Datasets:

Andrei481

/

raw-text-corpus-ro-8k

like 0

Ștenea (în dialectul săsesc "Blesch-Stenen", în , în ) este un sat în comuna Șeica Mare din județul Sibiu, Transilvania, România.

Ølstykke ("Ølstykke Kommune") a fost o comună din comitatul Frederiksborg Amt, Danemarca, care a existat între anii 1970-2006. Comuna avea o suprafață totală de 29,12 km² și o populație de 15.681 de locuitori (în 2006), iar din 2007 teritoriul său face parte din comuna Egedal.

Acidul betulinic este un compus triterpenic care prezintă activități terapeutice importante. Acesta are o activitate selectivă pe celulele de melanom și nu afectează celulele normale. Acidul betulinic este un compus larg răspândit în regnul vegetal. Conform dexului betulinul este un compus inițial aplicat la o substanță ca o rășină sau gudron de extracție din scoarța mesteacănului european. Acesta prezintă un sistem inelar cyclopentanophenanthrene, fiind principalul component al betulinului. Betulinul se găsește ca depozite cristaline în straturile exterioare ale coajei, sub formă de celule mari, cu pereți subțiri ce se formează la începutul primăverii. Betulinul este o triterpenă care se gasește în abundență și în mod natural în coaja exterioară a arborelui de mesteacanregăsindu-se în concentrații mari (2,5%) în coaja exterioară a unor soiuri de arbori. Acidul betulinic produs de oxidare a betulinului,releva importanta anti-HIV și activitatea citotoxică.Au fost implicate în industria chimică modulara, ceea ce duce la derivați extrem de active, unele dintre ele comparabile cu medicamente utilizate clinic Acidul betulinic și betulinul sunt triterpene pentaciclice cu activitate anti-tumorală, în special în cancerul de piele (melanomă). Acidul betulinic datorită proprietăților sale este considerat unic și se diferențiază de celelalte substanțe utilizate în present cum ar fi. taxol, elipticine, etopozid etc.Acidul betulinic este un indicator al apoptozei în celulele tumorale, inhibând activitatea factorilor nucleari. Acesta are un caracter de acțiune selectiv pe celulele melanomului și nu afectează celulele normale în comparație cu alte substanțe. Comparativ cu aceste substanțe acidul betulinic prezintă un grad de toxicitate redus. Modul de acțiune. Referitor la modul de acțiune al acidului betulinic, se cunoaște puțin despre mecanismele sale de antiproliferare și de inducere a apoptozei. În celulele tumorale neuroectodermale, apoptoza indusă de acidul betulinic este însoțită de activarea caspazei, de modificări ale membranei mitochondriilor și de fragmentarea ADN-ului. Caspazele sunt produse ca proenzimă inactivă, care este procesată proteolitic în formele lor active. Aceste proteaze pot coopera în cascade proteolitice, în care caspazele se activează pe ele însele și reciproc. Inițierea cascadei de caspaze poate duce la activarea endonucleazălor, cum ar fi caspaza activată de ADN (CAD). După activare, CAD contribuie la degradarea ADN-ului. Acidul betulinic induce apoptoza prin efecte directe asupra mitocondriilor, ducând la eliberarea citocromului C, care la rândul său reglează activarea caspazelor "în aval". Acidul betulinic depășește rezistența la apoptoza indusă de CD95 și doxorubicină, datorită mecanismului molecular diferit al apoptozei induse de acidul betulinic.

Vienne este un râu in partea centrală a Franței, principalul afluent al râului Loara. Izvorăște din departamentul Corrèze, la poalele Muntelui Audouze, pe platoul Millevaches de la 920m altitudine. După 372 km se varsă în Loara, la Candes-Saint-Martin. Bazinul hidrografic al râului Vienne, acoperă o suprafață de 21.052 km². Principalii afluenți și subafluenți ai râului Vienne sunt:

Sully este o comună în departamentul Calvados, Franța. În 2009 avea o populație de 123 de locuitori.

Trška Gora este o localitate din comuna Novo mesto, Slovenia, cu o populație de 124 de locuitori.

Emil Fucec (n. 1886, Sârbi, jud. Maramureș – d. 1980, Sighet) a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918 . Biografie. Emil Fucec a studiat la Academia Teologică din Gherla. Ca preot s-a implicat în programele Asociației pentru cultura poporului român din Maramureș (Asociația Maramureșeană). Activitatea politică. Ca delegat în Adunarea Națională din 1 decembrie 1918 a fost reprezentant al cercului electoral Ocna Șugatag. A fost președinte al Consiliului Național Român local, participând la formarea Gărzii Naționale Române.

Râul Valea Șugărilor este un curs de apă, afluent al râului Ialomița.

Fernand Léger (născut, Jules Fernand Henri Léger) (n. 4 februarie 1881, Argentan, Normandia – d. 17 august 1955, Gif-sur-Yvette) a fost un pictor, grafician și artist decorator francez. A fost printre primii pictori francezi care au expus public lucrări de orientare cubistă și constructivistă, deși el însuși nu este considerat ca aparținând mișcărilor respective. Primele sale opere - cu evidentă inspirație impresionistă, în maniera lui Paul Cézanne - datează din anul 1903, pentru a-și dezvolta cu timpul propriul stil, dinamic și plin de optimism. Fascinat de civilizația industrială, dar și de problematica socială, Leger face dovada timpului în care trăiește într-un stil inovator, plin de expresivitate. Îi place formatul mare și execută tablouri de mari dimensiuni și decorații murale. Aspiră cu consecvență la integrarea artelor plastice în viața de zi cu zi, pe stradă, în oraș, în biserică. Nu a fost un pictor tipic de atelier, ceea ce l-a atras a fost aventura artistică, pentru ca în cele din urmă să atingă independența absolută și reciprocă între forme, culori și spațiu. Viață și operă. Fernand Léger s-a născut la 4 februarie 1881 în mica localitate Argentan din Normandia, singurul fiu al lui Marie-Adèle Daunou și Henri-Armand Léger, crescător de vite. La vârsta de trei ani rămâne orfan de tată. Își termină studiile la școala parohială din Tinchbray și, începând de la vârsta de 16 ani, lucrează ca desenator în ateliere de arhitectură la Caen (1897-1899) și la Paris (1900-1902). În anul 1902 se înscrie la Școala de Arte Decorative ("École des Arts Décoratifs") din Paris; frecventează și cursurile lui Léon Gérôme și Gabriel Ferrier la "École des Beaux-Arts", precum și cele de la Academia Julian din Montparnasse sau de la Académie de la Grande Chaumière. Din 1903 lucrează într-un atelier, pe care îl împarte cu André Mare. Se exersează în special în desen, distruge însă toate lucrările produse în acest timp. Au rămas puține opere din această perioadă, ca "Jardin de ma mère" (1905) sau "Gamins au soleil" (1907), cu evidente trăsături de sentimentalism, calificate de Apollinaire drept "băi de seară postimpresioniste" ("baignades du soir postimpressionistes"). Anul 1907 este marcat de expoziția retrospectivă consacrată lui Cézanne, care exercită o puternică impresie asupra lui Léger. În același an descoperă cubismul lui Picasso și Braque. Léger propune însă un stil personal, chiar dacă se lasă încă inspirat de arta lui Cézanne și de tablourile lui Picasso. "La Ruche". În 1908, Léger se instalează în "La Ruche" ("Stupul"), o clădire bizară în opt unghiuri, ridicată din materialele rămase de la Expoziția Mondială din anul 1900. Numele i se datora faptului că în interior - în jurul scărilor centrale, ca într-un fagure de miere - se afla un număr de 140 de ateliere. Aici se concentra întraga boemă artistică pariziană. Léger are ocazia să cunoască pe pictorul Marc Chagall, pe sculptorul rus Alexander Archipenko, pe pictorul Robert Delaunay, de care îl va lega o statornică prietenie. În scurtă vreme îi vor deveni vecini și scriitorii Blaise Cendras, Guillaume Apollinaire și Max Jacob. Léger se află încă sub puternica impresie exercitată de Cézanne, fauviști și postimpresioniști, dar își va elabora foarte repede propriul său stil caracterizat de o gamă coloristică monocromatică, stinsă și de un format mare. La Salonul Artiștilor independenți din 1910 prezintă trei tablouri și două desene. O adevărată senzație însă va produce pânza intitulată "Nus dans la forêt" ("Nuduri în pădure"), expusă la Salonul din 1911, în sala 41, cunoscută sub numele de "Mecca cubismului", care îi va surprinde și pe colegii artistului. Sobrietatea culorilor, geometrizarea de formă cilindrică a imaginilor și activitatea frenetică a figurilor creează o atmosferă simbolică a unei lumi dezumanizate, care anticipează futurismul italian. Cubismul lui Léger are un caracter mai mult vizual, decât cel inițial intelectual al lui Picasso și Braque. Volumele geometrice nu mai sunt statice și nedisociabile, ele au un caracter autonom, care creează între ele un antagonism dinamic. Doi ani mai târziu, Léger închiriază un atelier pe strada "Notre-Dame-des Champs" nr. 86, unde va lucra până la sfârșitul vieții. Creația lui înregistrează o evoluție rapidă. Participă la formarea grupului "Section d'Or", alături de Jacques Villon, Frantisek Kupka și Francis Picabia, începe să abordeze teme din actualitate ("Le Passage à niveau", 1912) și inițiază ciclul abstract "Contrastele formelor", în care reintroduce policromatismul ("La femme en bleu", 1912) și realizează o atmosferă de incantație ca în tablourile lui Delaunay, fapt care îl va determina pe Apollinaire să caracterizeze acest stil cu denumirea de orfism. Totuși, în timp ce la Delaunay predomină supremația culorii, Léger aspiră la "un echilibru între linii, forme și culoare" (Léger). Artistul începe să-și manifeste independența față de orice curent. Continuă să se inspire din cubism în privința suprafețelor geometrice care se suprapun, a fețelor colțuroase și a contururilor negre, dar introduce în compoziție propriile elemente plastice. Contrastele dintre culorile deschise și cele întunecate, liniile drepte și curbe, formele rotunde și dreptunghiulare sugerează rapiditate și dau iluzia mișcării. Anii 1914 - 1930. Imediat după izbucnirea primului război mondial, Fernand Léger este mobilizat și repartizat ca genist la detașamentul trupelor tehnice. Gazat cu iperită, la sfârșitul anului 1917 este declarat inapt pentru continuarea serviciului militar. Întors la Paris, artistul își schimbă cu desăvârșire stilul, decizie pe care o explică în felul următor: "Războiul a fost pentru mine un eveniment sublim. Am părăsit Parisul epocii picturii deliberate în care domnea arta abstractă, pentru ca brusc să mă găsesc în mijlocul geniștilor, meseriași care lucrau în lemn și metal. Mi-ar fi trebuit și mai puțin decât atât pentru a uita de formele abstracte din anii 1912-1913". Din anul 1918, de Léger se va ocupa galeristul Léonce Rosenberg, care îi expune cu regularitate lucrările la "Galerie de l'Effort Moderne" pe care o avea la Paris. Atras de timpuriu de viața formelor, de prestigiul fizic al obiectelor dintr-o lume tot mai marcată de acumulările tehnologice moderne, traversează o așa zisă "epocă mecanică". Se cristalizează acum vocația sa constructivă, aducând în imagine rețeaua tubulară a utilajelor tehnice, care împrumută curând ceva din geometria lor simplă și pregnantă figurilor omenești. În compoziția "Les disques" ("Discuri", 1918), Léger păstrează încă tematica abstractă. Experiențele lui estetice continuă să se învârte în jurul contrastelor dintre forme plate și suprafețe cromatice. Creația lui este bogată, plină de expresivitate, abundentă în culori strălucitoare, este o sinteză a viziunii lirice asupra unei lumi dominate de mașini. Treptat, figurile omenești devin tot mai prezente și mai deslușite în tablourile pictate ("Oameni în oraș", 1918). În compoziția "Trois femmes" ("Trei femei", 1921), cunoscut și cu numele de "Le grand petit-déjeuner", figura umană capătă o poziție privilegiată. Contrastul - pilonul esteticii lui - este exprimat într-o mare varietate de opoziții. Formele ondulate ale siluetelor feminine contrastează cu arhitectura geometrică a planului secund, liniile orizontale și verticale se repetă și în pozițiile personajelor. Pe 2 decembrie 1919, Fernand Léger se căsătorește cu Jeanne Lohy, o tânără cu care mai fusese împreună înainte de izbucnirea războiului. Locuiesc la Fontenay-aux-Roses lângă Paris, însă artistul continuă să picteze în atelierul său din Montparnasse. Léger este un creator multilateral, ilustrează cărțile lui Blaise Cendras și André Malraux, lucrează la filmul lui Abel Gance "La Roue", iar pentru Ralf de Maré și trupa sa "Ballets suédois" proiectează afișul, decorurile, costumele și cortina destinate baletului "Skating Rink" pe muzică de Darius Milhaud. Fascinat de lumea filmului, colaborează la realizarea scenografiei producției "L'Inhumaine" a lui Marcel L'Herbier și realizează prin mijloace proprii un scurt metraj intitulat "Baletul mecanic" ("Ballet mécanique"), cu fotografii de Dudley Murphy și Man Ray. Pentru evoluția sa sunt importante întâlnirile cu arhitectul Le Corbusier (1920) și cu pictorul olandez Theo van Doesburg, fondatorul revistei "De Stijl". Dornic să promoveze o artă nouă, fondează în anul 1924 Academia de pictură Modernă ("Académie Moderne"), unde depune o activitate pedagogică îndelungată. În anul 1925 realizează primele compoziții murale monumentale. Împreună cu Robert Delaunay proiectează lucrările de decorare a clădirii pavilionului francez la Expoziția Internațională de artă decorativă și industrială de la Paris. În cadrul aceleiași expoziții, în pavilionul "L'Esprit Nouveau", proiectat de Le Corbusier, Léger prezintă un panou cu o compoziție abstractă. „"Artă directă, înțeleasă de toți"” (Léger). Realizând primele picturi destinate decorațiilor murale, Fernand Léger descoperă posibilitățile pe care le ascunde arta decorativă, culorile și spațiul folosite în compoziții fiind îmbinate cu arhitectura. În septembrie 1931, Léger pleacă pentru prima dată în Statele Unite, unde va vizita orașele New York și Chicago. În timpul celei de-a doua călătorii în America, în octombrie 1935, descoperă "frumusețea serilor la New York generată de nenumăratele lumini și neobositul joc al reclamelor". Va mai petrece câteva luni în Statele Unite în anul 1938, când decorează casa "Nelson Rockefeller Jr." din New York, și mai apoi, începând din anul 1940, va sta acolo pe toată durata războiului. Aici ține cursuri la "Yale University" și la un colegiu din California. Întors în Franța (1944), participă la realizarea filmului lui Hans Richter, "Visuri pe care banii le pot cumpăra" ("Dreams that money can buy", 1947). Șederea în America marchează o etapă importantă în creația lui Léger. Pe de o parte, se observă independența și mai pronunțată a formelor și culorilor, pe de altă parte, crearea de tablouri de format mare consacrate problemelor sociale și unora din temele sale preferate: viața de fiecare zi și lumea circului. În tabloul "Les Loisirs" ("Petrecere în timpul liber", 1948/49), unul din personaje ține în mână o foaie de hârtie cu inscripția "Hommage à Louis David", dedicație adăugată după expoziția consacrată lui Louis David la muzeul "Orangerie" din Paris. Cu foarte mult realism tratează personajele din altă operă la fel de monumentală, intitulată "Les constructeurs" ("Constructorii", 1950). Chipurile sunt individualizate și elaborate mult mai detailat, realismul fețelor este opus schematismului schelelor. Tabloul "La Grande Parade" ("Marea Paradă") fusese conceput inițial în 1953 ca proiect de mozaic pentru Opera din São Paulo, împreună cu arhitectul Oscar Niemeyer. În versiunea finală a acestei opere - realizată în 1954 - care se află în prezent la New York, ca și în tabloul "Les trapèzistes" ("Acrobați la trapez", 1954), artistul dorește să aducă un omagiu lumii magice a circului copilăriei sale. La sfârșitul anului 1946, execută mozaicuri pentru fațada bisericii din Assy (Haute-Savoie), patru ani mai târziu lucrează la vitraliile noii biserici din Audincourt, construită - ca și cea din Assy - de arhitectul Maurice Novarina. La aproape 70 de ani, artistul descoperă cea de-a treia dimensiune și își deschide un atelier de ceramică la Biot, o mică localitate situată pe Coasta de Azur. Pe 21 februarie 1952 se căsătorește cu Nadia Chodasiewicz, care îl asista deja de câțiva ani la realizarea unora din compoziții. După căsătorie se mută în localitatea Gif-sur-Yvette din imediata apropiere a Parisului. La 17 august 1955, Fernand Léger moare în urma unui infarct cardiac la vârsta de 74 de ani. Din inițiativa Nadiei, pe terenurile proprietății lor din Biot se construiește un muzeu de stat cu operele lui Fernand Léger, inaugurat la data de 13 mai 1960. Aducând în imagine realități ale timpului în care a trăit, plin de achzițiile tehnologiei moderne, Léger a acordat un deosebit interes figurii umane într-o ambianță artificializată de prezența unor elemente mecanice. Motivele florale și zoomorfe vin, de asemenea, să restabilească intimitatea existenței umane într-o natură impregnată de artefacte. Coloritul viu, tranșant, ca reclamele luminoase, evocând atmosfera marilor orașe, atmosferă căreia îi refuză orice notă idilică, de paradis urban, ca și construcția clară a formelor, în care geometria severă întâlnește, uneori, prospețimea unui desen naiv, par să-l îndreptățească pe criticul de artă american Marvin Sweeney să vorbească despre Léger ca despre un "primitiv al epocii moderne".

