismului își aveau propriul canon, singurul care a rezistat în totalitate în timp este cel al școlii Theravada.\n\nIstorie \nTradiția spune că la scurtă vreme de la moartea lui Buddha (aprox. 483 î.Hr.) și intrarea acestuia în parinirvāna (pali: parinibbāna, \"stingerea totală\") s-a convocat Primul Conciliu budist care a fixat, în mod oral, Vinaya-Pitaka și Sutra-Pitaka. Acesta a fost organizat la Rajagriha de către Mahākāśyapa, un discipol al lui Buddha. În secolul următor, pe măsură ce comunitatea budistă Sangha a continuat să se extindă, a apărut o controversă în jurul celor zece puncte de disciplină monastică. Al doilea Conciliu budist (care s-a produs la aproximativ o sută de ani de la moartea lui Gautama) a fost ținut la Vaisali și a avut ca rol rezolvarea acestei dispute. În cele din urmă, toți membrii consiliului au fost de acord ca cele zece puncte să rămână nemodificate.\n\nLa puțin timp însă după această hotărâre, Sangha a început să se dividă în grupuri separate. Nu se știe cu exactitate când a survenit schisma; unele izvoare cum ar fi Dipavamsa din tradiția pali o plasează imediat după cel de-al doilea consiliu. Tradiția budistă Sarvastivada identifică schisma în vremurile regelui Așoka (268-234 î.Hr.), în timp ce Mahasanghika susține că aceasta a fost provocată mult mai târziu, în jurul anului 100 î.Hr. Cert este că principalele cauze ale rupturii au fost divergențele de percepere a regulilor călugărești. Astfel comunitatea s-a împărțit în două fracțiuni: sthaviravadini (theravadini) sau cei care se considerau ortodocși și loiali vechilor norme riguruase legate de învățăturile lui Buddha și mahāsānghikași (partizani ai școlii Mahāsānghika), care abordau o viziune liberală și permisivă asupra dogmei și a monahismului.\n\nEdictele din vremea regelui Așoka consemnează un nou conflict de ordin religios, cu prilejul căruia are loc un nou consiliu, cel de-al al treilea, la Pataliputra, aproximativ în anul 250 î.Hr., la 236 de ani de la moartea lui Buddha. Dirijat de Moggaliputta Tissa și întrunind în jur de o mie de călugări (printre care se zice că s-ar fi numărat însuși Așoka, în calitate de monah), consiliul a stabilit sthaviravadismul (budismul theravada) ca singura formă ortodoxă și nu a aceptat niciun compromis în favoarea dizidenților religioși, care expulzați fiind din cadrul Sanghăi, au fost catalogați drept eretici. O altă realizare a consiliului a fost întregirea Canonului Pali prin adăugarea textului Abhidammam Pitaka. Tot în această perioadă, din cercul sthaviravadinilor se mai desprinde o nouă grupare, cea a sārvāstivadinilor.\n\nImediat după aceste schisme, școlile budiste au început să alcătuiască o Abhidharma/Abhidhamma, adică o colecție de lucrări filozofice. Versiuni asemănătoare acestui tip de scriere au existat probabil și în timpul lui Buddha, însă concepute sub forma unor liste. Evoluția budismului însă, a dus la încadrarea conceptelor cuprinse în acele liste într-o lucrare mult mai voluminoasă și mai sistematică, într-o nouă Pitaka: Abhidhamma Pitaka. Unii academicieni moderni numesc această etapă \"budismul Abhidhamma\". Cu toate acestea, unele școli, Mahasamghika de exemplu nu au o Abhidhamma Pitaka, fapt ce se află în conformitate cu refuzul lor de a aduce adăugiri canonului.\n\nStingherită de numeroasele schisme, răspândirea budismului a decurs lent până în perioada împăratului mauryan Așoka, care fiind un susținător public al acestei religii a avut o importanță incomensurabilă în istoria acesteia. Având pentru lumea orientală un rol asemănător cu cel al lui Constantin cel Mare față de Europa și creștinism, Asoka a îmbrățișat budismul, ridicându-l la statut de credință imperială și a păstrat în același timp o atitudine tolerantă în raport cu celelalte confesiuni. Vrând să unifice subcontinentul indian și restul Asiei de Sud sub o singură religie, împăratul mauryan a construit numeroase mănăstiri și stupe (în jur de optzeci de mii îi sunt atribuite în prezent), a protejat călugării și a trimis misionari în întreaga lumea. O orientare a misiunilor a fost înspre vest, înspre teritoriile iraniene, Siria, Afghanistan, Egipt, Cirene, Macedonia și Epir, iar alta s-a concentrat în sudul peninsulei, anume Sri Lanka și Maldive. Cele două incursiuni misionare au avut ca efect pe de-o parte final izbucnirea budismului în China și de cealaltă parte, transportarea budismului theravada în afara teritoriului originar, răspândirea lui în zona insulară a Oceanului Indian (inclusiv Sri Lanka) și de-a lungul coastelor sud-est asiatice. Pe teritoriul Indiei, Asoka a răspândit religia în Mysore, Kashmir, Maharashtra, Varanasi și Himalaya.\n\nEpoca lui Asoka marchează prima emanație a învățăturilor budiste dincolo de teritoriile indiene. Conform edictelor lui Așoka, au fost trimiși emisari cu precădere în teritoriile învecinate Imperiului Seleucid și în regatele elenistice din bazinul mediteranean. Aceasta a favorizat, un secol mai târziu, apariția monarhilor budiști vorbitori de limbă greacă din Regatul Indo-Grec și dezvoltarea artei greco-budiste din Gandhāra. În tot acest timp, budismul a fost expus atât influențelor grecești și persane cât și celor ale religiilor indiene non-budiste.\n\nDupă moartea lui Asoka, Imperiul Maurya cunoaște o perioadă de regres și începe să se destrame. De asemenea, budismul suferă noi sciziuni nu doar în grupurile \"ortodoxe\", ci chiar și în noile școli. Teritoriile septentrionale ale fostului imperiu revin dinastiei Sunga ai cărei membri erau adepți vehemenți ai hinduismului și doreau resuscitarea practicilor vedice. Evoluția budismului în India nu este însă atenuată nici de amplul proces de sectarizare, nici de persecuțiile regelui Pushyamitra Sunga (185-151 î.Hr.), cel mai proeminent membru al noii dinastii, contra credincioșilor budiști. Mărturie a rezistenței și a redutabilei activități religioase o reprezintă numărul mare de monumente budiste înălțate în perioada ce a urmat anilor 200 î.Hr.\n\nTot în acest timp, regii greci din Bactriana și-au instalat controlul asupra Pakistanului de astăzi și a unor zone nordice ale Indiei (Malwa, Bihar și Rajastahn). Se știu puține despre activitatea socială și religioasă ale conducătorilor greci, însă e posibil ca unii din ei să fi renunțat la religiile proprii în favoarea budismului. Un exemplu concret este regele Menandru care domnea peste Punjab și care a rămas imortalizat în faimosul text din limba pali, Milinda-Panha, purtând o discuție despre filozofia budistă cu călugărul Nāgasena.\n\nDupă Sunga a urmat perioada dinastiei Satavahana care și-a instalat conducerea peste India centrală, Andhrapradesh și Maharashtra între anii 200 î.Hr. și 250 d.Hr. La fel ca exponenții dinastiei precedente, satavahanienii au fost cârmuitori brahmanici, dar au manifestat mai multă toleranță celorlalte religii. Sub egida lor, hinduismul și budismul s-au dezvoltat și au coexistat pacific. Prin numeroase donații din partea dinastiei unele centre budiste din regiunea Andhrapradesh ca Amaravati și Nagarjunakonda au ieșit în evidență.\n\nApariția Mahayanei \n\nNimeni nu cunoaște în prezent originile geografice precise ale școlii budiste Mahayana. Este plauzibil ca diversele elemente ale Mahayanei să se fi dezvoltat în mod independent începând cu secolul I î.Hr., fiind inerente la început câtorva secte de mică dimensiune de pe teritoriul nord-vestic al Indiei (adică din Imperiul Kushan sau actualul Pakistan), din perimetrul Imperiului Satavahana, de pe coasta vestică din apropierea orașului Bharukaccha (Bharuch) sau în proximitatea unor zone cavernoase ca Ajanta și Karli. Cuvântul \"Mahayana\" (Marele Vehicul) a fost conceput de adepții acestei noi direcții religioase și intră în contrast cu numele peiorativ \"Hinayana\" (Micul Vehicul), cu care mahayaniștii numesc vechile școli budiste, inclusiv Theravada. Cea mai simplă descriere a celor două \"Vehicule\" este cea oferită de călătorul chinez I-ching care observă că cei care \"venerează bodhisattva și citesc sutre mahayaniste sunt numiți mahayaniști, iar cei care nu - hinayaniști\"; cu alte cuvinte, budiștii Mahayana au propriile scrieri sacre, neincluse în canonul hinayanist și adoră ființe supraomenești aflate într-o stare a existenței imediat inferioară stării de Buddha, ființe numite bodhisattva și care diferă destul de puțin de zeitățile indiene. Se mai pot adăuga multe caracteristici descrierii lui I-Ching, dar acestea nu pot fi universal valabile deoarece cele două \"Vehicule\", deși divergente în zone complet separate geografic (ca în cazul Sri Lanka - Japonia), au intrat în simbioză și au făcut schimburi de elemente religioase în ariile de contact ca India și China. Cu toate acestea, Mahayana s-a bucurat de o popularitate mai mare decât Theravada, fiind mai puțin monastică și mai mult dedicată ființei, sentimentului. În timp ce Hianyana era conservatoare și rigidă în dogme, Mahayana se înfățișa mai cordială în ceea ce privește caritatea, mai personalizată în devoțiune, mai adaptabilă în condițiile istorice, și mai ornamentată, mai abundentă în artă, literatură și în ritualuri. De asemeni, budismul Mahayana aduce un element inedit, care reprezintă chintesența acestei școli, și anume bodhisattva, omul iluminat care renunță la intrarea imediată în Nirvana și se dedică salvării lumii de la suferință. Termenul \"bodhisattva\" nu a apărut însă odată cu mahayanismul, ci există chiar și în budismul primar, desemnându-l pe Gautama Buddha în viețile anterioare și în perioada ce precede iluminarea sa. Mahayana a preluat termenul, i-a accentuat semnificația, cerând în final fiecărui credincios să urmeze calea \"bodhisattva\". \n\nTradiția budistă asociază apariția Mahayanei cu domnia lui Kanishka (aprox. 78-123 d.Hr.), unul din cei mai importanți regi ai imperiului Kushan. Acesta stâpânea nord-vestul Indiei, Kashmirul și Afghanistanul și a fost un important promotor al budismului, performanțele sale fiind comparabile cu cele ale lui Asoka. În jurul anului 100 d.Hr. Kanishka reunește cel de-al patrulea consiliu budist în Kashmir sau după alte surse, în Jullundhar (Jalandhara). Theravadinii nu recunosc acest consiliu. Unul din motive este faptul că membrii consiliului nu se ghidează doar după Canonul Tripitaka, ci adoptă noi scrieri de natură mahayanistă, cele mai notabile fiind Lotus Sutra, Sutra Inimii în variantă mai veche și Amitabha Sutra, precum și principii fundamentale ale unei doctrine bazate pe salvarea tuturor ființelor. Un alt concept adoptat în consiliu este cel conform căruia ființele buddha și bodhisattva sunt întrupări ale unei entități transcendente Buddha-dhatu (principiul lui Buddha). Buddha-dhatu este un element intangibil, nevăzut, aflat în cele mai pure adâncimi ale subconștientului, prezent în absolut fiecare viețuitoare și care își exercită chemarea spre a te ilumina și a deveni un buddha, este o potență eternă, un impuls spre salvare. Noile texte sacre erau scrise în sanscrita budistă hibridă sau în pracrită (sanscrita vulgară). Din acel moment, în decurs de câteva secole, Mahayana se va dezvolta și se va răspândi din India spre Asia de Sud-Est și către nordul Asiei Centrale, apoi ajunsă în est, în China, va fi asimilată lingvistic. Din China, budismul Mahayana va fi transmis în Coreea, Vietnam și în final, în Japonia în 538 d.Hr. Est-asiaticii vor continua să adauge sutre proprii și comentarii la Canonul Mahayanist. Astăzi cel mai bogat canon budist Mahayana este scris în limba chineză.