Termenul „Frazier” se poate referi la:

Natalie Portman (născută Natalie Hershlag, 9 iunie 1981, Ierusalim, Israel) este o actriță americană de origine israeliană, nominalizată la Premiul Oscar pentru rolul său din pelicula "" (2004). În 2011 a câștigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță într-un rol principal ("Black Swan"). Biografie. S-a născut la 9 iunie 1981 la Ierusalim sub numele Natalie (Nata-li) Hershlag ca unic copil al unei familii de evrei. Tatăl ei, medicul israelian Avner Hershlag, ginecolog specialist în tratamente pentru infertilitate. și-a cunoscut soția, Shelley Stevens, în timpul studiilor la universitatea Ohio. Stevens, născută în Cincinnati Ohio, originară dintr-o familie ajunsă în SUA din Austria și Rusia, și îndeplinește în prezent funcția de manager al fiicei ei. Bunicii lui Natalie din partea tatălui, Mania (născută Portman) și Zvi Yehuda Hershlag, erau evrei imigrați în Israel. Zvi, născut în Polonia în 1914, a emigrat în 1938 în Palestina Mandatară unde a devenit profesor de economie; părinții lui au murit în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Una din străbunicile lui Natalie din partea tatălui s-a născut în România și a fost spioană pentru în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Părinții lui Portman s-au cunoscut la un evreiesc de la , unde mama ei vindea bilete. Au corespondat după ce tatăl ei s-a întors în Israel și s-au căsătorit când mama ei a venit în Israel în vizită câțiva ani mai târziu. În 1984, când Portman avea trei ani, familia s-a mutat în Statele Unite, unde tatăl ei a studiat medicina. Mai întâi au locuit în Maryland (în vreme ce tatăl se perfecționa la universitatea George Washington din Washington, D.C., apoi la New Haven, Connecticut unde a urmat, între altele, cursuri la o școală evreiască și lecții de dans, Long Island, New York. Numele Portman, pe care l-a adoptat începând de la vârsta de 12 ani, era de fapt numele de fată al bunicii ei paterne. Primul său rol l-a avut în 1994, în filmul franțuzesc Léon. Rolul care a făcut-o celebră a fost cel interpretat în trilogia Star Wars. Înainte de acesta, a mai jucat în Beautiful Girls și Anywhere but Here. În timpul filmărilor pentru Star Wars a studiat psihologia la Universitatea Harvard. În 2005 a fost nominalizată pentru prima oară la Premiile Golden Globe, premiu pe care l-a și câștigat, cu producția Closer. Pentru rolul din filmul V for Vendetta a trebuit să se radă în cap. A jucat rolurile principale în dramele istorice Goya's Ghosts (2006) și The Other Boleyn Girl (2008). În mai 2008 a fost cel mai tânăr membru al juriului Festivalului de Film de la Cannes. Debutul său regizoral, Eve, a deschis cea de-a 65-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Veneția. În 2011, Natalie Portman a câștigat Globul de Aur pentru Cea mai bună actriță într-un rol principal pentru lungmetrajul Black Swan, acolo unde interpretează rolul unei balerine. În timpul filmărilor l-a cunoscut și s-a îndrăgostit de coregraful Benjamin Millepied, cu care s-a logodit și cu care are 2 copii unul născut în 2017.

Christina Applegate (n. 25 noiembrie 1971) este o actriță americană nominalizată la Premiile Tony. Christina Applegate este cunoscută cel mai mult pentru rolul "Kelly" interpretat în serialul Familia Bundy. A jucat în rolul principal în filmele "Don't Tell Mom the Babysitter's Dead", "The Big Hit", "The Sweetest Thing", "Anchorman: The Legend of Ron Burgundy", "Farce of the Penguins" și "Alvin and the Chipmunks: The Squeakquel".

Egor Egorovici Gangardt a fost un general rus și guvernator al Basarabiei între anii 1867 – 1871.

Podulce este o localitate din comuna Krško, Slovenia, cu o populație de 85 de locuitori.

Repatrierea polonezilor din anii 1955–1959, cunoscută și ca a doua repatriere, pentru a o distinge de "prima repatriere din anii 1944-1946, a fost al doilea val de repatriere forțată (de fapt o deportare) a polonezilor care trăiau în teritoriile anexate de Uniunea Sovietică (). Trebuie subliniat faptul că termenul "repatriere", utilizat pe scară largă și promovat timp de decenii de propagandă comunistă poloneză, este, de fapt, o manipulare și se referă la un act de expatriere. Istoric. După moartea lui Stalin și odată cu începere destalinizării, aproximativ 250.000 de oameni au fost repatriați. Dintre aceștia, aproximativ 25.000 erau prizonieri politici deținuți în Gulaguri. Printre polonezii repatriați s-au numărat Czesław Niemen, și . Spre sfârșitul deceniului al cincilea al secolului trecut, în Uniunea Sovietică se mai găseau până la un milion de polonezi. Lipsiți de toți liderii educați, care plecaseră deja în Polonia, polonezii s-au aflat în mijlocul mai multor conflicte locale, care au avut loc în RSS Lituaniană și RSS Ucraineană (vedeți de exemplu partizanii lituanieni, Armata Insurecțională Ucraineană). În partea răsăriteană a Belarusului sovietic, unde a continua să existe o minoritate importantă poloneză, câteva unități de gherilă poloneze au operat până la începutul deceniului al șaselea, în special în zona . În plus, campania colectivizării a afectat satele poloneze într-o regiune extinsă, care se întindea de la Vilnius în Lituania la Ternopil din Ucraina. Acei fermieri care s-au opus colectivizării au fost trimiși în Siberia, iar teroarea a continuat până la mijlocul anilor 1950. Pe 15 noiembrie 1956, o delegație poloneză, din care făceau parte Władysław Gomułka și Józef Cyrankiewicz, a plecat la Moscova ca să înceapă discuții despre așa-numita repatriere. Ca urmare a eforturilor celor doi lideri comuniști, aproximativ 30.000 de polonezi au primit aprobarea să părăsească Uniunea Sovietică și să se mute în Republica Populară Poloneză. Pe 25 martie 1957, miniștrii afacerilor interne din cele două țări, Wladyslaw Wicha și Nikolai Dudorov, au semnat un acord care prevedea că toate persoanele care fuseseră cetățeni polonezi mai înainte de 17 septembrie 1939 (Invazia sovietică a Poloniei), puteau să se mute în Polonia împreună cu soții/soțiile și copii lor. În multe cazuri, cetățenia poloneză a fost dificil de dovedit, de vreme ce multe documente lipseau sau fuseseră distruse sau pierdute. În astfel de situații, guvernul polonez a trebuit să fie cel care să aducă dovezile. În plus, etnicii polonezi au fost împrăștiați nu numai în fostele provincii estice ale Poloniei, ci și în întreaga Uniune Sovietică. A fost adesea dificil să pentru autorități se ia legătura cu ei și, pentru a înrăutăți lucrurile, procesul a fost supravegheat de fostul procuror stalinist, Stefan Kalinovski, care a fost unul ditre cei care s-au ocupat de deportarea polonezilor în Siberia în anii 1940. În ciuda tuturor acestor greutăți, numărul polonezilor repatriați a crescut continuu: În total într-o perioadă de cinci ani, 245.501 polonezi au părăsit Uniunea Sovietică. Marea lor majoritate proveneau din fostul teritoriu poloneze care făceau acum parte din RSS Lituaniană (46.552), RSS Bielorusă (100.630) și RSS Ucraineană (76.059). Cei mai mulți dintre ai au fost colonizați în Teritoriile recuperate, unde au fost angajați în fermele agricole de stat. După repatriere, au mai rămas aproximativ 360.000 de polonezi în Ucraina sovietică. Cei mai mulți dintre ei locuiau în regiunile Jîtomîr și Berdîciv, dar și în orașul Lviv, unde populația poloneză se ridica la aproximativ 17.000 de locuitori. De asemenea, au mai rămas aproximativ 540.000 de polonezi în Belarus și 230.000 în Lituania.

Phytomyza rufifrons este o specie de muște din genul "Phytomyza", familia Agromyzidae. A fost descrisă pentru prima dată de Macquart în anul 1835. Este endemică în Franța. Conform Catalogue of Life specia "Phytomyza rufifrons" nu are subspecii cunoscute.

Pervomaiske este un sat în comuna Zaharivka din raionul Rozdilna, regiunea Odesa, Ucraina. Demografie. Conform recensământului din 2001, majoritatea populației localității Pervomaiske era vorbitoare de ucraineană (%), existând în minoritate și vorbitori de română (%) și rusă (%).

Potrivit cronicii contemporane atribuite lui Fredegar, bătălia de la Wogastisburg s-a disputat între slavii ("Sclav, cognomento Winidi") comandați de Samo și francii conduși de regele Dagobert I în 631. Armatele france se aflau în plic proces de avansare în regiunea ocupată de către uniunea tribală a slavilor conduși de Samo. Înaintarea se realiza pe trei coloane: cea a alamanilor, cea a longobarzilor și cea a francilor din Austrasia. Primele două valuri invadatoare au înregistrat unele succcese, însă principala forță de luptă a francilor a suferit o gravă înfrângere într-o bătălie desfășurată vreme de trei zile în apropiere de Wogastisburg. Poziția bătăliei nu poate fi localizată cu certitudine, dat fiind că sursa, cronica atribuită lui Fredegar, nu oferă nicio precizare geografică. Astfel, mai multe locuri revendică legături cu locul de desfășurare a bătăliei (de obicei, în baza paralelelor lingvistice și unor săpături arheologice nu tocmai convingătoare), precum colina Rubín din apropiere de Podbořany (în Boemia), colina Úhošť de lângă Kadaň (în Boemia), Bratislava (Slovacia), Trenčín (Slovacia), Beckov (Slovacia), râul Váh river = Voga (Slovacia), Staffelberg lângă Bad Staffelstein (Bavaria), Burk în apropiere de Forchheim (Oberfranken), Viena sau alte locații situate de-a lungul Dunării mijlocii etc. În fapt, nu există nicio evidență convingătoare pentru niciuna dintre propunerile de mai sus și există chiar posibilitatea ca sub numele de Wogastisburg să se ascundă doar un termen desemnând o temporară tabără de luptă, mai degrabă decât o așezare permanentă.

La Bazoche-Gouet este o comună în departamentul Eure-et-Loir, Franța. În 2009 avea o populație de 1314 de locuitori.

Parahyalopeza este un gen de muște din familia Tephritidae. Cladograma conform Catalogue of Life:

Anthomyia mimetica este o specie de muște din genul "Anthomyia", familia Anthomyiidae. A fost descrisă pentru prima dată de Malloch în anul 1918. Conform Catalogue of Life specia "Anthomyia mimetica" nu are subspecii cunoscute.

Lüssow (bei Stralsund) este o comună din landul Mecklenburg-Pomerania Inferioară, Germania.

Monacrostichus este un gen de muște din familia Tephritidae. Cladograma conform Catalogue of Life:

Jocurile Olimpice de vară din 2028, cunoscute ca a XXXIV-a ediție a Jocurilor Olimpice, se vor desfășura la Los Angeles, sub numele de "Los Angeles 2028". Va fi a treia ediție a Jocurilor organizată în metropola din Califonia după cele din 1932 și 1984. Los Angeles a candidat inițial pentru Jocurile Olimpice de vară din 2024. Dar după ce în cursă au rămas doar două orașe, Los Angeles și Paris, Comitetul Internațional Olimpic (CIO) a aprobat un proces de atribuire simultană a Jocurilor Olimpice de vară din 2024 și 2028 celor doi candidați rămași, Los Angeles fiind preferat ca gazdă pentru 2028. Los Angeles a primit oficial Jocurile în cadrul celei de-a 131-a sesiuni CIO de la Lima, Peru, pe 13 septembrie 2017. Va fi a cincea ediție a Jocurilor Olimpice de vară și cea de-a noua în general, care va fi găzduită de Statele Unite. Los Angeles va deveni al treilea oraș gazdă de trei ori după Londra și Paris și primul oraș din America de Nord care a făcut acest lucru. Cinci sporturi propuse de organizatori, cricket, flag football, lacrosse, squash și baseball-softball au fost acceptate de către CIO pentru a fi introduse în programul acestei ediții a jocurilor.

Cartierul Săsar este un cartier situat în zona de nord a orașului Baia Mare. Deși zona a fost locuită încă din vremea cetății Baia Mare, a devenit un cartier abia în anii puternicei industrializări de la mijlocul secolului XX, atunci când nevoia de locuințe a dus la asanarea mlaștinilor prezente în această zonă și construirea de locuințe pentru muncitori. În prezent, cartierul Săsar are un aspect modern deoarece include numeroase și originale soluții de urbanism. Acestea pot fi lesne observate în construcțiile apărute după anul 1990, Catedrala Greco-Catolică, sau parcul din fața fostului RFN (Restaurantul Fără Nume), care cuprinde fântâni arteziene deosebite și un loc de joacă pentru copii extrem de atrăgător și sigur.

Épineuse este o comună în departamentul Oise, Franța. În 2009 avea o populație de 273 de locuitori.

Aceasta este o listă de ziare din Spania

Un armator este proprietarul unei nave comerciale care este implicat în navigația maritimă. În sensul comercial al termenului, un armator este cineva care echipează și exploatează o navă, folosind-o, de obicei, pentru transportul de marfă și încasând o chirie denumită navlu ce reprezintă prețul transportului pe apă între două porturi. Armatorii angajează de obicei un căpitan și un echipaj, doar să se ocupe personal de navă. Armatorul este, de obicei, o companie, dar pot fi proprietari de nave și persoane fizice sau fonduri de investiții. Compania ce deține o navă comercială se ocupă de managementul tehnic al navei, deși exploatarea navei poate fi, de asemenea, externalizată sau transmisă prin contractul de navlosire în sarcina proprietarului transportului. Armatorii sunt de obicei membri ai unei camere naționale de navigație maritimă, cum ar fi UK Chamber of Shipping. International Chamber of Shipping este organizația globală a armatorilor și camerelor naționale de navigație, reprezentând aproximativ 80% din transportul maritim mondial de mărfuri.

Etica protestantă și spiritul capitalismului este o lucrare de sociologia religiilor scrisă de Max Weber, apărută (pentru prima dată) în Germania, în anul 1904. În cadrul acestei lucrări, Max Weber își propune să arate că etica și înțelegerea protestantă a lumii au influențat în mod pozitiv dezvoltarea capitalismului. Escatologia calvinistă și doctrina dublei salvări. Înainte de Reformă, pentru orice credincios catolic, salvarea sufletului depindea de două sarcini principale: Odată cu Reforma, niciun credincios protestant nu mai putea să își asigure salvarea sufletului prin loialitatea față de biserică sau față de clerici, fiind necesară găsirea unor modalități diferite de a avea această siguranță. Calvin și cei care l-au urmat au înlocuit asigurarea primită de la preoți cu o viziune care avea la bază o explicație bazată pe doctrina dublei salvări. Conform doctrinei dublei salvări, Dumnezeu cunoaște dinainte care dintre oameni se vor salva și care vor fi condamnați să ajungă în iad și, încă din timpul vieții, fiecare om poate avea semne privind soarta sufletului său după moarte. Astfel, pentru fiecare credincios, credința în propria sa salvare a devenit o datorie absolută. Orice semn de neîncredere era privit drept o dovadă a lipsei de credință și a damnării ulterioare. Succesul în această lume a devenit un semn important al salvării viitoare al propriului suflet. Weber vedea Reforma drept originea eticii protestante, deși recunoștea că în Evul Mediu exista oarece respect pentru munca seculară cotidiană. Biserica Catolică îi asigura de faptul că vor fi mântuiți pe cei care acceptau sacramentele bisericii și se supunea autorității clericilor. Totuși, Reforma a distrus astfel de garanții. Din punct de vedere psihologic, oamenilor de rând le era dificil de a se adapta la această nouă viziune asupra lumii, și numai cei mai devotați credincioși sau „geniile religioase” ale Protestantismului, cum ar fi Martin Luther, s-au putut adapta, conform lui Weber. În absența unor asemenea garanții din partea autorității religioase, Weber argumenta că protestanții au început să caute alte „semne” că ei pot fi mântuiți. Calvin și adepții lui îi învățau doctrina dublei predestinări, în care Dumnezeu a ales de la începuturile lumii anumiți oameni pentru mântuire și pe ceilalți pentru damnare. Neputința de a influența mântuirea proprie era o problemă foarte dificilă pentru adepții lui Calvin. Devenise prin urmare o datorie absolută de a crede că erai tu însuți ales pentru mântuire și pentru a elimina orice dubiu, lipsa încrederii în sine era dovada unei credințe insuficiente și semn de damnare. Deci, încrederea în sine a luat locul garanțiilor harului oferite de către preoți. Succesul lumesc a devenit măsura încrederii în sine. Luther a susținut relațiile de muncă pe cale de formare. Weber califică aplicarea concluziilor lui Luther, observând că „vocația” divină nu mai era limitată la cler sau la biserică, ci se aplica oricărei ocupații. Prin urmare oamenii munceau cu sârg pentru a avea garanția faptului că se află printre cei aleși pentru mântuire. Conform viziunii protestante (și în special a calvinismului) datoria omului în lume era aceea de a munci, realizând cu zel planul lui Dumnezeu (omul era considerat drept o unealtă a divinității). Această viziune a locului și sarcinii omului în lume, era însoțită de interdicții deosebit de stricte privind cheltuirea banilor munciți pe obiecte de lux sau pe orice altceva ce depășea stricta necesitate a traiului zilnic. Max Weber susține că factorii de mai sus (secondați de interdicțiile privind ajutarea oamenilor săraci) au contribuit la reinvestirea continuă a banilor câștigați și astfel (pe termen lung) la menținerea unei economii foarte dinamice și realizarea unor acumulări de capital considerabile. Evaluarea capitalismul contemporan lui Weber. Despre capitalismul timpului său, în special despre cel american, el avea cuvinte aspre: Criticism și Reevaluare. Deși Max Weber n-a susținut în lucrarea lui tratată aici și nici cu altă ocazie că etica protestantă este unicul factor care a produs sau favorizat ridicarea capitalismului (ea fiind doar „o verigă într-un lanț”, ca să-l cităm pe Weber însuși), teza lui sociologică a fost criticată de-a lungul timpului din diverse direcții. Anumiți istorici sau economiști precum H.M. Robertson au subliniat faptul că sistemul capitalist precede Reforma și a apărut și s-a dezvoltat cu succes în faza lui mercantilistă și preindustrială în lumea catolică, lume în care au și apărut primele teorii economice liberale și însăși știința economiei politice (așa cum arată însuși Schumpeter când se referă elogios la „școala de la Salamanca”). Alți economiști, precum marxiștii E. P. Thompson și Henryk Grossman, subliniază în lucrările lor că dezvoltarea sistemului în Anglia protestantă se datorează în primul rând majorității proletare formate din țărani alungați de pe pământurile aflate în uz comun odată cu generalizarea fenomenului de împrejmuire (enclosure), la care necesitatea supraviețuirii conta cu siguranță mai mult decât orice alt considerent când era vorba de proletarizarea lor și antrenarea în competiția acerbă pe piața muncii din orașe. Numeroși autori (Becker & Wössmann, Korotaiev, Malkov & Kalturina) au pledat sau testat cu succes teza care explică succesul economic și progresul capitalismului în teritoriile protestante prin legătura între accentul pus pe lectura Bibliei și alfabetizarea populației, nu etica (protestantă a) muncii în sine, în timp ce alți cercetători (Davide Cantoni) testează ipoteza weberiană pe cazul teritoriilor germane, negăsind nici o corelație semnificativă între protestantism și dezvoltarea orașelor, fapt care coroborează observațiile istoricilor (Eric J. Evans) în legătura cu cazul belgian și olandez, unde o țară majoritar catolică s-a industrializat mai rapid și profund decât una protestantă, Marea Britanie însăși încorporând paradoxul scoțian, o regiune protestantă care a eșuat industrializarea reusită de Anglia. Max Weber, un german născut din părinți protestanți, cu o mamă pioasă și un tată liberal, a fost influențat în mod evident pe tărâm profesional de propria istorie de familie și de valorile epocii în care a trăit, anume perioada unificării Germaniei sub impulsul liberalismului dar sub mâna de fier a aristocrației conservatoare, fapt care a produs acel „"Kulturkampf"” (politicile brutale ale lui Bismarck contra clerului și credincioșilor romano-catolici, introduse (la un an după unificare și care au durat 6 ani) la instigarea liberalilor anticlericali) de tristă aducere aminte și acel Kulturprotestantismus (politicile derivate din voința elitelor liberale protestante de a suda națiunea cu forța în conformitate cu valorile burgheze și ale protestantismului). În lumea în care se născuse și din care provenea, catolicismul însemna brutalitate, trădare, josnicie și antiliberalism.

Caaporã este un oraș în Paraíba (PB), Brazilia.

Montagnac-la-Crempse este o comună în departamentul Dordogne din sud-vestul Franței. În 2009 avea o populație de de locuitori.

Arbent este o comună în departamentul Ain din estul Franței.

168126 Chengbruce este un asteroid din centura principală de asteroizi. Descriere. 168126 Chengbruce este un asteroid din centura principală de asteroizi. A fost descoperit pe la Observatorul Lulin de Ting Chang Yang și Quan-Zhi Ye. Asteroidul prezintă o orbită caracterizată de o semiaxă mare de 2,58 ua, o excentricitate de 0,08 și o înclinație de 9,2° în raport cu ecliptica.

Seikovți este un sat în comuna Gabrovo, regiunea Gabrovo, Bulgaria. Demografie. La recensământul din 2011, populația satului Seikovți era de locuitori. Din punct de vedere etnic, majoritatea locuitorilor (%) erau bulgari. Pentru % din locuitori nu este cunoscută apartenența etnică.

Ferenc László (n. 8 mai 1937, Cluj, România – d. 17 martie 2010, Cluj-Napoca, România) a fost un muzicolog și flautist român de etnie maghiară. A fost profesor de muzică de cameră la Universitatea Națională de Muzică București și la Academia de Muzică "G. Dima" din Cluj-Napoca, retrăgându-se de la catedră în anul 2008. A fondat Societatea Română Mozart (1991), organizatoare a Festivalului Mozart, desfășurat anual la Cluj. A publicat numeroase lucrări de specialitate, unele sub numele de László V. Ferenc și Francisc László sau sub pseudonimul Vigh Frigyes. A fost căsătorit cu violoncelista Ilse L. Herbert.

Vladimir Beliș este un medic român, membru de onoare al Academiei Române din 2016. Acesta a fost director al Institutului Național de Medicină Legală în perioada (1989-2001). Totodată a fost și profesor de medicină legală și șef al acestei catedre la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București

Cihărean este un . Printre persoanele notabile care au purtat sau poartă acest nume se numără:

Gloria Frances Stewart (n. 4 iulie 1910 – d. 26 septembrie 2010) a fost o actriță americană. Pentru interpretarea lui Rose Dawson Calvert din "Titanic" a fost nominalizată la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar, fiind cea mai în vârstă persoană care reușește acest lucru. A fost unul dintre membrii fondatori ai Screen Actors Guild.

Umphang este un district ("Amphoe") din provincia Tak, Thailanda, cu o populație de 25.757 de locuitori și o suprafață de 4.325,4 km². Componență. Districtul este subdivizat în 6 subdistricte ("Tambon"), care sunt subdivizate în 38 de sate ("Muban").

Santa Izabel do Oeste este un oraș în Paraná (PR), Brazilia.

Crotalus oreganus este o specie de șerpi din genul "Crotalus", familia Viperidae, descrisă de Holbrook 1840. A fost clasificată de IUCN ca specie cu risc scăzut. Subspecii. Această specie cuprinde următoarele subspecii:

Asociația de Fotbal din Coreea de Sud (; Hanja: 大韓蹴球協會; Romanizarea Revizuită: Daehan Chukgu Hyeophoe; McCune-Reischauer: Taehan Ch'ukku Hyŏphoe) este forul ce guvernează fotbalul în Coreea de Sud. Primul președinte al asociației a fost Park Seung-bin. Se ocupă de organizarea echipei naționale și a altor competiții de fotbal din stat cum ar fi K-League.

Mănăstirile din Defileul Ovčar-Kablar sunt un grup de mănăstiri situat în centrul Serbiei, nu departe de Čačak, într-un defileu format de râul Morava de Vest. Defileul Ovčar-Kablar se află la jumătatea distanței dintre orașele Čačak (situat la est) și Požega (situat la vest), fiind săpat de apele râului între muntele Ovčar (985 m), aflat la sud, și muntele Kablar (889 m), aflat la nord. Râul curge meandrat prin defileu pe o lungime de 18 kilometri. Numărul mare de mănăstiri construite aici a făcut ca întreaga regiune să fie numită "Srpska Sveta gora" („Muntele Sfânt sârb”) sau „Athosul sârbesc”. Grupul de mănăstiri. Primele biserici au fost construite aici la începutul secolului al XIV-lea, după ce mercenarii din Compania Catalană au atacat mănăstirile bizantine de pe Muntele Athos în anii 1307-1309. Clerul ortodox sârb a fugit din peninsulă și s-a stabilit în acest defileu, unde a început să construiască primele mănăstiri. Următorul val al preoților refugiați a avut loc după confruntarea militară sârbo-otomană în Bătălia de pe Marița din 1371. Începând de atunci, au fost construite în defileu peste 30 de mănăstiri, biserici sau lăcașuri de cult, care au dobândit rolul de spații păstrătoare ale spiritualității și identității naționale sârbe, dar și de ascunzători pentru rebelii sârbi care erau urmăriți de ocupanții otomani. Astăzi au mai rămas doar 10 mănăstiri, o biserică și o peșteră sacră, majoritatea lor datând din perioada ocupației otomane din secolele al XV-lea - al XVIII-lea. Cele zece mănăstiri se află împărțite egal pe cele două maluri ale Moravei. Mai există aici "Biserica Savinje", închinată Sf. Sava, și biserica din grotă Kađenica. O altă mănăstire cunoscută în literatură este Mănăstirea „Sf. Gheorghe”, care se afla probabil în partea de sud-est a muntelui Ovčar. Sigiliul său este păstrat la Muzeul Național din Belgrad.

Următoarea este o listă a episoadelor a serialului "Nu-i vina mea!", difuzat pe Disney Channel. Tabel premiere.

Saint-Jean-d'Eyraud este o comună în departamentul Dordogne din sud-vestul Franței. În 2009 avea o populație de de locuitori.

În gama echipamentelor termice care servesc la transmiterea căldurii un condensator este o instalație care condensează un fluid din stare de vapori la starea sa lichidă, prin răcire. Prin condensare fluidul cedează căldura sa latentă de condensare fluidului de răcire, care de obicei este apa. Condensatoarele sunt considerate schimbătoare de căldură. Ele se construiesc în diferite dimensiuni, de la componente foarte mici, cum sunt condensatoarele frigiderelor, până la dimensiuni foarte mari, cum sunt condensatoarele turbinelor cu abur din termocentrale.

Al treilea mileniu i.e.n. a durat din anul 3000 i.en. până în anul 2001 i.e.n. Perioada corespunde cu Epoca timpurie/mijlocie a Bronzului. Se manifestă tendința imperialismului, dorința a unui stat dezvoltat de a-și extinde influența politică, economică și culturală asupra altor state mai puțin dezvoltate, impunându-le propriile legi, prin cuceriri militare sau tratate comerciale și diplomatice. Marile centre culturale erau Egiptul și Irakul de azi. Populația umană la nivel global era de 30 de milioane de locuitori. Evenimente. Epoca Bronzului a durat din anul 3000 i.en. până în anul 2500 i.en. Civilizațiile urbane au avansat, metalurgia bronzului se extindea în producția agricolă, și se dezvoltau noi mijloace de comunicare în formă scrisă. A avut loc ascensiunea elitelor de bogați, superiori fizic și intelectual, impunându-și propriile politici asupra maselor și ce puteau acumula mai multă bogăție și putere. Apărea conceptul de "lider" ce își manifestă imperialismul, absolutismul organizat și revoluția internă. Oamenii începeau să construiască megastructuri arhitecturale. Civilizațiile Sumerului și Akkadului din Mesopotamia (Irakul de azi) erau o colecție de orașe-state între care existau relații comerciale pașnice sau conflicte reciproce. Conflictele neîntrerupte le-au secat însă de resurse, energie și populație. Era epoca în care câștigătorii obțineau totul, iar pierzătorii rămâneau cu nimic. Deși au existat o serie de războinici cuceritori, cel mai notabil a rămas Sargon al Akkadului care și-a extins imperiul în Mesopotamia și dincolo de frontierele sale naturale. După ani de războaie îndelungate, sumerienii au beneficiat de pe urma creării unei noi forme de guvernământ pașnic, bine organizat-un stat tehnocrat complex. Statul sumerian avea să înfrunte însă invaziile nomazilor numiți "amoriți". Încep să fie scrise primele poezii ca cea dedicată morții zeului Tammuz, zeul-pastor, sau Epopeea eroului Ghilgamesh, toate consemnate pe tăblițe, scrise în cuneiforme. Se desfășoară festivaluri religioase ce celebrează victoria zeului primăverii asupra zeiței haosului. O migrație majoră se desfășoară din Sahara Centrală (care anterior era populată de o vegetație și fauna densă) către vestul Africii datorită schimbării climatice. În Regatul Vechi al Egiptului, locuitorii construiau megastructuri funerare piramidale dedicate conducătorilor (faraoni) ce se considerau "divinități pământene" ce se considerau diferiti de restul maselor. Sunt dezvoltate metalurgia bronzului, meșteșugul sticlei, podoabelor și bijuteriilor din diferite metale prețioase importate din zone îndepărtate. În Europa neolitică, locuitorii construiau megastructuri megalitice circulare dedicate ceremoniilor religioase, iar pe insula Creta, Civilizația Minoică devenea primul centru de putere mediteranean, în vreme ce în Grecia se dezvoltau culturile heladice și cicladice. În Turcia de azi înflorește civilizația troiană. În India se dezvoltă civilizația Lothal. Populațiile austronesiene din Formosa colonizează Luzon, în nordul Filipinelor de azi.

Termenul arbore se poate referi la:

Disputa privind denumirea Golfului Persic Disputa privind denumirea Golfului Persic tratează originea numelui întinderii de apă cunoscută istoric și pe plan internațional ca Golful Persic (persană : خلیج فارس), după numele Persiei. Acest nume a fost contestat de unele țări arabe încă din anii 1960, de la apariția apariția și a , rezultând în inventarea toponimului „Golful Arab” (arabă: الخليج العربي‎) folosit de unele țări arabe, a denumirii de „Golful” și de alte alternative, cum ar fi „Golful Basra”, așa cum a fost cunoscut în timpul guvernării otomane a regiunii. Prezentare generală. Pe aproape toate hărțile tipărite înainte de 1960 și în majoritatea tratatelor, documentelor și hărților internaționale moderne, această întindere de apă este cunoscută sub denumirea de " Golful Persic . Aceasta reflectă utilizarea tradițională a denumirii din timpul geografilor greci Strabo și Ptolemeu, precum și realitățile geopolitice ale vremii, cu un puternic Imperiu persan care cuprindea întreaga coastă de nord, și a emiratelor locale care se întindeau pe coasta arabă. A fost menționat drept Golful Persic de către scriitorul creștin arab Agapius, din secolul al X-lea. Potrivit autorilor Philip L. Kohl, Mara Kozelsky și Nachman Ben-Yehuda în lucrarea lor Amintiri selective, (consilier britanic al conducătorului Bahrainului) a fost „primul occidental care a folosit și a pledat pentru numele de„ golful arab”, prima dată în revista Soat al-Bahrain (Vocea Bahrainului ) în 1955." Mohammad Ajam de la Fundația Centrul de Studii din Golfului Persic este de acord cu acest lucru, menționând că țările arabe au folosit termenul de „Golful Persic” până în anii ’60. Cu toate acestea, odată cu ascensiunea naționalismului arab din acel deceniu, unele țări arabe, inclusiv cele care se învecinează cu Golful, au adoptat o utilizare pe scară largă a termenului الخليج العربي ( al-Khalīj al-ʻArabī; Golful Arab sau Golful Arab) pentru a face referire la această cale navigabilă. Teymoor Nabili (unul dintre prezentatorii Al Jazeera English) a spus că, „ironic, printre principalii factori ai mișcării de schimbare au fost percepțiile arabe că Iranul, condus de Washington, a sprijinit Israelul în timpul războiului arabo-israelian din 1973”. Aceasta, însoțită de influența în descreștere a Iranului asupra priorităților politice și economice de limbă engleză ale lumii occidentale, au dus la o acceptare tot mai mare, atât în politica regională, cât și în cea mai mare parte a afacerilor legate de petrol, a noii convenții de denumire alternativă a „Golfului Arab” în țările arabe. Capturarea Bagdadului de către Imperiul Otoman în 1534 a dat Turciei acces la Oceanul Indian prin portul Basra din capul Golfului Persic. Acest lucru a coincis cu eforturile timpurii de realizare a hărților de către Gerard Mercator , al cărui glob terestru din 1541 încearcă să ofere cele mai actualizate informații, numind golful "Sinus Persicus, nunc Mare de Balsera" („Golful Persic, acum Marea Basra”). Cu toate acestea, pe harta sa mondială din 1569, numele este schimbat în "Mare di Mesendin" (după peninsula Ra's Musandam , în Omanul actual ), în timp ce rivalul său Abraham Ortelius, pentru atlasul mondial din 1570, a optat pentru "Mare El Catif, olim Sinus Persicus" (după portul arab Al Qatif ), dar a etichetat intrarea în golf - actuala strâmtoare Hormuz - drept "Basora. Fretum" (Strâmtoarea Basra). Dintre toată această confuzie, vechiul nume s-a reafirmat treptat în secolul al XVII-lea, dar Turcia folosește în continuare denumirea de „Golful Basra” ( "Basra Körfezi" ) astăzi în turcă. Alternative propuse. În țările arabe, termenii „Golf” și „Golful Arabiei” sunt preferați: „Golful” se referă la corpul de apă cunoscut sub numele de Golful Arabiei în țările sau Golful Persic la care se face referire în multe alte locuri. Punctul de vedere al Iranului (Persia). Iranul folosește doar termenul „Golful Persic” și nu recunoaște de obicei denumirea atunci când este denumit „Golful Arabiei”, doar „Golful” sau orice altă alternativă. Iranul consideră că aceasta din urmă este o utilizare imparțială ci o consideră o contribuție activă la abandonarea numelui istoric. Într-un interviu realizat în 1974 de în "", însuși ultimul șah al Iranului a preferat termenul „Golful Persic” în timp ce vorbea cu Wallace. În februarie 2010 Iranul a amenințat că va interzice în spațiul său aerian companiile aeriene străine, în special ale țărilor din regiunea Golfului, care nu au folosit termenul „Golful Persic”. În 2011, președintele Mahmoud Ahmadinejad a ținut un discurs în fața Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite în timpul căruia a spus că singurul nume corect al mării dintre Iran și peninsula arabă a fost Golful Persic și el a respins folosirea oricăror altor nume ca „nelegitimă și nulă”. Iranul a desemnat oficial 30 aprilie Ziua Națională a Golfului Persic. Data coincide cu aniversarea campaniei militare de succes a lui Abbas I al Persiei, când marina portugheză a fost alungată din strâmtoarea Hormuz în capturarea Ormuz (1622) . Decizia a fost luată de Înaltul Consiliu al Revoluției Culturale, prezidat de fostul președinte , menționând că o campanie lansată în 2009 de anumite state arabe de redenumire a Golfului Persic a fost motorul din spatele deciziei. Poșta iraniană a emis o serie de timbre care marchează această zi. Punctul de vedere al arabilor. Statele arabe din Golful Persic preferă utilizarea termenului de „Golful Arab”. Abdel Khaleq al-Janabi, un istoric al Arabiei Saudite, a spus: „Acest nume [Golful Persic] a fost păstrat de cărțile de istorie și de istoricii arabi, precum Ibn Khaldoun și Ibn al Athir . Este, de asemenea, în tratate semnate între guvernatorii golfului și britanicii care au dominat regiunea de la începutul secolului al XX-lea ... Din punct de vedere științific și istoric, de la Alexandru cel Mare a fost numit Golful Persic ”. El a spus că este „fără temei” să pretindă că romanii l-au numit „Golful Arabiei”. „Lucrurile nu s-au schimbat până când Nasser a ajuns la putere și apariția naționalismului arab. Arabii au început apoi să folosească numele de "Golful Arabiei" ”, a adăugat el. Într-un interviu acordat lui "Al Wasat" , scriitorul din Bahrain , Hussain al-Baharna, a spus că unul dintre motivele disputei privind numirea „Golfului Arabic drept Golful Persic” este că Marea Roșie a fost numită Golful Arabiei pe atunci [ "timp?" ] , care „a împiedicat Golful Arabiei să fie numit Golf Arabic și, în schimb, numele Golf Persic a devenit comun”. Și mulți cărturari de seamă și lideri politici și religioși precum profesorul Abdelhadi Tazi , Ahmad al-Saraf, Abdelilah Benkirane(Prim-ministru al Marocului 2011-2013), Abdul Monem Saeed, Abdul Khaliq al-Janabi, Qaradawi, generalul Majdi Omar, fost prim-adjunct al Consiliului de apărare național egiptean din ultimele decenii au comentat autenticitatea numelui persanului Golful și lipsa justificării pentru schimbarea numelui. Punctul de vedere al părților terțe. Organizația Națiunilor Unite. Conform cărții Documente privind numele Golfului Persic (pp. 92-98), Secretariatul Națiunilor Unite și agențiile sale specializate au solicitat personalului său să folosească doar „Golful Persic” ca denumire geografică standard. Grupul de experți al Națiunilor Unite privind denumirile geograficea discutat problema numirii în timpul celei de-a 23-a sesiuni, care a avut loc la Viena în perioada 28 martie - 4 aprilie 2006. Potrivit raportului întâlnirii, „Este interesant faptul că dintre 6000 de hărți istorice existente publicate până în 1890, există doar trei hărți care menționează numele Golfului Basreh, Golful Ghatif și Golful Arab, pe lângă care poate fi denumit și numele golfurilor mici situate pe coasta cu utilizare locală precum Golful Chah Bahar, Golful Siraf, Golful Basreh, Golful Ghatif, Golful Bahrain , ... dar astfel de nume nu se aplică întregului Golf Persic. Este evident că utilizarea promoțională de către arabi a celor trei hărți menționate anterior, a căror identitate și originalitate nu sunt clare, în comparație cu 6000 de hărți și peste 200 cărți istorice și de turism de la Irastus la Herodot la Estakhri și Ibn Houghal,care au numit toți corpul de apă, Golful Persic, nu vor avea nicio valoare. " Raportul mai menționează că „orice modificare, distrugere sau modificare a denumirilor înregistrate în actele și hărțile istorice este ca distrugerea operelor antice și este considerată o acțiune necorespunzătoare. Prin urmare, numele trăsăturilor geografice care profită de o identitate istorică unică , nu ar trebui să fie utilizate ca instrumente politice în atingerea unui obiectiv politic, tribal și rasial, sau în orice ciocnire cu interesele naționale și valorile altora, „și în cele din urmă concluzionează„ ... merită menționat faptul că numele Golfului Persic a fost admis în toate limbile vii ale lumii de până acum și în toate țările din întreaga lume, denumiți această mare a Iranului, doar în limba poporului: Golful Persic. Chiar și frații arabi nu trebuie să modifice un nume istoric pentru a avea un golf pe cont propriu,pentru că a existat un gol în propriul nume menționat anterior în lucrările și desenele istorice și geografice, care se numește în prezent Marea Roșie (Bahr Ahmar). Organizația hidrografică internațională. (IHO), un organism internațional pentru furnizarea de informații hidrografice pentru navigație maritimă la nivel mondial și în alte scopuri, folosește denumirea „Golful Iran (Golful Persic)“ pentru acest corp de apă, în sale standard S-23 (Limite din oceane și mări), secțiunea 41, publicată în 1953. Statele Unite ale Americii. Agenția Națională de Informații Geospațiale din Statele Unite GEOnet Names Server (GNS) este „depozitul oficial de ortografii standard pentru toate numele de locuri străine” sancționat de Board of Geographic Names (BGN). GNS enumeră „Golful Persic” ca nume "convențional" , împreună cu 14 nume de "variante" în diferite limbi, precum „Golful Iranului”, „Golful Ajam”, „Golful Basra”, „Golful Arabiei”, „ Golful Persic-Arab "," Golful Fars "și" Golful Farsi ". În "Studiile de țară ale Golfului Persic" publicate în 1993 de Divizia Federală de Cercetare a Bibliotecii Congresului SUA , autorii urmează practica BGN folosind „Golful Persic”, recunoscând în același timp că guvernele Kuweitului, Qatarului, Emiratelor Arabe Unite, Omanului și Bahrain „resping oficial utilizarea termenului Golf Persic - la fel ca alte guverne arabe - și se referă la acel corp de apă drept Golful Arabiei". Începând cu anul 1991, datorită cooperării sporite cu statele arabe din Golful Persic , diferite ramuri ale forțelor armate ale Statelor Unite au dat directivelor membrilor lor să folosească „Golful Arabiei” atunci când operează în zonă pentru a urma convențiile locale („Golful Persic” „este încă folosit în publicațiile și site-urile oficiale). Practica flotei a cincea a Statelor Unite , cu sediul în Bahrain , este de a folosi „Golful Arabiei”. Atlasuri și alte canale media. National Geographic Society folosește numele din Golful Persic pentru a se referi la acest corp de apă. În 2004, societatea a publicat o nouă ediție a "National Geographic Atlas of the World" folosind termenul „Golful Arabiei” ca denumire alternativă (în tip mai mic și între paranteze) pentru „Golful Persic”. Acest lucru a dus la proteste grele de către mulți iranieni, în special comunitatea utilizatorilor de internet și Academia de Iranologie ceea ce a dus la o acțiune a guvernului iranian asupra problemei și interzicerea distribuției publicațiilor societății în Iran. La 30 decembrie 2004, societatea și-a anulat decizia și a publicat o actualizare Atlas, eliminând referința parantetică și adăugând o notă: „Istoric și cel mai frecvent cunoscut sub numele de Golful Persic, acest corp de apă este denumit de unii Golful Arabiei. " Cartea de stil "AP" 2000 "explică" : Golful Persic este „denumirea de multă vreme” și cea mai bună alegere. "Unele națiuni arabe îl numesc Golful Arabiei. Folosiți Golful Arabiei numai în citate directe și explicați în text că corpul de apă este mai cunoscut sub numele de Golful Persic." În 2004, disputa privind denumirea Golfului Persic a făcut obiectul unei bombe Google de către un blogger iranian numit Pendar Yousefi. Acesta a fost efortul combinat al sutelor de bloggeri, webmasteri și forumuri persane care au indicat legături cu cuvântul Golful Arabiei către o pagină de eroare falsificată găsită la acest link . Unele atlasuri și mijloace de informare în masă au făcut referire la „Golful” fără nicio calificare adjectivală. Această utilizare este urmată de BBC și "The Times Atlas of the World" . Iranul nu consideră aceasta o utilizare imparțială și o consideră o contribuție activă la abandonarea numelui istoric. În iunie 2006, Iranul a interzis vânzarea "The Economist" din motivul de mai sus, după ce o hartă din revistă eticheta Golful Persic drept „Golful”. Revista a repetat acest act în articolul său din 18 februarie 2010 intitulat „Irak, Iran și politica petrolului: diplomație brută”. De asemenea, a folosit numele „Golful Arabiei” în același articol. Google a plasat anterior atât Golful Persic, cât și Golful Arabiei pe Google Maps . După mai 2012, a eliminat ambele nume din corpul de apă, afirmând că nu numește toate locurile din lume și că nu vrea să ia o poziție politică. Iranienii s-au plâns de schimbare și au început o campanie pe Twitter întrebând „Unde este Golful Persic?”. Google Earth continuă să afișeze ambele nume, cu excepția cazului în care este vizualizat printr-un server dintr-o țară arabă de pe coasta Golfului, caz în care îl etichetează pur și simplu „Golful Arabiei”. Organizații sportive. Un al doilea Joc de Solidaritate Islamică planificat în Iran, inițial programat să aibă loc în octombrie 2009 și ulterior reprogramat pentru aprilie 2010, a fost anulat atunci când Lumea Arabă și Iranul nu au putut conveni asupra utilizării termenului „Golful Persic” în logo-uri și medalii pentru Jocuri. În fotbalul de asociere , nivelul superior al sistemului ligii de fotbal iraniene a fost numit Cupa Golfului Persic în august 2006 pentru a promova denumirea persană. Echipa națională de fotbal din Iran nu participă la Cupa Golfului Arabiei pentru echipele naționale din jurul apelor. Liga de fotbal de top din Emiratele Arabe Unite (EAU) a fost fondată în 1973 ca Liga de fotbal a Emiratelor Arabe Unite. În 2007, numele a fost schimbat în EAU Pro-League. Începând din sezonul 2013-14, numele a fost schimbat în Liga Arabiei Golful Arabiei , precum și competițiile lor în Cupa Ligii și Supercupa . Schimbarea numelui a fost privită ca o renaștere a disputei de numire a Golfului Persic Iranul acuzând Emiratele Arabe Unite de rasism, și Federația de Fotbal a Republicii Islamice Iran interzicând transferul a lui Javad Nekounam la un club din Emiratele Arabe Unite. În mod similar, Federația de Fotbal a Cupei Golfului Arab a fost înființată în 2016 pentru statele arabe din Golful Persic. Referințe. http://www.persiangulfstudies.com/en/index.asp?P=NEWS2&Nu=85 https://www.foxnews.com/world/iran-bars-captains-uae-transfer-over-gulf-name https://www.hurriyetdailynews.com/gulf-rivalry-between-iran-uae-transfered-to-the-football-pitch-51560 https://web.archive.org/web/20041211125259/http://www.atimes.com/atimes/Middle_East/FL09Ak03.html https://www.tehrantimes.com/news/447346/Persian-Gulf-From-rich-history-to-security-depth https://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/iran/7293430/Iran-threatens-flight-ban-over-Persian-Gulf-name-row.html https://www.huffpost.com/entry/iran-demands-airlines-say_n_472078 http://www.alwasatnews.com/news/301124.html https://books.google.ro/books?id=Co6YXWrepvYC&redir_esc=y Eilts, Hermann F. (Toamna 1980). „Considerații de securitate în Golful Persic”. "Securitatea internațională" . Vol. 5, nr. 2. pp. 79–113