\n\nBudismul Mahayana a căpătat o bază filozofică solidă datorită lui Nāgārjuna (cca. 150–250 d.Hr.), unul din cei mai influenți învățați ai mahayanismului. Respingând complet ideile școlii Sarvāstivāda, el consideră că natura factorilor de existență este constituită din śūnya (vacuitatea) și alte două elemente-cheie ale doctrinei budiste, anātman (non-sineitatea) și pratītyasamutpāda (legea condiționismului). Școala fondată de Nagarjuna este Madhyamaka.\n\nDupă sfârșitul dominației Imperiului Kushana, budismul s-a dezvoltat sub dinastia Gupta (între sec. al IV-lea și al VI-lea). În această perioadă se înființează și centre mahayaniste de învățământ, cel mai important fiind Universitatea Nālandā din nord-estul Indiei. Învățăturile Sarvāstivādei, aspru criticate de Nagarjuna au fost reformulate de învățați ca Vasubandhu și Asanga și incorporate într-o nouă școală, Yogācāra (sanscrită, practicile yoga). În timp ce Madhyamaka afirmă că nu există un adevăr ultim, (cu alte cuvinte, adevărul ultim este vidul (śūnya)), Yogācāra consideră că numai mintea este ultimul adevăr existent. Aceste două școli de gândire, aflate când în sinteză, când în opoziție, reprezintă temelia teologiei Mahayana în tradiția indo-tibetană.\n\nApariția Vajrayanei \nÎnvățăturile ezoterice ale Vajrayanei au apărut mult mai târziu (mai exact, prin sec. al VII-lea d.Hr.) decât celelalte învățături budiste, deși se spune, în tradiția tibetană, că și ele provin de la Gautama Buddha. Budismul tantric, cum mai este numită Vajrayana, împarte multe similitudini cu tantrismul hindus, dar a preluat și o mare parte a filozofiei mahayaniste. Chiar Mahayana prezenta din secolul al IV-lea unele tendințe tantrice manifestate prin formule magice și ritualuri populare. Practicile, scrierile și teoriile Vajrayanei s-au transmis în China, Tibet, Nepal, Maldive, Indochina și Asia de Sud-Est. În India, Vajrayana a reușit să obțină stabilitate în Bihar și Bengal. Un centru important îl constituia Universitatea Nālandā care inițial doar a urmărit și nu a produs mișcările tantrice, pentru ca apoi să devină un promotor al acestui tip de budism până în secolul al XI-lea. Începând cu secolul al XIII-lea, tantrismul budist din India a suferit o regresiune, la fel ca întreg budismul indian. Sub presiunea armatelor islamice, Vajrayana din India a fost absorbită de tantrismul hindus, iar spațiul ei de dezvoltare s-a mutat în Tibet, unde s-a conservat până astăzi. Cu toate acestea tantrismul budist indian diferă de cel tibetan în anumite privințe.\n\nDeclinul budismului în India \nUnii călători chinezi care au făcut incursiuni până în India între secolele al IV-lea și al VII-lea d.Hr. au contribuit prin descrierile lor la determinarea schimbărilor petrecute în cadrul budismului indian. De exemplu, Fahsien relatează progresele budismului între 399-413, în timp ce două sute de ani mai târziu, I Ching și Hsuan-Chang constată o decădere uimitoare a acestei religii. Regresul este explicat în parte de numeroasele invazii din exterior cât și de asimilarea budismului în hinduism nu doar datorită unei relative asemănări a doctrinei, ci și pentru facilitățile pe care un om obișnuit le avea în societatea indiană dacă era hindus. Atacurile cuceritorilor musulmani și persecuțiile acestora au reprezentat lovitura finală a budismului retezând orice șansă de renaștere. Călugării budiști au fost uciși sau goniți în Nepal sau Tibet, mănăstirile au fost prădate, bibliotecile au fost arse, iar multe din lăcașurile religioase au fost distruse. Când Imperiul Britanic a ocupat India, budismul dispăruse complet de pe teritoriul ei.\n\nPrincipalele tradiții \nCel mai comun mod de a împărți școlile budiste este prin studierea limbilor canoanelor existente (majoritatea scrise în pali, tibetană, mongolă sau chineză, deși există și texte arhaice scrise în sanscrită și sanscrită budistă hibridă). Această diviziune este utilă pentru scopurile practice, dar nu corespunde în totalitate cu împărțirea filozofică sau doctrinară a budismului. În ciuda numeroaselor diferențe, ramurile budiste au și puncte comune:\n Toate îl acceptă pe Buddha ca pe un învățător.\n Toate au adoptat Calea de mijloc, Legea condiționismului, Cele patru adevăruri nobile și Calea cu opt brațe.\n Toate cred că atât membrii laicatului cât și călugării pot să urmeze calea spre iluminare (bodhi).\n Toate consideră statutul de Buddha ca fiind cea mai importantă dobândire.\n\nBudismul sudic (Theravada) \n\nÎn jurul anului 250 î.Hr., datorită apariției unor păreri contradictorii privind religia, regele Asoka alcătuiește cel de-al treilea consiliu budist menit să pună ordine în cadrul comunității și să producă un text definitiv al cuvintelor lui Buddha. Condus de Moggaliputta Tissa, consiliul include printre scrierile sacre și Kathavatthu, un text care combate școlile dizidente și nu le consideră cu adevărat budiste. Cu această ocazie, budiștii ortodocși ai școlii sud-indiene Vibhajjavāda susțin că primul pas spre eliberare se realizează prin experiență proprie și raționament critic și nu prin credință oarbă. Vibhajjavāda va suferi treptat o prăbușire în India, dar ramura sa din Sri Lanka și Asia de Sud-Est supraviețuiește și astăzi sub numele Theravada. Scripturile sale, Canonul Pali, vor fi scrise în insula Ceylon (Sri Lanka) în ultiul secol î.Hr. Theravadinii afirmă că școlile rivale Sarvāstivada și Dharmaguptaka au fost reprobate de consiliu, cu toate că Dharmaguptaka este considerată de unele surse chiar o grupare inerentă Vibhajjavadei. Aceste două școli și-au exercitat influența în nord-vestul subcontinentului și în Asia Centrală și este foarte probabil ca ele să fi contribuit la apariția Mahayanei, învățăturile lor fiind conservate de școlile mahayaniste.\n\nMult timp tradiția Theravada a crezut că limba pali, limba canonului, este identică cu māgadhī, dialectul estic al regatului Magadha, vorbit de Buddha. Cu toate acestea, comparațiile lingvistice dintre limba pali a Canonului și Edictele lui Asoka nu confirmă ipoteza, ci dimpotrivă relevă diferențe semnificative. Cea mai mare similitudine între cele două limbi este găsită într-o formă contaminată de dialect a Edictelor și scrisă pe o rocă din Gujarat, în apropierea Munților Girnar.\n\nCuvântul „Theravada” provine din pali și se traduce prin \"Doctrina celor Bătrâni\" sau \"Doctrina Antică\". Budismul theravadin încurajează fructificarea facultăților mentale, dezvoltarea sănătoasă a minții și cere ocolirea factorilor care ar putea tulbura luciditatea ei (ca alcoolul sau substanțele halucinante). Metoda de controlare a conștiinței și de antrenare a minții este meditația. Scopul practicilor este atingerea Nirvanei/Nibbanei, cel mai înalt nivel spiritual, și eliberarea de suferință. Învățăturile Theravadei spun că experiența suferinței este cauzată de pângăririle minții: lăcomia, aversiunea și amăgirea (iluzia), iar libertatea poate fi obținută prin aplicarea celor patru adevăruri nobile și în special a căii cu opt brațe. Școala Theravada își bazează doctrina exclusiv pe Canonul Pali și pe comentariile acestuia. Colecțiile Sutta și Vinaya ale Canonului sunt considerate de cercetătorii moderni cea mai timpurie variantă a literaturii budiste și sunt acceptate ca fiind autentice de toate ramurile budismului.\n\nBudismul Theravada este răspândit astăzi în formă majoritară în Sri Lanka, Myanmar (Birmania), Laos, Thailanda și Cambogia și în mici porțiuni din China, Vietnam, Bangladesh și Malaysia. Este în continuă creștere în Europa și America.\n\nBudismul estic (Mahayana) \n\nMahayana (Marele Vehicul) este o credință dimensionată la nivel cosmic (de aici și atributul \"mare\") și s-a născut prin adoptarea unor texte adiționale despre care se spune că depășesc sensul canonului originar Tripitaka. Mahayana trece peste idealul theravadin al lepădării durerii și al revelației personale a arhaților; ea îl înalță pe Buddha la statutul unei divinități eterne, omniprezente și omnisciente și creează un panteon de ființe cvasi-divine, bodhisattva, care se dedică autoperfecționării, înțelepciunii supreme și izbăvirii întregii lumi (oameni, animale, spirite și zei). Prin renunțarea la Nirvana imediată, bodhisattva își însușeșteo misiune mesianică. Mahayana face din Buddha un om-zeu idealizat și din bodhisattva o excelență universală. Ideologia acestei ramuri a budismului se opune concepției theravadine care lasă să se înțeleagă că iluminarea este un proces personal, individualizat, chiar egocentric, ci vrea să reverse asupra lumii întregi taina revelației.\n\nBudismul mahayanist se fundamentează pe compasiunea infinită și universală (maha-karuna) a non-egoului și pe voința (bodhicitta) unui bodhisattva de a obține \"trezirea minții\" (caracteristică stării de Buddha) și cunoașterea necesară conducerii ființelor spre Nirvana. Alte elemente constitutive ale doctrinei sunt vacuitatea sau vidul (sunyata), dezvăluirea interioară a unei spiritualități perfecte (prajnaparamita; în traducere: \"perfecțiunea înțelepciunii\") și Buddha-dhatu (embrionul nemuritor, tathagatagarbha, al învățăturii budiste moștenit de fiecare ființă). Conform sutrelor mahayaniste, învățăturile despre tathagatagarbha reprezintă apogeul dharmei budiste, cea mai înaltă reprezentare a Adevărului. Mahayana poate uneori transmite o viziune mistică asupra lui Buddha și a Dharmei sale și poate contura o formă de panteism aflat în straturile mintale, cognitive.\n\nPe lângă canonul Tripitaka, un număr considerabil de sutre reinterpretează într-un mod original doctrina primară a budismului. Varietatea acestor surse va duce însă la dezacorduri privind gradul de autoritate pe care îl ocupă.\n\nBudismul Mahayana cuprinde două categorii: budismul estic și budismul nordic. Cu toate acestea, există o tendință de a asocia Mahayana doar cu budismul estic și de a considera budismul nordic, care integrează elementele tantrice ale Vajrayanei, o ramură separată. Într-adevăr cele două tipuri de budism diferă foarte mult. \n Budismul estic este practicat în China, Japonia, Coreea, Singapore, o parte din Rusia și majoritatea Vietnamului.\n Budismul nordic este practicat în Tibet, regiunea Himalayană și Mongolia și va fi tratat în acest articol mai jos, separat de Mahayana.\n\nBudismul nordic (Vajrayana) \n\nDeși se bazează foarte mult pe sistemul doctrinar al Mahayanei, budismul tibeto-mongolez este deseori numit Vajrayāna sau „Calea de Diamant” (alte nume alternative sunt Mantrayāna, Tantrayāna, budismul tantric sau budismul ezoteric). Această ramură religioasă acceptă toate conceptele de bază ale Mahayanei, cum ar fi vacuum-ul (sunyata) și adevărata ființă a lucrurilor (tathata), dar include de asemenea o gamă largă de tehnici spirituale făcute să intensifice viața spirituală budistă. O componentă specifică Vajrayanei este acumularea de energie fizică și psihică cu scopul dezvoltării capacităților conștientului și ale celor de concentrare. Aceste stări profunde sunt capabile să conducă eficient omul până la condiția de Buddha. Folosind aceste tehnici se spune că un budist poate atinge condiția de Buddha timp de o viață sau, mai puțin, doar pentru trei ani. Prin meditație se spune că practicantul se unește cu universul, prin identificarea consubstanțialității lui cu restul lumii. De asemenea el identifică o legătură cu ființele superioare ca buddha și bodhisattva și împrumută forțele supranaturale a acestora pentru a înlesni revelația. Meditația este ajutată de diferite elemente magice: formule sacre (mantra sau dharani) care sunt ori nume de zei, ori silabe (bija) sau cuvinte simbolice, ce trebuie rostite în mod repetat, mișcări ritualice ale mâinii (mudra) și diferite pictograme circulare și diagrame (mandala) desenate pe pânză, piatră, metal sau pământ, folosite pentru sporirea concentrării.\n\nO altă particularitate semnificativă a Vajrayanei este autoritatea unui lama, un maestru spiritual asemănător guru-ului din hinduism. Vajrayana se bazează pe relația intimă, imediată dintre învățător și discipol, pe revelarea tantrelor de către un maestru în urma unul proces inițiatic. În ceea ce privește scripturile, Vajrayana recunoaște atât scrierile theravadine cât și pe cele mahayaniste, dar le încununează cu o colecție de tantre budiste, dintre care unele sunt incluse și în literatura budistă chineză sau japoneză.\n\nSituația prezentă a budismului \n\nNumărul actual al budiștilor variază între 230 și 500 de milioane, cu toate că suma de 350 de milioane este în general acceptată ca fiind cea mai verosimilă. Această discrepanță de date demografice se datorează faptului că în multe țări credincioșii își exprimă adeziunea atât budismului cât și unor credințe populare (sau chiar altor religii), oscilând între practicile celor două tipuri de sisteme religioase sau îmbinându-le. Astfel există \"budism thailandez\", \"budism sri-lankez\", \"budism singalez\", etc., considerate de unii coruperi ale budismului primar. De asemenea, unii credincioși fac greșeli de interpretare ale acestei religii fie pornind de la lucrările sacre și neglijând punerea lor în aplicație, fie dezvoltându-se practic fără a avea o bază canonică. Cu toate acestea, numărul aderenților este considerabil plasând budismul pe poziția a patra în clasamentul celor mai însușite religii după creștinism, islam și hinduism.\n\nBudismul nu are o limbă sacră comună pentru toate formele sale: theravadinii utilizează texte din limba pali, budiștii est-asiatici folosesc chineza, iar budiștii tibetani tibetana. Odată ajunse în Occident, învățăturile celor trei ramuri ale budismului și scrierile sacre sunt transpuse în limbile locale.\n\nBudismul în diferite regiuni\n\nBudismul în Sri Lanka \n \n\nFiind țara unde budismul a avut cea mai mare longevitate și unde și-a conservat cel mai mult timp statutul de religie a majorității, Sri Lanka a îmbrățișat această credință încă din secolul al II-lea î.Hr. conform unor cronici ca Dipavamsa în urma acțiunilor misionare ale călugărului Mahinda, fiul lui Asoka. Astăzi 70% din populație este budistă, cei mai mulți dintre ei fiind adepții ramurii Theravada, care de altfel are și o bogată tradiție în această insulă. Canonul Pali de exemplu, autoritatea supremă a theravadinilor, a fost transpus în formă scrisă în Sri Lanka în jurul anilor 30 î.Hr. O legendă spune că Sanghamitta, fiica lui Asoka a adus pe insulă o ramură din Copacul Iluminării (sau Copacul Bodhi), a sfințit locul și a plantat-o la Anuradhapura.\n\nBudismul în Tibet \nBudismul pătrunde prima dată în Tibet în secolul al V-lea e.n., sub forma unor scrieri religioase în sanscrită, și începând cu acest moment numeroși misionari indieni și chinezi vin și se concurează în munca lor de răspândire a religiei budiste în Tibet, însă interesul pentru această religie rămâne aproape inexistent până în momentul când, în secolul al VII-lea, aceste scrieri budiste sunt în fine traduse din sanscrită în limba locală, la cererea liderului local Songtsen Gampo, care manifesta un interes particular pentru această religie. Tibetul devine din acest moment un stat expansionist, Songtsen Gampo luând titlul de împărat al noului Imperiu tibetan, constituit prin numeroase cuceriri (Songtsen Gampo invadează chiar și China, declarând asediu capitalei imperiale chineze a vremii (Chang'an, azi Xian), fapt care duce la decizia chinezilor de a încheia o alianță de stat, prin trimiterea prințesei Weng Cheng în Tibet, pentru căsătorie cu împăratul tibetan deja poligam, Songtsen Gampo.\nBudismul tibetan se diferențiază foarte mult de celelalte forme ale budismului. Fiind tradițional afiliat Mahayanei prin scopul de a obține condiția de buddha pentru a elibera semenii de suferință, el cuprinde și ritualurile magice și ezoterice ale Vajrayanei. Legendele spun că elementele budiste au pătruns în Tibet în timpul „celui de-al 28-lea rege”, Thothori Nyantsen (sec. al V-lea), care se pare că a fost un conducător local din valea Yarlung. Istoria legendară relevă multe aspecte inedite, miraculoase, în timpul domniei acestei căpetenii (de exemplu, se spune că din cer cădeau volume sacre, lovind acoperișul regelui), dar e posibil ca aceste mituri să aibă și un suport real: venirea misionarilor budiști. O altă legendă, mult mai celebră spune că budismul a fost reintrodus, după apostazia tibetanilor, în secolul al VIII-lea de către legendarul Padmasambhava, considerat a fi patronul spiritual al Tibetului.\n\nBudismul în China \n \n\nBudismul a pătruns în China la puține secole de la decesul lui Buddha, într-o perioadă când taoismul și confucianismul dominau acest teritoriu asemănător Indiei prin vastitate și diversitate culturală. La început nu a acaparat mulți adepți în China, însă începând cu secolul al II-lea d.Hr. își lărgește comunitatea datorită unor oarecare similarități cu taoismul și a ușurinței cu care învățăturile erau receptate. Astăzi China are cel mai mare număr de adepți ai religiei budiste (deși greu de stabilit, numărul s-a aproximat la cca. 102 milioane ), majoritatea fiind mahayaniști: cei din est sunt \"budiști est-asiatici\" sau \"mahayaniști chinezi\", iar cei din centru, din nord și din Tibet sunt \"budiști tibetani\" sau \"mahayaniști tibetani\". Instaurarea comunismului în China și Tibet a împiedicat dezvoltarea liberă a acestei religii prin închiderea mănăstirilor și abolirea oricăror forme de ceremonii religioase publice.\n\nBudismul în Thailanda \n\nCu 95% din populație împărtășind credința budistă, Thailanda este țara în care această religie are cea mai mare densitate demografică. Budismul thailandez este theravadin, dar integrează și elemente regionale folclorice cum ar fi venerarea strămoșilor. Se prezumă fără dovezi concrete că budismul a pătruns pentru prima oară în această zonă în secolul al III-lea î.Hr. mulțumită misionarilor regelui Asoka. Arhitectura religioasă se caracterizează prin stupe înalte poleite cu aur. Ca în majoritatea țărilor theravadine, budismul în Thailanda este reprezentat de autoritatea călugărilor, care până în a doua jumătate a secoului al XX-lea, își începeau vocația la opt ani slujind la un templu ca dek wat (\"copil de templu\"). Principalul motiv pentru a deveni un dek wat este de a acumula o educație de bază prin citirea, scrierea și memorarea textelor sacre cântate în diferite ritualuri. De aceea templele rurale (wat) au servit ca o structură de bază în instruirea elementară a populației. Astăzi ele cedează teritoriu aparatului educațional condus de guvern deși încă își exercită dominația cu pregnanță în unele zone. \nÎn decursul istoriei thailandeze educația, considerată elementul cheie al siguranței și dezvoltării naționale, s-a aflat exclusiv în mâinile călugărilor budiști. Mănăstirile budiste (numite wat) au înființat școli pe domeniile lor, iar călugării, pe lângă îndatoririle lor religioase, predau tinerilor localnici cititul, scrisul, aritmetica, precum și alte materii. În prezent există peste 30 000 temple, majoritatea cu propria lor școlă, răspândite pe întreg teritoriul regatului.\n\nÎn Thailanda modernă școlile sunt de stat, de templu sau private. Școlile private sunt de trei feluri: thailandeze - cu predare exclusiv în limba thailandeză, bilingve - cu predare în limbile thailandeză și engleză și internaționale - cu predare în limba engleză. Majoritatea școlilor private angajează profesori străini pentru a preda limbi străine, cum ar fi engleza, chineza, japoneza și franceza.\n\nBudismul în Japonia \n \n \nBudismul Mahayana a fost adus în Japonia din Coreea în secolul al VI-lea d.Hr ca o consecință a contactelor cu lumea central-asiatică prin Drumul Mătăsii. S-a impus rapid în arhipelag datorită voluminosului canon religios, a corpului doctrinar elaborat, a clerului bine organizat și a tradiției înfloritoare în artă și arhitectură, caracteristici de care credința autohtonă japoneză, șintoismul, ducea lipsă. Superioritatea netă a budismului nu a exclus o simbioză cu religia tradițională, ci dimpotrivă, Buddha a devenit în scurt un zeu șintoist (kami). Budismul japonez a marcat istoria budismului internațional prin diverse școli tradiționale, cele mai importante fiind probabil cele două din perioada Kamakura (1185-1333) și anume școala Pământului Pur, promulgată de Genshin și artriculată de unii călugări ca Hōnen, care insistă asupra salvării prin credința într-un buddha celest numit Amida și constituie cea mai mare sectă budistă din Japonia (și poate chiar din Asia) și Școala Zen, cu un caracter mult mai filozofic, care a fost adoptată de clasele nobiliare japoneze și a avut un impact imens asupra culturii Japoniei. În perioada naționalismului japonez ce a precedat cel de-al doilea război mondial, budismul a fost privit cu ostilitate ca un element exterior ce periclitează valorile tradiționale și s-a încercat, deși fără succes, o dislocare a șintoismului din budism. Astăzi Japonia numără peste 89 de milioane de budiști (aproape 50% din populație), fiind a doua țară din lume după China în ceea ce privește lărgimea comunității budiste.\n\nBudismul în Mongolia \n\nForma budistă instituită în Mongolia este cea a budismului tibetan. Mongolezii tradiționali venerau cerul și pe strămoși și erau adepții unui șamanism nord-asiatic numit tengriism. În anul 1578, Altan Han, vrând să unească sub conducerea sa neamul mongol, a pactizat cu liderul sectei budiste tibetane Gelug oferindu-i școlii sale protecție în schimbul legitimității religioase. Liderul a primit titlul de Dalai Lama (adică de învățător spiritual suprem; în traducere expresia înseamnă \"ocean de înțelepciune\"), pe care îl poartă și succesorii săi de astăzi. Altan Han moare puțin timp mai târziu, însă secta budistă Gelug se răspândește în întreaga Mongolie. Budismul mongolez combină Mahayana cu ritualurile tantrice și practicile tibetane tradiționale și este coordonat de lama, lideri spirituali similari unor guru hinduși. În perioada 1924-1990, manifestarea religioasă în această țară a fost stingherită de regimul comunist (de altfel Mongolia a fost prima țară budistă care a trecut la comunism).\n\nBudismul în India \nDupă extincția budismului de pe teritoriul indian din secolul al XIII-lea, această religie tinde să se întoarcă la origini abia în 1891, prin inițiativa unui mentor sri-lankez, Anagarika Dharmapala care fondează Maha Bodhi Society. Această societate construiește multe temple și mănăstiri (vihara) în India, inclusiv cea din Sarnath, locul primei predici a lui Buddha și se ocupă cu promovarea budismului în peninsulă. În 1892, Kripasaran Mahasthavir creează o nouă organizație, Bengal Buddhist Association, având aceleași scopuri. O altă mișcare pro-budistă este aceea a indienilor fără castă (dalit sau paria) inițiată în ani 1890 de reprezentanți ai acestei clase, Iyothee Thass, Brahmananda Reddy și Dharmananda Kosambi. În 1956, prin convertirea liderului dalit B. R. Ambedkar la budism, mulți dintre partizanii lui au fost impulsionați să îi imite gestul. Meditația budistă Vipassana acaparează tot mai mulți amatori mai ales în India, dar și în țările occidentale. În prezent, în India sunt 12-17 milioane de budiști.