Albert Bürger ("Adalbert", n. 1861, Oiejdea, Comitatul Alba de Jos – d. 19 ianuarie 1938, Târgu Mureș) a fost un om de afaceri de succes, om politic, industriaș, fabricant de bere, recunoscut la nivel național în perioada interbelică, una din cele mai influente personalități ale orașului Târgu Mureș din perioada dualistă austro-ungară până în perioada interbelică. Albert Bürger a fost proprietarul unei fabrici de bere, al unei fabrici de vopsele și de produse din alcool. A deținut mai multe proprietăți atât în Mureș cât și în alte orașe din Transilvania, printre care și Palatul Apollo și Hotelul Meder. Biografie. Albert Bürger s-a născut în 1861 în satul Oiejdea din comitatul Alba de Jos într-o familie de religie iudaică, ca fiu al comerciantului Márton (Martin) Bürger din Sântimbru. Mama sa a fost Hani Bürger, născută Nuszbaum. A studiat la academiile de comerț din Budapesta (1878) și Graz. În 1886 s-a stabilit la Târgu Mureș, unde a cumpărat și a modernizat renumita sa fabrică de bere. Din 1889 a fost membru al Adunării Generale a orașului în rândul plătitorilor de cele mai mari impozite din oraș (în 1889 pe locul 131). Încă de la data înființării a făcut parte din organele de conducere ale Băncii Agrare din Târgu Mureș (împreună cu György Bernády), iar din 1913 a deținut funcția de președinte al Camerei de Industrie și Comerț. Încă de la începutul carierei sale târgumureșene era activ și pe plan politic: în anii 1890 a devenit membrul Partidului Liberal, în 1910 se găsește printre fondatorii filalei locale a , mai târziu devine președintele filialei mureșene. În 1914 a fost înnobilat de regele Ungariei Franz Joseph, primind prenumele nobiliar "„boroskrakkói”" („de Cricău”). Înainte de război, în 1913, el plătea cel mai mare impozit în orașul liber regesc Târgu Mureș, o sumă de 26.358 coroane. Fabrica de Bere „Albert Bürger”. Fabrica de bere Bürger considerată înainte de primul război mondial cea mai importantă dintre fabricile regionale de bere, s-a dezvoltat dintr-o fabrica mică care a funcționat încă din anii 1850 în zona străzii Podeni, mutată până la urmă la celălalt mal al Mureșului (strada Sinaia). La începutul anilor 1880 proprietarul de atunci, Kraft Károly a transformat fabrica, modificând sistemul de producție pe bază de abur, crescând capacitatea de producție până la 2.000 de hectolitri. Investiția însă era prea costisitoare, iar vechiul proprietar a dat faliment, Bürger Albert avand oportnitatea sa achizitioneze fabrica în anul 1886. În anul 1893 reporterul magazinului Budapesti Látogatók Lapja din Budapesta, călătorind prin Târgu-Mureș, a menționat fabrica lui Bürger ca fiind unul dintre cele mai importante obiective industriale ale orașului, cu o producție anuală de 19.000 hectolitri, A fost una dintre cele mai mari firme industriale din oraș în perioada interbelică. Avea sediul în str. Berăriei (în prezent Sinaia) nr. 1 și 2-6, telefon 8 și interurban 408, adresa telegrafică fiind: „Berărie”. Avea și o filială în Alba-Iulia, începând din anul 1904. Bürger a investit și el în modernizarea fabricii, astfel în anii următori dupa achizitie, cifra de afaceri a crescut în continuu, iar la 5 august 1911 colectivul de muncă de mai multe sute de angajați a aniversat 25 de ani de succes ai fabricii. În 1913 producția anuală era de 50.000 de hectolitri de bere, capacitatea de producție fiind însă mult mai mare (100.000 hectolitri). Înainte de război un renumit „brand” al fabricii era o specialitate de bere brună, "„Dupla Maláta”". Fabrica prospera și după război: conform unei însemnări din 1928, înaintea crizei economice capacitatea de producție a fabricii era de 150.000 de hectolitri, avea 170 de angajați, iar capitalul investit era de 56.500 lei. Din punct de vedere etnic, din cei 54 de angajați stabili ai fabricii de bere, 43 erau minoritari (maghiari, evrei) și 13 români (1 funcționar inferior, 4 dogari, 5 lăcătuși, 1 fierar, 1 strungar, 1 șofer)9 , cu precizarea că numărul și structura ocupațională a lucrătorilor fabricii a evoluat semnificativ în perioada în discuție. Se pare, că firma Bürger s-a ruinat în mare parte în urma crizei economice din anii 1930, potrivit unor surse acest proces a fost accelerat și de incompatibilitatea fiului său, Dezső (Desideriu). În 1928 Fabrica de Bere este transformată în societate pe acțiuni, însă în mai 1932, din cauza problemelor financiare, proprietarul este silit să ceara demararea procesului de dizolvare și lichidare forțată, în iunie este atacat de către creditorii săi la tribunal pentru neplată, proprietatea imobilă a fabricii fiind întabulată cu acest scop. La sfârșitul anului 1935 situația societății pe acțiuni a lui Bürger pare a fi una foarte gravă: nu se convocată ședința acționarilor, proprietarul nu mai întocmește raporturile anuale. În 1936 se schimbă structura de acțiuni, o parte a pieței fabricii este cedată firmei Dreher–Haggenmacher. Datoriile însă au depășit 2 milioane de lei: 65% din angajații fabricii sunt concendiați, iar în 1937 societatea pierde procesul purtat cu creditorii săi. Bürger se stinge din viață odată cu falimentarea firmei sale: a decedat în ianuarie 1938. Producerea de curent electric „Farkas Mendel & Co.”. S-a implicat și în promovarea noutăților. Începuturile producției de energie electrică în Târgu-Mure și i se datorează tot lui, încă din 1893, pe platforma din str. Kós Károly nr. 1, (actuala S.C. „Energomur” S.A.), amplasează un grup electrogen, utilizând curentul electric pentru alimentarea fabricii sale de bere. Din 1898, în colaborare cu Farkas Mendel, patronul firmei „Farkas Mendel & Co.” (continuată de „descendenții lui Farkas Mendel”), situată în apropierea Gării de nord a orașului, conform contractului din 17 decembrie 1897, montează patru generatoare de curent, puse în funcțiune de mașini cu abur, având o putere totală de 420 kw, producând curent electric începând din 1 noiembrie 1898. Antreprenorii Farkas Mendel, Bürger Albert și Tauszig Hugo au încheiat cu Primăria un contract de concesiune pe 50 de ani pentru executarea de rețele electrice pe străzile orașului și pentru comercializarea curentului electric, atât pentru consumul public (străzi, întreprinderi și instituții publice) cât și pentru consumul privat, urmând să fie instalate 400 de becuri de 50 w. Proprietăți. A fost și un mare proprietar imobiliar, pe lângă clădirile din Târgu Mureș și altele din Reghin, Gheorgheni, Vulcan, Petroșani și Mediaș. Pe lângă edificiile fabricilor dispunând de reședința din Bd. Regina Maria (actualul Cetății) nr. 66, un palat în imediata vecinătate a fabricii (clădirea fostului restaurant „Cocoșul de Aur”), Palatul Apollo din Piața Regele Ferdinand și hotelul „Méder” (sigur la 1935). Pe lângă clădiri, Bürger Albert, singur sau împreună cu soția (Méder Antalné), mai deținea în Târgu-Mureș proprietăți imobile în total 1.228.252 de coroane (echivalent a 614.126 de lei în 1919): Alte activități. Timp de mai multe decenii a desfășurat activitate de afaceri și de conducere în mediile de afaceri din Transilvania; a fost întemeietor, acționar și membru în Consiliile de Administrație ale mai multor firme importante și proprietar imobiliar. Rămâne activ în viața politică locală și națională și în perioada interbelică: în 1921 este ales membru al comisiei administrative al partidului Alianța Maghiară (Magyar Szövetség) la nivel local, în 1927 acceptă locul pentru Senat oferit de către Constantinescu, pe listele Partidului Național Liberal, fiind ales în iulie. Peste patru ani revine în Partidul Național Maghiar din România (OMP). În 1930 este desemnat comisar al guvernului din București în probleme economice și comerciale. Infuențe sociale și culturale. Bürger se numără între importanții lideri ai comunității evreiești din Târgu Mureș. Ca președinte al comunității S"tatus Quo" a avut rol și în edificarea sinagogii de pe strada Filimon (arhitect Jakob Gärtner, executant Soós Pál, 1899–1900), construită în aceeași perioadă cu casa sa de locuit; a demisionat din această funcție în aprilie 1920. Familie. Soția sa era implicată în mai multe acțiuni caritabile, în 1897, anul construcției, a donat 200 de forinți pentru construcția unei case de orfani pentru copii evrei. Au avut doi fii, György și Dezső (conform unor surse a avut și fete, care au învățat la școala franciscanilor, iar în anul 1926 Bürger a făcut o donație în favoarea acestei instutuții). György s-a ocupat de administrarea bunurilor din Cricău. Dezső (1891–194439) a învățat la Budapesta și în Charlottenburg, a avut o semnificativă activitate publicistică pe plan științific în perioada interbelică, a înființat un laborator de experimente chimice la Târgu-Mureș, însă – potrivit unor surse – prin cheltuielile sale a contribuit și la declinul firmei. Fiul său, Ferenc a emigrat în Franța, fiica sa minoră, Erzsébet a decedat în anul 1941.

Aprigliano este o comună din provincia Cosenza, regiunea Calabria, Italia, cu o populație de 2.968 de locuitori și o suprafață de 122.43 km².

Champagne-en-Valromey este o comună în departamentul Ain din estul Franței.

Râul Cărbunele Negru este un curs de apă, afluent al râului Mureș.

Maruéjols-lès-Gardon este o comună în departamentul Gard din sudul Franței. În 2009 avea o populație de de locuitori.

Bîhiv este o comună în raionul Liubeșiv, regiunea Volînia, Ucraina, formată din satele Bîhiv (reședința) și Hutomîr. Demografie. Conform recensământului din 2001, majoritatea populației satului Bîhiv era vorbitoare de ucraineană (%), existând în minoritate și vorbitori de alte limbi.

Sipanje este un sat din comuna Bijelo Polje, Muntenegru. Conform datelor de la recensământul din 2003, localitatea are 138 de locuitori (la recensământul din 1991 erau 169 de locuitori). Demografie. În satul Sipanje locuiesc 91 punoljetni stanovnik, a prosječna starost stanovništva iznosi 31,0 de ani (29,2 la bărbați și 32,9 la femei). În localitate sunt 29 de gospodării, iar numărul mediu de membri în gospodărie este de 4,76.

Komarivka este un sat în comuna Budkî din raionul Kremeneț, regiunea Ternopil, Ucraina. Demografie. Conform recensământului din 2001, majoritatea populației localității Komarivka era vorbitoare de ucraineană (%), existând în minoritate și vorbitori de alte limbi.

Holzen (bei Eschershausen) este o comună din landul Saxonia Inferioară, Germania.

Masivul Mulanje (cunoscut și sub numele de Muntele Mulanje) este un monadnock (inselberg) în partea de SV a statului Malawi, în apropiere de orașul Blantyre. Altitudinea sa maximă este de 3.002 m (vârful Sapitwa).