\n\nSimbolurile budiste \n\nMulte din simbolurile budiste trebuie să fie raportate la cultura și populația de la care provin. De aceea câteva simboluri sunt legate de India antică și pot fi găsite de asemenea în religia hindusă, deși cu un sens cu totul diferit. Se spune că Buddha refuza să facă din imaginea sa un obiect de cult, deoarece aceasta ar fi dus la o apoteoză inutilă a sa, fără legătură cu învățăturile răspândite, alterând sensul lor. El considera caducă venerarea zeităților și a idolilor. De aceea, pentru a-l simboliza pe Buddha în arta timpurie s-au utilizat diferite motive religioase cum ar fi: roata cu opt spițe, copacul bodhi, urma de picior a lui Buddha, tronul gol, bolul de cerșit și leul. Cu toate acestea, mai târziu, mai ales datorită artei gandhara de origine elensitică, Buddha va fi transpus în imagine antropomorfă, iar statuile sale reprezentându-l în diferite ipostaze (mai ales cea a meditației) vor fi venerate de credincioșii budiști. Să analizăm însă primele simboluri. Dharmachakra sau roata cu opt spițe se traduce prin \"roata adevărului și a legii\" (dharma = adevăr/lege, chakra = roată) și simbolizează cele opt cărări ale drumului ce duce spre iluminare. Copacul Bodhi este copacul sub care Buddha a căpătat iluminarea, iar venerarea lui și a frunzei sale era una firească, întrucât cultura indiană avea deja în acea perioadă un cult al arborilor. Tronul este o referire atât la obârșia regală a lui Siddharta Gautama, dar și a ideii de regalitate spirituală. Câteodată baza tronului este decorată cu lei și căprioare, amândouă animalele fiind asociate dharmei budiste. Leul este unul din cele mai potente simboluri budiste. Tradițional asociat cu regalitatea, puterea și forța, acest animal nu dezvăluie doar originea lui Buddha, ci și calitatea învățăturilor sale numite chiar uneori \"Răgetul Leului\". Urma de picior semnifică prezența fizică a Iluminatului. Povestea spune că înainte de a muri, Buddha a lăsat o urmă de picior lângă Kusinara, ca amintire a vieții lui carnale pe pământ. Bolul de cerșit amintește de o istorisire ce a avut loc la scurt timp înainte de iluminarea lui Gautama, când o femeie numită Sujata i-a oferit acestuia un bol cu lapte și orez. În acea vreme Buddha practica austeritatea și mânca extrem de puțin, dar în momentul primirii bolului și-a dat seama că îi trebuie energie pentru a obține revelația ultimă. După bodhi, Gautama a aruncat ce mai rămăsese în bol, pentru a simboliza renunțarea la posesiile materiale. Astfel el găsește calea de mijloc între austeritatea extremă și atașamentul față de viață, iar bolul semnifică tocmai această filozofie precum și modul de viață al călugărilor budiști. Un simbol care a apărut mai târziu este cel al ochilor lui Buddha des aplicați mai ales pe stupele din Nepal. Ei sunt îndreptați în toate cele patru direcții sugerând omnisciența lui Buddha. Cele trei refugii ale budiștilor (Buddha, Dharma și Sangha) și-au găsit reprezentarea prin trei bijuterii sau printr-o bijuterie întreită.\n\nDăruirea\n\nA face daruri este o practică comună în lumea budistă. Fiecare cadou făcut are o semnificație aparte: de exemplu oferind lumină cuiva îi îndepărtezi întunericul ignoranței și oferindu-i tămâie îi ameliorezi comportamentul etic. Conform budismului, a oferi este o metodă bună împotriva lăcomiei și a atașării de ceva. În Tibet dăruirea se rezumă în principal la opt cadouri care au un anumit simbolism:\n Oferind un bol cu apă pentru curățarea feței și gurii conferi noroc. Acest bol reprezintă focalizarea tuturor condițiilor și cauzelor pozitive care vor genera efecte de aceeași natură.\n Oferind un bol cu apă pentru picioare transmiți purificare. Spălarea picioarelor reprezintă curățarea de karma negativă.\n Oferind flori simbolizezi generozitatea și deschiderea inimilor.\n Oferind tămâie întrupezi principiile morale și disciplina.\n Oferind lumină amintești de stabilitate, claritate, răbdare și îndepărtezi ignoranța.\n Oferind parfum transmiți perseverență și efort voluntar.\n Oferind mâncare dăruiești samadhi, un fel de nectar ce hrănește mintea.\n Oferind instrumente muzicale conferi înțelepciune. În budism, sunetul reprezintă înțelepciune deoarece înțelepciunea este o facultate superioară a minții care o penetrează așa cum sunetul străpunge lumea fenomenală.\n\nUn alt tip de cadouri ce se poate oferi este cel al celor cinci calități ale bucuriei. Acestea simbolizează cele cinci simțuri umane (oglida - vizualul, lăuta - auditivul, tămâia - olfactivul, fructul - gustul, mătasea - tactilul), însă bucuria de a face contact cu ele nu este una contaminată, degradată, ci una pură și înălțătoare.\n\nCele opt simboluri de bun augur\n\nCele opt simbouri de bun augur (sanscrită: Ashtamangala) sunt un set de simboluri foarte populare în Tibet, care se întâlnesc deseori în arta tradițională și religioasă a acestei țări. Acestea sunt:\n Umbrela sau parasolul - simbolizează regalitatea și bogăția, dar și protecția față de elementele vătămătoare ca boala, obstacolele, urgiile naturii, etc.\n Cei doi pești de aur - la început erau simbolurile râurilor Gange și Yamuna, dar pot repreyenta norocul pentru hinduși, jainiști și budiști. În cadrul budismului, ei dezvăluie că ființele care practică dharma nu trebuie să se teamă că se vor scufunda în oceanul suferinței, ci că pot să migreze liber (să-și aleagă renașterea) ca peștii în apă.\n Vasul cu comori - este simbolul bogățiilor inombrabile care pot fi găsite în învățăturile budiste. De asemenea semnifică viață lungă, bogăție și prosperitate.\n Floarea de lotus - este completa purificare a trupului , vorbirii și minții și înflorirea faptelor curate în procesul eliberării. Lotusul redă condiția umană: el crește din noroi (samsara), ajunge la suprafața apei (purificare) și produce o floare minunată (iluminare)\n Scoica - folosită și drept corn de suflat, semnifică adâncul, departe-mergătoarul și melodiosul ecou al dharmei.\n Nodul infinit - este o diagramă geometrică care simbolizează natura realității unde totul se află în raport cu totul, creând o rețea de karma. Neavând nici început nici sfârșit, nodul redă și înțelepciunea infinită a lui Buddha și unitatea compasiunii și a înțelepciunii. Altă semnificație este caracterul iluzoriu al timpului.\n Stindardul victoriei - sugerează triumful învățăturii budiste asupra morții, ignoranței și dizarmoniei\n Roata Dharmei sau Dharmachakra ale cărei semnificații au fost precizate mai sus.\n\nUn simbol mult mai recent este steagul internațional al budismului. Redactat în 1880 de Henry Steele Olcott, un jurnalist american, a fost ridicat pentru prima dată în Sri Lanka în anul 1885 și a devenit un simbol al păcii și al credinței. Steagul conține cinci culori simbolice: albastru (pace, bunătate și compasiune universală), galben (calea de mijloc, moderație, vacuitate), roșu (virtute, strădanie, demnitate, exercițiu), alb (puritate și eliberare) și portocaliu (învățături budiste, înțelepciune).\n\nCâteva simboluri budiste:\n\nVezi și\n Ataraxie\n Nirvana\n Jainism\n Hinduism\n Sikhism\n Shangri-La\n Nondualism\n\nNote\n\nBibliografie \n Achimescu, Nicolae, India, religie și filosofie\n Achimescu, Nicolae , Budism și creștinism\n www.hinduwebsite.com The History of Buddhism\n Eliade, Mircea, Yoga - problematica filozofiei indiene\n Armstrong, Karen, Buddha\n Harvey, Peter (1990). An Introduction to Buddhism: Teachings, History and Practices. Cambridge University Press\n Skilton, Andrew (1997). A Concise History of Buddhism. Windhorse Publications\n Williams, Paul (1989). Mahayana Buddhism: the doctrinal foundations\n Gethin, Rupert (1998). Foundations of Buddhism. Oxford University Press.\n A View on Buddhism\n Levenson, Claude B., Budismul, Casa de Editură GRAFOART, București, 2009.\n Richard D. Lewis, Să cunoaștem mai bine popoarele lumii (Editura Niculescu, 2005)\n Mihnea Voicu Șimăndan, Sistemul de învățământ din școlile thailandeze și bilingve vs. cel din școlile internaționale\n\nBudism\nOrientalistică" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Îmi poți povesti despre [Titlu] Yoga?" }, { "from": "assistant", "value": "Yoga (Devanagari: योग) este un grup de practici fizice, exerciții de respirație, concentrare și meditație care își au originea în India Antică și au ca scop armonia corp-minte-suflet. Termenul Yoga vine de la cuvantul din limba sanscrită yugam, care înseamnă ”a uni”/uniune”, uniunea cu divinitatea ca esență a ființei fiind considerată scopul înalt al practicii. Yoga este una din cele 6 școli traditionale (astika) ale hinduismului, bazată pe meditație ca o cale spre auto-cunoaștere și eliberare. Textele Hindu, care stabilesc bazele yoga sunt: Upanishadele, Bhagavad Gita, Yoga Sutra lui Patanjali, Hatha Yoga Pradipika și multe altele. În India, Yoga este privită ca fiind un mijloc de desăvârșire atât fizică, precum și spirituală. În afara Indiei, Yoga a început să fie asociată în primul rând cu practicarea așa-numitelor asana (poziții) incluse în Hatha Yoga (vezi de asemenea Yoga ca exercițiu), cu toate că a influențat întreaga familie de Religii dharmice și alte practici spirituale din toată lumea. Un practicant dedicat de Yoga este numit yogi, yogin (masculin), sau yogină (feminin). \n\nYoga, ca o combinare între exerciții si meditație este practicată de mai bine de 5 000 de ani.\n\nDe când a fost scrisă Bhagavad Gita, ramurile principale ale Yoga au fost clasificate astfel: Karma yoga, Jnana yoga, Bhakti yoga și Raja yoga.\n\nIstoria Yoga \nUn sigiliu păstrat până azi de acum 5.000 de ani de la Civilizația de pe Valea Indului înfățișează o figură despre care arheologii cred ca este un yogin stând în poziție de meditație. Figura este reprezentată stând într-o pozitie tradițională yoga, cu picioarele încrucișate și mâinile odihnindu-se pe genunchi. Descoperitorul sculpturii, arheologul Sir John Marshall, a denumit figura Shiva Pashupati. \n\nPrima referire la yoga, ramasă în scris, o găsim în Rig Veda, vechimea acesteia fiind estimată a fi în jurul a 3.500 de ani. Upanishadele, (800-100 î.Hr.), Bhagavad Gita (400-100 î.Hr.), și Yoga Sutra aparținând lui Patanjali (200 î.Hr.), de asemenea abordează conceptele și învățăturile yoga.\n\nEtimologie \nÎn limba sanscrită yoga este o derivare a termenului pre-indo-europpean yugam, dintr-o rădăcină yeug- (sanscrită yuj-) însemnînd \"a se alătura\" sau \"a se uni\"; înrudit cu latinescul iugum și termenul modern englezesc yoke.\n\nTermenul este atestat în Rig Veda în sensul unui „act de alăturare, atașament, dedicare”, dar și în sensul de „ocupație, încercare, performanță”. Un sens spiritual de „exercitare, zel, silință” este atestat încă din Mahabharata, și sensul spiritual sau mistic al „contemplării abstracte, al meditației” apare în egală măsură în Mahabharata, ca și în Upanishade.\n\nBhagavad Gita \nThe Bhagavad Gita (\"Cîntecul Domnului\"), deși a fost scris undeva între anii 400 și 100 î.Hr., vorbește despre patru ramuri ale yoga:\n\n Karma yoga: Yoga acțiunii în lume.\n Jnana yoga: Yoga înțelepciunii și a silinței intelectuale\n Bhakti yoga: Yoga dăruirii către Dumnezeu\n Dhyana yoga (numita ulterior Raja yoga): Yoga meditației\n\nYoga Sutras lui Patanjali \n\nYoga Sutra lui Patanjali este o carte care cuprinde 196 de aforisme compilate de înțeleptul Patanjali undeva între 200 î.Hr. și 300 d.Hr.\n\nReferindu-se la clasificările Bhagavad Gita, Yoga lui Patanjali este o formă de Raja yoga, căci caută prin meditație calea către scopul ultim. Patanjali însuși face referire la ea ca \"Ashtanga Yoga\" (\"Yoga cu 8 brațe/ramuri\"), de la cei opt pași pe care el i-a stabilit ca fiind calea practică de a atinge desăvârșirea, iluminarea. Acest concept de \"opt brațe\" a devenit din acel moment caracteristica principală a Raja yoga, și este practic o însușire de bază a oricărei variante cunoscute de atunci și până în zilele noastre.\nCele opt ramuri de yoga ale lui Patanjali sunt:\n(1) Yama (Cele cinci \"abțineri\"): nonviolenta, adevarul, a nu fura, sublimarea energiei (înțeleasă și ca puritate sexuală), detașarea.\n(2) Niyama (Cele cinci \"respectări\"): puritate, mulțumire, perseverența practicii, cunoastere de sine și devotiune fata de divinitate.\n(3) Asana: Literal înseamnă \"ședere\", și Patanjali folosește acest termen pentru a denumi poziția șezută a corpului în timpul meditației. Mai târziu, odată cu afirmarea Hatha yoga, \"Asana\" a început să denumească toate pozițiile folosite. Ele sunt meditație în mișcare, fiecare poziție având beneficii specifice asupra anunitor zone și organe din corp, precum și echilibrarea fluxului de energie prin meridiane, denumite în yoga nadi. \n(4) Pranayama (\"Controlul Forței Vieții\"): Controlul prān-ei (prăna), forța vieții sau energia vitală, cu referire mai ales la controlul respirației.\n(5) Pratyahara (\"Abstracția\"): Interiorizarea simțurilor.\n(6) Dharana (\"Concentrarea\"): Fixarea atenției asupra unui singur obiect.\n(7) Dhyana (\"Meditația\"): Contemplarea intensă si neîntreruptă asupra obiectului meditatiei.\n(8) Samadhi (\"Extazul\" sau \"Enstaza\"): Starea de absorbire completă în obiectul meditației, ce conduce la iluminare (in stadiul ultim de Samadhi), reprezentând uniunea cu esența primordială a ființei, realizarea naturii Sinelui, contopirea în absolut ce conduce la eliberarea de ego și de suferință.\n\nHatha Yoga Pradipika \nHatha Yoga este un sistem aparte de yoga introdus de Yogi Swatmarama, un yogin al secolului al XV-lea în India, autorul compilației Hatha Yoga Pradipika. Hatha Yoga este o dezvoltare— dar diferind substanțial de ea— a Raja yoga a lui Patanjali, în care accentul se pune pe shatkarma, purificarea fizicului, ducând astfel la purificarea minții (ha) și prana, sau energia vieții (tha). În contrast, Raja yoga, structurată de Patanjali, începe cu o purificare a minții (yamas) și a spiritului (niyamas), apoi merge spre corp prin asana (poziții ale corpului) și pranayama (suflare). Hatha Yoga conține substanțiale influențe tantra, și marchează primul moment de introducere a chakra și kundalini în canonul yogin. Comparativ cu asanele lui Patanjali din Raja Yoga în poziția șezând, văzute în general ca mijloace de pregătire pentru meditație, se marchează acum dezvoltarea asanelor ca \"poziții\" ale întregului corp, precum este și sensul modern al cuvântului \"asana\".\n\nHatha Yoga, în multele sale variante moderne, este stilul asociat astăzi termenului de \"yoga\". Deoarece pune accent pe trup prin practicarea asanelor și a pranayamei, mulți practicanți occidentali sunt satisfăcuți cu sănătatea fizică și vitalitatea pe care o dezvoltă și nu sunt interesați de celelalte șase ramuri ale Hatha Yoga, sau de mai vechea tradiție Raja yoga, pe care aceasta se bazează.\n\nRenașterea modernă \nYoga a atras atenția unui public occidental la mijlocul secolului al XIX-lea, împreună cu alte subiecte ale filosofiei indiene. În contextul acestui interes în devenire, N. C. Paul și-a publicat Tratatul de filosofie yoga în 1851.\n\nTeosofiști, inclusiv Elena Blavatschi, a avut, de asemenea, o mare influență asupra viziunii publicului occidental asupra yoga. Opiniile ezoterice actuale la sfârșitul secolului al XIX-lea au oferit o bază suplimentară pentru recepția Vedanta și a Yoga, cu teoria și practica corespondenței dintre spiritual și fizic. Recepția Yoga și a Vedantei s-a împletit astfel una cu cealaltă și cu curentele (în cea mai mare parte bazate pe neoplatonism) ale reformei și transformării religioase și filozofice de-a lungul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Mircea Eliade a adus un nou element în primirea yoga, cu accentul puternic pe yoga tantrică în cartea sa fundamentală: Yoga: nemurirea și libertatea. Odată cu introducerea tradițiilor tantrei și a filozofiei Yoga, concepția despre „transcendent” care trebuie atinsă de practica yoghină s-a schimbat de la experimentarea „transcendentului” („Atman-Brahman” în teoria advaitică) în minte la corpul însuși.\n\nFilosofia Yoga \nÎn toate ramurile yoga, țelul final este atingerea unei stări eterne de conștiință perfectă. În școlile moniste ale advaita vedantei și șivaismului, această perfecțiune ia forma mokșei, care este o eliberare de toată suferința lumească și de cercul nașterilor și al morților (Samsara), o stare în care gândurile încetează și apare experiența unirii beatifice cu Supremul Brahman. Pentru școlile dualiste bhakti ale vaișnavismului, bhakti însăși este țelul suprem al procesului yoga, iar perfecțiunea culminează într-o relație eternă cu Vișnu sau cu unul dintre avatarele lui, precum Krișna sau Rama.\n\nPracticarea concentrarii (dharana) și a meditației (dhyana) este comună majorității formelor de yoga. Dharana, potrivit definiției lui Patañjali, este \"aducerea conștiinței într-un singur punct\" (sanscrită: ekāgrata, concentrare într-un singur punct). Conștiența este concentrată pe un punct subtil al senzației (cum ar fi pe suflul care intră și iese din nări). Concentrația susținută pe un singur punct conduce, treptat, la meditație (dhyana), în care facultățile interioare sunt capabile să se extindă și să se identifice cu ceva vast. Practicanții meditației anunță sentimente de pace, bucurie și uniune.\n\nObiectul meditației poate să difere de la școală la școală, e.g. meditația asupra respirației, meditația pe una dintre chakre, cum ar fi centrul inimii (anahata chakra) sau 'al treilea ochi' (ajna chakra); sau asupra unei calități, precum pacea. Școlile non-dualiste, precum Advaita Vedanta, pot medita la Absolut, fără nici o formă a calităților (Nirguna Brahman). Această meditație este, din multe puncte de vedere, asemănătoare cu meditația buddhistă a vidului (shunyata).\n\nYoga în alte tradiții \nScopurile yoga sunt exprimate în mod diferit de către diferite tradiții. Pentru o persoană la început de drum, yoga poate fi practicată pentru armonie și sănătate sporită atât la nivel fizic, cât și emotional și mental. Poate fi o cale de concentrare a minții, autocontrol si creștere spirituala sau de cultivare a compasiunii și a introspecției.\n\nYoga, la nivelul cel mai înalt, înseamna însă eliberarea de lume, de simțuri, de corp, de emoții, de minte și de ego și astfel ajungerea la absolut, ceea ce implica eliberarea din suferinta ciclului renasterilor si atingerea starii de puritate. Pentru aceasta yoga cere disciplina, cunoaștere spirituala si mai ales devotiune.\n\nYoga în România \nPublicul român a luat cunoștință cu Yoga pentru prima dată prin lucrările lui Mircea Eliade: romanul Maitreyi, volumele India și Caietele maharajahului publicate în 1934, Alchimia asiatică, apărută în 1935, Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne publicată simultan în franceză și română în 1936.\n\nÎn 1940 apare cartea Educație fizică hindusă, de Jatindra Chakraborti, cu prefață de Dr. Grigore Benetato.\n\nLa începutul perioadei comuniste, yoga a fost interzisă în România, fiind considerată „mistică și idealistă”, iar cartea lui Eliade, Yoga. Nemurire și libertate (1954) nu a putut fi publicată în limba română.\n\nÎn anii 1970, regimul a devenit mai permisiv, astfel că au fost publicate lucrările Yoga, de Asen Milanov și Ivanka Borisova, Yoga, de Lazăr Baroga și Marta Baroga, 1973, cartea lui Ion Vulcănescu, Breviar practic HATHA-YOGA din același an, Yoga pe înțelesul tuturor, de Carmen Galin și Filaret Ropceanu (traducerea cărții \"Yoga pour chacun\" a lui Philippe de Meric) în 1976 și Yoga, izvor de sănătate, de Nicolae Tufoi în 1979.\nVolumele respective au fost obligate să evite dimensiunile filozofice și mistice ale yoga.\n\nO figură emblematică a mișcării yoga în România este Gregorian Bivolaru, care a inceput sa predea yoga in Romania inca din anii 1970. A fost luat in vizorul Securității in anul 1972, iar in urma unei perchezitii domiciliare s-au ridicat o serie de materiale si carti, concluzionandu-se ca Gregorian Bivolaru are manifestări necorespunzatoare, corespondeaza cu cetateni straini și dovedește un interes deosebit pentru științele oculte. După ce a început să corespondeze cu Mircea Eliade, marele istoric al religiilor care trăia în Franța, considerat însă de comuniști ”dușman al poporului”, Gregorian Bivolaru a avut parte de prima descindere a Securității la locuința sa, în 1972. \n\nA fost cercetat de Securitate intr-un dosar intitulat „Bradul”, semnat de colonelul Z. Biriș și locotenentul Dan Pisai la 23 decembrie 1971, în care se sustine despre Gregorian Bivolaru, născut în 1952, în comuna Tărtășești, fost elev la Liceul „Gh.Șincai” că acesta este pasionat de yoga, spiritism, hipnotism, și că încearcă să‑și facă adepți în rândul tineretului. Cei hotarasc sa fie lucrat in actiunea aflata in desfasurare. În ciuda supravegherii, amenințărilor și chiar a unor condamnări neexecutate, Gregorian Bivolaru și‑a continuat cursurile de yoga, în case particulare ori în cadru instituțional, până în 1982, când s‑a declanșat afacerea Meditației Transcendentale. Practica yoga era liberă, iar diferite tehnici de hatha yoga erau folosite chiar și de angajații Ministerului de Interne. Iar Bivolaru, în ciuda hărțuirii permanente, nu părea intimidat si a continuat sa practice si sa predea yoga pe ascuns, urmărit și hărțuit permanent de Securitate, urmând cea mai cumplita perioada a represiunii. \n\nA fost condamnat pentru prima data un an la inchisoare in anul 1977 pentru multiplicare și răspândire de materiale pornografice, de ocultism și magie neagră, insa a scăpat de pușcărie deoarece sentința în dosarul său a fost pronunțată în preajma zilei de naștere lui Nicolae Ceaușescu, care, printr-un decret prezidențial, a dispus grațierea în masă infractorilor mici. A fost condamnat la inchisoare a doua oara in anul 1984, când viitorul lider MISA a primit un an și jumătate pentru că evadase din sediul Securității de pe Calea Rahovei, din București, unde fusese închis pentru prestarea fără autorizație a activității de profesor de yoga. A fost tinut in lanturi grele de 7-8 kg si nu a fost eliberat, conform procedurii, la jumatatea perioadei daca manifesta un comportament bun si nu crea probleme.\n\nÎn anul 1977 a fost înființată Mișcarea transcendentală de către Nicolae Stoian, cetățean francez de origine română, miscare la care a participat si Gregorian Bivolaru.