Sălbaticul Bill este un film american Western biografic de acțiune din 1995 co-scris și regizat de Walter Hill despre ultimele zile ale legendarului om al legii Wild Bill Hickok. În rolurile principale au interpretat Jeff Bridges, Ellen Barkin, John Hurt și Diane Lane. Filmul a fost distribuit de United Artists. Alături de Walter Hill, la scenariu au contribuit și Pete Dexter, autorul cărții "Deadwood", și Thomas Babe, autorul piesei "Fathers and Sons". Filmul a fost descris ca un „western psihedelic”.

Gheorghe Gh. Mârzescu, cunoscut mai ales ca George G. Mârzescu, a fost un om politic și jurist român, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași în perioada 1914-1916. De asemenea, a deținut funcția de ministru în mai multe guverne liberale. Biografie. Cariera profesională. Gheorghe Gh. Mârzescu s-a născut la data de 4 iulie 1876 în orașul Iași, fiind fiul cunoscutului profesor, avocat și om politic Gheorghe Mârzescu (1834-1901). A urmat liceul și o parte din Facultatea de Drept în orașul natal, finalizându-și studiile universitare în anul 1897 la București, obținând licența în drept cu teza "Condițiunea juridică a străinilor în România". A făcut studii de doctorat la Paris, pe care nu le-a finalizat însă. El și-a început cariera politică în anul 1896 ca șef de cabinet la "Ministrul Cultelor și Instrucțiunii", condus de către tatăl său. În anul 1901 devine membru al Partidului Național Liberal. Îndeplinește diferite funcții importante, cum ar fi cea de director general al Epitropiei Casei Spitalelor Sfântul Spiridon și profesor suplinitor de drept civil la Universitatea din Iași (1901-1904). În perioada 1904-1906 este director al ziarului "Liberalul" din Iași, din a cărui redacție au mai făcut parte poetul Mihai Codreanu și publicistul C. Săteanu, apoi în anul 1907 este numit în funcția de subprefect de Iași. În același an, este ales, pentru prima oară, deputat liberal. În septembrie 1909, Gheorghe Gh. Mârzescu înființează ziarul "Mișcarea", oficios al mișcării liberale ieșene. În paralel cu aceste activități, a lucrat și ca avocat în Iași. Între anii 1914-1916, Gheorghe Gh. Mârzescu a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași. În perioada refugiului guvernamental de la Iași, a fost un permanent colaborator al lui Ion I. C. Brătianu, pe care l-a susținut în toate acțiunile întreprinse pentru apărarea integrității țării și a formei de guvernământ, pentru realizarea reformelor vizând modernizarea structurală a societății românești. După spusele lui Ion Gh. Duca, a fost "„singura personalitate populară din acele vremuri deoarece, în calitate de primar al Iașului (27 aprilie 1914 - 14 decembrie 1916) și de șef al organizației liberale locale, a făcut eforturi deosebite pentru încartiruirea refugiaților și aprovizionarea populației”". El a depus eforturi extraordinare pentru reîntregirea României în hotarele sale naturale, locuința sa din fața Universității ieșene devenind un loc de întâlnire a politicienilor acelor vremi (Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga, Vintilă Brătianu, Ion Gh. Duca, Vasile G. Morțun, Emil Costinescu și alții). De asemenea, s-a ocupat de buna dezvoltare, gospodărire și reconstrucție a orașului Iași de după Primul Război Mondial. În noiembrie 1916, a fost ales în funcția de vicepreședinte al Adunării Deputaților. Important om politic. Remarcat de către Ion I.C. Brătianu, a făcut parte din guvernele liberale conduse de către acesta, ca deținător al următoarelor portofolii: În anul 1924, Gheorghe Gh. Mârzescu, în calitate de ministru al justiției, a elaborat "Legea persoanelor juridice", adoptată la 6 februarie 1924, prin care s-a autorizat, "de facto", desființarea partidelor și organizațiilor extremiste. În baza Legii Mârzescu, Partidul Comunist Român a fost trecut în afara legii la data de 6 aprilie 1924. De asemenea, a fost inițiatorul "Legii privind dobândirea și pierderea naționalității române" (24 februarie 1924), precum și a "Legii pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice" (18 decembrie 1924), care pedepsea pe toți acei care, singuri sau în tovărășie cu alții, pregăteau sau executau crime contra persoanelor sau proprietății. El s-a remarcat în mod deosebit prin opera sa de unificare judecătorească și legislativă, dar nu a reușit să finalizeze toate legile inițiate de el. Printre proiectele de legi rămase de la el menționăm: proiectele de cod al muncii, al cooperației, precum și proiectul legii sanitare, care au fost adoptate mai târziu de Parlament. Gheorghe Gh. Mârzescu a încetat din viață la data de 12 mai 1926 la Sanatoriul „Elisabeta” din orașul Iași, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași, alături de tatăl său. În semn de recunoștință, Școala generală situată în Bd. Socola nr. 84 din Iași poartă numele "Gh. Gh. Mârzescu".

Biserica de lemn cu hramul "Sfântul Pantelimon" din Dobrovăț a fost construită în anul 1789 în satul Dobrovăț-Moldoveni din comuna Dobrovăț (aflată în județul Iași, la o distanță de aproximativ 25 km de municipiul Iași). Ea se află localizată în cimitirul vechi al satului. Biserica de lemn din Dobrovăț a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, având codul de clasificare . În listă se specifică faptul că biserica este în satul Dobrovăț, dar nu există nici un sat cu această denumire; comuna se numește Dobrovăț, iar satul este Dobrovăț-Moldoveni. Istoric. Biserica de lemn din Dobrovăț a fost construită în anul 1879 (după alte surse la 1797) de către călugărul Pahomie, motiv pentru care o parte din satul Dobrovăț-Moldoveni poartă numele de Pahomia. Chenarul ușii de intrare și pridvorul bisericii sunt bogat decorate. Se spune că această biserică a fost făcută de sătenii din Dobrovăț care doreau să asculte slujbele religioase în limba română, deoarece Mănăstirea Dobrovăț (ctitorită de voievodul Ștefan cel Mare în satul Dobrovăț-Ruși din apropiere) fusese închinată de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) către Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos, iar călugării țineau slujbele în limba greacă. Deoarece starețul Mănăstirii Dobrovăț nu și-a dat acordul pentru construirea bisericii în satul aflat pe domeniul mănăstirii, sătenii din Dobrovăț-Moldoveni au plecat la Mănăstirea Fâstâci (aflată astăzi în județul Vaslui), unde au primit din partea starețului de acolo învoirea de a tăia câțiva stejari pentru a-și construi biserică în sat. Ei au cioplit bârnele de lemn chiar în pădure, apoi le-au șlefuit, numerotat și transportat în care trase de boi într-o poiană din satul Dobrovăț-Moldoveni. Ajunși acolo, sătenii au făcut temelia de piatră a bisericii și au îmbinat bârnele de lemn, construind astfel actuala biserică. Lăcașul de cult a rămas nesfințit timp de aproape 10 ani, deoarece călugării de la Mănăstirea Dobrovăț au refuzat să slujească aici. Până în anul 1864, în jurul bisericii s-a aflat cimitirul satului, după acel an fiind construit un nou cimitir. Lângă altarul bisericii se află câteva pietre vechi de mormânt cu inscripții cu litere chirilice și decorate cu motivul soarele și luna. Majoritatea lor sunt însă șterse. În decursul timpului, biserica a fost reparată de mai multe ori. Primele reparații au fost efectuate în anul 1860 pe cheltuiala monahului Doroftei. Între anii 1926-1927, în timpul preotului Rogojină, s-a înlocuit vechiul acoperiș de draniță cu o învelitoare de tablă (1926) și s-a închis pridvorul sprijinit pe patru pilaștri de lemn (1927). Istoricul bisericii consemnează faptul că preotul satului a reușit, prin anii ’30, să cunune șase perechi de bătrâni, în vârstă de peste 80 de ani, care trăiau necununați. În perioada 1948–1956 s-au efectuat lucrări de restaurare, care au urmărit aspectele de mai jos: Biserica a fost resfințită la 27 august 1953 (de sărbătoarea Sf. Pantelimon, patronul bisericii) de către episcopul Teofil Herineanu al Romanului și Hușilor. În 1975, s-a refăcut acoperișul de lemn al bisericii după proiectul lui Petrică Postelnicu. Lemnul a fost cumpărat de la Oficiul Silvic al comunei, iar lucrările au fost executate de un colectiv de 10-15 meșteri din sat. La începutul primului deceniu al secolului al XXI-lea, în timpul preotului paroh Nistor Mihalache, s-a subzidit partea de nord a temeliei bisericii, s-a revopsit lăcașul de cult pe exterior, precum și învelitoarea de tablă. Biserica de lemn din Dobrovăț dispune de trei clopote donate de marele industriaș Nicolae Malaxa, acestea fiind confecționate în uzinele sale. Conform tradiției, istoricul Nicolae Iorga (pe atunci prim-ministru al României) venea adesea la vânătoare în pădurile Dobrovățului cu arhitectul Constantin Iotzu. Profesorul Iorga a stăruit către industriașul Malaxa, care a acceptat să confeționeze clopotele și să le doneze bisericii de lemn. De asemenea, mai sunt aici icoane vechi pictate pe lemn și potire din metal prețios lucrate în filigran. Biserica de lemn din Dobrovăț a fost inclusă într-un program de restaurare cu fonduri europene. În jurul bisericii se află o curte de 4.000 de metri pătrați, în care se află o livadă de nuci. În această curte a fost amplasată o troiță înaltă, ce îi reprezintă pe toți cei înmormântați în jurul bisericii până la 1864. În satul Dobrovăț-Moldoveni, lângă primărie, s-a construit o biserică de zid, mai încăpătoare, care a fost sfințită în anul 1998 de către mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei. Arhitectura bisericii. Biserica de lemn din Dobrovăț este construită în totalitate din cununi orizontale de bârne masive de stejar, cioplite și îmbinate direct. Interiorul a fost placat cu un strat de scânduri vopsite în vernil cu ulei, iar plafonul din pronaos, naos și altar este plan, fiind confecționat din dulapi de stejar cioplit. Tavanul de deasupra naosului are scânduri vopsite în culoarea kaki. În secolul al XX-lea, pereții exteriori de lemn au fost placați cu scândură finisată de culoare galbenă. Lăcașul de cult este așezat pe o temelie din piatră. Inițial acoperită cu șindrilă (draniță), biserica are astăzi învelitoare din tablă vopsită. Construcția are plan trilobat (treflat), cu două abside laterale și cu altar poligonal. Ea se întinde pe o suprafață de circa 160 de metri pătrați. În interior, ea este compartimentată în 4 încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. Lăcașul de cult are un geam în absida altarului și două în pereții naosului. Pereții interiori și bolta de deasupra naosului sunt pictați în întregime în frescă reprezentând chipuri de ierarhi și sfinți și tablouri biblice. Printre decorațiunile care împodobesc biserica sunt de menționat două rozete pe tavan sculptate în lemn cu motive populare deosebite. Aceste rozete au fost copiate în perioada interbelică la cererea profesorului Constantin Iotzu de la Facultatea de Arhitectură din București. Catapeteasma are pe marginile sale pilaștri ciopliți cu motive populare în formă de viță-de-vie sau muguri de brad.

27465 Cambroziak este un asteroid din centura principală de asteroizi. Descriere. 27465 Cambroziak este un asteroid din centura principală de asteroizi. A fost descoperit pe la Socorro, New Mexico, în cadrul proiectului LINEAR. Asteroidul prezintă o orbită caracterizată de o semiaxă mare de 2,65 ua, o excentricitate de 0,03 și o înclinație de 3,5° în raport cu ecliptica.

Liubka este un sat în comuna Lubeanka din raionul Rokîtne, regiunea Kiev, Ucraina. Demografie. Conform recensământului din 2001, toată populația localității Liubka era vorbitoare de ucraineană (100%).

Fabolous (n. 18 noiembrie 1977 în Brooklyn, New York City; pe numele adevărat John Jackson) este un rapper american. Este cunoscut și sub numele "Loso".

John von Neumann (născut János Lajos Neumann ; ) a fost un matematician american evreu de origine austro-ungară cu importante contribuții în fizica cuantică, analiza funcțională, teoria mulțimilor, topologie, economie, informatică, analiza numerică, hidrodinamica exploziilor, statistică și în multe alte domenii ale matematicii, fiind unul din cei mai importanți matematicieni din istorie. Biografie. Familia sa a fost înnobilată în anul 1913, cu numele "Margittai", „de Marghita”. În anul 1925 a obținut diploma de inginer la ETH Zürich. Von Neumann a fost un pionier al aplicațiilor teoriei operatorilor în mecanica cuantică, membru al Proiectului Manhattan și al Institutului pentru Studii Avansate de la Princeton (fiind unul din primii savanți aduși — un grup numit uneori „semizeii”), și co-creator al teoriei jocurilor și a conceptelor din automatele celulare și constructorul universal. Împreună cu Edward Teller și Stanislaw Ulam, von Neumann a rezolvat probleme cheie din teoria fizicii nucleare implicată în reacțiile termonucleare și bomba cu hidrogen. În 1930, Neumann a început să lucreze la teoria calculabilității, un domeniu al matematicii care se ocupă cu studiul modalităților prin care calculele pot fi efectuate de către mașini. El a dezvoltat conceptul de mașină universală de calcul, care a devenit unul dintre pilonii teoriei calculabilității. Von Neumann a realizat că, folosind capacitățile calculatoarelor pentru a efectua operații matematice complexe fără intervenția umană, poate extinde domeniul aplicațiilor metodelor numerice la sisteme de ecuații liniare mai complexe și la ecuațiile diferențiale parțiale. În 1945, Neumann a fost unul dintre membrii fondatori ai proiectului ENIAC, primul calculator electronic programabil din lume. Tot în 1945, von Neumann a scris o carte intitulată "First Draft of a Report on the EDVAC", care a descris un model general pentru un calculator electronic digital programabil (EDP), un precursor al modernelor calculatoare. Acest model a devenit cunoscut sub numele de "arhitectura von Neumann" și a rămas în mare parte neschimbată în calculatoarele moderne.

Praia (ceea ce înseamnă "plajă" în limba portugheză) este capitala și cel mai mare oraș al statului Capul Verde, o insulă din Oceanul Atlantic, la vest de Senegal. Orașul se află pe insula Santiago din arhipelagul Sotavento. Are o populație de 113.664 (2005).

Gura satului este o nuvelă de Ioan Slavici care a fost publicată în 1894, în revista „Vatra”, iar în volum a apărut mult mai târziu, în 1906. Încă de la începutul nuvelei, familia Martei, mai ales tatăl, este foarte afectată de gândul că satul ar putea gândi ceva urât sau greșit. Gura satului este prezentă și atunci când Marta dansează cu Toderica, la petrecere, și cu toții sunt convinși că între ei este ceva mai mult decât amiciție. Mihu, tatăl Martei, de asemenea, nu a fost de acord atunci când fiica lui a vrut să-și anuleze nuntă, pentru că s-a gândit ce s-ar fi putut vorbi despre familia sa. Nu dorea sub nicio formă să-și mărite fata cu Miron, pentru că acesta era doar un simplu oier, pe când Toderica aparținea unei familii cu un potențial social mai ridicat. Pentru el era mai importantă gura satului decât fericirea propriei fiice.

Ploska este un sat în comuna Dobreanîci din raionul Peremîșleanî, regiunea Liov, Ucraina. Demografie. Conform recensământului din 2001, toată populația localității Ploska era vorbitoare de ucraineană (100%).

Sukaci este un sat în comuna Stara Huta din raionul Stara Vîjivka, regiunea Volînia, Ucraina. Demografie. Conform recensământului din 2001, toată populația localității Sukaci era vorbitoare de ucraineană (100%).

Milenii: Mileniul I î.Hr. - Mileniul I - Mileniul al II-lea Secole: Secolul al V-lea - Secolul al VI-lea - Secolul al VII-lea Decenii: Anii 470 Anii 480 Anii 490 Anii 500 Anii 510 - Anii 520 - Anii 530 Anii 540 Anii 550 Anii 560 Anii 570 Ani: 524 525 526 527 528 - 529 - 530 531 532 533 534

Glienicke/Nordbahn este o comună din landul Brandenburg, Germania.

Agroli Group este un integrator din România, specializat în domeniul agricol, în special în industria cărnii de pasăre, fondat în anul 2006. Agroli Group deține Avicola Crevedia, "Avicola Tărtășești", "Jackmoris" (fosta Avicola Gorneni), "Golden Fingers" și este controlat de Agricola Holding, companie înregistrată în Liban. Agroli Group produce și comercializează produse sub mărcile "Avicola Crevedia", "Ferma Natural", care se va relansa sub numele "La Ferma", "Cocolyso" și "Golden Fingers". Grupul se numără în Top 3 producători de carne de pasăre din România, cota de piață estimată pentru sfârșitul anului 2009 fiind de circa 11%, principalii competitori fiind Transavia, Agricola Bacău și Agrisol. În anul 2009, compania a deschis șapte magazine "Crevedia Express". Cifra de afaceri în 2007: 50 milioane Euro

Goodrich se poate referi la următorii autori care au denumit cel puțin o specie:

Cuffy este o comună în departamentul Cher, Franța. În 2009 avea o populație de 1121 de locuitori.

, este o insulă în grupul insulelor mici în Marea Interioară a Japoniei. Administrativ, insula intră în componența municipiul Takehara (prefectura Hiroshima) în Japonia. Din anul 1934 Ōkunoshima face parte din parcul național „Setonaikai”.

Petrolsub Suplacu de Barcău este o rafinărie de petrol din România. Este situată în comuna Suplacu de Barcău din județul Bihor. Petrolsub este cea mai mică rafinărie din România, cu o capacitate instalată de 450.000 de tone pe an și o capacitate operațională de 400.000 de tone pe an. Rafinăria produce lichid ușor, motorină, bitum și păcură pentru asfalt. A fost pusă în funcțiune la data de 30.03.1969 cu denumirea Rafinăria Crișana și cu o capacitate de prelucrare de 300.000 tone / an. În anul 1992, societatea a fost cuprinsă în programul Ministerului Industriilor în cadrul acțiunii de restructurare și retehnologizare. La data constituirii sale ca societate pe acțiuni (05.02.1991), denumirea s-a modificat, devenind S.C. Petrolsub S.A. Și-a oprit activitatea în aprilie 2005, la momentul respectiv fiind controlată de companiile "Euro Trading Chemicals SRL", "Euro House 2000 SRL" și "Fertinvest Holding Ltd". A intrat în faliment în aprilie 2007, având peste 80 de creditori, totalul datoriilor fiind 35 milioane euro. În septembrie 2008 a fost cumpărată de firma Ecodiesel din Oradea, deținută de trei persoane fizice, la un preț de 14,87 milioane de euro. Societatea italo-română Ecodiesel a realizat un program de investiții pentru retehnologizare în valoare de 20 de milioane de euro, rafinăria fiind complet modernizată. La data de 29 iulie 2010, Petrolsub și-a reluat producția. Număr de angajați în 2005: 396

Lupinul este o plantă care se cultivă pentru nutreț și pentru îngrășământ verde. Anumite varietăți de lupin ("Lupinus albus" - lupin alb, "Lupinus luteus" - lupin galben, "Lupinus angustifolius" - lupin albastru) sunt folosite în alimentație, în special în zona mediteraneană.