\nActivitatea grupului, considerat ca fiind o sectă, a fost lichidată de autorități în anul 1981.\nÎnchiderea mișcării a fost cel mai mare scandal care a zguduit mediile intelectuale bucureștene într-o perioadă relativ recentă, proaspată încă în memoria protagoniștilor și a martorilor.\nEl a zdruncinat și uneori chiar a frânt destinele unui numar considerabil de oameni: cercetători, artiști, scriitori, ingineri, medici, funcționari de rang superior.\nUnele dintre personajele principale, secundare sau episodice ale cărții sunt personalități de mare vizibilitate: Andrei Pleșu, Octavian Paler, Adrian Păunescu, Aurora Liiceanu, Ion Mânzatu, Aneta Spornic.\nCa urmare a acestui scandal, yoga a fost iarăși interzisă, și nu numai yoga, ci chiar și pshihologia a fost de asemenea interzisă până în decembrie 1989.\n\nDe asemenea, comisia de yoga a Ministerului Sănătății a fost dizolvată în 1982, motiv pentru care membrii ei au reactivat-o imediat după căderea comunismului, în decembrie 1989, sub conducerea doctorului Alexandru Mircea Rădulescu.\n\nTot în 1989, Gregorian Bivolaru a fost arestat din nou, pentru răspândire de materiale cu conținut obscen. Printre acestea se aflau și câteva fotografii în care „Grig” întreținea relații sexuale cu prietena sa din acea perioadă. El a fost amenintat ca va fi declarat bolnav pishic si va fi internat la Poiana Mare, iar daca va incerca sa evadeze va fi impuscat. În final, anchetatorii au stabilit că omul nu are discernământ, drept pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală și internarea lui într-o clinică de specialitate, până la însănătoșire.\n\nPână în anul 1989 a fost monitorizat permenent de Securitate si in ciuda tuturor intimidarilor si condamnarilor nu a încetat să practice și să predea yoga, prin aceasta realizând un act unic de rezistență spirituală în România comunistă. Gabriel Andreescu, cercetător al arhivelor CNSAS, dizident și militant pentru drepturile omului, afirmă în cartea sa ”MISA - Radiografia unei represiuni” că grupul de yoghini coordonat de Gregorian Bivolaru este ”singurul exemplu de rezistență colectivă îndelungată sub regimul lui Nicolae Ceaușescu”.\n\nImediat după Revoluție, Bivolaru a înființat MISA, care a ajuns să adune astăzi peste 40.000 de simpatizanți, din țară și străinătate.\n\nPe 4 iulie 2011 justiția românească a dat verdict (în dosarul 48765/3/2010) că în toți anii de dinainte de revoluție Gregorian Bivolaru a fost persecutat politic, iar toate acuzațiile enumerate mai sus au fost fabricate de autorități. Este verdict definitiv și irevocabil.\n\nConform Agerpres, care citează websiteul EUROPOL, „Bivolaru este căutat pentru [...] abuz sexual și trafic de ființe umane în formă agravantă în Finlanda și Franța în 2008-2013”. A fost emis un mandat de arestare preventivă. Este în continuare căutat de Interpol.\n\nVezi și \n Budism\n Jainism\n Hinduism\nSikhism\n Ataraxie\n Shangri-La\n Nirvana\n Zen\n\nArticole cu legătură \n\n Chakra\n Five Tibetan Rites\n Hesychasm\n Hindu Philosophy\n Hinduism\n\n Hindu idealism\n Holistic living\n Kundalini\n Meditation\n Prana\n\n Pranayama\n Self-realization\n Seven stages\n Spirituality\n Tummo\n\n Yogi\n Yogini\n Yoga piracy\n Yoga as exercise\n Yoga (alternative medicine)\n\nȘcoli de Yoga \n\n Anahata Yoga\n Ananda Marga\n Ananda Yoga\n Anusara Yoga\n Anu Yoga\n Ashtanga Vinyasa Yoga\n Ati Yoga\n Ajikan Yoga\n Abheda Yoga\n\n Bikram Yoga\n Cardiac Yoga\n Carya Yoga\n Chair Yoga\n Hatha Yoga\n Integral Yoga\n Iyengar Yoga\n Kripalu Yoga\n\n Krishnamacharya's Yoga\n Kriya Yoga\n Kundalini Yoga\n Laya Yoga\n Maha Yoga\n Naked Yoga\n Natya Yoga\n Navara Yoga\n\n Pranava Yoga\n Raja Yoga\n Sahaja Yoga\n Satyananda Yoga\n Siddha Yoga\n Six Yogas of Naropa\n Sivananda Yoga\n Supramental Yoga\n\n Surat Shabd Yoga\n Swara Yoga\n Tantra Yoga\n Tradiția himalaiană de meditație yoga\n Trul khor (Yantra Yoga)\n Yin Yoga\n Yoga Chi Gung\n Yoga in Daily Life\n Societatea de Yoga si Parapsihologie\n\nMaeștri de Yoga \n\n Agastya\n Bhogar\n Mahavatar Babaji\n Gaudapada\n Govindapada\n Shankara\n Abhinavagupta\n Gorakshanath\n Ramanuja\n Kabir\n Madhva\n Guru Nanak\n Chaitanya Mahaprabhu\n Nimbarka\n Swami Rama Tirtha\n Tukaram\n Vallabhacharya\n Swami Dayananda\n Ramakrishna Paramahamsa\n Sarada Devi\n Swami Vivekananda\n Shirdi Sai Baba\n\n \n Swami Narayan\n Lahiri Mahasaya\n Panchanon Battacharya\n Shri Yukteswar Giri\n Yogananda Paramahansa\n Anandamayi Ma\n Swami Gitananda \n Ramana Maharishi\n Aurobindo Gosh\n Yoga Swami\n Swami Sivananda\n Swami Chidananda Saraswati\n Swami Vishnudevananda\n Ramlal Prabhuji\n Vedula Satyananda Rao\n Swami Satyananda Saraswati\n Nityananda\n Muktananda\n Shri Shri Anandamurti\n\n Bengali Babaji\n Swami Rama\n Swami Ramdas\n Srila Prabhupada\n Satya Sai Baba\n Nirmala Devi\n Guru Navara\n Yogi Amrit Desai\n Yogi Bhajan\n Swami Chidvilasananda\n Paramahamsa Hariharananda\n Paramahamsa Prajnananda\n Poonja\n Marshall Govindan\n Swami Chinmayananda\n Osho Rajnesh\n Ravi Shankar\n Krishnamacharya\n Maharishi Mahesh\n Meher Baba\n\n Neem Karoli Baba\n Nisargadatta Maharaj\n B. K. S. Iyengar\n Pattabhi Joys\n Desikachar\n Laxmann Joo\n Swami Anandakapila\n Satguru Sivaya Subramuniyaswami\n Arthur Avalone\n'Swami Niranjananda Saraswati\n\nBibliografie \n\n Donatelle, Rebecca J. Health: The Basics. 6th ed. San Francisco: Pearson Education, Inc. 2005.\n Feuerstein, Georg. The Shambhala Guide to Yoga. 1st ed. Boston & London: Shambhala Publications 1996.\n Saraswati, swami satyananda (November 2002 (12th edition))\"Asana Pranayama Mudra Bandha\" ISBN 81-86336-14-1\n Mittra, Dharma Sri. Asanas: 608 Yoga Poses. 1st ed. California: New World Library 2003.\n Usharabudh, Arya Pandit. Philosophy of Hatha Yoga. 2nd ed. Pennsylvania: Himalayan Institute Press 1977, 1985.\n Theory And Practice of Yoga: Essays in Honour of Gerald James Larson By Knut A. Jacobsen, Gerald James Larson by Knut A. Jacobsen and Gerald James Larson. Published 2005. Brill Academic Publishers. ISBN 90-04-14757-8\n Yoga and The Portal By Swami Harinanda by Swami Harinanda. Jai Dee Marketing. ISBN 0-9781429-5-0\n Educația spirituală a copiilor\n\nNote\n\nLegături externe \n\n Cum te ajută yoga să gestionați anxietatea și traumele 15 ianuarie 2023, ZDZ.RO\n De la teosofi la Eliade. Începuturile yogăi în România, 13 aprilie 2020, Liviu Bordaș, Viața Românească — Arhivă \n Istoria uitată a practicii Yoga În România - Partea 1 , 16 februarie 2021, Yogasat.ro — Arhivă\n Istoria uitată a practicii Yoga În România - Partea a 2-a , 23 februarie 2021, Yogasat.ro — Arhivă\n Istoria uitată a practicii Yoga În România - Partea a 3-a , 2 martie 2021, Yogasat.ro — Arhivă\n Istoria uitată a practicii Yoga În România - Partea a 4-a , 9 martie 2021, Yogasat.ro — Arhivă\n Cum se împacă medicina modernă cu Yoga, 24 iulie 2011, Avisek Majumdar, Descoperă\n\nReportaje\n India dincolo de traseul turistic. 25 de zile in ashram, 5 ianuarie 2011, Descoperă - Travel" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce poți povesti despre Viena?" }, { "from": "assistant", "value": "Viena (în germană , în ) este capitala Austriei. Orașul este situat în extremitatea răsăriteană a acestei republici federale, în landul (regiunea autonomă) Viena, și este traversat de Dunăre. Regiunea autonomă Viena este, cu cei aproape două milioane de locuitori ai săi, ce reprezintă un sfert din populația totală a Austriei, al zecelea oraș ca mărime din Uniunea Europeană.\n\nPopulat de 1,8 milioane de locuitori, Viena este un important centru politic internațional (datorită neutralității postbelice a Austriei și situării în partea centrală a Europei), unde își au sediul organizații de primă mărime, ca: Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol și alte diverse agenții, între care Agenția Internațională pentru Energie Atomică. Această agenție își are sediul, alături de cel al ONU, într-unul din complexele așa-numitului centru UNO-city, aproape de Dunăre.\n\nOrașul a fost secole la rând capitală imperială și reședință a familiei imperiale de Habsburg, ceea ce a dus la dezvoltarea sa ca unul dintre cele mai importante centre culturale și politice ale Europei. Cotat fiind drept al patrulea oraș pe plan mondial, cu o populație pe atunci de două milioane de locuitori, Viena era depășită doar de Londra, New York și Paris. La sfârșitul Primului Război Mondial capitala Austriei a pierdut un sfert din populație. La propunerea Republicii Austria, centrul vechi al orașului Viena precum și castelul Schönbrunn, mărturii ale domniei familiei imperiale de Habsburg, au fost trecute de UNESCO pe lista monumentelor patrimoniului mondial.\n\nDe-a lungul timpului Viena a fost capitala Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, a Imperiului Austriac și, între 1867-1918, a Imperiului Austro-Ungar. Aici s-a desfășurat Congresul de la Viena în anul 1815.\n\nGeografie \nViena, datorită suprafeței sale de numai 414,65 km², este cel mai mic land al Austriei și, totodată, singurul land care nu se învecinează pe nici una din granițele sale cu o altă țară. Întrucât este regiune autonomă, cu statut special, în cadrul republicii federale din care face parte, Viena dispune de suprafețe construite și de o infrastructură mult extinse în raport cu suprafața sa. 11,3% din suprafață este alocată construcțiilor, 11,1% reprezintă suprafața ocupată de rețelele de circulație, altele decât cele pe șine, care acoperă la rândul lor 2,2% din suprafața totală a landului. Viena este considerată a fi regiunea cu cea mai mare suprafață destinată parcurilor și grădinilor, care se bucură de un procent semnificativ de 28,4%, reprezentând 117,76 km². Apele reprezintă 4,6%, adică o suprafață de numai 19,1 km², fiind prezente pe o mai mare întindere în Burgenland.\n\nViena se numără printre cele patru regiuni cultivatoare de viță de vie. 1,7% din suprafață a fost atribuită viticulturii, în timp ce suprafața împădurită acoperă 16,6%, iar agricultura se realizează pe 15,8% din totalul suprafeței acestei regiuni.\n\nLocalizare \nDezvoltarea sa ca unul dintre cele mai mari și importante orașe ale Europei Centrale, Viena o datorează, între altele, poziției sale geografice favorabile. Orașul se află între culmile nord-estice ale Alpilor, în zona bazinelor vieneze. Orașul istoric a fost ridicat numai în partea de sud a Dunării, astăzi însă el se întinde pe ambele maluri. Viena a luat naștere la intersecția dintre direcția vest-est (Dunărea) cu cea din nord-sud. Dunărea formează aici mai multe brațe, care cuprind numeroase insule fluviale.\n\nDupă căderea Cortinei de fier în 1989 s-au reluat relațiile economice și de tranzit dintre țările din nordul și cele din estul Austriei. Apropierea geografică de „blocul de est” de odinioară s-a făcut din nou remarcată. Viena se află la o distanță de doar 60 km de capitala Slovaciei, Bratislava, ceea ce este un caz unic în Europa (făcând abstracție de cazul Vatican-Roma). Începând cu 21 decembrie 2007, odată cu extinderea spațiului Schengen, care a inclus printre altele și țările învecinate Austriei (Cehia, Slovacia și Ungaria), granițele Austriei au devenit libere, permițând pentru prima dată din 1918 să fie trecute fără control.\n\nPeisaj \nViena are o suprafață construită relativ mică. Aproximativ jumătate din suprafață este destinată spațiului verde, întinderi semnificative fiind, de asemenea, atribuite agriculturii.\n\nViena cuprinde un teritoriu care coboară până la 151 m deasupra nivelului mării în Lobau și urcă în Pădurea Vieneză până la înălțimea de 542 m Hermannskogel. Aici, în nord-vestul, ca și în vestul și sud-vestul Vienei, se află Pădurea vieneză, cu înălțimile Leopoldsberg, Kahlenberg, și extensiile sale ce pătrund până în interiorul orașului. Pădurea vieneză este străbătută de râuri ce trec prin teritoriul capitalei austriece. Cel mai cunoscut poartă numele orașului, Viena. Munții din vest sunt continuați în sud de terasele din perioada glaciară, Wienerberg și Laaer Berg. Întregul ținut este pentru viticultură, el formând regiunea viticolă Viena.\n\nEstul este o regiune joasă (Marchfelds) ce servește actualmente drept teren agricol, dar care este acaparată, în ritm accelerat, de construcții. În sud-est, de-a lungul Dunării, se întind câmpiile de pe malurile fluviului, declarate parc național.\n\nDin cauza actualelor condiții atmosferice (ca și în cazul altor state europene), cartierele de locuințe se află predominant spre granița de vest a Vienei, unde poluarea nu s-a făcut încă remarcată, în timp ce zona industrială ocupă partea de est a orașului.\n\nClima \nClima Vienei este temperat continentală cu influențe oceanice dinspre vest. Precipitațiile sunt în Viena relativ mici în comparație cu celelalte regiuni ale Austriei, perioadele de secetă fiind lungi. Iernile sunt însă blânde față de restul țării. Temperatura medie se ridică la 11,4 °C în centrul Vienei, coborând la 10,2 °C spre periferie. Precipitațiile sunt în medie de 600 mm, vienezii bucurându-se de numai 60 de zile de vară, față de cele 70 de zile de iarnă pe an. În Viena se află Institutul Central de Meteorologie și Geodinamică (ZAMG).\n\nIstorie \nPrima lucrare de istorie referitoare la istoria orașului Viena datează din secolul al XIII-lea. Este o cronică a orașului scrisă de Jans der Enikel.\n\nPerioada antică, perioada romană, perioada medievală \nDescoperirile arheologice au demonstrat că bazinul Vienei a început să fie locuit din epoca pietrei. În epoca bronzului, teritoriul a continuat să fie locuit, fapt atestat și de mormintele de incinerare descoperite aici. Epoca fierului - Cultura Hallstatt - s-a bucurat de o și mai bună reprezentare arheologică în această zonă, dovezile locuirii în perioada respectivă fiind de necontestat (necropole și alte urme). Din perioada celtică provin datele despre Oppidum-ul aflat pe Leopoldsberg și o cetate celtică denumită Vedunia („râuleț de pădure”).\n\nÎn secolul I d.Chr., romanii au ridicat pe locul unde astăzi se află centrul istoric al Vienei, în apropierea Dunării, un castru și un oraș civil cu numele Vindobona (localizat în sectorul/cartierul 3 al orașului de astăzi). Inițiativa romană a avut drept scop asigurarea graniței provinciei romane Pannonia. Se pot încă vedea pe străzilele sectorului 1 (în centru) zidul și străzile castrului roman. Prezența romană a durat până în secolul al V-lea. Poziționarea castrului în partea de est a imperiului l-a transformat într-o pradă ușoară pentru popoarele migratoare germanice, cărora le-a căzut curând victimă.\n\nDrept centru al evului mediu timpuriu în Viena a fost considerat Berghof, care s-a transformat într-un centru comercial pentru regiunea viticolă înconjurătoare. Cea dintâi atestare, medievală, este cea din 881 în Analele Salzburgului. Referirea a fost făcută în contextul unor lupte cu ungurii. Anul 955 a avut un rol hotărâtor asupra dezvoltării ulterioare a Vienei după ce în acest an regele francilor de est Otto I i-a învins pe unguri în Bătălia de la Lechfeld (de lângă Augsburg).\n\nÎn 976 s-a organizat comitatul Ostarrîchi (sau Marchia orientalis, ulterior Marcha Austriae și Osterland), pe al cărui teritoriu, la granița cu Ungaria, se află Viena de astăzi. Începând cu secolul al XI-lea, Viena a devenit un centru comercial important, în 1155 orașul fiind ridicat de Heinrich Jasomirgott la rangul de capitală. După numai un an, Viena a primit statutul de ducat autonom.\n\nDomnia familiei de Habsburg \n\nÎn 1278 ducatul a fost cucerit de regele german Rudolf I, din Casa de Habsburg. Astfel a început domnia acestei familii în Austria, domnie care continuat până în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial. Viena s-a aflat în evul mediu în umbra orașului Praga, care fusese desemnată reședință imperială pentru Casa de Luxemburg. Dinastia de Habsburg a încercat să dezvolte Viena, pentru a ține pasul cu Praga. O contribuție remarcabilă a avut ducele Rudolf al IV-lea, care, printr-o politică economică inteligentă, a ridicat nivelul de trai al populației. Două decizii importante i-au adus acestuia titlul de fondator: constituirea Universității din Viena în 1365 (după modelul Universității Caroline din Praga) și construirea Bazilicii „Sfântul Ștefan”. Etapele următoare au fost marcate de conflicte între moștenitori, care au stârnit tulburări și au dus la declinul economic al țării.\n\nÎn 1438 Viena a ajuns oraș de reședință al Sfântului Imperiu Roman, din dispoziția ducelui Albrecht V, devenit rege romano-german. Numele ducelui este însă legat și de marea acțiune de deportare și omorâre a evreilor vienezi, în 1421-1422. În 1469 Viena a devenit reședință arhiepiscopală, ceea ce a determinat ridicarea Bazilicii Sfântul Ștefan la rang de catedrală. În perioada de domnie a lui Friedrich al III-lea, un monarh slab din dinastia de Habsburg, Viena s-a aflat mereu la dispoziția potrivnicilor săi, deoarece acesta nu putea asigura pacea ținutului împotriva bandelor de mercenari ce bântuiau nestingheriți locurile.\n\nÎn 1556 Viena a devenit reședință imperială, după intrarea Regatului Ungariei și al Boemiei sub dominația Casei de Habsburg.\n\nDin 1551 a început recatolicizarea orașului, care căzuse repede sub influența protestantismului lutheran. Regele Ferdinand I i-a adus la Viena pe iezuiți, care au exercitat o influență majoră asupra poporului. Iezuiții au pus bazele unui colegiu, nucleul Academiei Austriece de Științe de azi. Tot lor li s-a transferat conducerea Universității din Viena și construcția Bisericii Universității. Un reprezentant de seamă al „Contrareformei” a fost arhiepiscopul Melchior Khlesl, convertit de la luteranism în anul 1573. Acesta a fost arestat în contextul Războiului de Treizeci de ani, un conflict purtat sub pretext religios, cu mari pierderi de vieți omenești, încheiat în anul 1648.\n\nAsediul otoman al Vienei \n\nÎn 1529 a avut loc primul asediu otoman al Vienei, însă turcii nu au reușit să cucerească orașul. Granița dintre Viena și regiunea ungară devenită provincie otomană a rămas timp de 200 de ani la o distanță de doar 150 km, ceea ce a creat o atmosferă de nesiguranță, împiedicând dezvoltarea Vienei. Totuși nu au încetat să apară construcții noi nici în această perioadă, care însă erau destinate sistemului de apărare a orașului. Fortificațiile, ce au constituit până în secolul al XVII-lea obiectivul principal al constructorilor epocii, și-au dovedit din eficacitatea cu ocazia celui de-al doilea asediu otoman al Vienei, când cetatea a rezistat timp de două luni, până la intervenția armatei regelui polonez Jan Sobieski, care a despresurat Viena, în 1683. Acest moment crucial a decis definitiv retragerea armatelor Imperiului Otoman din partea centrală a Europei.\n\nBarocul și clasicismul la Viena\n\nBaroc \nViena are multe palate aristocrate. Palatele Trautson, Auersperg, Schwarzenberg și Liechtenstein, pecum și palatul de iarnă al prințului Eugeniu sunt unele din clădirile cele mai cunoscute din baroc.\n\nLa cererea împăratului Leopold I (1640-1705), Johann Fischer von Erlach (1656-1723) a schițat primele planuri ale palatului Schönbrunn. Palatul, situat departe de portile orașului vechi, a fost căminul împărătesei Maria Tereza (1717-1780), care l-a pus pe Nikolaus Pacassi să refacă palatul, între 1745 și 1749, după câteva din ideile ei.\n\nPalatul Belvedere (de Sus și de Jos) a fost construit pentru prințul Eugeniu de Savoia (1663-1736) ca reședință vieneză. Arhitectul celor două clădiri, terminate în 1716 și respectiv 1723, considerate exemple de arhitectură în stil baroc, se numea Johann Lukas von Hildebrandt (1668-1745).\n\nClasicism\n\nOrașul imperial între conservatorism și avangardă \n\nÎn anul 1911 a fost inaugurată clădirea Urania, operă a arhitectului Max Fabiani, unul din discipolii lui Otto Wagner. Clădirea îmbină elementele secesiunii vieneze cu cele ale barocului austriac. Datorită aspectului ei insolit a fost caracterizată drept baroccus fabiensis.\n\nPrimul război mondial și „prima republică”\n\nViena în timpul naționalismului și celui de-al doilea război mondial\n\nOcupația, cea de-„a doua republică”, reconstrucția\n\nDe la revoluția ungară până în prezent\n\nPopulația \nÎn 2008 populația Vienei era de 1.968.000 de locuitori (aglomerația urbană numără 2.600.857 oameni). În 2009 populația Vienei a crescut pînă la 2.025.698 locuitori. În anul 2011, populația Vienei era de 2.268.656 locuitori.\n\nCultură \nPentru multe secole, Viena a fost centrul muzicii clasice și al operei. Christoph Willibald Gluck, Wolfgang Amadeus Mozart, Joseph Haydn, Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Johannes Brahms și Anton Bruckner și alții, au lucrat la Viena, iar Antonio Vivaldi a murit aici. Johann Strauss-fiul și familia sa au creat valsurile în Viena, iar orașul a devenit casa așa-zisei „A Doua Școală Vieneză”, cu Arnold Schönberg, Alban Berg și Anton Webern toți fiind născuți aici. Este și sediul Orchestrei Filarmonice Vieneze.\n\nViena este notabilă și pentru arhitectura sa. Există numeroase clădiri în stil baroc, dar sunt reprezentate si toate celelalte stiluri. Palatul de vară al împăraților, Palatul Schönbrunn, a fost conceput ca rival al celui de la Versailles, dar, deși imens și ornat, nu a devenit la fel de mare. Grădina Zoologică Schönbrunn se află în incinta palatului. Catedrala Sfântul Ștefan (Stephansdom), construită în secolul al XII-lea, este, de asemenea, de o mare valoare. Arhitectul modern Friedensreich Hundertwasser a construit câteva clădiri în oraș în stilul său idiosincratic.\n\nCentrul istoric al orașului Viena face parte din patrimoniul mondial al UNESCO din anul 2001.\n\nȘtiință \nUniversitatea din Viena este una din cele mai vechi universități europene. Observatorul astronomic din Viena este una din cele mai renumite instituții de acest fel. Primul director al observatorului a fost profesorul iezuit Maximilian Hell, care, anterior, predase astronomia la Cluj.\n\nLa Viena își are sediul Academia Austriacă de Științe, edificiu construit pe locul primului observator astronomic.\n\nPolitică \nViena este un important centru politic internațional (datorită neutralității postbelice a Austriei și situării în partea centrală a Europei), unde își au sediul organizații de primă mărime, ca: Organizația Națiunilor Unite(ONU), Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol și alte diverse agenții, între care: Agenția Internațională pentru Energie Atomică. Această agenție își are sediul, alături de cel al ONU, într-unul dintre complexele așa-numitului centru UNO-city, aproape de Dunăre.\n\nAdministrație \n\nViena nu este numai cel mai populat oraș al Austriei, ci și capitala acesteia și una dintre cele nouă regiuni autonome ale ei. Orașul este împărțit astăzi în 23 de cartiere.