Phaonia malaisei este o specie de muște din genul "Phaonia", familia Muscidae, descrisă de Ringdahl în anul 1930. Conform Catalogue of Life specia "Phaonia malaisei" nu are subspecii cunoscute.

În anul 2010 vor avea o serie de evenimente în zborurile spațiale, inclusiv retragerea navei americane Space Shuttle-fapt ce s-a amanat pentru 2011, primul test de zbor pentru nava spațială Dragon SpaceX care este destinată să efectueze misiuni comerciale și de aprovizionare pentru Stația Spațială Internațională în conformitate cu programul Commercial Orbital Transportation Services, precum și zborurile rachetelor Falcon 9, Minotaur IV, Tsyklon-4, Vega(amanata pentru 2011) și Zenit-3F. O lansare a rachetei Naro-1 este, de asemenea planificată, după eșecul de zbor din 2009. Prezentare generală. Prima lansare suborbitală a anului 2010 a fost realizată la ora 23:00 GMT, pe 10 ianuarie, când racheta Black Brant IX a lansat o platformă laser pentru Boeing YAL-1. Pe 11 ianuarie, China a realizat un test antibalistic cu muniție de război ABM care a implicat testarea a două rachete. Prima lansare orbitală a avut loc la 16:12 UTC pe 16 ianuarie, atunci când racheta chinezească Long March 3C a lansat satelitul de navigație Compass-G1 la centrul de lansări spațiale de la Xichang. Explorarea spațiului. Prima misiune japoneză spre planeta Venus este programată pentru lansare în luna mai. Misiunea Akatsuki va începe cu o lansare de la bordul rachetei purtătoare H-IIA și este de așteptat să intre pe orbită în jurul planetei Venus în decembrie. Va căuta și va cerceta fulgere și vulcanii de pe Venus. În octombrie, în China, este programată lansarea navei spațiale Chang'e-2, în a doua sa misiune de explorare a Lunei. O rachetă Long March 3A va fi folosită din nou pentru lansarea de la centrul de misiuni spațiale de la Xichang a navei Chang'e-2. Nava va efectua o misiune asemănătoare cu cea a navei anterioare, Chang'e-1, și va fi o misiune de pregătire pentru o a treia navă, care va coborî pe Luna, Chang'e-3.

Abrahámovce este o comună slovacă, aflată în districtul Bardejov din regiunea Prešov. Localitatea se află la , se întinde pe o suprafață de și în 2017 număra 353 de locuitori. Istoric. Localitatea Abrahámovce este atestată documentar din 1427.

Criel-sur-Mer este o comună în departamentul Seine-Maritime, Franța. În 2009 avea o populație de 2707 de locuitori.

Saint-Péran este o comună în departamentul Ille-et-Vilaine, Franța. În 2009 avea o populație de 336 de locuitori.

Luže este o localitate din comuna Šenčur, Slovenia, cu o populație de 301 locuitori.

A XXVII-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Sydney, Australia în perioada 15 septembrie - 1 octombrie 2000. Sydney a obținut dreptul de a organiza jocurile olimpice în 23 septembrie 1993 în detrimentul orașelor: Beijing, Berlin, Istanbul și Manchester. Au participat 199 de țări și 10.651 de sportivi. Clasamentul pe medalii. Țara gazdă România Republica Moldova România la JO 2000. România a participat cu 153 de sportivi și a obțint 26 de medalii din care 11 de aur.

Vittorio Emanuele Orlando a fost un om de stat italian, cunoscut pentru participarea ca reprezentat al Italiei în 1919 la Conferința de Pace de la Paris împreună cu ministrul său de externe, Sidney Sonnino. El a fost, de asemenea, cunoscut cu supranumele de „Premierul Victoriei” datorită înfrângerii Puterilor Centrale în Primul Război Mondial alături de Antanta. A mai fost membru și președinte al Adunării Constituante care a schimbat formă de guvernare italiană în republică. În afară de un proeminent rol politic, Orlando este, de asemenea, cunoscut pentru scrierile sale, peste o sută de lucrări pe probleme juridice și judiciare; Orlando a fost și profesor de drept. Începuturile carierei. Vittorio Emanuele Orlando s-a născut în Palermo, Sicilia. Tatăl său, un avocat, a întârziat declararea nașterii fiului său de teama luptelor declanșate de tulburările generate de „cei 1.000”, patrioții italieni conduși de Giuseppe Garibaldi, care luaseră cu asalt Sicilia, în prima etapă a marșului lor pentru unificarea națiunii italiene. Orlando a studiat dreptul la Universitatea din Palermo și a fost recunoscut mai târziu ca un eminent jurist. În 1897 a fost ales în Camera Deputaților pentru circumscripția Partinico, unde avea să fie reales în mod constant până în 1925. El s-a aliat cu Giovanni Giolitti, care a fost premier al Italiei de cinci ori între 1892 și 1921. Prim-ministru. Orlando, un politician cu convingeri liberale, a fost membru a mai multor cabinete de miniștri. În 1903, el a fost numit Ministru al Educației în guvernul lui Giolitti. În 1907 a fost numit Ministru al Justiției, funcție pe care a păstrat-o până în 1909. El a fost re-numit la același minister, în noiembrie 1914 în guvernul Antonio Salandra, până la numirea sa ca Ministru de Interne în iunie 1916 în guvernul Paolo Boselli. După dezastrul militar italian de la Caporetto din Primul Război Mondial, care a dus la căderea guvernului Boselli, Orlando a devenit prim-ministru la 30 octombrie 1917, continuând să ocupe această funcție până la sfârșitul războiului. El a fost un susținător puternic al intrării Italiei război și a condus în timpul conflagrației un guvern de uniune națională, "Unione Sacra", remarcându-se prin reorganizarea armatei. Orlando și guvernul italian au fost încurajați să sprijine lupta Aliaților prin stimulentele secrete oferite Italiei în Pactul de la Londra din 1915. Italiei i s-au promis câștiguri teritoriale semnificative în Dalmația. Prima decizie a lui Orlando în calitate de șef al guvernului a fost retragerea comenzii generalului Luigi Cadorna și numirea respectatului general Armando Diaz în locul lui. Apoi, el a restabilit controlul civil asupra deciziilor militare, subiect la care Cadorna a rezistat întotdeauna. Guvernul său a instituit politici noi, care tratau trupele italiene cu mai puțină asprime, și a încurajat eficientizarea sistemului de comandă militară, idei care au fost puse în aplicare de către Diaz. Au fost înființate Ministerul pentru Asistență Militară și Pensii de Război, soldații au primit noi polițe de asigurare de viață pentru a ajuta familiile lor în caz de moarte, au fost alocate mai multe fonduri pentru propaganda care viza glorificarea soldaților de rând, iar concediul anual plătit a fost majorat de la 15 la 25 de zile. În plus, Diaz a luat inițiativa scăderii durității disciplinei impuse pe vremea lui Cadorna, a crescut rațiile de hrană și a adoptat tactici militare mai moderne, care fuseseră deja experimentate pe Frontul de Vest. Toate acestea au avut efectul imediat – ridicarea imediată a moralului trupei, care fusese la cote foarte joase. Guvernul Orlando a devenit rapid popular în rândul civililor și a refăcut cu succes moralul național afectat de dezastrul de la Caporetto. Orlando avea să declare emfatic că era gata să se retragă cu guvernul dacă era necesar în „Sicilia mea”, de unde să continue rezistența împotriva invadatorilor austrieci, deși el primise asigurări că frontul italian nu riscă să se prăbușească. Odată ce ofensiva austro-ungară a fost oprită sub comanda lui Diaz în cea de-a Doua Bătălie de la Piave, a urmat o perioadă de acalmie în luptă pe frontul italian, timp în care ambele tabere au făcut modificări logistice. Orlando a ordonat o anchetă privind cauzele înfrângerii de la Caporetto, care a confirmat că a fost vorba de greșeli ale conducerii militare. În timp ce continua reformele armatei, a refuzat categoric cererile de pe ambele laturi ale spectrului politic pentru judecarea în masă a generalilor și miniștrilor. Frontul italian s-a stabilizat atât de mult sub conducerea lui, încât Italia a fost capabilă să trimită sute de mii de soldați pe Frontul de Vest pentru a-și sprijini aliații lor, în timp ce se pregătea pentru o ofensivă majoră pentru scoaterea Austro-Ungariei din război. Această ofensivă s-a materializat în noiembrie 1918, când italienii au declanșat Bătălia de la Vittorio Veneto. Trupele italiene victorioase au pus pe fugă armatele inamice, moment care a coincis cu prăbușirea armatei Austro-ungare și a dus la sfârșitul Primului Război Mondial pe Frontul Italian, precum și sfârșitul Imperiului Austro-Ungar. Faptul că Italia și-a revenit și a terminat războiul în tabăra câștigătoare i-a adus lui Orlando în 1918 titlul de „Premier al Victoriei”. Conferința de Pace de la Paris. Orlando a fost unul dintre cei Patru Mari, principalii lideri și participanții aliați la Conferința de Pace de la Paris în 1919, împreună cu Președintele SUA, Woodrow Wilson, prim-ministrul francez Georges Clemenceau și prim-ministrul Marii Britanii David Lloyd George. Deși Orlando a fost șeful delegației italiene în calitate de prim-ministru, necunoașterea limbii engleze și poziția politică slabă din țară i-au permis ministrului de externe conservator cu origini galeze Sidney Sonnino să joace un rol principal în negocieri. Neînțelegerile dintre cei doi s-au dovedit a fi dezastruoase în timpul negocierilor. Orlando era pregătit să renunțe la pretențiile teritoriale pentru Dalmația în schimbul anexării portului Rijeka (sau Fiume, cum numeau italienii orașului) – principalul port maritim la Marea Adriatică. Sonnino, în schimb, nu era dispus să renunțe la Dalmația. Italia a ajuns să pretindă atât Dalmația cât și Fiumd, pentru ca la urmă să nu primească nimic. Prin pretențiile lor, italienii au acționat împotriva politicii susținute de președintele Wilson – autodeterminarea națională. Orlando a susținut Propunerea de Egalitate Rasială, amendament introdus la documentele conferinței de către delegația Japoniei. Orlando părăsit dramatic conferința la începutul lunii aprilie 1919. El a revenit pentru scurt timp în luna următoare, dar a fost forțat să demisioneze la doar câteva zile înainte de semnarea Tratatului de la Versailles. Faptul că el nu a semnat tratatul din partea Italiei a devenit pentru el un motiv de mândrie în anii care aveau să vină. Prim-ministrul francez Georges Clemenceau l-au numit „Plângăcios”, dar Orlando își amintit cu mândrie: „atunci ... când am știut că nu vor să ne dea ceea ce eram îndreptățiți să primim ... m-am zvârcolit pe podea. M-am dat capul de perete. Am plâns. Am vrut să mor.” Poziția sa politică a fost grav subminată de eșecul său de a asigura interesele Italiei la Conferința de Pace de la Paris. Orlando a demisionat la 23 iunie 1919, motivul principal fiind faptul că Italia nu a primit portul Fiume. Așa-numita „Victorie mutilată (vittoria mutilata)” a fost una din cauzele succesului inițial al politicii lui Benito Mussolini. În decembrie 1919, a fost ales președinte al Camerei Deputaților, dar nu a mai ocupat niciodată funcția de prim-ministru. Fascismul și ultimii ani de viață. Când Benito Mussolini a preluat puterea în 1922, Orlando l-a susținut inițial din punct de vedere tactic, dar s-a depărtat de Duce după asasinarea lui Giacomo Matteotti în 1924. După ce a abandonat politica în 1925, a demisionat și din Camera Deputaților. Invadarea Etiopiei de către trupele lui Mussolini din 1935 i-a stârnit lui Orlando pornirile naționaliste. El a apărut pentru scurt timp în lumina reflectoarelor politice atunci când i-a scris Mussolini o scrisoare de susținere. În 1944, a încercat o revenire politică. După căderea lui Mussolini, Orlando a devenit lider al Uniunii Democrate Naționale. El a fost ales președinte al Camerei Deputaților, unde a activat până în 1946. În 1946, a fost ales în Adunarea Constituantă fiind numit președintele acesteia. În 1948 a fost numit senator pe viață și a fost un candidat pentru președinția republicii. Parlamentul l-a ales în funcția de președinte pe Luigi Einaudi. Vittorio Emanuele Orlando a murit în 1952 la Roma. Controverse. Orlando a fost o figură controversată. Unii autori critică modul neprofesionist în care a reprezentat Italia în 1919 la Conferința de Pace de la Paris, în contrast cu ministrul său de externe, Sidney Sonnino, care era mai diplomat. Există critici ai săi care afirmă că Orlando a avut legături cu Mafia de-a lungul întregii sale cariere parlamentare, dar presupusele sale legături cu mafioții nu au fost niciodată investigate oficial. Mafiotul „pocăit (pentito)” Tommaso Buscetta a susținut că Orlando a fost de fapt un membru al Mafiei, un "om de onoare". Șeful mafiot Frank Coppola a fost unul dintre susținătorii lui Orlando în Partinico după deportarea sa din SUA din 1948. În 1925, Orlando a declarat în senatul italian că era mândru să fie "mafioso", pretinzând că aceasta ar fi echivalentă cu "om de onoare", dar nu a admis în niciun moment că ar avea legături cu crima organizată: Între Orlando și colegul de partid și remarcabilul om de stat Francesco Saverio Nitti a existat o rivalitate puternică și neîntreruptă. Premierul francez Georges Clemenceau și președintele american Woodrow Wilson au criticat comportamentul lui Orlando la Paris în timpul Conferinței de Pace.

Chris Tănăsescu (nume real Cristian Tănăsescu; n. 12 iunie, Iași) este un poet, eseist, critic și traducător român. Biografie. Urmează Facultatea de Matematica-Informatica a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este licențiat în filologie și informatică, doctor în filologie și profesor de poezie americană contemporană. Predă cursuri de poezie americană contemporană și creative writing și de prozodie românească și arta compoziției poetice la Universitatea București. Operă. Chris Tănăsescu este un poet prezent în antologii și publicații din România și Statele Unite. Chris Tănăsescu a publicat o serie de articole academice, eseuri, critică de poezie și traduceri în publicații din România, Marea Britanie și Statele Unite. Chris Tănăsescu corespondează cu câțiva dintre cei mai eminenți poeti americani ai momentului (David Baker, Ilya Kaminsky), fiind prezent pe cele mai prestigioase site-uri de poezie. Traduce din literaturile anglo-saxone (a tălmăcit bijuteria indiscretă "Teleny" atribuita lui Oscar Wilde). Este poetul trupei multimedia de poezie, pictură și muzică "MARGENTO" , cu care a căștigat premiile Fringiest Event Award (Buxton Fringe, Anglia, 2005), Mențiunea Presei (Adelaide Fringe, Australia, 2006) și Discul de Aur (România, 2008). Premii și distincții. În 2009 a ajuns în finala festivalului european de Slam poetry de la Berlin. Aprecieri critice. Numit de criticul Antonio Pătraș "omul-spectacol", Chris Tănăsescu este cel care a determinat apariția trupei "Margento", din care mai fac parte, pictorul Grigore Negrescu, instrumentiștii Costin Dumitrache și Vali Baicu și, nu în ultimul rând, Maria Raducanu, o voce cu timbru aparte, de o feminitate abisală. O. Nimigean ține sa atragă atenția asupra faptului că poezia lui Chris Tănăsescu, în ce are ea mai specific, adică "acel magnetism de dincolo de cuvinte", ar trebui să se impuna in literatura actuală prin simpla sa prezență, făra alte comentarii.