\n\nTransport\nPrincipala gară feroviară a orașului este Wien Hauptbahnhof, inaugurată în anul 2015.\n\nRețeaua de tramvaie din Viena este una din cele mai performante din lume.\n\nEconomie\n\nIndustrie\n\nTurul Vienei\n\nCatedrala Sf. Ștefan \nStephansdom este unul din obiectivele emblematice ale orașului. Construcția sa începuse deja în secolul al XII-lea, dar catedrala a fost terminată abia în anul 1433. Ea este unul din monumentele gotice de primă importanță ale Austriei. Domul măsoară 34 metri în lățime și 107 metri în lungime și are patru turnuri. Acoperișul său se constituie din 230 000 țigle policrome. Ambele turnuri ce străjuiesc intrarea principală (Heidentürme) au o înălțime de 65 de metri și adăpostesc clopotul care, la rândul său, are o înălțime de trei metri și cântărește 22 de tone. Cel mai înalt turn al domului este cel din partea de sud care măsoară 137 de metri. O scară permite vizitatorului pătrunderea în turn, oferindu-i o minunată priveliște de la o înălțime de 70 metri. Turnul din partea de nord nu a fost finalizat, este deservit însă de un lift ce te poartă la o înălțime de 60 de metri de unde poate fi admirat orașul. Poarta principală și partea de vest a domului aparțin stilului romanic. Poarta episcopală realizată în stil gotic revelează vizitatorului aspecte din viața pământească a Sfintei Maria, în vreme ce poarta corului relatează momente importante din viața Sfântului Paul.\n\nCatedrala Sf. Barbara \nBiserica și Colegiul Sfânta Barbara, aici au studiat elitele greco-catolice din Transilvania în sec. al XVIII-lea și prima jumătate a sec. al XIX-lea. Iconostasul a fost pictat de Efrem Micu, vărul lui Samuil Micu.\n\nCatedrala Greco-Ortodoxă \nBiserica Greacă din Viena a fost construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în timpul domniei lui Iosif al II-lea, pentru „grecii și valahii de religiune neunită” din capitala imperială. Lăcașul a fost renovat și extins la mijlocul secolului al XIX-lea pe cheltuiala baronului Gheorghe Sina, de origine aromână.\n\nBiserica Sfântul Mihail \nBiserica Sfântul Mihail este una din cele mai vechi biserici din oraș, construită inițial în stil romanic. Aici a avut loc în data de 10 decembrie 1791 prima audiție a unor părți din recviemul lui Wolfgang Amadeus Mozart, ultima sa compoziție.\n\nSchönbrunn \nPalatul Schönbrunn a servit din secolul al XVIII-lea până în 1918 drept reședință de vară a Casei de Habsburg. 45 din cele 141 de camere ale castelului sunt deschise publicului larg spre vizitare. Printre acestea se numără și camera lui Napoleon Bonaparte (Împăratul francez și-a avut reședința aici din 1805 până în 1809), cabinetul chinezesc, marea galerie, etc. Amenajările interioare sunt realizate în stil rococo. Merită să fie admirate, de asemenea, cele 60 de automobile imperiale ce formează parcul auto al castelului, capela și teatrul castelului. Palatul aurit este înconjurat de un parc impresionant cu grădini artistic amenajate ce fascinează prin arhitectura lor barocă ce se remarcă prin aleile dispuse geometric, înaltele garduri vii, împodobitele fântâni arteziene și statuile de marmură în stil clasic. Așa numita „Palmenhaus” este începând din 1883 cea de-a treia ca mărime clădire din sticlă din lume. Ea adăpostește astăzi un număr de 4500 de specii de plante. Parcul dispune și de un loc de joacă pentru copii. Ruinele romane existente aici au fost realizate în 1778 după proiectul lui Hohenberg care a realizat și renumita Gloriette, un fel de intrare pe o colină din spatele castelului. De aici vizitatorul poate să savureze o minunată priveliște asupra castelului și a grădinilor sale, a bazilicii Sfântul Ștefan (Stephansdom)și a centrului Vienei.\n\nPalatul Hofburg \nHofburg este reședința imperială de altă dată. Complexul arhitectural s-a extins de-a lungul timpului continuu. La ora actuală edificiul cuprinde 18 corpuri și 19 spații exterioare. El este sediul președintelui republicii federative austriece, adăpostește mai multe muzee (Muzeul de Artă Populară, colecții de instrumente muzicale, Camera Armelor, colecții ale Muzeului de Istorie a Artei, Muzeul „Sisi”),precum și Biblioteca Națională a Austriei. Kapela curții și kapela muzicală se regăsesc în aripa veche a palatului (Schweizerhof) ce datează din 1277. Grajdurile imperiale din secolul al XVI-lea au fost amplasate pe locul destinat inițial reședinței principelui Maximilian al II-lea. Astăzi se găsesc aici Școala de călărie spaniolă și muzeul „Lipizzaner”. În „Camera Comorilor” vizitatorul poate admira printre altele coroana imperială aparținând Sfântului Imperiu Roman (datând de prin 962), coroana imperială austriacă (1602), comoara Burgunzilor din secolul al XV-lea și comoara Ordinului Lânii de Aur. Tot aici se mai pot vizita apartamentele imperiale, spațiul privat al împăratului Franz Josef al Austriei, saloanele de mese, de bal, etc.\n\nParcul Prater \nPrater este un parc de distracții uriaș, ce este utilizat de vienezi drept principal loc de relaxare. Cea mai cunoscută parte a acestui spațiu de agrement este Wurstlprater. Această amenajare datează din secolul al XIX-lea. Cea mai apreciată atracție a parcului o constituie Roata Uriașă (Riesenrad), ce are o înălțime de 65 metri și a fost inaugurată în 1896/1897 cu ocazia sărbătoririi jubileului înscăunării împăratului Franz Josef al Austriei. Ea a fost aproape complet distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial, dar reconstruită după aceea.\n\nÎn apropiere se găsește gara principală pentru trenulețul liliputanilor. Trenulețul parcului datează din anul 1928 și efectuează o cursă de 3,9 km. Un alt punct culminant ăl reprezintă „Republica Kugelmugel” a lui Edwin Lipburger. Acesta și-a construit în anii ‘70 o casă sub formă de bilă și și-a proclamat aici propria republică, sub pretextul că construcția sa „miraculoasă” necesită un spațiu infim.\n\nEmblematic pentru acest parc de distracții este și „Calafati”, reprezentarea unui chinez de 9 m.\n\nPe lângă trenul fantomelor și autoscutere, vizitatorul Praterului se mai poate bucura și de alte distracții ce au la bază diferite și specifice mijloace de locomoție.\n\nPersonalități născute în Viena \n\nPrintre personalitățile născute în Viena se pot enumera:\n Albert al II-lea (1397 - 1439), rege al Ungariei, Boemiei;\n Ferdinand al IV-lea (1633 - 1654), rege al Romanilor;\n Maria Terezia a Austriei (1717 - 1780), împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman;\n Iosif al II-lea (1741 - 1790), împărat al Sfântului Imperiu Roman și rege al Ungariei, Boemiei etc.;\n Franz Schubert (1797 - 1828), compozitor romantic;\n Johann Strauss (tatăl) (1804 - 1849), compozitor romantic;\n Theodor Glatz (1818 - 1871), fotograf;\n Johann Strauss (fiul) (1825 - 1899), compozitor de operetă;\n Erwin Schrödinger (1887 - 1961), fizician;\n Alfred Macalik (1888 - 1979), pictor, grafician, stabilit în România.\n\nImagini\n\nNote\n\nVezi și \n\n Palatul Schönbrunn\n Palatul Belvedere\n Palatul Mollard-Clary\n Palatul Harrach\n Domul Sfântul Ștefan din Viena\n Hofburg\n Orchestra Filarmonică din Viena\n Metroul din Viena\n Prater\n Cimitirul Central din Viena\n Locuri din patrimoniul mondial\n Institutul Wiesenthal pentru Studierea Holocaustului din Viena (VWI)\n\nLegături externe \n\n http://www.hartaeuropa.com/austria/page_viena_prezentare.html\n Viena, “the land of Christmas”, 17 decembrie 2010, Razvan Pascu, Descoperă - Travel\n Catre MQ – Declaratie de dragoste, 23 decembrie 2007, Diana Pavlenco, Descoperă\n Viena - orasul muzicii , 20 februarie 2008, Revista Magazin\n Români în primăvara vieneză, 21 februarie 2010, Georgeta Petrovici, Evenimentul zilei\n Viena, orașul de suflet al bănățenilor, 20 octombrie 2007, Evenimentul zilei\n Viena, imparateasa Europei, 22 septembrie 2005, Evenimentul zilei\n Sacher, ciocolata din spatele Operei din Viena, 30 ianuarie 2005, Evenimentul zilei\n Cartierele Vienei\n\n \n\n \nPatrimoniul mondial în Austria\nEponime ale asteroizilor" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce cunoștințe ai despre subiectul Orchestra Filarmonică din Viena?" }, { "from": "assistant", "value": "Orchestra Filarmonică din Viena este cea mai faimoasă orchestră din Viena.\n\nIstorie \nA fost fondată în 1842 și după debuturile dificile, a devenit una dintre cele mai bune orchestre simfonice din lume. Orchestra a strâns în efectivul ei de-a lungul timpului membri prestigioși ca și Hans Richter, Arthur Nikisch, Franz Schmidt, Willy Boskovski.\n\nSala de concert principală este Musikverein, o sală magnifică, cu o acustică excepțională.\n\nEfectivul instrumental asigură reprezenațiile la Opera din Viena și la festivalurile din Salzburg : festivalul de Paști și Festivalul Salzburgului.\n\nDirijori\n\nDirijorii principali \n\n Otto Nicolai din 1842 până în 1848 ;\n Carl Eckert din 1854 până în 1857 ;\n Otto Dessoff din 1860 până în 1875 ;\n Wilhelm Jahn, 1882, 1883 ;\n Hans Richter din 1875 până în 1883; sub conducerea sa, orchestra a fost recunoscută, prin marii compozitori ai vremii, Wagner, Liszt, Verdi, creatori de opere importante ca Variații la o temă a lui Haydn (1873), Simfoniile a 2-a și a 3-a (1877 - 1883), l'Uvertură tragică (1880) de Brahms , Simfoniile a 3-a, a 4-a și a 8-a de Bruckner (1877), (1888), (1899), (1892) ;\n Gustav Mahler din 1898 până în 1901 care a dirijat pentru prima oară străinilor la Expoziția universală din 1900 de la Paris \n Joseph Hellmesberger din 1901 până în 1903 ;\n Felix von Weingartner din 1908 până în 1927 ;\n Wilhelm Furtwängler din 1927 până în 1930 ;\n Clemens Krauss din 1929 până în 1933 ;\n\nDirijori invitați \n\n Bruno Walter (1933-1938)\n Karl Böhm (1954-1956 și 1971-1981)\n Herbert von Karajan (1956-1964)\n Claudio Abbado (1971-1982)\n Lorin Maazel (1982-1987)\nActualul dirijor invitat al Orchestrei Filarmonice Vieneze este Mariss Jansons.\n\nDiscografie selectivă \n Mozart, Simfoniile 38, 39, 40 și 41 dirijate de Karl Böhm ;\n Mozart, Nunta lui Figaro dirijată de Erich Kleiber ;\n Mozart, Don Giovanni dirijată de Josef Krips ;\n Beethoven, Simfonia a 3-a dirijată de Felix von Weingartner ; \nBeethoven, Simfonia a 3-a dirijată de Erich Kleiber ;\n Beethoven, Simfonia a 5-a, Simfonia a 7-a dirijate de Carlos Kleiber ;\n Beethoven, Simfonia a 2-a, Simfonia a 5-a, Simfonia a 9-a dirijate de Simon Rattle ;\n Schubert, Simfonia a 8-a dirijată de Carl Schuricht ;\n Wagner, Valkyria, primul act, dirijat de Bruno Walter\n Bruckner, Simfonia a 4-a dirijată de Karl Böhm ;\n Mahler, Cântecul Pământului de Kathleen Ferrier, dirijat de Bruno Walter ;\n Johann Strauss și familia Strauss, lucrări îregistrate la concertul tradițional de Anul Nou dat după 1941, dirijate de Willy Boskovski, Herbert von Karajan, Claudio Abbado, Carlos Kleiber sau Nikolaus Harnoncourt, etc.\n\n Legături externe \n :Commons:Category:Vienna Philharmonic Orchestra\n Orchestra Filarmonică din Viena\n “Dedesubturile” Concertulului de Anul Nou de la Viena, 1 ianuarie 2012, Roxana Roseti, Evenimentul zilei''\n\nViena\nViena\nViena" } ]
[ { "from": "system", "value": "Răspunde în limba română, în stilul Wikipedia, cat mai corect gramatical." }, { "from": "user", "value": "Ce informații ai disponibile despre Beethoven (dezambiguizare)?" }, { "from": "assistant", "value": "Beethoven poate însemna:\n\nCompozitorul Ludwig van Beethoven\nFilmul-comedie Beethoven" } ]

Subsets and Splits