Zodiac este un album realizat de formația Iris Nelu Dumitrescu și apărut la 23 mai 2022 la casa de discuri MediaPro Music. Acest disc este al șaptesprezecelea album de studio al formației și al doilea de când aceasta s-a scindat în două aripi. Totodată, "Zodiac" este primul material discografic apărut sub titulatura "Iris Nelu Dumitrescu", ca urmare a finalizării procesului pentru dreptul de folosință a mărcii "Iris". Curtea de Apel București a decis în iulie 2020 că ambele părți au dreptul să folosească marca, una din trupe activând sub numele de "Iris Cristi Minculescu, Valter & Boro", iar cealaltă sub denumirea "Iris Nelu Dumitrescu". După lansarea și promovarea discului "Lumea toată e un circ", în primăvara lui 2019 au loc schimbări de componență, în formație venind doi tineri instrumentiști: Matei Cioca la chitară și Daniel Moroiu la bas. Al doilea este înlocuit, la rândul său, în iulie 2021, de Tibi Duțu din Constanța (fost membru în Blue Spirit – grupul lui Mike Godoroja). Astfel, formula se stabilizează, iar începând din ianuarie 2022 apare o serie de piese single, ce prefațează apariția unui nou material discografic, compus și înregistrat în perioada pandemiei de coronavirus, când trupa nu a avut activitate concertistică. Pe 21 ianuarie, este lansată melodia „Ergomaniac”, ce prezintă povestea omului care, din dorința de a evolua, aleargă fără pauză către culmile succesului. Cu acest prilej, Nelu Dumitrescu, liderul grupului, declară: "„Într-o oarecare măsură, în noi toți stă un ergomaniac. Mai mic sau mai mare. Mai dinamic sau mai amorțit. Alături de «Ergomaniac», pe noul material pe care îl vom lansa anul acesta veți mai putea găsi și alte particularități umane pentru că exact asta este noul nostru album, un portret al omului modern.”" Pe 18 februarie, este publicat „Timp”, al doilea extras de pe viitorul album și, totodată, un îndemn al membrilor trupei către toți oamenii de a trăi aici și acum. În completare, Eliza Manda, autoarea textului piesei spune: "„Nu suntem ancorați în prezent și pierdem clipe prețioase, clipe ce nu se vor mai întoarce. Trebuie să găsim un echilibru între cele trei dimensiuni temporale – trecut, prezent, viitor – și să nu uităm că timpul real este cel de acum.”" O lună mai târziu, pe 18 martie, trupa lansează „Flori de plumb”, o piesă-manifest apărută în contextul războiului din Ucraina. Membrii formației, alături de casa de discuri MediaPro Music, decid ca toate încasările acestei melodii să fie donate către Crucea Roșie România. "„Chiar dacă noul nostru single este incredibil de actual, el nu a fost compus acum și nu este despre războiul de acum. Piesa este despre războiul care a zdruncinat dintotdeauna omenirea, despre istoria scrisă cu lacrimi și jocurile calculate despre care prea puține știm. Cu toate acestea, am ales să lansăm acest single acum ca un protest la realitatea aceasta crudă pe care ne este foarte greu să o înțelegem și imposibil să o acceptăm”", declară Nelu Dumitrescu în comunicatul de presă aferent lansării piesei. Prima baladă extrasă de pe viitorul album, intitulată „Trecător”, este publicată la 15 aprilie. Versurile aparțin Georgetei Dumitrescu (soția liderului formației) și vorbesc despre omul care își acceptă mortalitatea și crede în predestinare și divinitate. Pe 13 mai, apare piesa „Zodiac”, al cincilea single, cel care dă numele albumului. La fel ca toate celelalte cântece publicate începând cu luna ianuarie, și acesta este ilustrat de un videoclip cu versuri (lyric video) realizat de Valentin Dragomir. Concertul de lansare a albumului are loc pe 23 mai 2022, la Berăria H din București, intrarea fiind liberă. În vederea promovării noului produs discografic, pe parcursul verii trupa susține o serie de concerte de club în mai multe orașe din România. "Zodiac", apărut prin intermediul caselor de discuri MediaPro Music și Universal Music România, este disponibil în două formate fizice – CD digipak și disc de vinil, cât și pe platformele digitale de streaming audio (Spotify, Apple Music, Deezer și Tidal). Lucrul la acest al doilea album Iris înregistrat cu vocea solistului Costi Sandu a început în toamna lui 2020 și s-a încheiat în ianuarie 2022. Imprimările de studio, mixajele și masterizarea aparțin fiului lui Nelu Dumitrescu – Cristi Lucian. Acesta a realizat și unele părți de percuție, a contribuit cu efecte sonore, iar în calitatea sa de principal producător muzical, a îndreptat trupa către un sound mai modern față de discul precedent – "Lumea toată e un circ" – lansat în urmă cu trei ani și jumătate. "Zodiac" conține 12 piese, prima fiind de fapt un scurt prolog, la care participă Eliza Manda cu un recitativ. Aceasta a avut prima colaborare cu formația în toamna lui 2019, când a fost invitată să cânte melodia „Cine mă strigă în noapte?” în cadrul concertului Iris de la Circul Metropolitan București. Cu excepția unei singure piese, ea este autoarea textelor pentru "Zodiac", tema principală a albumului fiind „omul modern” și stările sufletești ale acestuia. În ceea ce privește compoziția muzicală, piesele sunt creații colective ale membrilor trupei, fiind concepute de nucleul format din Relu Marin, Matei Cioca și Nelu Dumitrescu, la care s-au adăugat câteva idei trimise de Nuțu Olteanu (care e prezent și cu câteva solouri de chitară la unele cântece). Singura excepție în materie de compoziție o constituie „Un alt format”. Aceasta a fost compusă de basistul și de claviaturistul din trupa lui Nuțu Olteanu din Suedia, fiind apoi oferită grupului Iris. Lansată ca single în 17 iulie 2020, cu aproape doi ani înainte de apariția albumului "Zodiac", reprezintă prima piesă apărută sub noua titulatură "Iris Nelu Dumitrescu". La momentul lansării, a beneficiat de un videoclip regizat de Ionuț Trandafir. Listă piese. Muzică: trupa Iris Nelu Dumitrescu (cu excepția piesei „Un alt format” – Jan Kennet Bingegard și Jan Lund) Versuri: Eliza Manda (cu excepția pieselor „Trecător” – Georgeta Dumitrescu; „Cotidian” – Eliza Manda și Georgeta Dumitrescu) Personal. Au colaborat Eliza Manda (recitativ la piesa „Omul modern”) și Daniel Moroiu (bas la piesa „Un alt format”). Înregistrat, mixat și masterizat în studioul lui Cristi Lucian Dumitrescu, București (între noiembrie 2020 și ianuarie 2022). Inginer de sunet: Cristi Lucian Dumitrescu Concept și grafică: Emil Luca, Nelu Dumitrescu, Relu Marin Fotografie: Andrei Paraschiv Management: Fundația Culturală Iris (reprezentant Nelu Dumitrescu) Producători muzicali: Nelu Dumitrescu, Relu Marin, Cristi Lucian Dumitrescu.

Korjîha este un sat în comuna Kapustînți din raionul Volodarka, regiunea Kiev, Ucraina. Demografie. Conform recensământului din 2001, toată populația localității Korjîha era vorbitoare de ucraineană (100%).

Cantonul Le Creusot-Ouest este un canton din arondismentul Autun, departamentul Saône-et-Loire, regiunea Burgundia, Franța. Comune.

Ploské este o comună slovacă, aflată în districtul Revúca din regiunea Banská Bystrica, pe malul râului . Localitatea se află la , se întinde pe o suprafață de și în 2017 număra 68 de locuitori. Istoric. Localitatea Ploské este atestată documentar din 1413.

Assassin's Creed Odyssey este un joc video de genul RPG de acțiune lansat în 2018, dezvoltat de Ubisoft Quebec și publicat de Ubisoft. Este a unsprezecea intrare din ramura principală, a douăzecea, per total, din seria "Assassin's Creed" și succesorul jocului "Assassin's Creed Origins" din 2017. Cu o intrigă ce se petrece în anul 431 î.Hr, jocul prezintă o istorie ficțională a războiului peloponesiac dintre Atena și Sparta. Jucătorii controlează un mercenar masculin sau feminin ( "misthios") ce luptă de ambele tabere în timp ce încearcă să își salveze familia și să descopere un cult malefic. Jocul a fost lansat internațional pentru Microsoft Windows, PlayStation 4, Xbox One și (exclusiv în Japonia) pentru Nintendo Switch pe 5 octombrie 2018, iar o versiune pentru Google Stadia a fost lansată ulterior în 2019. A fost lăudat pentru sistemul open world, grafică, lupte, poveste și personaje, dar a fost criticat pentru repetitivitate, microtranzacții și pentru că s-a simțit suprasaturat. Gameplay. "Assassin's Creed Odyssey" empatizează cu elementele de role-playing mai mult decât jocurile anterioare din serie. Jocul conține opțiuni de dialog, misiuni branșate și deznodăminte multiple. Jucătorul poate alege sexul protagonistului, preluând rolul lui Alexios sau al Kassandrei. Jocul conține un sistem de notorietate, în care mercenarii îl urmăresc pe jucător dacă acesta a comis fărădelegi, precum crime sau furturi. Jucătorul-personaj, Alexios sau Kassandra, este un mercenar și descendent al regelui spartan Leonidas I. Aceștia îi moștenesc sulița ruptă, care este transformată într-o lamă ce îi acordă jucătorului abilități speciale în luptă. Jocul folosește un sistem tip arbore de abilități ce îi permite jucătorului să deblocheze noi abilități. Cele trei ramuri ale arborelui sunt "hunter-vânătorul", care îmbunătățesc tragerea cu arcul a jucătorului, "warrior-războinicul", care se concentrează pe lupta corp-la-corp și "assassin", care se focusează pe stealth. Acesta înlocuiește sistemul disponibil în "Origins", care îi acorda jucătorului o serie de abilități pasive. Sistemul de luptă hitbox introdus în "Origins" se întoarce și este extins pentru a-i permite jucătorului accesul la diferite abilități speciale atunci când bara de abilități este plină. Aceste abilități includ o "ploaie" de săgeți și o lovitură puternică de picior ce îi va dezechilibra pe inamici, și sunt similiare cu mecanica "Overpower" introdusă în "Origins," care îi permitea jucătorului să utilizeze în luptă o mișcare care să-l doboare complet pe inamic. Jocul conține și un sistem de echipament în care fiecare armură purtată de jucător are diferite statistici și furnizează o gamă de avantaje. Acestea pot fi echipate și îmbunătățite individual. "Assassin's Creed Odyssey" reintroduce luptele navale, jucătorul având acces la nave de război din perioada Antichității pentru a explora Marea Egee. Conflictul dintre Atena și Sparta este reprezentat printr-un "Sistem de război" ce îi permite jucătorului să accepte contracte de la mercenari și să participe în diferite bătălii la scară largă împotriva facțiunilor ostile. Sistemul de război poate schimba influența unei facțiuni dintr-o regiune. Jucătorul poate dezvolta relații romantice cu NPC-uri de ambele sexe, indiferent de sexul personajului ales. Regizorul creativ Jonathan Dumont a spus că "de vreme ce povestea este influențată de alegeri, nu vom forța jucătorii să se angajeze în relații romantice cu care nu s-ar simți confortabil (...) Cred că acest lucru le va permite tuturor să construiască o relație pe care și-o doresc, iar asta simt că respectă dorința și stilul de joc al fiecăruia." Jucătorii și criticii au apreciat includerea opțiunilor de relații queer. Cu toate acestea, mulți au reacționat negativ atunci când povestea din DLC-ul "Legacy of the First Blade" îl forțează pe jucătorul-personaj să intre într-o relație și să aibă un copil cu o persoană de sex opus, considerând că această decizie a invalidat identitatea personajului și aspectele de roleplaying pe care Ubisoft le-a prezentat anterior. Ubisoft a răspuns că "dorim să acordăm jucătorilor alegerea în "Odyssey" oricând este posibil și ne cerem scuze celor surprinși de evenimentele din acest episod". Ulterior, Ubisoft a anunțat că romanța forțată va fi eliminată printr-un patch și o secvență modificată. Cu toate acestea, modificarea îl face pe jucător doar să îi spună copilului că a făcut ceea ce a făcut pentru moștenirea familiei - copilul rămâne obligatoriu. Povestea. Cadrul. Acțiunea jocului are loc în anul 431 î.Hr, cu patru sute de ani înainte de evenimentele din "Assassin's Creed Origins". Prezintă o istorie ficțională secretă a războiului peloponesiac, care s-a disputat între orașele-stat ale Greciei. Jucătorul preia rolul unui mercenar și poate lupta pentru Liga de la Delos, condusă de Atena, sau pentru Liga peloponesiacă, condusă de Sparta. Povestea principală a jocului îl prezintă pe jucător în încercarea de a-și regăsi familia destrămată, după ce, la comanda oracolului din Sparta, el și fratele său au fost aruncați de pe o stâncă atunci când erau mici și au fost lăsați să moară. Misiunile secundare urmăresc distrugerea unui cult malefic din lumea greacă și descoperirea unor artefacte și monștri de pe Atlantida. Similar jocurilor anterioare din serie, "Odyssey" conține și o ramură narativă ce se petrece în prezent și o urmărește pe Layla Hassan, personaj introdus în "Assassin's Creed Origins". Jocul conține diferite personaje istorice cu care protagonistul se poate întâlni și angaja în discuții, printre care Alcibiade, Archidamos al II-lea, Aristofan, Aspasia, Brasidas, Euripide, Kleon, Democrit, Herodot, Hippocrate, Pausanias, Pericle, Phidias, Policlet, Praxilla, Pitagora, Socrate, Sofocle și Thespis. Jocul include și locații istorice sau mitice din Grecia Antică, precum vechea Agoră din Atena, Cefalonia, Itaca, Odeonul din Atena, pădurea de stejari din Foloi, statuia lui Zeus din Olympia, Naxos, Lesbos, Atena antică, Argolida antică, Pnyx, Focida, Macedonia și Mesara, iar jucătorul se poate luptă cu creaturi faimoase din mitologia greacă precum Medusa, Ciclopi și Minotaurul. Intriga. În timpul bătăliei de la Termopile, regele Leonidas conduce armata spartană împotriva ofensivei persane. Bătălia este câștigată, dar Leonidas află de la un soldat inamic capturat de existența unei cărări în munte, comunicată armatei persane ce va urma să îi înconjoare pe spartani până dimineața. Cu toate acestea, Leonidas reușește să blocheze avansarea persanilor. În prezent, Layla Hassan recuperează Sulița lui Leonidas și extrage ADN-ul a două persoane, frații Kassandra și Alexios. Cu ajutorul Asasinilor, Layla îi alege pe unul dintre frați ("Misthios-Mercenarul") și activează Animusul pentru a localiza Sceptrul lui Hermes. Mercenarul începe ca și copil spartan, crescut de părinții săi, Nikolaos și Myrrine, și moștenește Sulița lui Leonidas de la Myrrine, ea fiind descendentă a lui Leonidas. Cu toate acestea, într-o zi, Mercenarul și fratele său sunt aruncați de pe o stâncă, în urma unei profeții a unui oracol, Mercenarul fiind aruncat de însuși Nikolaos. Mercenarul supraviețuiește căderii și fuge pe insula Cefalonia, acolo unde primește misiuni dubioase, până la începerea războiului peloponesiac. Mercenarul este abordat de un om înstărit pe nume Elpenor, care îl angajează să îl asasineze pe "Lupul din Sparta". Ulterior, Mercenarul descoperă că Lupul este însuși Nikolaos și îl confruntă. Nikolaos regretă ce a făcut, dar spune că a făcut-o pentru binele Spartei. Mercenarul are alegerea de a-l executa sau cruța pe Nikolaos și află că Nikolaos este, de fapt, tatăl vitreg al său și că Myrrine este în pericol. Mercenarul îl confruntă pe Elpenor, care știa că Nikolaos este tatăl vitreg și că îl voia mort pentru a prelungi războiul. Îi oferă apoi misiunea de a o asasina pe Myrrine, dar Mercenarul refuză și Elpenor fuge. Mercenarul călătorește apoi la Delfi pentru a o întreba pe Pythia despre locația Myrrinei. Tot acolo, el îl întâlnește pe Herodot, care recunoaște Sulița lui Leonidas din mâinile Mercenarului. După întâlnirea cu Pythia, Mercenarul este avertizat despre Cultul lui Kosmos, care dorește să îl omoare pe Mercenar și familia sa. Ulterior, Mercenarul îl omoară pe Elpenor și îi fură costumația pentru a se inflitra la o întrunire secretă a Cultului. El află de planul Cultului de a stăpâni Grecia din umbră, și că liderul lor, Deimos, este, de fapt, fratele Mercenarului, acum spălat pe creier pentru a urma ordinele Cultului. Mercenarul își continuă călătoria prin Grecia, eliminând membrii Cultului atât din Sparta, cât și din Atena, și împrietenindu-se cu personaje influente din lumea greacă, precum Pericle și partenera sa, Aspasia. El nu reușește să oprească asasinatul lui Pericle de către Deimos, dar se reunește cu Myrrine și îl găsește pe tatăl său natural, Pitagora, ținut în viață de Sceptrul lui Hermes. Myrrine și Pitagora dezvăluie că Alexios și Kassandra au fost concepuți pentru a conserva linia de sânge a lui Leonidas și că el și descendenții săi au o legătură specială cu artefactele Precursorilor, precum Sulița lui Leonidas. Pitagora îi cere Mercenarului să recupereze diferite artefacte ale Precursorilor necesare pentru a sigila Atlantida, pentru ca erudiția lor nu fie folosită în scop malefic de către inamici, precum cei din Cult. După aceea, Mercenarul răzbună moartea lui Pericle prin asasinarea rivalului său politic, Kleon. În funcție de alegerile Mercenarului, el îl poate convinge pe Deimos să abandoneze Cultul și să îl coopteze în familie, împreună cu Nikolaos, Myrrine și noul frate vitreg, Stentor, pentru a trăi fericiți în fosta casă din Sparta, dar există și posibilitatea unui deznodământ mai puțin fericit. Cu războiul încheiat și Cultul eliminat, Mercenarul se îndreaptă spre locul de întâlnire secret al Cultului, de la Templul din Delfi, pentru a distruge piramida Precursorilor, pe care Cultul o utiliza pentru a influența politica din Grecia. Atingând-o, Mercenarul are viziuni cu conflictele ulterioare ale lumii înainte de a distruge piramida. Ulterior, Aspasia ajunge la Templu și dezvăluie că ea a fost liderul inițial al Cultului, dar l-a părăsit atunci când nu a mai fost de acord cu acțiunile întreprinse și membrii devenit corupți. Aspasia îi mulțumește Mercenarului că a distrus Cultul. Mercenarul are opțiune de a o asasina sau cruța pe Aspasia, dar, indiferent de alegerea făcută, rupe legăturile cu ea. Într-un final, Mercenarul colectează toate artefactele necesare pentru a sigila Atlantida și activează o înregistrare a Precursoarei Aletheia, în care pledează cu Mercenarul și Layla că tehnologia și cunoștința Precursorilor nu sunt destinate oamenilor și trebuie distruse pentru ca omenirea să-și atingă potențialul adevărat. Refractar, Pitagora înmânează Sceptrul lui Hermes, Mercenarului și moare. Apoi, Mercenarul își continuă aventurile prin Grecia. În prezent, Layla folosește datele din Animus pentru a găsi Atlantida și a o activa. În timp ce Asasinii analizează datele, Layla este șocată să îl găsească pe Mercenar, ținut în viață de Sceptrul lui Hermes. Mercenarul o avertizează pe Layla că lumea are nevoie de un echilibru între ordine și haos (Asasini și Templieri) și dacă oricare dintre cele două o va doborî pe cealaltă, lumea va fi distrusă. Mercenarul explică și că Layla este cea care va aduce echilibrul între ordine și haos și îi înmânează Sceptrul, sacrificându-și viața. Cu toate acestea, Layla spune că mai sunt multe de văzut în viața Mercenarului și reintră în Animus. Conținutul descărcabil. Două pachete noi DLC, fiecare de câte trei episoade, au fost lansate pentru a continua intriga poveștii principale: "Legacy of the First Blade" și "The Fate of Atlantis". "Legacy of the First Blade". Acest DLC se concentrează pe modul cum Odyssey este conectat cu celelalte jocuri din serie. Există trei capitole: Hunted, Shadow Heritage și Bloodline. În "Hunted", Mercenarul călătorește în Macedonia și îl întâlnește pe Asasinul Darius, născut Artabanus, și copilul său (cu sex opus față de Mercenar). Ordinul Anticilor a ajuns în Grecia pentru a-l ucide pe Darius și pe copilul său, dar și pe Mercenar, pe care îl consideră din linia de sânge a 'Celor Pătați', aceștia fiind considerați oameni cu puterea de a distruge lumea. Mercenarul lucrează împreună cu Darius și copilul său pentru a-l găsi și asasina pe Vânător, om însărcinat cu eradicarea Celor Pătați. Înainte ca Vânătorul să fie asasinat, Darius dezvăluie că a lucrat împreună cu el pe vremea când se afla în Persia pentru a-l asasina pe Xerxes I al Persiei. Cu toate acestea, Darius a încercat să-l asasineze și pe Artaxerxes I al Persiei, dar a fost oprit de fostul său prieten, Amorges, care considera că nu este necesar să-l asasineze pe noul rege. Din această cauză, Darius a fost etichetat ca trădător și forțat să fugă cu singurul său copil. Ulterior, Darius și copilul său părăsesc Macedonia după ce își iau rămas-bun de la Mercenar. În "Shadow Heritage", Mercenarul călătorește în Ahaia și se întâlnește din nou cu Darius. După ce eliberează câțiva prizonieri, Mercenarul află că Ordinul, condus de Vijelie, a format o blocadă navală în jurul portului din Ahaia pentru a-l bloca pe Darius și pe copilul său din a pleca din Grecia. Cu ajutorul oamenilor, Mercenarul reușește să slăbească puterile Ordinului în Ahaia. În plus, Mercenarul dobândește o nouă armă pentru vasul propriu, armă pe care Vijelia intenționa să o instaleze pe nava lui numită Scila. După ce montează noua armă, Mercenarul distruge blocada navală a Ordinului și nava lui Vijelie, după care îl omoară și pe el, dar nu înainte de a se dezvălui că și el este unul dintre Cei Pătați. Înainte ca Darius și copilul său să plece, Mercenarul îi roagă să plece sau își ia rămas-bun. Indiferent de alegerea făcută, Darius și copilul său decid să rămână cu Mercenarul în Ahaia. Ulterior, Mercenarul are un băiat, Elpidios, împreună cu copilul lui Darius. În "Bloodline", Mercenarul petrece timp cu Elpidios, Darius și copilul lui în Ahaia, obișnuindu-se cu viața simplă. Din păcate, satul este atacat de Ordin după ce Amorges, deghizat în negustor, află locația lor. Amorges ordonă întregului Ordin să vină în Grecia pentru a se confrunta cu Darius și Mercenar odată pentru totdeauna. În atac, copilul lui Darius este omorât încercând să-l protejeze pe Elpidios, care este răpit de Ordin. După atac, Mercenarul și Darius ajung la fortăreața Ordinului din Messinia. După ce conlucrează pentru a-l ademeni pe Amorges afară din bârlog, ei se confruntă ulterior cu el și îl asasinează. Amorges dezvăluie unde se află Elpidios și că este în siguranță. În ultimele sale momente, el dezvăluie că Ordinul este o idee, nu un grup de oameni, iar Mercenarul și Elpidios vor fi mereu în vizor. Cu toate acestea, Darius afirmă că știința se poate lupta cu asta și se împacă cu Amorges înainte ca acesta să moară. După ce îl salvează pe Elpidios, Mercenarul crede că viața sa de Pătat ar fi una periculoasă pentru Elpidios și decide să îl trimită departe de Grecia. De aceea, Mercenarul îl pune pe Elpidios în grija lui Darius. După ce își ia rămas-bun de la Mercenar, Darius părăsește Grecia cu Elpidios și se îndreaptă spre Egipt, acolo unde vor deveni strămoși ai asasinei Aya. "The Fate of Atlantis". Acest DLC se concentrează pe mitologia greacă. Există trei episoade: Fields of Elysium, Torment of Hades și Judgement of Atlantis. În "Fields of Elysium", Mercenarul explorează viața de apoi greacă în paradisul Câmpiilor Elizee (acolo unde Mercenarul se întâlnește cu Persefona, Hermes și Hecate) și descoperă secretele sinistre din spatele fațadelor frumoase. După ce dobândește puterea din Elizee, Mercenarul este obligat să se lupte cu Hermes. După ce îl înfrânge pe acesta, Persefone însuși ajunge și îl omoară pe Hermes. Ea îl invită apoi pe Mercenar în palatul ei și îl izgonește în Tartar. În "Torment of Hades", Mercenarul se luptă cu Cerber, paznicul de la porțile Infernului, și îl întâlnește pe Hades, care îi promite ieșirea din Tartar dacă îndeplinește anumite munci. Pe parcurs, acesta îi mai întâlnește pe Perseu, Ahile, Agamemnon și Heracle și explorează misterul din spatele scufundării orașului Atlantida. După ce îndeplinește muncile cerute de Hades și Charon, Mercenarul descoperă că zeul Infernului a mințit în tot acest timp în legătură cu biletul de plecare din Tartar, iar Mercenarul se luptă cu acesta și îl înfrânge. În “The Judgement of Atlantis”, Mercenarul ajunge pe tărâmul zeului mărilor Poseidon și devine mâna dreaptă a acestuia, numit - judecător. Însărcinat cu puterea zeiței Themis, Mercenarul va trece prin diferite probe propuse de zei și muritori deopotrivă. Pe lângă acest lucru, Mercenarul va dobândi, pe parcursul călătoriei, cunoștințele civilizației antice Isu. Primul punct de cotitură este reprezentat de anularea deciziei titanului Atlas de a-și omorî frații pentru cutezanța acestora. După aceea, Mercenarul se va împrieteni cu amanta titanului, care dorește să intre în posesia unui material rar, numit adamantium. Al treilea punct este reprezentat de o formă de fotosinteză timpurie, dar avansată. În cele din urmă, Mercenarul va fi nevoit să scufunde Atlantida, pentru salvarea acesteia. Lansare. Anterior apariției jocului la E3 2018, "Assassin's Creed Odyssey" a fost "leak"-uit în mai 2018, după ce site-ul francez Jeuxvideo a primit un cod ce conținea numele "Assassin's Creed Odyssey" pe el. Ubisoft a anunțat că "Assassin's Creed Odyssey" va apărea la Electronic Entertainment Expo 2018 la puțin timp după. Cu o zi înainte de conferința de presă a Ubisoft de la E3, capturi de ecran din joc au apărut pe site-ul web de gaming Gematsu. Jocul a fost lansat pe 5 octombrie 2018 pentru Microsoft Windows, PlayStation 4 și Xbox One. O versiune pentru Nintendo Switch a fost anunțată în timpul conferinței Nintendo Direct din septembrie 2018, din Japonia. "Assassin's Creed Odyssey" este un joc bazat în cloud pentru Nintendo Switch, această versiune lansându-se în aceeași zi cu cea pentru celelalte platforme, dar exclusiv în Japonia. Season pass-ul jocului va avea două povești DLC ce se vor întinde pe parcursul a șase episoade, precum și ediții remasterizate ale jocurilor "Assassin's Creed III" și "". Un mod de tip story creator, care le permite jucătorilor să creeze și să distribuie misiuni customizate, a fost lansat în iunie 2019. Discovery Tour: Ancient Greece, un mod educațional care îi permite jucătorului să exploreze liber Grecia Antică pentru a afla mai multe despre istoria și viața zilnică a locuitorilor, dar și să se îmbarcheze într-un tur cu ghid realizat de istorici, este programat să se lanseze la finalul anului 2019. Ediții. Următoarele ediții au fost anunțate: Primire. "Assassin's Creed Odyssey" a primit recenzii "majoritar favorabile" pentru toate platformele, conform site-ului Metacritic. "EGMNow" i-a acordat jocului o notă de 8.5/10, scriind că ""Assassin's Creed Odyssey" se ridică la așteptările seriei. Prin dorința completă de a deveni un RPG de acțiune, personajele, luptele, povestea și mesajul din "Odyssey" întrec orice lucru pe care seria l-a îndeplinit până acum. Uneori își ratează scopul, precum atunci când împarte momentele poveștii sau când sistemul de leveling îți scapă din mâini, dar, per general, experiența este pur și simplu epică." IGN a lăudat "construcția lumii, mediul și gameplay-ul captivant" și a încheiat recenzia cu o notă de 9.2/10 și cu "Aventura open-world din "Assassin's Creed Odyssey" prin Grecia Antică este un fior splendid, cel mai bun de până acum din serie." "GamesRadar+" i-a acordat 5 stele din 5, lăudând personajele, lumea și povestea fermecătoare, spunând că "perfecționează toate lucrurile pe care "Origins" le-a făcut și le îmbunătățește în moduri pe care nu le credeai posibile de la un joc "Assassin's Creed". "Odyssey" le are pe toate." Cu toate acestea, Ben "Yahtzee" Croshaw de la "Zero Punctuation" l-a clasat pe locul trei în topul celor mai plictisitoare jocuri din 2018, spunând că "merită mențiunea specială de a fi jocul "Assassin's Creed" care, într-un final, m-a plictisit de toată această treabă sordidă." Vânzări. În prima săptămână de la lansare din Japonia, versiunea pentru PlayStation 4 a lui "Assassin's Creed Odyssey" a fost vândută în 45.166 de copii. În SUA, copiile din prima săptămână de la lansare se vindeau într-un ritm mai rapid decât orice alt joc din serie de pe generația curentă de console. Ubisoft a spus că vânzările digitale ale jocului au însumat 45% din vânzările totale, o creștere de 10% față de "Assassin's Creed Origins".

Eugen Simion a fost un critic și istoric literar, editor, eseist, profesor universitar român, membru titular al Academiei Române și președinte al acestui for cultural român din 1998 până în aprilie 2006. Biografia. Anii de formare. A fost fiul Sultanei (n. Moise) și al lui Dragomir Simion, moșneni având o ascendență ardelenească. A fost căsătorit cu Adriana Manea (1957–2006) și au împreună un fiu. A studiat la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, devenit Liceul „I. L. Caragiale”, astăzi Colegiul Național „Ion Luca Caragiale” din Ploiești, unde a fost coleg cu Nichita Stănescu. Între 1952 și 1957 a urmat cursurile Facultății de Litere a Universității din București. Printre profesorii săi se numărau Tudor Vianu, G. Călinescu, Alexandru Rosetti și Iorgu Iordan. A obținut titlul de doctor în științe filologice cu teza "Eugen Lovinescu, scepticul mântuit", condusă de profesorul Șerban Cioculescu (1969). Activitatea profesională. După absolvirea facultății, a devenit cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române (1957-1962), lucrând în colectivul „Eminescu”, condus de Perpessicius. În perioada 1962-1968 a fost redactor al „Gazetei literare”. Între anii 1964-1971 a fost lector universitar la Catedra de Istoria literaturii române, Facultatea de Litere, Universitatea București. A funcționat apoi, între anii 1970-1973, ca lector invitat de limba română la Universitatea Sorbonne (Paris - IV), apoi a obținut o bursă de studii în Republica Federală Germania (1974). Din 1971 a devenit conferențiar universitar, iar din 1990 profesor universitar al Facultății de Litere de la Universitatea din București. Din 2006 a devenit director general al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Activitatea culturală și publicistică. A debutat publicistic cu un articol despre "Caietele Eminescu" în revista „Tribuna” (1958). A început să colaboreze frecvent la revistele „Gazeta literară”, „Contemporanul” și „Viața românească”. Din 1968 a colaborat săptămânal la „România literară” și din 1991, la „Literatorul”. Din 1983 devine redactor al revistei „Caiete critice”, revistă de critică și teorie literară, iar din 1990, director al publicației. În 1993 a devenit membru al Academiei Române. În anul 1998 a fost ales președinte al Academiei Române. Doctor Honoris Causa al universităților din Iași, Galați, Târgoviște, Arad și al Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău. În 2006 și-a încheiat mandatul de președinte al Academiei Române. A fost președintele Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române. A scris în mod regulat la ziarul „Ziua”. A publicat peste 3.000 studii și articole în reviste de specialitate. A coordonat "Dicționarului general al literaturii române", vol. I-VII, 2004-2009, un proiect grandios, care a fost atacat însă de unii critici. Din 2005, sub numele "Ariergarda avangardei", ține o rubrică permanentă în revista „Cultura”. A fost președintele Fundației Naționale pentru Știință și Artă și coordonator al seriei „Opere fundamentale”. Interviuri

Østfold este o provincie din Norvegia.

Maurice Allais ()) a fost un economist francez, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1988).

Selman Abraham Waksman (n.22 iulie 1888 - d.16 august 1973) a fost un biochimist ajuns celebru datorită cercetărilor sale cu privire la substanțe organice și la descompunerea acestora, cercetări care au dus, în 1943, la descoperirea streptomicinei. În 1952 a primit Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicină. Viața. S-a născut în Nova Prîluka, Ucraina, în apropiere de Kiev în casa lui Jacob Waksman și a Fridiei London. Educația și-a primit-o inițial de la profesori particulari, după care și-a continuat studiile la Odessa. Aici a obținut diploma de bacalaureat în 1910. Imediat după obținerea diplomei a imigrat în SUA, unde a absolvit, în 1915, "Colegiul Rutgers" din New Jersey, unde și-a luat licența în agricultură. A efectuat cercetări în domeniul bacteriologiei solului, la "Stațiunea Agricolă Experimentală" din New Jersey, sub îndrumarea doctorului J.G. Lipman, după care a trecut cu succes examenul de masterat în 1916. În același an, Waksman a fost naturalizat cetățean american și a fost numit cercetător asociat la "Universitatea California", unde și-a luat doctoratul în biochimie, în 1918. La invitația lui Lipman, revine la Rutgers, unde a primit un post de microbiolog în cadrul Departamentului de biochimie și microbiologie. La "Universitatea Rutgers", Waksman a descoperit câteva antibiotice, între care "actinomycin", "clavacin", "streptothricin", "streptomycin", "grisein", "neomycin", "fradicin", "candicidin", "candidin" și altele. Două dintre ele, "streptomycin" și "neomycin", și-au găsit aplicații extinse în tratamentul multor boli infecțioase. "Streptomycin" a fost primul antibiotic care a putut fi folosit pentru a vindeca tuberculoza. Waksman este considerat a fi creatorul termenului de "antibiotic". Circumstanțele și meritul descoperii streptomicinei au fost vehement contestate de unul din studenții lui Waksman, Albert Schatz, care i-a intentat un proces. Rezultatul procesului a fost, pe de o parte, o despăgubire substanțială pentru Schatz și, pe de altă parte, hotărârea judecătorului ca Waksman și Schatz să fie considerați "codescoperitori ai streptomicinei". Schatz a avut câștig de cauză pentru că el a fost cel care, sub îndrumarea lui Waksman, a efectuat lucrările de laborator, folosind tehnicile, echipamentul și laboratorul lui Waksman. Cu această ocazie, s-a pus și problema dacă nu ar fi trebuit ca și Schatz să fie inclus în Premiul Nobel atribuit în 1952, dar s-a argumentat că Waksman nu a primit premiul numai pentru descoperirea streptomicinei, ci și pentru dezvoltarea metodelor și tehnicilor care au permis nu numai această descoperire, ci și descoperirea multor altor antibiotice. A murit în 1973 și a fost înmormântat la "Woods Hole", Massachusetts. Opera. Iată câteva cărți scrise de Waksman:

Longiano este o comună din provincia Forlì-Cesena, Italia. În 2011 avea o populație de 6836 de locuitori.

I. Valerian (născut Valeriu Ionescu; ) a fost un poet, prozator și jurnalist român. Biografie. S-a născut în satul Ivești (azi în județul Galați), ca fiu al funcționarului Fotache Ionescu, care a lucrat la Ivești și Tecuci, și al soției sale, Amalia, și și-a petrecut copilăria la Tecuci. A urmat studii primare la Școala „D. A. Sturza” din Tecuci (1903-1907), unde a fost coleg cu Ion Dongorozi, apoi a frecventat cursurile Liceului „Vasile Alecsandri” din Galați din 1907 până în 1915. În 1916, în timpul Primului Război Mondial, a urmat Școala de ofițeri de rezervă din București și a luptat în Bătălia de la Mărăști, făcând parte dintr-o unitate aflată în componența Armatei a II-a comandate de generalul Alexandru Averescu. A fost rănit pe 6 august 1917 la Mărăști, fiind avansat la gradul de locotenent și decorat cu Ordinul „Coroana României” cu spade în grad de cavaler. Între anii 1917 și 1921 a locuit la Bârlad, unde și-a refăcut sănătatea; aici a colaborat cu scriitorii Alexandru Vlahuță și George Tutoveanu și a devenit membru al Academiei Bârlădene. S-a căsătorit în 1922 cu profesoara Elena Ganea, cu care a avut două fete. A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București în 1925. A lucrat acolo ca profesor, inspector școlar și secretar general al Societății Scriitorilor Români. A desfășurat activități educative în cadrul mai multor instituții și organizații ale statului român: a lucrat la Direcția învățământului militar din Ministerul Apărării Naționale (1932-1937), a fost șef de serviciu în cadrul Oficiului de Educație al Tineretului Român (1937-1938) și a făcut parte din conducerea organizației Straja Țării. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a condus un serviciu în Direcția Presei din Ministerul Propagandei Naționale (1941-1944) și a fost promovat în conducerea Societății Scriitorilor Români. S-a recăsătorit în 1943 cu Aurelia Grigoriță Tomescu (1906-1987), care a devenit cunoscută sub pseudonimul literar Grig Malciu. A fost pensionat în 1945, după instalarea guvernului Petru Groza, continuând să activeze în Asociația voluntarilor pentru sprijinirea apărării patriei (A.V.S.A.P.). A murit la 21 noiembrie 1980. Activitatea literară. A debutat în 1919 cu versuri publicate în revista "Florile dalbe" din Bârlad. În anul 1922 a devenit membru al Societății Scriitorilor Români. Debutul editorial a avut loc cu volumul de versuri "Caravanele tăcerii" (1923), distins în anul următor cu Premiul „Vasile Adamachi” al Academiei Române. Apariția volumului a fost remarcată de criticul literar Eugen Lovinescu care considera că, asemenea lui Emil Dorian, Mihail Celarianu și Camil Baltazar, I. Valerian va avea o carieră literară deosebit de promițătoare. După mutarea la București, în 1925, a participat la ședințele cenaclului literar "Sburătorul" condus de Eugen Lovinescu, publicând versuri în revista "Sburătorul literar". A colaborat la "Adevărul literar și artistic", "Cugetul românesc", "Sinteza", "Flamura", "Societatea de mâine", "Graiul nostru", "Azi", "Sburătorul", "Sburătorul literar", "Universul literar", "Viața Romînească", "Revista Fundațiilor Regale", "Gazeta literară", "România literară" ș.a. La 10 iulie 1925 a fost ales membru al Societății Regale Române de Geografie (secretar general Al. Tzigara-Samurcaș). În perioada 20 februarie 1926 - 15 iunie 1941 a editat revista "Viața literară" din București, una dintre cele mai importante publicații literare interbelice. Revista a publicat scrieri ale unor autori renumiți precum Vasile Pârvan, Ion Barbu, Constantin Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Ioan Bianu ș.a. și a promovat în cele 322 de numere ale sale numeroși scriitori tineri. Potrivit criticului George Călinescu, Valerian a dovedit prin revistele "Viața literară" (1926-1941) și "Sentinela" (1939-1944) o viziune largă într-o epocă dominată de minți înguste. I. Valerian a avut parte de recenzii pozitive pentru volumul de versuri "Stampe" (1927) și pentru romanul "Cara Su" / Apă neagră (1935). În 1967 a fost reprimit în Uniunea Scriitorilor din România, remodelată de autoritățile comuniste după Societatea Scriitorilor Români. A publicat apoi un volum de interviuri intitulat "Cu scriitorii prin veac" (1967), care conține 39 de interviuri cu personalități literare românești, o ediție revizuită a romanului "Cara Su" (1969) și volumul memorialistic "Chipuri din viața literară" (1970).

Vîdumka este un sat în comuna Babîcivka din raionul Cervonoarmiisk, regiunea Jîtomîr, Ucraina. Demografie. Conform recensământului din 2001, toată populația localității Vîdumka era vorbitoare de ucraineană (100%).

Chauffayer este o comună în departamentul Hautes-Alpes, Franța. În 2009 avea o populație de 377 de locuitori.